*58. Emoţii, secrete...

Momentul critic trecuse, fusese depăşit, atât pentru tânărul comandant, cât şi pentru misiune. Era deja vineri, 15 iunie 2085, iar ancheta în cazul „Enka Lucian” se încheiase, favorabil acuzatului. Comisia Disciplinară îşi făcuse datoria, iar Don Juanul Institutului scăpase nepedepsit, fără a fi fost necesară intervenţia directorului. Desigur, doar nu era un tip indisciplinat! Noua zi, cu cer senin, se anunţa tare frumoasă, călduroasă, o adevărată zi de vară.
Doar pentru Mihai emoţiile nu luaseră sfârşit; mai avea de trecut un hop, ultimul... Bineînţeles, ştia foarte bine, era pregătit, învăţase... Dar putea scăpa de emoţii, frământări? Nici gând! Toată noaptea îşi chinuise mintea cu întrebări banale de genul: „Dacă nu voi şti ceva la un moment dat?”; „Dacă nu-mi voi aminti?”; „Dacă o să uit?”; „Dacă o să-mi dea ceva ce mi-a scăpat, ce n-am învăţat...?!”; „Dacă n-o să termin la timp?!”; „Dacă, dacă...?!” Şi somnul nu-i priise deloc.
Nu întârziase la examen, deşi înainte trecuse, ca de obicei, prin nava albastră. Era foarte obosit; nu se odihnise aproape deloc... Avea proiectul de diplomă la el, roboţii erau puşi la punct; totul era în ordine. Astronomie şi informatică; floare la ureche pentru fostul campion mondial la lupte, juniorul Mihai...
Uită de emoţii, de somn, de neodihnă, de orice alte frământări inutile în momentul în care primi subiectele şi se puse pe rezolvări; ştia... Petrecerea din seara trecută nu-l afectase deloc, câtuşi de puţin; el consumase doar băuturi răcoritoare, nimic alcoolic; pare-se, la fel şi Nistor, geograful cel înalt, deşi el din alte motive decât ale lui, doar nu avea nici un examen de susţinut...
Era o zi, în general, liniştită, iar pentru cei şapte tineri din echipaj lucrurile reveniseră la normal. Acum se ocupau de pregătirea misiunii, în continuare; mai aveau destule amănunte de pus la punct, iar instructorul începu să-i zorească. Se aflau pe puntea principală, profesorul Manea şi şase dintre elevii săi (al şaptelea era ocupat cu examenul).
Toţi se străduiau să nu amintească deloc despre ceea ce se petrecuse zilele trecute, despre anchetă, despre Comisia Disciplinară; erau deja de domeniul trecutului.
Acum aveau grija viitorului, iar viitorul lor era clar: Următorii ani vor fi plecaţi în misiune, deci nu aveau timp să se gândească la altceva, mai ales că până la lansare mai erau doar douăsprezece zile; se împuţinau din ce în ce mai mult, odată cu trecerea timpului, iar dacă se liniştiseră datorită faptului că situaţia se clarificase, stresul creştea din nou din cauza apropierii momentului plecării; pentru fiecare dintre cei şapte tineri aceasta era prima misiune spaţială.
Până atunci se pregătiseră doar, destul de bine, după cum susţineau toţi; iar momentul în care vor trece de la faza de „cadeţi” la cea de astronauţi nu era departe; de acel moment îi despărţeau doar douăsprezece zile, deci, mai puţin de două săptămâni.
Deocamdată era încă vineri, 15 iunie, zi ce semnifica sfârşit de an şcolar, chiar şi pentru Mihai. Pentru cei mai mulţi elevi urma perioada cea mai aşteptată, aceea a vacanţei de vară; pentru Mihai însă, ceea ce urma diferea complet de o vacanţă. De fapt, el oricum nu de vacanţă ar fi avut parte, doar îşi încheia studiile; şi-ar fi început activitatea în Institut. Iată însă că el îşi începea activitatea direct într-o misiune spaţială importantă, ca membru al echipajului, ba chiar ca şeful securităţii misiunii; deloc rău pentru un tânăr de aproape optsprezece ani...
El apăru pe puntea principală pe la ora 14:30, destul de vesel, binedispus, semn că nu întâmpinase probleme din cauza examenului. Toţi îl înconjurară curioşi, dornici să afle cum se descurcase mezinul echipajului.
- Gata examenul, tinere? întrebă instructorul Eugen Manea, profesor de astronomie, printre altele.
- Gata; am scăpat, surâse fostul campion.
- Şi cum a fost? se interesă tot domnul Manea.
- Destul de uşor. Am făcut tot. Sper că şi corect, spuse Mihai.
- Şi proiectul de diplomă? întrebă de data aceasta Lucian.
- Se pare că e bine şi acela, replică băiatul cu ochi albaştri.
- Păi şi unde-s roboţii tăi? Nu-i văd... zise Alex.
- Roboţii?! repetă Mihai, de parcă n-ar fi ştiut despre ce vorbea geneticianul. Ah, încă nu i-am adus aici, în navă, dar sunt în Institut, adică, în clasă... Au rămas acolo.
- De ce nu i-ai adus?! se miră Lucian, apoi adăugă, zâmbind prieteneşte: Haide să-i luăm. De azi înainte vor sta aici, în navă. La urma urmei, trebuie să se familiarizeze cu ea, să-şi intre în rol.
- Să-i aducem şi să rămână aici? păru uimit Mihai.
- Da, evident, întări Lucian. De ce? Doreai cumva să-i iei înapoi, acasă?
- Nu, murmură încurcat Mihai, apoi aprobă: Bine, să-i aducem.
- Aduceţi-i, să vedem la ce sunt buni, replică geograful.
- Ah, Nistor, mi s-a transmis rezultatul şi la geogra’; am luat zece. Mersi pentru ajutor, zâmbi Mihai.
- Chiar crezi că te-ar fi ajutat?! nu se lăsă Alex. Ţi se pare ţie doar. Te-a încurcat mai mult...
- Nu-i adevărat, se împotrivi Mihai. Chiar e priceput.
- La consumul dulciurilor, îl completă Alex.
- Ba şi la geografie, se îndârji Mihai.
- Lasă, lasă, nu-mi povesti mie despre el, că ştiu eu ce-i poate lui mintea, zâmbi Alex. Mai bine aduceţi roboţii ăia odată, să-i vedem şi noi...
- Haide, Mihai! Să mergem, îl îndemnă Lucian.
Amândoi porniră spre locul în care se aflau roboţii. Nu peste mult timp reveniră la bordul navei albastre, pe puntea principală, de astă dată, împreună cu cei doi roboţi, care vor fi roboţii echipajului, deci aveau un rol important în această misiune.
Cu excepţia lui Lucian, doar Nistor îi mai văzuse; restul pentru prima oară. Îi priviră curioşi, chiar şi domnul Manea. Dar nu roboţii erau emoţionaţi, ci tânărul informatician, întrebându-se dacă celorlalţi o să le placă de roboţii lui. Oare îi vor accepta în echipaj, sau îi vor respinge? Dacă n-o să le convină ceva?
Desigur, îl avea de partea lui pe Lucian, comandantul misiunii, care-l sprijinea, dar era oare de ajuns?! Ceilalţi ce părere vor avea? Şi directorul?! Şi dânsul fusese de acord ca aceştia să fie roboţii misiunii, dar oare după ce-i va vedea, va rămâne la aceeaşi părere?
În mintea lui Mihai se îngrămădiră rapid, în mare viteză, o sumedenie de întrebări stupide, menite să aducă fără motiv nelinişte în sufletul lui...
- Aceştia sunt roboţii tăi? îl aduse la realitate glasul lui Alex.
- Da... şopti cu teamă Mihai, aşteptând verdictul colegilor.
- Ca aspect, sunt drăguţi, aprecie Alex. Rămâne de văzut şi la ce s-or pricepe, deci dacă or fi potriviţi pentru misiunea noastră.
- Sunt, bătrâne, îl asigură nu Mihai, ci Lucian.
- Şefu’, care-i Robby şi care Felix M... Cum naiba i-o mai spune.
- Felix M-51, îi răspunse Mihai, indicându-i robotul respectiv.
- Deci, celălalt e Robby, concluzionă Alex.
- Sunt drăguţi. Tare drăguţi, fu de părere blondina.
- Ia spune, Mihai, ne-ai putea lămuri acum în privinţa lui Felix. Ce semnifică „M-51”? se arătă nedumerit lunganul.
- Este denumirea microprocesorului robotului, explică Mihai.
- Microprocesor „M-51”... spuse lunganul. De unde l-ai cumpărat? De la ce firmă?
- Nu l-am cumpărat de la nici o firmă; eu l-am făcut. Ca şi toate celelalte piese din componenţa celor doi roboţi sau a computerelor mele. Nu le-am achiziţionat de undeva, mi le-am confecţionat singur... De aceea, M – vine de la Mihai, iar 51 – semnifică microcipul numărul 51.
- 51?! Când ai avut timp?! se miră Alex. Nu erai ocupat cu antrenamentele şi campionatele?
- M-am lăsat de sport, justifică Mihai.
- Doar de un an, ripostă Alex.
- Şi ce dacă?! Mi-a fost de ajuns. Ţi se pare cumva imposibil?! De altfel, îmi mai găseam eu timp şi înainte, ca să mă ocup de aşa ceva, se îndârji Mihai.
- Bine, bine. Nu te supăra. Mă miram doar... rosti Alex împăciuitor; doar acceptase prietenia acestui tânăr, deci n-avea motive să-l mai necăjească, aşa că zâmbi îngăduitor: Deci, aceştia vor fi roboţii noştri; nu-i rău... Cu un proiect ca ăsta, sigur vei lua examenul. Aşa că nu-ţi face griji; roboţii aceştia sunt perfecţi pentru noi, pentru misiunea noastră.
- Chiar sunt, întări domnul E. Manea, părând convins că ar avea dreptate.
Prin urmare, Mihai se linişti, se calmă; reacţia colegilor săi faţă de cei doi roboţi fusese pozitivă, ba până şi a domnului Manea. Îi acceptaseră în echipaj, ba îi şi apreciaseră...
În acel moment se deschise trapa navei, iar de dincolo de ea apăru o persoană foarte cunoscută tuturor: Traian Simionescu. În ultimul timp, directorul devenise un fel de „obişnuit al casei”, la cât de des venea la bordul navei albastre, cel puţin o dată pe zi.
Se mai întâlniseră cu dânsul în această zi, dar nu pe puntea principală a navei, aşa că îl salutară din nou, toţi, fără a se mira de prezenţa dânsului; venea să se intereseze de modul în care decurgeau pregătirile, însă nu doar din acest motiv.
De cum intră, remarcă roboţii; nu erau de ignorat. Îi cercetă atent, în timp ce în mintea campionului se conturau din nou întrebări...
- Roboţii?! replică directorul, întorcându-şi privirea spre Mihai, acesta încuviinţând abia şoptit, temător. Frumoşi, aprecie Traian Simionescu, adăugând: Sper că şi performanţi. Ai scăpat de examene, tinere?
- Se pare că da, domnule director, rosti Mihai.
- Şi ai luat? se interesă directorul.
- Încă nu se ştie sigur; poimâine voi afla... De fapt, de abia luni, deci, răspoimâine, preciză Mihai.
- Dar după părerea ta, ce crezi... O să iei? insistă directorul.
- Nu ştiu, replică Mihai.
- Sigur o să ia, altfel nu s-ar putea, spuse profesorul Manea, privind admirativ spre tânărul informatician, acesta simţind sprijinul său. O să ia, ba chiar cu notă maximă, judecând după cum a pornit...
Iată cum Mihai câştigase de partea sa un nou aliat, ba încă unul destul de puternic, în persoana domnului Eugen Manea, care îl simpatiza; se simţea măgulit de atenţia profesorului-instructor.
- Aveţi deci un informatician care nu vă face de ruşine, concluzionă directorul. Şi nişte roboţi pe măsură, adăugă dânsul, apoi schimbă brusc subiectul: Să vă pregătiţi toţi pentru talk-show-ul de azi; echipa de filmare va sosi peste doar câteva ore.
- Poftim?! tresăriră câţiva dintre cei şapte tineri.
- Care talk-show, dom’ director? întrebă Alex.
- Cel de astăzi, repetă Traian Simionescu. Nu poate fi evitat. N-aţi văzut emisiunea alaltăieri?
- Ba da, aprobară cei şapte tineri.
- Atunci ştiţi că le-am promis că-i vom primi şi azi; sigur n-au uitat. Deci, n-avem încotro...
- Chiar trebuie să apărem şi noi? întrebă Maria, părând nu prea dornică de o nouă apariţie pe micul ecran.
- Sigur trebuie, nu se poate altfel; în fond, cam din cauza asta vin astăzi, special pentru voi.
- Vai... şuşotiră a nemulţumire câţiva dintre ei.
- Păi... Şi ce să spunem? păru nedumerită blondina.
- Nimic altceva decât adevărul, o lămuri directorul. Nu trebuie decât să răspundeţi la întrebările care vi se vor pune şi am să vă rog să fiţi cât mai concişi, să nu intraţi inutil în amănunte. Şi n-aveţi de ce să vă temeţi. E la fel ca atunci, după oficializarea misiunii, cu interviurile...
- Tocmai; şi atunci aveam emoţii mari, spuse Mihai, emoţiile, fie ele chiar şi mari, nu constituiau o noutate pentru el; le avea, destul de des, mai ales în ultima perioadă; poate vârsta lui, încă fragedă, era de vină...
- Nu trebuie să fiţi emoţionaţi. N-aveţi motive, surâse directorul.
- Şi unde se va desfăşura emisiunea aceasta? Aici, în navă, pe puntea principală? se interesă doctoriţa Stela.
- În nici un caz! se împotrivi directorul categoric. Niciodată nu vom permite accesul în navă echipei de filmare sau altcuiva! Institutul e suficient de mare; vom găsi o sală liberă în care să-i găzduim pe durata emisiunii. Vă voi anunţa eu când şi unde să veniţi, iar până atunci, Eugen are destul timp la dispoziţie ca să vă mai explice ce şi cum să spuneţi.
- Desigur, mă ocup eu de elevii mei, rosti aprobator instructorul Manea.
- Dom’ director, e vineri azi, spuse lunganul ceva ce nu avea nici o legătură cu nimic din ceea ce se discutase până în acel moment.
- Da; ştiam că-i vineri. Şi?! păru nedumerit directorul.
- Păi, v-am rugat ceva în legătură cu body-guarzii mei pentru week-endul acesta şi mi-aţi spus să vă amintesc vineri, spuse Nistor.
- Ah, da... pricepu directorul despre ce era vorba. Iarăşi cu body-guarzii?! Parcă v-am spus şi că nu vreau să mai aud nimic legat de aceşti body-guarzi, deci, să nu mai veniţi la mine cu cerinţe de acest gen. Dar, uite, Nis, să zicem că de data asta ai noroc. Pentru ultima oară însă, să fie clar! Însă pentru că sunt bine dispus, datorită deciziei de ieri a Comisiei Disciplinare, am să-ţi fac această favoare. Deci, doreai parcă să te eliberez de prezenţa celor doi body-guarzi în acest week-end.
- Exact, dom’ director, aprobă lunganul. Sâmbătă şi duminică.
- Perfect. Zilele astea două te vei bucura de lipsa body-guarzilor şi gata! Să nu vă mai aud pe nici unul dintre voi de acum încolo că-mi cereţi ceva asemănător. Nici chiar pe tine, Luci! preciză directorul, privind spre preferatul său.
- Gata, dom’ director. Am înţeles, îl asigură acesta.
- Şi Nis, poţi mulţumi celor din Comisie pentru decizia lor de ieri. Dacă era nefavorabilă, nu-ţi mai îndeplineam această dorinţă, deşi atunci oricum ai fi scăpat de body-guarzi, nu doar tu, ci voi toţi. N-aţi mai fi avut nevoie de prezenţa dumnealor.
- Dom’ director, dacă s-ar fi ajuns la anularea misiunii, am fi fost nevoiţi să vă înapoiem banii pe care v-aţi grăbit să ni-i daţi? întrebă preferatul.
- Nu, Luci. E dreptul vostru, vi se cuvin. Banii primiţi ar fi rămas la voi. În plus, aţi fi beneficiat de concediile de care în ultimul timp n-aţi avut parte, cu sumele aferente acestor perioade de odihnă.
- Adică, am fi primit şi alţi bani? surâse Nistor. Ne răsfăţaţi, dom’ director...
- Poate pentru că meritaţi, Nistor. Te-ai gândit la varianta asta?
- Nu prea, recunoscu lunganul. Şi totuşi, n-am mai fi primit deloc alte salarii până la anul, în ianuarie. Dacă am fi cheltuit toţi banii primiţi, ce ne-am fi făcut de sărbători?
- Nici o grijă, nu v-am fi abandonat în caz de nevoie, îl asigură directorul. Dar pe ce aţi fi cheltuit atâţia bani?! Mai ales tu; pe dulciuri?!
- Păi, nu ştiu... Presupuneam doar, pentru că dumneavoastră ne-aţi spus să facem ce vrem cu ei, ne-aţi dat mână liberă, zise Nistor.
- Da; şi?! Cumva i-ai cheltuit deja pe toţi? Ai rămas în pană de bani? Vrei să-ţi dau alţii?! Ţie, personal? Chiar acum?
- Ah, nu, dom’ director, nici gând, se împotrivi lunganul. Nici chiar aşa.
- Ştii, în cazul tău, nu m-aş fi mirat deloc, spuse Traian Simionescu.
- Dom’ director... fu rândul lui Alex să-şi exprime presupunerile. Totuşi, dacă s-ar fi anulat misiunea, presupun că înţelegerea cu părinţii noştri n-ar mai fi fost valabilă.
- Deloc. Cine ţi-a spus aşa ceva?! se împotrivi directorul. Acordul încheiat cu părinţii voştri ar fi rămas valabil, indiferent ce s-ar fi petrecut, deci dânşii ar fi beneficiat de toate clauzele stabilite între părţi, fără nici o modificare.
- Dar asta ar însemna pierderi mari pentru Institut, îşi dădu seama Alex.
- Probabil, dar sunt nişte pierderi pe care ni le asumăm şi le putem suporta. Am calculat totul cu precizie. Însă nu este cazul să ne gândim la ce-ar fi însemnat anularea misiunii, pentru că aceasta va avea loc la data stabilită. Acum chiar că nimic n-o mai poate împiedica. Mai aveţi vreo nelămurire?
- Nu, negară cei şapte tineri.
- Bun. Atunci pregătiţi-vă pentru talk-show, îi sfătui directorul, iar înainte de a ieşi din navă, îi aminti luganului: Nis, fii atent, fără dulciuri pe durata emisiunii! Eu te-am ajutat cu body-guarzii, acum e rândul tău să mă ajuţi. Şi fii atent; dacă te prind că nu-mi dai ascultare, s-a zis cu învoiala dintre noi pentru week-endul acesta. Cade! Şi n-ai decât să te descurci singur cu body-guarzii tăi.
- Se poate, dom’ director?! replică Nistor în loc de promisiune; n-avea însă de gând să-l dezamăgească pe directorul Institutului.
Directorul părăsi puntea principală, lăsându-i pe cei şapte tineri împreună cu instructorul lor, Eugen Manea. Alex, tare curios se apropie de Nistor, să-l iscodească:
- Ia spune-mi, măi, ce tot îi ceri directorului să te scape de body-guarzi în week-end?
- Nu-i treba ta, deci, nu te interesează, replică lunganul, fără a-l lămuri.
- Ba, uite că mă interesează, ripostă Alex, tare insistent. Credeam că suntem prieteni... De când ai secrete pe care nu vrei să le împărtăşeşti cu noi?
- Suntem prieteni, dar... Uite că mai am şi eu secretele mele. Ce, ai cumva impresia că ar fi imposibil?
- Ce, mă, ai vreo idilă şi nu vrei să ne spui şi nouă?! nu se lăsă deloc Alex. Luci, ia vino încoa’, poate-ţi spune ţie nărodul asta despre ce-i vorba, că mie nu vrea...
- Lasă-l, bătrâne, îl sfătui Lucian calm, cu vocea blândă, apropiindu-se de cei doi. Şi fii serios! Ce fată normală l-ar fi acceptat pe el ca prieten, după ce l-ar fi văzut?
- Ai dreptate, îl aprobă Alex amuzat. I-ar fi greu kilometricului ăsta să-şi găsescă o prietenă pe măsură, deşi... N-ar fi deloc imposibil; există şi domnişoare înalte, rosti geneticianul îngândurat, privind în treacăt spre Stela; într-adevăr, doctoriţa echipajului era o domnişoară înaltă.
„Înaltă, aprigă şi deloc potrivită lunganului...” adăugă Alex în gând, după ce întâlni pentru o clipă privirea albastră, deloc îngăduitoare, a domnişoarei Stela. Ea nu spuse nimic, însă privirea ei, destule; şi cu siguranţă nu exprima ceva favorabil.
- Ia spune, Nis, ai cumva vreo prietenă şi nu vrei să ne-o prezinţi şi nouă? îl întrebă Lucian.
- Hai, măi, şefu’, fii serios! De când te laşi influenţat de vorbele ăstuia? replică Nistor, referindu-se la Alex.
- Treaba ta dacă vrei să păstrezi secrete faţă de noi. Ai tot dreptul. Nu te obligă nimeni să ne spui nouă totul, mai ales dacă e vorba despre viaţa ta particulară. Deşi, dacă într-adevăr ar fi vorba de o prietenă, nu ţi-ai găsit deloc perioada potrivită pentru a avea una, pentru că... Totul e clar acum: Noi vom pleca în această misiune de lungă durată, iar ea ar rămâne aici...
- Nu, şefu’, nu-i vorba despre o prietenă. Dacă ar fi, v-aş spune, doar n-aş avea motive să ascund aşa ceva, dar... Nu e cazul, decise lunganul să nu le vorbească despre Adela colegilor săi; n-avea rost acum, era prea târziu...
- Treaba ta, fie cum vrei. Dacă totuşi aş fi ştiut concret din timp, poate aş fi rezolvat ceva pentru tine...
- Poftim, şefu’?! La ce te referi? Ce să rezolvi?!
- Nimic, Nis. Aş fi putut rezolva ceva, însă dacă nu e cazul... N-am ce rezolva. Nu?!
Geograful îşi privi îngândurat şeful, dar nu spuse nimic; tăcu. Se retrase şi se aşeză pe un scaun. Scoase o bomboană frumos ambalată şi începu să o răsucească într-una pe toate părţile, fără a avea de gând s-o despacheteze. Nici nu-şi mai auzi colegii, nici nu-i mai văzu; nici măcar pe dom’ profesor Manea...