*57. Decizia Comisiei.

Lucian o privi şi el revenind în sală; era tare mândră! Desigur, doar reuşise să-l aducă în faţa Comisiei Disciplinare... Iar el, el ce era oare?! Era doar neobrăzatul, indisciplinatul, din punctul ei de vedere?! În plus, negreşit, un mare Don Juan... Ea trecu la locul ei, în primul rând, unde se aşeză tăcută. „Oare ce i-a spus despre mine domnului profesor Dragoste?” se întrebă Lucian, dar nu încercă să-şi răspundă. În curând, în sală, lângă domnul Sever Forţan – vicepreşedintele, apăru şi domnul Doru Dragoste – preşedintele acestei Comisii. Lucian simţi cum cădea, involuntar, pradă încordării: urma, foarte probabil, decizia Comisiei Disciplinare în cazul lui. Fostul său profesor de istorie îl asigurase că nu se vor lua măsuri foarte aspre împotriva lui; asta însemna că totuşi, se vor lua unele... Care? Care vor fi acelea?! Domnul Dragoste spuse:
- Am stat personal de vorbă, între patru ochi, cu fiecare dintre cei direct implicaţi în acest caz; nici unul dintre ei nu a vrut să fie reprezentat de o persoană intermediară, care să-i apere interesele... Cadet Enka, te informez cu această ocazie că reclamanta, cadet Stancu, şi-a retras toate acuzaţiile formulate la adresa ta, te consideră nevinovat şi nu doreşte să ţi se aplice sancţiunile pe care le-a solicitat iniţial...
Lucian se încruntă şi o privi nedumerit. Ea-şi retrăsese brusc, tocmai acum, în final, toate acuzaţiile? Îl considera nevinovat şi renunţase la sancţiunile solicitate? Oare ce-o determinase să procedeze astfel, tocmai acum, în final?! Ce-o influenţase? Cumva... domnul Dragoste?! Neînţelegând ce se petrecuse, îl auzi din nou vorbind pe fostul său profesor de istorie:
- Totuşi, ancheta a ajuns deja într-un stadiu mult prea avansat pentru a putea fi oprită; va exista, deci şi o decizie, irevocabilă. Cu audierea părţilor implicate, ancheta desfăşurată zilele acestea în cazul „Enka Lucian” se poate considera încheiată definitiv. Membrii acestei Comisii se vor retrage pentru a delibera. Vom lua, deci, o scurtă pauză, în care voi doi puteţi părăsi această sală, li se adresă preşedintele Comisiei acuzatului şi reclamantei. Veţi putea reveni, de fapt veţi fi rechemaţi, când se va pronunţa decizia în acest caz, iar atunci nu veţi intra doar voi, ci şi părinţii voştri, domnul director, domnul profesor-instructor Manea, actualii voştri colegi, părinţii acestora şi cam atât... Iar acum vă puteţi retrage.
Atât Lucian, cât şi Lia se ridicară şi se îndreptară tăcuţi spre ieşire. Lucian o privi întrebător în momentul în care ajunse lângă ea, dar nu spuse nimic. Iar cum lui nu-i atrăsese nimeni atenţia asupra urmelor de ruj de pe obraji, tot aşa arăta şi acum, când era nevoit să părăsească sala. Ieşi în urma ei. Ea se îndreptă spre părinţii ei, care o întâmpinară cu drag, îmbrăţişând-o ocrotitor, cu afecţiune. Cât despre el, Lucian, el se trezi înconjurat de toţi: domnul şi doamna Enka, dom’ director, dom’ profesor Eugen Manea, colegii săi... Doar Mihai lipsea; probabil nu terminase încă proba la bio-chimie, deci avea o scuză solidă.
- Luci, poţi să-mi explici ce-i cu obrajii tăi? observă primul directorul.
- Ce-i cu ei, dom’ director? întrebă el nedumerit, ducându-şi mâna spre unul dintre obraji.
Se şterse puţin; când îşi zări degetele roşii, tresări uimit... Îşi amintea perfect că nici una dintre fetele care-l opriseră nu-l sărutase deloc. Şi atunci, de unde totuşi urmele acelea?! Brusc, înţelese că asta dorea Lia să-i arate prin semnele pe care i le făcuse, nu că ar fi fost el neobrăzat. Îi atrăgea atenţia...
- Să nu-mi spui că aşa te-ai prezentat în faţa Comisiei astăzi şi aşa ai rămas acolo tot timpul, la audierea finală, fără să te ştergi măcar?! îi reproşă directorul.
Diana Enka se apropie de el; îşi recunoscu rapid rujul şi scoase o batistă, pentru a-şi şterge fiul.
- Vai, dragul meu... Scuză-mă, te rog, Luci, de la mine ţi-au rămas urmele astea. Ţi-aminteşti; eu te-am sărutat pe obraji chiar înainte ca tu să intri în sală...
- Cum aşa, mamă?! replică el deznădăjduit, dându-şi seama cum arătase tot timpul, în faţa preşedintelui şi vicepreşedintelui Comisiei, a celorlalţi prezenţi acolo.
- Îmi pare rău, nu mi-am dat seama, justifică Diana. Crede-mă, Luci, n-am vrut să te pun într-o asemenea situaţie neplăcută, în faţa celor din Comisie...
- Mamă, ştii ce poate însemna asta?! rosti el trist, nevenindu-i să creadă că într-adevăr, păţise una ca asta; se simţea ruşinat, deşi, practic, nu avea de ce.
Lia auzi discuţia şi înţelese că de fapt, de la mama lui erau urmele de ruj pe care le avusese el în tot timpul audierii finale şi se bucură că-şi retrăsese toate acuzaţiile pe care le formulase pe nedrept la adresa lui. Diana îl şterse bine de toate urmele de ruj pe care ea i le lăsase pe obraji.
- Vai, Diana, cum ai putut să faci una ca asta? îi reproşă domnul Enka soţiei sale.
- Regret, n-am vrut, repetă ea.
- Lasă, Luci, va fi bine! Orice ar fi, zise domnul Iulian Enka, încercând să-şi încurajeze fiul.
Directorul nu adăugă nimic, deşi privi cu jind cum blondul îl îmbrăţişa pe Lucian, nu el...
- Şefu’, cum e, mai plecăm sau nu? se interesă Nistor, după ce se mai calmaseră toţi.
- Nu ştiu, Nis, nu ştiu nimic, şopti Lucian. Vom vedea, în curând.
Era aproape ora 12.00, aşa că apăru şi Mihai, semn că terminase şi proba din acea zi, la bio-chimie. Curios să afle ce se întâmplase cu colegul său, nu mai trecuse prin navă, ci venise direct la etajul întâi al sediului principal, închipuindu-şi că toţi ceilalţi ar putea fi aici; îi regăsi chiar şi pe părinţii lui, sosiseră şi dânşii. Se apropie de Lucian.
- Gata? Am întârziat cumva? S-a dat deja decizia? Cum e?
- Uşurel, tinere! îl „domoli” directorul. Încă nu s-a pronunţat decizia; e doar o scurtă pauză. Vom afla în curând soarta, nu doar a comandantului vostru, ci şi a întregii misiuni.
- Ah... murmură Mihai îngândurat. Deci, am sosit la timp.
- Dar tu; cum a fost azi, cu bio-chimia? găsi Lucian tăria de a se interesa de examenul susţinut de tânărul cu ochii albaştri.
- Cum să fie?! Binişor; destul de bine... Adică, foarte bine, se corectă el rapid în momentul în care Stela şi Maria, fetele care-l ajutaseră ziua trecută, îl priviră, nu tocmai îngăduitor.
- Ai mai aflat vreun alt rezultat, cu excepţia celui de la mate? întrebă domnul profesor Manea, ca pentru a umple timpul liber din acea pauză.
- Da, la fizică, răspunse băiatul.
- Şi cum e? deveni de astă dată curios domnul Manea, însă nu doar dânsul; şi ceilalţi priveau întrebător spre Mihai, aşteptând nerăbdători răspunsul acestuia, mai ales părinţii lui. Hai, spune-ne odată, cât ai luat? îl zori profesorul.
- 10, şopti el temător, însă zâmbind.
- Bravo! Felicitări, îi spuseră mai mulţi, nu doar profesorul Manea; printre ei numărându-se şi părinţii lui, cât şi directorul Institutului, al cărui glas îl recunoscu.
Nu se limitară doar la a-l felicita verbal, îi strânseră mâna sau îl îmbrăţişară prieteneşte, după caz. Cum să nu promoveze examenul de licenţă? Nici nu se punea problema; n-ar fi posibil să rateze...
- Şi mâine la ce mai ai? îl întrebase Alex.
- Mâine am proba la informatică şi astronomie şi-mi prezint proiectul de diplomă. Cam atât. După aia, scap.
- Deci, ziua de mâine nu ridică probleme pentru tine, concluzionă profesorul Eugen Manea.
- Nu prea; mâine... E uşor, deşi o să termin mai târziu de ora 12.00; cred că pe la 02.00 după-amiaza, din cauză că, în afară de informatică şi astronomie, trebuie să-mi prezint şi proiectul de diplomă; până-mi vine mie rândul...
- Ai terminat roboţii? întrebă tot domnul Manea.
- Da, răspunse Mihai. Dacă tot o să mai plecăm în această misiune, vor putea fi aduşi la bordul navei „Pacifis” chiar începând de mâine, după ultima probă. Eu i-am pus la punct; sunt pregătiţi pentru această misiune, pentru a face parte din echipaj...
- Bine, tinere, surâse directorul. Îi vei putea aduce; mai întâi însă, e nevoie să aflăm decizia Comisiei Disciplinare. Oare mai durează mult până să stabilească decizia?
- Dom’ director...
- Ce-i, Luci?
- Ştiţi, şi-a retras toate acuzaţiile...
- Poftim?! Cine?! tresări nedumerit directorul.
- Colega noastră, domnişoara consilier, reclamanta; Lia, înşiră Lucian câteva cuvinte care se refereau la ea, domnişoara psiholog.
- Serios?! păru surprins directorul. Oare ce-a determinat-o să procedeze astfel?
- Nu ştiu; n-am idee, rosti Lucian încurcat. Dar presupun că... De fapt, am impresia că domnul profesor Dragoste.
- Chiar aşa, şefu’; şi-a retras toate acuzaţiile? se miră şi lunganul.
- Da, încuviinţă din nou Lucian.
- Acum, când ancheta e la final; mai devreme nu putea?! spuse Alex.
- E bine şi acum, aprecie blondul Iulian Enka. Era de aşteptat să-şi retragă acuzaţiile în cele din urmă... Doar ştia bine că fiul meu nu-i un băiat rău.
- Vezi, Luci? Prin acţiunea asta, chiar şi domnişoara a trecut de partea ta, deci n-ai de ce să te temi de decizia pe care o vom afla în curând; nu poate fi decât favorabilă ţie, replică profesorul Manea.
- Poate, dom’ profesor, spuse Lucian îngândurat.
- Mă scuzaţi numai puţin, li se adresă directorul celor prezenţi, dânsul îndreptându-se spre familia reclamantei. Domnule Stancu, doamnă, vă rog, veniţi şi dumneavoastră lângă ceilalţi; de ce staţi aici, retraşi?
- Ah, domnule director, poate n-ar fi bine, presupuse domnul Virgil Stancu.
- Cum să nu fie bine?! ripostă directorul. Haideţi, vă rog, insistă dânsul, privind mai apoi spre Lia: Domnişoară, Luci tocmai mi-a spus că v-aţi retras toate acuzaţiile formulate împotriva lui.
- Da, domnule director, e adevărat. Mi le-am retras, deşi, cam târziu... Ar fi trebuit să le fi retras de la început, sau şi mai bine, să nu-l fi acuzat deloc, spuse Lia.
- Nici o problemă, domnişoară; e bine şi mai târziu, decât niciodată, o asigură directorul. Haideţi! repetă dânsul îndemnul de a li se alătura celorlalţi.
Cei trei îl urmară pe director până în dreptul celorlalţi. Tatăl Liei îi salută pe cei prezenţi, în primul rând pe domnul şi doamna Enka. Blondul nu avea nimic de împărţit cu părinţii acestei domnişoare, deci îi salută respectuos, iar acest amănunt părea a fi pe placul fiului său. Lucian îl privi scurt, tăcut, dar cu admiraţie; în ultimul timp, blondul său tată îl surprindea în mod plăcut, destul de des. Pauza Comisiei se prelungi până pe la ora 13.30, deşi nerăbdarea şi curiozitatea celor adunaţi în faţa uşii Comisiei Disciplinare sporea cu fiece clipă ce trecea. Iată însă că la ora 13.30 uşa se deschise şi ieşi Horaţiu, emoţiile tânărului comandant intensificându-se în momentul în care-l auzi pe băiatul cel slăbuţ anunţându-i:
- Puteţi intra; toţi!
Şi intrară pe rând în sala cea mare, ultimul fiind Horaţiu, uşa închizându-se după el. Dură câteva clipe bune până să-şi găsească fiecare un loc convenabil; Lucian şi Lia le ştiau însă foarte bine pe ale lor, deci tot pe acelea le ocupară. Încordarea acuzatului, în aşteptarea deciziei care îi putea schimba întreaga viaţă creştea din ce în ce mai mult, dar şi reclamantei i se întâmpla acelaşi lucru. Inima ei bătea tare, tare de tot. Pentru a se mai linişti, privi spre sală, căutându-i pe părinţii ei, probabil unicii care o susţineau. Îi văzu şi încercă să le zâmbească. Nu stărui mult cu privirea asupra lor; reveni la poziţia pe care o ocupa. În scurtul timp în care privise spre sală, mai întâlnise un chip amabil, binevoitor; pe cel al drăgălaşei blondine. Tare simpatică i se părea această fată blondă cu ochii verzi, nu doar în sensul că ar fi frumuşică foc; era, în plus şi tare bună, sufletistă, prietenoasă... În faţă, vicepreşedintele Sever Forţan şi preşedintele Doru Dragoste aşteptau răbdători ca toţi să-şi ocupe locurile şi să se restabilească liniştea, ordinea, deşi cei prezenţi nu erau deloc foarte gălăgioşi. Când, în sfârşit li se păru că erau îndeplinite condiţiile necesare desfăşurării în bune condiţii a acestei ultime înfăţişări în cazul „Enka Lucian”, luă cuvântul, pentru început, domnul Sever Forţan:
- Doamnelor şi domnilor, în primul rând, ţin să vă mulţumesc pentru prezenţă, deşi îmi dau seama că pentru mulţi dintre dumneavoastră era necesar să vă aflaţi aici. Desigur, ştiţi de ce ne-am adunat în această sală, însă conform protocolului, pe care-l vom respecta, situaţia trebuie expusă pe scurt, dar amănunţit. Deci, Comisia Disciplinară a Institutului nostru s-a întrunit zilele acestea pentru a investiga cazul „Enka Lucian”, în urma unei reclamaţii care a fost depusă împotriva lui vineri, 08 iunie a.c., de domnişoara Laura Stancu. S-a solicitat destituirea acuzatului din funcţia de comandant al misiunii spre planeta Proxima şi excluderea lui definitivă din echipajul navei „Pacifis”, echipaj format special pentru participarea la misiunea amintită. Ancheta s-a desfăşurat într-un ritm alert, datorită faptului că lansarea navei a fost programată pentru data de 27 iunie, iar până atunci situaţia echipajului şi a misiunii trebuie să fie clarificată. Tocmai de aceea am hotărât să prezentăm astăzi decizia luată în acest caz, pentru ca, dacă această decizie nu va afecta cu nimic misiunea organizată de Institut, celor şapte tineri din echipaj să le rămână suficient timp pentru a pregăti tot ce este necesar plecării, pentru a pune la punct ultimele amănunte. Deci, în urma studierii amănunţite a tuturor declaraţiilor date şi a anchetei desfăşurate în cursul a trei zile, s-a ajuns la o concluzie finală, pe care v-o va prezenta preşedintele Comisiei Disciplinare, domnul profesor Doru Dragoste.
- Să constatăm mai întâi prezenţa în sală a celor două părţi implicate; acuzatul, cadet Enka, rosti domnul Dragoste.
- Prezent, spuse Lucian, fără a se ridica în picioare.
- Reclamanta, cadet Stancu, privi domnul Dragoste spre sală.
- Prezent, rosti Lia nu foarte tare; suficient pentru a fi auzită.
- Deci, domnişoară, iniţial, în declaraţia dumneavoastră, susţineaţi că acuzatul ar avea un comportament necorespunzător, deşi nu ne-aţi putut explica deloc, concret, în ce anume ar consta acest comportament necorespunzător. Am putea încerca să înţelegem acum acest amănunt. Se ştie foarte bine faptul că acuzatul a fost şi încă este preferatul directorului Institutului, domnul Traian Simionescu; oare acest amănunt v-a deranjat la el, domnişoară?
- Nu, negă Lia şoptit, dar cu fermitate.
- De asemenea, un alt amănunt foarte cunoscut în cazul acuzatului este faptul că el este recunoscut în întregul Institut drept un mare Don Juan, favoritul domnişoarelor, iar cei care nu ştiau acest lucru, au avut ocazia să constate astăzi că într-adevăr, aşa este. Cadet Enka, se observă că te-ai şters acum, însă puţin mai înainte, la audierea finală, aveai urme evidente de ruj pe obraji, spuse domnul Dragoste.
- Da, domnule, aprobă Lucian, uşor jenat de cele spuse, roşeaţa de acum din obrajii săi neprovenind de la urme de ruj.
- Mă scuzaţi, vă rog, se ridică din sală Diana Enka.
- Da, doamnă, îi permise preşedintele Comisiei să ia cuvântul.
- În privinţa acelor urme de ruj; vreau să precizez că eu sunt responsabilă... Mi-am sărutat fiul, ca să-l încurajez, înainte ca el să fi intrat în sală, fără să-mi dau seama de implicaţiile acestui gest. Probabil că nici el n-a sesizat...
- Bine, doamnă; înţelegem provenienţa acelor urme, rosti calm profesorul de istorie, iar Diana se reaşeză. Însă acest amănunt nu schimbă cu nimic situaţia; adică fiului dumneavoastră tot îi revine reputaţia de mare Don Juan; avem o sumedenie de declaraţii care confirmă acest lucru. Nu este însă ceva grav. Totuşi, domnişoară consilier, asta vă deranja la el?
- Nu, negă din nou Lia, nu cu aceeaşi fermitate ca prima oară, semn că, de fapt, asta nu-i prea convenea ei...
Spusese totuşi „nu”, deci acest răspuns era valabil pentru cei din Comisie şi pe acesta îl consemnase Horaţiu. Domnul profesor Dragoste, preşedintele Comisiei, reluă:
- În final însă, domnişoară consilier, v-aţi retras toate acuzaţiile aduse colegului dumneavoastră, susţinând că ar fi nevinovat. Am dori să ştim dacă susţineţi în continuare acelaşi lucru.
- Da, afirmă ea cu tărie. Este nevinovat; eu am greşit când am depus acea reclamaţie împotriva lui.
- Bun, concluzionă domnul Dragoste, adăugând: Iată acum şi decizia Comisiei Disciplinare în acest caz... Rugăm să se ridice în picioare cadetul Enka şi cadetul Stancu.
Cei doi procedară întocmai, iar preşedintele continuă:
- Comisia Disciplinară respinge solicitarea domnişoarei consilier Stancu Laura, prin care aceasta cere excluderea definitivă a cadetului Enka Lucian din echipajul navei „Pacifis”, negăsind motive întemeiate pentru a lua astfel de măsuri împotriva acuzatului. De asemenea, este respinsă cererea reclamantei ca acuzatul să fie destituit din funcţia de comandant al misiunii spre planeta Proxima.
La auzul acestei decizii, în sală se auzi un murmur aprobator, de bucurie, iar încordarea dispăru ca prin farmec de pe chipul lui Lucian, dar şi de pe al Liei; se simţea şi ea mult mai bine acum. Când liniştea se restabili, domnul Dragoste reluă:
- Deci... Cadet Enka, vei putea participa la misiunea spre Proxima, în funcţia în care ai fost numit de către colegii noştri din Comisia pentru Zboruri Spaţiale. Felicitări, comandante!
- Mulţumesc, domnule, rosti el mândru, privirea lui ageră recăpătându-şi vioiciunea.
- Totuşi... spuse preşedintele Comisiei Disciplinare. Pentru ca decizia luată să fie în totalitate corectă, s-a stabilit ca domnişoara consilier Stancu Laura să urmărească atent şi să evalueze activitatea comandantului misiunii pe toată durata acestei misiuni, având datoria de a întocmi un raport detaliat, pe care-l va prezenta la întoarcere acestei Comisii Disciplinare. De asemenea, comandantul misiunii va întocmi un raport detaliat, în general, despre desfăşurarea misiunii, pe baza jurnalului de bord al navei, raport pe care-l va prezenta la întoarcere colegilor noştri din Comisia pentru Zboruri Spaţiale. Aveţi vreo obiecţie? Comandante...
- Nu, domnule, răspunse sigur Lucian, constatând că deja fostul său profesor nu i se mai adresa cu cuvântul „cadet”; acum îi spunea „comandante”...
- Deci, eşti de acord cu această hotărâre?
- Da, domnule, rosti calm Lucian.
- Domnişoara consilier, vreo obiecţie sau nelămurire? întrebă domnul Dragoste.
- Nu, domnule, spuse ea.
- Înţelegeţi, deci, ce aveţi de făcut? se interesă dânsul.
- Da, domnule.
- Şi sunteţi de acord cu această decizie? mai întrebă domnul Dragoste.
- Da, domnule.
- În acest caz, totul pare a fi foarte clar: Lansarea poate avea loc fără probleme la data stabilită, conform programului, cu echipajul cunoscut. Nu-mi rămâne decât să vă urez mult, foarte mult succes! surâse profesorul de istorie.
Lucian părea foarte mulţumit. Aceasta era decizia Comisiei Disciplinare? Păi, îi convenea de minune, mai ales că nu fusese deloc sancţionat. Fostul lui profesor de istorie îl asigurase că nu se vor lua măsuri prea aspre împotriva lui, dar el constată că, de fapt, nu prea se luaseră deloc, nici un fel de măsuri... Ce bine! Se întoarse zâmbitor spre cei prezenţi în sală, însă înainte privi spre reclamantă, ba încă nu oricum, ci plin de admiraţie. Îşi părăsi locul şi inevitabil, se întâlni cu ea, între rânduri. Se opri puţin în dreptul ei.
- Mulţumesc... îi spuse el şoptit.
- Pentru ce?! se miră ea, tare nedumerită, fără a-şi ridica privirea spre el.
- Pentru că ţi-ai retras acuzaţiile şi ai susţinut că aş fi nevinovat, explică el.
- Ah... Chiar eşti nevinovat. Şi... Îmi pare rău. Scuză-mă, te rog; nu ar fi trebuit să te acuz de nimic, n-ar fi trebuit să depun acea reclamaţie împotriva ta. Am greşit... Regret. Sincer.
- Nu-i nimic; se mai întâmplă... Nu-ţi port deloc pică pentru cele petrecute, o asigură el. Poate totuşi meritam asta...
Mai mult nu-i putu spune, căci se văzu înconjurat de ceilalţi, care veniseră să-l felicite; părinţii, colegii, directorul, instructorul Manea... Toţi primiseră bucuroşi decizia Comisiei Disciplinare, considerând-o cu adevărat corectă.
- Haideţi, să ieşim, propuse directorul. Ne putem bucura şi afară. Aici deranjăm.
Cu toţii acceptară, doar Lucian spuse:
- Mă scuzaţi, vă rog, numai puţin. Dar puteţi ieşi. Vin şi eu imediat.
Toţi se îndreptară spre ieşire, doar el porni în direcţie opusă, până în dreptul foştilor săi profesori, actualmente vicepreşedintele şi preşedintele Comisiei Disciplinare.
- Gata, Luci... Se pare că ai scăpat de noi, zâmbi domnul Sever Forţan.
- N-a fost prea rău, nu-i aşa? adăugă domnul Doru Dragoste.
- Într-adevăr, n-a fost deloc, surâse Lucian, ştiindu-se în deplină siguranţă.
- Felicitări, comandante! i se adresă domnul Dragoste, întinzându-i sugestiv mâna.
- Mulţumesc, domnule, spuse Lucian, strângând uşor mâna profesorului de istorie, apoi pe cea a profesorului de cultură civică. Dom’ profesor, i se adresă domnului Dragoste, privind spre dânsul. Să-mi spuneţi când doriţi să veniţi în vizită la bordul navei...
- Sigur, dar nu acum; eşti ocupat cu colegii tăi, cu părinţii, cu ceilalţi... Poate luni; mai vorbim noi, păstrăm legătura, dar să nu uiţi, spuse domnul Dragoste.
- N-am să uit, dom’ profesor, promise Lucian.
- Cum aşa?! tresări domnul Forţan. De ce să-l iei doar pe el în vizită în nava ta? Pentru că e preşedintele Comisiei, pentru că ţi-a fost profesor de istorie, sau pentru că-l cheamă Dragoste? Eu ce cusur am, de nu pot veni? Ştiu că numele meu presupune că aş fi sever şi forţos, dar nu-i adevărat; e un nume mincinos! În plus, Luci, oare nu la cultură civică te-am învăţat să nu ai un comportament necorespunzător?! Că doar nu-mi vei spune că te-o fi învăţat Dragoste, la istorie...
- Puteţi veni şi dumneavoastră, zâmbi Lucian.
- Mersi... Comandante, i se adresă domnul Sever Forţan.
- Luci, dacă vin dânşii, n-aş putea veni şi eu luni, în vizită, la voi în navă? întrebă timid băiatul cel slăbuţ, cu ochelari.
- Ba da, Horaţiu, bineînţeles, aprobă Lucian, apoi ieşi.
Ceilalţi îl aşteptau; chiar şi Lia cu părinţii ei. Iar felicitările reîncepură, încheindu-se cu o propunere venită din partea directorului:
- Ştiţi ce?! Ăsta-i un eveniment care merită sărbătorit; tocmai aţi aflat că veţi pleca totuşi în misiune...
- Peste 13 zile, dom’ director; atât mai avem până atunci, spuse Nistor.
- 13 zile... murmură directorul. Iarăşi cifra asta afurisită?! Nu contează! Vă propun să mergem în oraş acum, toţi cei prezenţi aici, să sărbătorim evenimentul undeva, într-un local de lux; tot ce se va consuma va intra în cheltuielile Institutului.
- Să mergem... Toţi?! Şi body-guarzii?! tresări Alex.
- Body-guarzii?! repetă întrebător directorul. Cred că ar putea merge şi dânşii, nu încurcă pe nimeni.
- Cum?! replică îngrijorat Alex, cu gândul la „Ucigaşă”. Să meargă şi dânşii? Toţi?
- Sigur. Doar n-ar fi nici o problemă. Sau dacă nu, putem scăpa uşor de dânşii, fără nici o supărare. Ne descurcăm noi cumva. Ce ziceţi dumneavoastră? De acord să sărbătorim sau nu?
- De acord, domnule director, aprobă primul domnul Henry Harris, tatăl geografului, adăugând: De altfel, eu eram de părere că ar fi cazul să sărbătorim împreună încă de când Nis mi-a adus la cunoştinţă faptul că încheiaseră construcţia navei lor albastre, „Pacifis”, însă atunci vestea despre această misiune mi-a redus entuziasmul; nu am mai avut chef de petreceri. Acum, chiar am avea motive. Şi cred că era necesar să sărbătorim împreună înainte de plecarea în misiune; ei şapte, noi, părinţii lor, domnul director şi domnul profesor Manea.
- Da; s-ar părea că domnul are dreptate, îl aprobară pe tatăl lunganului câţiva dintre părinţii celorlalţi.
- Ce naiba; dacă fiul meu a fost găsit nevinovat de cei din Comisia Disciplinară şi n-a fost sancţionat deloc, cred că putem sărbători, păru de acord chiar şi blondul Iulian Enka, tare mândru de fiul său.
Întrucât căzuseră de acord asupra faptului că aveau motive să sărbătorească, aprobară propunerea directorului. Mihai însă protestă:
- Domnule director, cred că eu nu pot să merg...
- Cum aşa, tinere? De ce? se miră Traian Simionescu.
- Păi... Mâine, de dimineaţă... Examenul meu... E ultima zi de probă, trebuie să fiu lucid, se bâlbâi Mihai.
- Tinere, examenul de mâine nu va ridica probleme pentru tine; va fi doar ca o joacă de copii; n-ai cum să nu promovezi. De altfel, ai dovedit că eşti capabil, aşa că să nu mai aud prostii de genul ăsta... Vei merge cu noi. Şi nu-ţi face griji, nu vom încerca să te îmbătăm, să te ameţim, deci vei fi lucid de dimineaţă. În plus, vor fi şi părinţii tăi prezenţi; ei te vor putea supraveghea, spuse directorul.
Auzind aceste argumente, Mihai nu mai protestă deloc. El nu, însă Lia, da. Timidă, de abia îndrăzni să rostească:
- Domnule director, eu chiar că nu pot merge...
- Ce tot vorbeşti, domnişoară? De ce să nu poţi? replică nedumerit directorul.
- N-ar fi prea indicat, după acţiunea mea, justifică ea.
- Cum să nu fie indicat, domnişoară? Faci parte din echipaj, eşti colegă cu ei, ba chiar consilierul misiunii, deci sigur mergi şi dumneata, domnişoară. De altfel, te asigur că n-are nimeni nimic împotriva dumitale, spuse directorul, privind întrebător, mai întâi spre preferatul său: Aşa-i, Luci?
- Eu, dom’ director?! În nici un caz n-am nimic împotriva ei; n-am avut niciodată, spuse Lucian.
- Eu i-am spus că vreau să fim prietene, chicoti blondina.
- Evident, nici eu n-am nimic cu ea, spuse doctoriţa.
Ceilalţi, mai cu sau fără voia lor, acceptară şi ei prezenţa Liei în echipaj; doar Alex şi Nis păreau a se strâmba a nemulţumire, puţin, însă n-aveau încotro, erau în minoritate, deci nu se împotriviră nici ei, mai ales că, ori de câte ori încercau să spună ceva dezaprobator, contra domnişoarei consilier, chiar Lucian îi lua apărarea. „Oare de ce?!” se întrebau nedumeriţi cei doi. Domnul Virgil Stancu se apropie de cel pe care fiica dânsului îl adusese în faţa Comisiei Disciplinare.
- Felicitări, comandante, i se adresă domnul Stancu. Nu uita însă ce mi-ai promis...
- N-am să uit, domnule, replică ferm Lucian, deşi el ar fi vrut să uite, ba chiar cât mai repede cu putinţă.
- Sper că te vei ţine de cuvânt, rosti îngândurat domnul Stancu.
- Desigur, domnule, întări Lucian, cercetându-l atent, dintr-o privire, pe tatăl Liei.
Era un om plăcut, brunet, cu ochii negri; nu prea semăna cu fiica lui; Lia semăna mai mult cu mama ei, Valeria Stancu, o doamnă brunetă, cu ochii albaştri... În cele din urmă plecară toţi spre oraş, fără body-guarzi, spre bucuria geneticianului, transportul fiind asigurat de un miniautocar modern al Institutului, maşinile personale ale familiilor celor şapte tineri rămânând în Institut; erau în siguranţă acolo... Afară, vremea era frumoasă, călduroasă; umezeala din zilele ploioase aproape se evaporase complet. Mai existau doar puţine indicii care aminteau vag de ploaia din zilele trecute.
Opriră la un local din centru, unde au fost primiţi aşa cum se cuvenea. Toţi erau veseli, doar nu aveau motive să nu fi fost. Petrecerea se întinse destul de mult, într-o ambianţă cât mai plăcută, fără incidente, fiind serviţi din belşug numai cu bunătăţi, cu şampanie, cocteiluri şi alte băuturi fine, alese; normal, pentru geograf, se găsiseră şi destule prăjituri, felurite; nota de plată rămânând în grija Institutului. Plecară spre case destul de târziu; afară se întunecase deja. Era întuneric, dar senin; stelele sclipeau timid pe cer. Şi cum bine spusese blondul său tată, acum, după decizia Comisiei, tot senin era şi sufletul lui Lucian; cele şase buline mici, aurii, încă străluceau pe reverul hainei uniformei lui – rămăseseră acolo, la locul lor şi nu existau şanse să fie înlăturate...