Septembrie și-a intrat deja în drepturi. Numai vara se încăpățânează să-și întindă fieful dincolo de niște limite. Impuse cumva în virtutea calendarului, a tradiției. Sau poate a obișnuințelor. Ce pot aluneca, măcar uneori, în prejudecată. Iar ideile fixe... Cuvântul tău preferat rămâne Copac. Știi – și nu te va jigni nimeni să ți-o spună explicit, chiar răspicat – că ești naivul incurabil, păstrându-și constant capul în nori. De altfel, nori albi, pufoși, darnici. Ca de obicei, înaintezi. Fie și nevăzut de nimeni.

Sunt 2. Nu par a se grăbi. Nici nu bat pasul pe loc. Începutul mascat de toamnă se soldează cu intruziuni insidioase, confundate probabil de unii cu o prognoză parțial eronată. În văzul străzii, ca-ntr-o bătaie a puștii, tabloul se desprinde. Prin geamul unui taxi, percepția ta este asimilabilă unei stări poetice cu acoperire în realitate.

Ea are părul mediu. Mai mult cărunt. Pantaloni din in gri-verzui prin care se revarsă –în pofida bluzei relativ ample – 2 șolduri, posibil cândva, apetisante. Când el dă stângul, ea își împinge dreptul. Un exercițiu de rutină. O artroză deja avansată... Pantalonii lui cu bretele pun într-un colț invizibil anii. Seamănă cu actorul ăla... știi... din... atunci... care... Ar putea fi profesorul de aerobic de la grupa a X-a F Filologie. Sau artistul cu un miliard de femei... Spiritul proteic mizând pe absolvirea de păcat în temeiul capacității creatoare infinite... Suplu, se încruntă șarmant într-un zâmbet. Cu barbișon și ochelari. Rame minuscule, irezistibile. Când a vrut să treacă, timpul s-a poticnit în obstacolul de la încheietura lui dreaptă. Gentleman, l-a păstrat până în ziua de azi, în chip de brățară afrodiziacă.

Ca o școlăriță conștiincioasă. Ca o romantică incurabilă. Ca o poetă. Numai ca o femeie. Ea poartă verighetă. El, când da, când nu. Când NU.

Trotuarul, omogen la prima vedere, lansează provocări martorului activ. În stare latentă, denivelările își fac loc pe partea ei de cale. Cândva mândră, încearcă o atitudine aristocrată. Junghiurile au o impertinență a lor... ceva de speriat! Tentativa de a para rămâne la stadiu de proiect (Cine știe..., poate... data viitoare!?)

2 fete tinere intră în coliziune. Mănâncă mere verzi-verzi. Crude-crude. În soarele fățarnic dinții albi strălucesc deșănțat. Una poartă rochie mini cu bretele. Cealaltă, curiozitate obraznică. El își mângâie barba, chicotind pe dinăuntru. Parfumul curioasei se așază neobrăzat pe umărul lui. Din ce în ce mai aproape. Din ce în ce.

Ea rememorează o tinerețe vajnică. Cu isterie și câteva crize de personalitate. Cu victoria aproape întotdeauna la îndemână! Pentru el, asiduu trăitor în prezent, trecutul este cât se poate de inofensiv. De anemic. Mănâncă mere verzi-verzi. Crude-crude. Fără să se sinchisească.


Și cât de mult timp le rămăsese pentru ei! Doar pentru ei! Timpul acela după care au jinduit o viață. Pe care nu l-au avut. Și, vulnerabili, au trăit cu închipuirea, stările, spațiile și erele îngrădite de realitate...


Cât de mult timp le rămăsese!

Și ei! Cum se mai regăsesc! Fiecare de o parte și de alta a destinului!

Un biciclist își face loc lejer prin deschizătură.

Nimeni nu opune rezistență.

Data viitoare, se va inaugura poate o linie ferată!


În parcul Izvor, Septembrie și-a intrat deja în drepturi. Numai vara, obstinată, își întinde fieful dincolo de niște limite... Desigur, „Copac” se încăpățânează să rămână cuvântul meu favorit. O Lume. Salvatoare.