56. Audierea finală.

Se afla deci în sala în care un grup de oameni îi vor hotărî soarta, nebănuind că totuşi avea urme de ruj pe obraji. Oare conta acest amănunt pentru membrii Comisiei? Putea influenţa cu ceva decizia lor?!
Lucian ajunse în faţă. Privi spre Lia; ea era acolo... Îşi ridică privirea albastră şi-l zări; nu doar pe el, ci şi urmele de pe obrajii lui. Acum ea nu se mai gândi la titlul lui de „Don Juan”, ci la faptul că urmele acelea l-ar putea dezavantaja în faţa Comisiei. Se încruntă uşor şi-i făcu discret un semn cu mâna, indicându-i obrazul ei. El nu pricepu deloc ce dorea ea; ştia bine că fetele nu-l sărutaseră deloc, aşa că nu încercă să se şteargă; nici măcar nu intenţiona acest lucru. Lia mai privi spre el şi repetă gestul, ceva mai insistent. „Ce naiba vrea să-mi arate? Sau să-mi spună? Sunt neobrăzat?! De ce oare? Doar pentru că am întârziat niţeluş?” se gândi Lucian şi ridică uşor din umeri, a nepăsare, apoi, nepricepând semnele ei, nu mai privi deloc spre ea. Într-adevăr, întârziase puţin, dar ce ştia ea? Tot nu era vina lui, în nici un caz! Şi nu-i convenea deloc faptul că ea-l considera neobrăzat, sau cum anume, doar ea ştia...
Preşedintele Comisiei Disciplinare nu sosise încă. În schimb vicepreşedintele se afla acolo. Domnul Sever Forţan îşi ridică privirea spre sală şi-l observă pe Lucian.
- Luci, ai sosit, zise dânsul. Treci la locul tău, ştii tu unde...
- Da, domnule, rosti el şi procedă întocmai.
Semeţ, se îndreptă spre locul pe care-l mai ocupase şi luni, în prima zi de anchetă. Lia renunţă la încercarea de a-i mai face semne, prin care să-i explice să-şi şteargă obrajii. „Treaba lui! Să facă ce-o vrea; n-are decât... Să fie sancţionat! Aşa-i trebuie... Lasă-l! Ce fraieră sunt...” îşi zise ea furioasă în gând, închipuindu-şi cam de unde proveneau urmele acelea de ruj; se înşela însă, pentru că la Diana Enka nu se gândise nici o clipă.
În curând sosi un alt domn, care se alătură profesorului de cultură civică, domnul Sever Forţan. Recunoscându-l pe fostul său profesor de istorie, domnul Doru Dragoste, Lucian ar fi vrut să se micşoreze, pentru ca dânsul să nu-l observe, sau măcar să nu-l recunoască, mai ales că-şi amintea toate nebuniile la care şi el luase parte, alături de Nis şi Alex. Era oare posibil să devină inobservabil? Nu prea! Profesorul de istorie îşi opri privirea asupra lui. Cum să nu-l recunoască, după ce ani la rând îl avusese elev; ba încă îl considerase cel mai năzdrăvan elev, cel mai neastâmpărat, cel mai zvăpăiat, care-i crease mereu numeroase probleme, neplăceri... Totuşi, Lucian îşi amintea parcă şi ceva în favoarea lui; anume, fusese şi cel mai bun la învăţătură. Îi era oare de folos acest amănunt? Îl putea ajuta cu ceva? El spera că da... Domnul profesor Dragoste zise:
- Sunt preşedintele Comisiei Disciplinare şi ne aflăm aici pentru a pronunţa decizia în cazul „Enka Lucian”. Am cercetat amănunţit declaraţiile date, am investigat cazul, mi-au fost prezentate rapoarte amănunţite; în plus, acuzatul îmi este foarte cunoscut... Să începem şedinţa de astăzi prin confirmarea prezenţei celor două părţi implicate. Acuzatul, cadet Enka Lucian...
La auzul numelui său, Lucian se ridică în picioare, ca la orele de istorie, deşi... Ce bine ar fi fost să se fi aflat la una dintre acele ore! Dar terminase cu şcoala; absolvise deja Institutul...
- Nu trebuie să te ridici, Luci, te-am văzut deja, i se adresă blând domnul Dragoste.
„Chiar îl cunosc toţi?!” se întrebă Lia în gând, amănuntul părând a o deranja.
- Şi reclamanta, cadet Stancu Laura, privi profesorul de istorie spre Lia. Pentru domnişoara consilier, care probabil nu mă cunoaşte, trebuie să mă prezint: Mă numesc Doru Dragoste şi sunt profesor de istorie în acest Institut, actualmente preşedintele Comisiei Disciplinare. Să începem şedinţa de azi... În mod normal, anchetele Comisiei Disciplinare de acest gen sunt mult mai îndelungate, de data aceasta însă înţelegem necesitatea grăbirii ritmului, datorat în mare măsură misiunii spre planeta Proxima a navei spaţiale „Pacifis”, de aceea vom pronunţa astăzi decizia. Înainte însă de orice pronunţare, este necesară o audiere finală a părţilor implicate. Altfel spus, am să stau de vorbă cu fiecare dintre voi doi, între patru ochi. În acest scop, mă retrag acum. Domnul vicepreşedinte vă va anunţa când şi unde să veniţi, iar Horaţiu vă va conduce...
Acestea fiind spuse, Doru Dragoste se retrase; urmă o foarte scurtă pauză. După câteva clipe, în sală se auzi glasul domnului Sever Forţan:
- Să se pregătească pentru audierea finală acuzatul, cadetul Enka Lucian.
Profesorul de cultură civică privi cu subînţeles spre el, iar Horaţiu se apropie. Lucian se ridică anevoios de la locul lui. Ar fi vrut să nu fi fost el primul la această audiere finală; de ce n-o chemase pe reclamantă mai întâi? Faţă în faţă, între patru ochi, cu fostul său profesor de istorie?! Vai de el! Îl urmă totuşi pe Horaţiu.
Nu se putu abţine să nu privească spre ea; iată câte îndura doar din cauza ei... Ea repetă discret gestul, indicându-i insistent obrazul. „Iarăşi sunt neobrăzat?! Acum de ce-aş mai fi oare? Ce-am mai făcut?” se întrebă el în gând, nedumerit, încruntându-se; nu înţelegea deloc. Merse după Horaţiu. Acesta îl conduse până în dreptul unei uşi pe care i-o deschise doar; dincolo de ea se afla domnul Doru Dragoste, profesorul de istorie, actualmente preşedintele Comisiei de Disciplină a Institutului Astronomic...
- Baftă, Luci! îi ură tânărul, pregătindu-se să se întoarcă în sala pe care o părăsiseră.
- Mersi, Horaţiu, răspunse Lucian şi intră în încăperea în care se afla doar fostul său profesor de istorie, deşi s-ar fi întors şi el bucuros în sală, împreunǎ cu bǎiatul înalt şi slǎbuţ...
Uşa se închise însă în urma lui; nu prea zgomotos, dar se închise. Încăperea nu era foarte spaţioasă, iar domnul Dragoste se afla la un birou. Pe birou – o mulţime de dosare, iar mai în spate, pe câteva rafturi etajate, altele.
- Apropie-te! i se adresă domnul Dragoste destul de blând, privindu-l fix, mai mult sau mai puţin indulgent.
- Bună ziua, domnule preşedinte, rosti el timid.
- Lasă politeţurile de genul ăsta; acum suntem doar noi doi. Ia loc, cât mai aproape, îl invită profesorul. Noi doi ne cunoaştem, destul de bine, de mult...
- Desigur, dom’ profesor, aprobă Lucian, cu glasul sugrumat de emoţie, înghiţind nodul ce i se pusese în gât, care parcă-i împiedica vorbirea; se aşeză totuşi, aproape de profesor, pe care-l privi temător.
Acesta îşi ridică ochii asupra lui; avea dom’ profesor o privire tocmai potrivită numelui său; blândă, călduroasă... Iar vocea era şi ea tot pe măsură...
- De ce eşti aşa de speriat?! Parcă te ştiam mai îndrăzneţ.
- Păi... nu reuşi Lucian să spună nimic concret.
- Desigur, acum nu-i aici directorul, să-ţi asigure spatele, ca de fiecare dată, însă în mod sigur e pe aproape. Unde l-ai lăsat?
- Eu... iarăşi se poticni Lucian, neputând să exprime nimic clar.
- Uite cum ai ajuns tu în faţa Comisiei Disciplinare acum, fiind cadet, când erai atât de aproape de prima ta misiune spaţială, una foarte importantă, cu propria-ţi navă, ba încă într-o funcţie... Comandantul misiunii parcă, nu?! Aşa am văzut prin dosarele astea... Ce s-a întâmplat? De ce te-a reclamat domnişoara?
Lucian îşi plecă privirea ruşinat, fără a răspunde.
- Ai văzut toate dosarele astea de aici; cele de pe birou şi pe cele din spatele meu? Destule... Toate sunt cu declaraţiile şi datele strânse despre tine în aceste zile de anchetă; mi-ai dat serios de lucru! Le-am studiat amănunţit pe toate. Crezi că scrie ceva rău despre tine pe vreo filă? Nici gând! N-am găsit nimic... Totuşi, ai ajuns în faţa Comisiei acum, fiind cadet, nu când erai elev. Nu eşti indisciplinat, reiese clar din tot ceea ce scrie aici, iar eu ştiu bine că nici mai de mult, când erai mic, nu erai indisciplinat, deşi făceai o sumedenie de nebunii, cu nărojii ăia doi... Încă-ţi mai sunt colegi?
- Da, şopti scurt, foarte timid, Lucian.
- Aşa-i; am văzut şi declaraţiile lor pe undeva; Nis scrie tot aşa, oribil, indescifrabil, a trebuit să mă chinui rău până să înţeleg ce-a mâzgălit el acolo. În orice caz, geograf şi genetician; n-au ajuns deloc rău nebunaticii ăia doi. Iar tu – matematician; era de aşteptat din partea ta... Cu istoria mea nu v-aţi împăcat nici unul?
Lucian surâse uşor, şters; domnul Dragoste părea binevoitor.
- Măi, nu eraţi deloc cuminţei, continuă dânsul, amintindu-şi unele amănunte: Maşina mea încă mai are şi acum unele urme de atunci, lăsate de voi... Se pare că nu v-aţi cuminţit nici acum. Atunci însă te scăpa mereu directorul. Acum ce s-a întâmplat? De ce ţi s-a înfundat? N-a mai vrut să te ajute?! Ştii, pe atunci mi-aş fi dorit eu să ajungi în faţa Comisiei Disciplinare, când erai elev, deşi nu eram eu preşedintele; să fi fost şi atunci, o încurcai serios, cu tot ajutorul directorului... Hai, spune şi tu ceva! Sau chiar nu vrei să vorbeşti cu mine? Eşti atât de supărat pe mine?
- Păi, eu... începu Lucian, dar imediat se opri încurcat.
- Măi, dacă-mi răspundeai aşa la lecţii, te lăsam imediat corigent, să ştii; ba poate chiar şi repetent, din cauza istoriei; dar tu mereu învăţai foarte bine, erai salvarea clasei... Acum ce ai de spus în apărarea ta?
- Nimic, replică Lucian.
- Cum nimic?! se miră domnul Dragoste. Recunoşti că ai fi vinovat?! Indisciplinat?! Ia să vedem, cum zice domnişoara... Comportament necorespunzător... Cum te comporţi tu necorespunzător?
- Nu ştiu, spuse Lucian şoptit.
- Nu ştii?! Măi, nu se poate să nu ştii! replică profesorul de istorie amuzat, apoi întrebă cu seriozitate: Când ar trebui să aibă loc lansarea?
- Pe 27, dom’ profesor, răspunse Lucian.
- Cu „Pacifis”, nava ta, proiectul tău de diplomă; interesant! Aş vrea s-o văd şi eu, dacă se poate, rosti visător domnul Dragoste, privindu-l pe fostul său elev cu... admiraţie?!
- N-aţi văzut-o încă, dom’ profesor?
- Nu, până acum nu, accesul în zonă era foarte restrictiv... Nu i se permitea oricui să ajungă în apropierea vehiculului spaţial.
- Dacă vreţi, aş putea să vă duc eu într-o zi, s-o vedeţi, mai prinse Lucian curaj să vorbească.
- Eu aş vrea, dacă eşti dispus, zâmbi domnul Dragoste.
- Când doriţi, dom’ profesor, surâse şi Lucian.
- Nici o grijă, eu n-am s-o zgârii, cum făceai tu cu maşina mea... Lucian surâse încurcat, a vinovăţie. Bine, mai vorbim noi... Acum întoarce-te în sală şi spune-i profesorului tău de cultură civică s-o anunţe pe domnişoara să intre. Vezi cum dai tu numai peste foştii tăi profesori?! Dar pe Sever nu l-ai supărat niciodată, cu nimic, doar pe mine. De ce oare? Din cauza numelor?
- Nu chiar, dom’ profesor, deşi, se poate şi din cauza asta, recunoscu Lucian parţial. Dar, oricum, tot v-am simpatizat mereu. Încă foarte mult! Şi acum la fel, evident.
- Ştiam, rosti preşedintele Comisiei, iar Lucian se ridică, pentru a pleca. Luci, nu-ţi face griji inutile. Nu vom lua măsuri aspre împotriva ta, aşa că linişteşte-te!
- Mulţumesc, dom’ profesor, zâmbi Lucian, apoi ieşi.
Domnul Dragoste tocmai îl asigurase că nu se vor lua măsuri aspre împotriva lui. Să se bucure sau nu?! Deocamdată, preferă să nu se manifeste în nici un fel. Se întoarse în sala cea mare. În drum spre locul său, îi aduse la cunoştinţă profesorului de cultură civică, domnul Sever Forţan, că o poate trimite pe domnişoara consilier, pentru a vorbi cu preşedintele Comisiei. Vicepreşedintele o anunţă, iar Horaţiu o conduse.
Lia era mai mult decât doar emoţionată, dar îl urmă pe băiatul cel slăbuţ pe nume Horaţiu. În încăperea în care era aşteptată de domnul Dragoste intră însă doar ea.
- Bună ziua, domnule preşedinte, salută ea respectuos.
- Îmi poţi spune Dragoste, domnişoară; e numele meu, justifică dânsul zâmbind, cercetând-o uşor pe Lia cu ochii săi blânzi. Ia loc, domnişoară, te rog!
Lia se aşeză; era foarte încordată. Se simţea măruntă, neînsemnată şi nici nu ştia ce ar putea spune. De altfel, toţi i se păreau a fi aliaţii lui, nu o Comisie care să-l judece în urma unei acuzaţii... Iar ea, se simţea în plus; şi singură... Reclamaţie afurisită şi idioată; doar din cauza acelei reclamaţii se afla în situaţia asta neplăcută! Dar cine depusese reclamaţia? Oare nu chiar ea?! Vai... Auzi glasul plăcut al preşedintelui Comisiei:
- Ştii cum mă strigă unii colegi, domnişoară? „Ia vino, măi, Dragoste, încoace!” spun ei... Îţi dai seama, domnişoară, ce plăcut poate fi să chemi dragostea la tine, iar ea, ascultătoare, să mai şi vină, sǎ se supunǎ?
- Desigur, şopti Lia cu timiditate.
- Măcar cu numele ăsta al meu să mai am parte de dragoste, că altfel, nici gând... Dar nici cu celălalt nume nu mi-e deloc ruşine. E cam aceeaşi situaţie: Doru. „Ia vino, Dorule, până la mine...” îmi spun prietenii. Şi dorul vine până la ei... Ăsta da, uneori mai vine şi pe la mine, că mi-e dor, cel mai mult, în primul rând, de anii tinereţii; au fugit degeaba, pe lângă mine; ce i-aş mai întoarce înapoi...
- Cum adică, domnule; nu sunteţi deloc bătrân...
- Nici ca voi nu mai sunt... Dar destul cu problemele mele, să nu te mai bat la cap cu ele, deşi dumneata eşti psiholog şi psihiatru; probabil îţi place să asculţi oamenii şi problemele lor, domnişoară.
- Desigur, domnule, încuviinţă Lia încurcată.
- Oricum, acum nu despre asta este vorba aici, replică preşedintele Comisiei Disciplinare. Să vedem, scumpă domnişorică... Ai depus o reclamaţie împotriva colegului tău, Lucian Enka.
- Da, domnule, aprobă Lia.
- Eu îl cunosc foarte bine pe băiatul ăsta; mi-a fost elev...
„Şi dumneavoastră?” se întrebă Lia în gând, fără a rosti nimic cu voce tare; nu îndrăznea.
- Ştiu că nu era tocmai cuminţel; dimpotrivă, era foarte năzdrăvan, dar indisciplinat, nu, niciodată... Era frumuşel foc şi învăţa teribil de bine! Dintre toţi elevii pe care i-am avut de-a lungul anilor, el a fost, pe departe, cel mai bun... E adevărat, mă mai şi necăjea cu poznele lui copilăreşti, uneori destul de rău; aproape că nu trecea zi fără vreo trăsnaie de-a lui, însă dacă mă supăram pe el, îmi şi trecea foarte repede... Să vedem; pe dumneata cu ce te-a supărat? Ce te-a deranjat atât de mult la el, încât l-ai reclamat? Te rog să fii sinceră şi nu te feri; nu fi timidă, ruşinoasă, sfioasă... Nu am obiceiul de a-mi mânca semenii... De altfel, canibalismul nu cred că se mai practică printre oamenii de azi prin nici un loc al planetei noastre; e greu de crezut că ar mai exista asemenea specimene... deşi, cine ştie?! Poate n-ar fi exclus... Oricum, eu sigur nu fac parte dintre ei.
Lia afişă un zâmbet scurt, discret, fără a-şi ridica privirea albastră spre profesorul Dragoste. Era dânsul de obicei glumeţ, sau îi vorbea doar ei aşa, ca să n-o intimideze? Dorea să fie drăguţ, amabil, îngăduitor? Şi chiar reuşea foarte bine acest lucru, dacă asta-şi propusese.
- Deci, domnişoară; nu mi-ai răspuns deloc până acum: Ce te-a deranjat atât de mult la el?
- Nimic, domnule, rosti ea şoptit.
- Cum nimic, domnişoară?! Nu se poate, se împotrivi preşedintele Comisiei Disciplinare. În declaraţia dumitale susţii că ar avea un comportament necorespunzător, în general, faţă de domnişoare şi că te deranjează caracterul lui... Îţi mai susţii acest punct de vedere?
- Nu prea, domnule, replică Lia, recunoscând: De fapt, am cam greşit în privinţa lui şi regret această acţiune; n-ar fi trebuit să-l reclam deloc. Mi-am dat seama că el e un băiat bun şi nu merită să fie anchetat, acuzat...
- Deci, ţi-ai dat seama, remarcă profesorul de istorie. E bine, chiar dacă ai înţeles puţintel mai târzior acest lucru. Şi totuşi ai solicitat nu doar destituirea lui din funcţia de comandant al misiunii, în care a fost învestit de către colegii mei din Comisia pentru Zboruri Spaţiale a Institutului, ci şi excluderea lui definitivă din echipaj; din echipajul navei sale spaţiale, nu?! „Pacifis” e totuşi, să recunoaştem, mai mult capodopera lui. Iar dumneata, domnişoară, îţi dai seama ce-ar însemna luarea unor asemenea măsuri împotriva lui?
- Ştiu; ar conduce la anularea misiunii, pentru că s-ar retrage şi colegii lui mai vechi din echipaj, cei cu care a construit nava spaţială, Alexandru Ştefan şi Nistor Harris, iar fără ei trei, „Pacifis” n-ar mai pleca nicăieri.
- Într-adevăr, acele măsuri solicitate de dumneata ar însemna anularea misiunii spre Proxima, dar pentru el, lucrurile nu s-ar opri aici; asta ar fi doar o mică parte a sancţiunii ce i s-ar aplica, ba chiar partea cea mai bună... În mod logic, nu ne-am putea opri doar la destituirea lui din funcţie şi excluderea lui din echipaj; i s-ar interzice cu desăvârşire participarea la orice altă misiune spaţială viitoare, fie ea de lungă sau de scurtă durată, indiferent de nava la bordul căreia ar trebui să călătorească, sau de funcţia pe care ar trebui s-o aibă. Nu i s-ar permite să fie nici măcar simplu membru al vreunui alt echipaj, deci asta i-ar pune capăt definitiv carierei sale de astronaut înainte de a fi început, deşi pentru asta a fost pregătit de mic. Nu se va mai putea considera însă nici măcar cadet. Domnul Eugen Manea nu i-ar mai putea fi nici profesor, nici instructor de zbor. Cât despre nava lui, „Pacifis”, s-ar afla cam în aceeaşi situaţie. E foarte puţin probabil că ar mai participa vreodată la vreo altă misiune spaţială, fără el... Iar acum, domnişoară, spune sincer, chiar doreşti să i se întâmple toate astea? Îl urăşti chiar atât de mult încât să vrei să fie luate împotriva lui toate aceste măsuri despre care ţi-am vorbit?
- Nu, domnule, nu vreau să se ajungă în asemenea situaţii; nu credeam că s-ar putea recurge la asemenea măsuri.
- Domnişoară, Comisia nu se întruneşte degeaba aici, doar ca să ne aflăm în treabă... Zău, ar fi păcat să păţească aşa ceva. Din câte am auzit, la ora actuală, e cel mai bine pregătit din întreg Institutul, tocmai de aceea l-au numit colegii mei din Comisia pentru Zboruri Spaţiale în funcţia de comandant, nu pentru că ar fi favoritul domnului director Simionescu... Dumneata ce credeai? Cumva că decizia va fi foarte blândă, ca şi inexistentă? replică domnul Dragoste.
- Nu, nici chiar aşa, dar... În cazul lui, ar fi suficient un simplu avertisment, sau o sancţiune minoră; o mustrare, ceva...
- Domnişorică, asemenea sancţiuni minore s-ar putea lua numai în cazul în care s-ar constata că acuzatul ar fi nevinovat, spuse preşedintele Comisiei.
- Dar este nevinovat! N-a făcut nimic rău... Mă scuzaţi, vă rog; aş vrea să-mi retrag toate acuzaţiile formulate la adresa lui. Aşa ar fi trebuit să procedez de la bun început.
- Într-adevăr, cam târziu pentru a-ţi retrage toate acuzaţiile; acum, după ce a fost desfăşurată această anchetă, trebuie luată şi o decizie, nu se poate altfel. Însă dacă într-adevăr dumneata îţi retragi toate acuzaţiile formulate, putem ţine cont de acest amănunt; mai ales dacă, în plus, mai şi susţii în continuare că ar fi nevinovat.
- Desigur, îmi retrag toate acuzaţiile şi susţin că este nevinovat, hotărî ea.
- Foarte bine, domnişoară; asta şi aşteptam de la dumneata, surâse domnul profesor de istorie. Acum misiunea voastră este în deplină siguranţă; va avea loc, la data stabilită, întocmai cum a fost programată, cu echipajul cunoscut. Te poţi retrage, domnişoară...
- Vă mulţumesc, domnule, rosti ea şi ieşi.
Reveni în sală şi porni spre locul ei. Îl privi fără să vrea; el se afla în primul rând, cu urmele acelea de ruj tot acolo, pe obraji...
„Don Juan...” se gândi ea, dar nu-i mai făcu nici un fel de semne. Îşi retrăsese, în sfârşit, acuzaţiile la adresa lui, deci el putea fi liniştit – nu va fi sancţionat! Dar, în mod ciudat, după această acţiune, era şi ea mult mai liniştită... De ce nu procedase astfel de la început? Sau şi mai bine, de ce nu renunţase la acea reclamaţie?! Ah, de n-ar fi scris-o deloc; sau măcar de-ar fi rupt-o după ce-o scrisese, înainte de a o depune... Oricum, tot era bine şi mai târziu, decât deloc. Vor pleca deci în misiune, iar ei vor fi totuşi colegi. Cum se va înţelege oare cu el? Iar ceilalţi cum o vor mai privi, cu excepţia Mariei, care se arătase foarte amabilă, prietenoasă? O vor considera ei vreun soi de ciudăţenie?! Rămânea de văzut... Acum era foarte curioasă să afle totuşi care va fi decizia Comisiei, pentru că va exista o decizie...