*51. Geograful prietenos. Indisciplină?!

Cei doi tineri reveniră la bordul navei albastre, pe puntea principală, alături de ceilalţi colegi ai lor. Profesorul Eugen Manea încă se afla la bord, doar spusese că va rămâne cu elevii săi până seara şi intenţiona să procedeze întocmai.
Cât despre ploaie, nu încetase. Măruntă, deasă, încă mai ploua. Vremea se stricase şi nu părea a se îndrepta în curând. Cei şapte tineri, împreună cu profesorul Eugen Manea rămaseră doar în interiorul navei „Pacifis”, pe puntea principală, deşi nu doar în acel loc. Lia deja se simţea ca o străină, nu ca între colegi, cu toate că Maria şi Lucian nu o tratau deloc astfel; poate nici Stela sau tânărul Mihai. În general însă, cam toţi evitau să discute cu ea, parcă până şi profesorul Manea... Toţi păreau mai distanţi. Cât despre el, cel pe care-l acuzase, chiar dacă-i zâmbea din când în când, iar când se uita spre ea, n-o privea deloc cu ură, ci cu admiraţie, de vorbit nu-i vorbise deloc până seara, nu-i adresase nici un cuvinţel. Trecuse de ora 18.30, iar ei încă erau în navă. Nu-i mai căutase între timp nici Horaţiu, nici alt membru al Comisiei Disciplinare. Pe la ora 19.00, trapa navei se deschise. Toţi îşi îndreptară curioşi privirile în direcţia trapei, pentru a vedea cine va sosi; era Traian Simionescu.
- N-aţi plecat încă? se miră directorul să-i găsească pe toţi aici.
- Nu, dom’ director, răspunse Nistor.
- Am rămas aici, să aşteptăm, poate mai era nevoie de noi, adăugă Alex.
- Puteţi merge liniştiţi acasă; cei din Comisie au plecat deja. Iar tu, Luci, vei putea dormi fără griji în noaptea asta; am văzut toate declaraţiile depuse astăzi la Comisie; nu există nici una în defavoarea ta, totul te avantajează, îl asigură directorul.
- Dom’ director, parcă nu era permis să le vedeţi, îi aminti Lucian.
- Desigur, nu-i permis; decât directorului, uneori... surâse dânsul.
- Dar... mai încercă Lucian să protesteze.
- Luci, nu-ţi fie teamă, n-am încălcat nici un regulament al Institutului, n-am făcut nimic nepermis sau ilegal, doar nu sunt tâmpit; nu am acţionat fără ştirea şi acordul celor din Comisie. Clar, da?!
- Adică, dânşii v-au dat voie să vedeţi declaraţiile? se miră Lucian.
- Bineînţeles, doar la urma urmei, sunt, totuşi, directorul.
- Poate, dar... Dânşii ştiau că veţi veni să-mi spuneţi ce-aţi văzut, presupuse Lucian.
- Probabil ştiau, dar tot nu-i nimic grav, pentru că eu nu ţi-am spus cine ce a declarat – asta-i confidenţial – eu am spus doar că nu-i nimic în dezavantajul tău până acum, atâta tot, deci, am păstrat confidenţialitatea declaraţiilor şi n-am încălcat regulamentul, explică directorul. Mie mi se pare destul de corect; vouă nu?!
- Ba da, dom’ director, îl aprobă Nistor.
- Chiar foarte corect, întări Alex.
- Bine; deci puteţi pleca acasă, repetă directorul. Vrei să merg cu tine, Luci?
- Nu, dom’ director, refuză Lucian, justificând: Mulţumesc, dar nu trebuie să vă deranjaţi atât de mult din cauza mea.
- N-ar fi nici un deranj, dar rămâne cum doreşti, acceptă directorul. Ne vedem de dimineaţă; ancheta continuă... Şi nu uitaţi să vă anunţaţi părinţii, să vină mâine.
- Nu uităm, dom’ director, îl asigură Nistor.
- Mai plouă afară? se interesă Alex.
- Da, încă nu s-a oprit, răspunse Traian Simionescu, apoi i se adresă în special geneticianului: Alex, în legătură cu body-guardul acela al tău...
- Lăsaţi, dom’ director, nu-i nici o problemă, mă descurc eu, îl întrerupse Alex grăbit, înainte ca dânsul să spună ceva despre „Ucigaşă”.
La 19.45, Traian Simionescu părăsi puntea principală a navei „Pacifis”, împreună cu Eugen Manea. Cei şapte tineri se pregăteau de plecare; Alex din nou nu se grăbea, ştia că o va reîntâlni pe „Ucigaşa”... Şi totuşi, mai rea decât această domnişoară body-guard i se părea doctoriţa echipajului, Stela, căci ea-i zădărnicise planul de a scăpa de „Ucigaşă”; iar apoi, gândindu-se la ce păţise Lucian, problema lui cu Petra Neţoiu era minoră. N-ar fi vrut în acele momente să fie în pielea prietenului său, comandantul misiunii.
Mihai, nu foarte îndrăzneţ, se apropie totuşi de lungan. Privi în sus, spre acesta şi-i zise, destul de timid:
- Salut. Vrei să pleci acasă?
- Cam aşa ceva. Intenţionez să plec...
- Şi... Chiar te grăbeşti să ajungi acasă?
- Depinde; de ce mă întrebi?
- Păi, mă gândeam că dacă nu te grăbeşti, am putea trece pe la mine, să-mi arăţi la geogra’, dacă zilele trecute n-ai putut; erai ocupat...
- Ah, asta doreai... Când ai proba la geogra; mâine?
- Nu; poimâine.
- Păi şi... Pentru mâine? Nu te pregăteşti?
- Mâine n-am probleme, sunt superpregătit; am proba la fizică, rosti Mihai.
- Ah, deci cu fizica nu stai prost, doar cu geografia...
- Eh, nici cu geografia nu stau foarte prost, dar dacă tu ştii mai multe, presupun că mi-ai putea arăta şi mie, dacă vrei; nu te obligă nimeni.
- Bine, hai... Dar să ştii că n-o să stau decât până la ora 22.00; mai mult nu, acceptă Nistor.
- E perfect; nici nu trebuie mai mult. De altfel, putem continua şi mâine, după ce termin cu fizica.
- Mâine?! Dacă va mai fi nevoie, continuăm, aprobă Nistor, adăugând zâmbitor: Măi, dar tu n-ai impresia că trişezi cu examenul ăsta? Adică, şeful ţi-a arătat la mate’, eu la geogra’... Cam trişezi; ai ajutoare...
- Dacă se poate, de ce nu?! Nu-i interzis... Ascultă, dacă vrei să-mi arăţi – bine – dacă nu, nu eşti obligat, îl lămuri Mihai. Mă descurc şi singur.
- Hai, lasă; doar am fost de acord, îi aminti geograful. Să mergem! Aşa am zis, nu? Şi body-guarzii?
- Ne descurcăm noi cumva şi cu ei, presupuse Mihai.
- Cumva, sper; deşi, tu – un fost campion mondial la lupte, iar eu – 2,18 m... Ce nevoie am mai avea de patru body-guarzi?
- Adevărul e că n-avem, deloc, dar asta-i situaţia, rosti Mihai.
Iar ei doi plecară împreună. Pe lângă geograf, Mihai, deşi nu era deloc scund, părea doar un prichindel, dar se bucura de faptul că şi Nistor părea, în sfârşit, a-i accepta prietenia.
Stela şi Maria porniră şi ele spre ieşire, deocamdată împreună, apoi Lia, singură. După ea plecă şi Lucian; observă că Alex rămăsese pe puntea principală singur, dar nu-l întrebă nimic. Îl salută doar, ştiind de ce geneticianul prefera să rămână ultimul şi nu se grăbea deloc să plece.
Lucian ajunse repede lângă maşina albastră şi urcă la volan; afară încă ploua într-una. Porni maşina, dar nu merse foarte mult până opri iarăşi, deşi nu ajunsese nici măcar la poarta Institutului. O zări însă pe reclamanta lui, fără umbrelă şi opri în dreptul ei.
- Hai, domnişoară, te rog, urcă, îi zise el de pe geam.
- Poftim?! se miră ea de invitaţia făcută. Nu, mulţumesc, mai bine nu, refuză ea, continuându-şi drumul.
- Şi totuşi, domnişoară... insistă el, coborând, pentru a o convinge. Te pot duce până acasă, doar e în drum. Vezi doar... Toarnă cu găleata.
- Bine, dar... acceptă ea parţial, ferindu-se din calea privirii lui.
- Nu sunt deloc supărat pe dumneata, din cauza reclamaţiei, justifică el.
- Şi totuşi, îmi vorbeşti cu „dumneata” şi cu „domnişoară”, remarcă ea.
- Ai vrea altfel?
- Da; aşa cum ne-am înţeles, ar fi mai bine, presupuse ea.
- Fie, acceptă el şi reformulă: Atunci, te rog, Lia... Deocamdată, încă suntem colegi şi nu sunt supărat pe tine.
- Credeam că eşti, replică ea şoptit.
- Aşa ţi s-a părut?
- Nu; aşa ar fi trebuit, specifică Lia.
- Să zicem că nu sunt supărăcios. Nici răzbunător. Dacă vrei să mergi cu mine, te rog să urci mai repede în maşină; ne udă ploaia prea rău. Sau cel puţin, hotărăşte mai repede ce vrei de fapt.
- Bine... Merg, decise ea, spre surprinderea lui, să meargă totuşi împreună cu el.
Atent, galant ca întotdeauna, îi deschise portiera, apoi trecu la volan.
- Îmi pare rău că s-a întâmplat aşa... începu ea un soi de scuze.
- Te rog, să nu vorbim despre asta, o întrerupse el, apoi porni din nou maşina.
- De acord, acceptă ea, fără a îndrăzni să privească spre el. Şi totuşi, ţi-am cauzat probleme serioase cu părinţii tăi.
- Am să mă descurc cu ei, rosti Lucian îngândurat, căci de fapt, nu prea ştia cum să se descurce cu blondul, având în vedere noua lui atitudine, nu tocmai favorabilă lui.
- I-am pus şi pe ai mei în încurcătură, continuă ea cu regretele, vorbind şoptit.
- De ce? Dânşii n-au nici o vină.
- Decât pe aceea de a fi totuşi, părinţii mei, îl completă Lia. Îţi mulţumesc că nu-mi porţi pică...
- Pentru ce?
- Pentru ceea ce ţi-am făcut, replică Lia, încă şoptit.
- Te rog încă o dată, să nu mai vorbim despre asta, repetă el.
- Nu credeam că directorul este dispus să te sprijine chiar atât de mult, continuă Lia, cam pe aceeaşi temă.
- Aş; dom’ director, zise Lucian, adăugând încurcat: Nici eu nu-l credeam chiar atât de partea mea. Mă surprinde, dar... Hai să abandonăm totuşi subiectul ăsta! insistă el.
- Bine, acceptă Lia şi tăcu; abandonaseră subiectul acesta, dar nici că mai abordară altul.
La poartă, Lucian opri maşina albastră, doar atât cât să se înţeleagă cu body-guarzii asupra modului de deplasare. Prietenoşi şi înţelegători, Petre şi Adi fură de acord cu propunerea lui. Astfel că, în maşina albastră rămăseseră doar Lucian şi Lia, în timp ce cei patru body-guarzi merseră cu cealaltă maşină, cea cu care „paznicii” Liei ar fi condus-o pe domnişoara consilier până la ea acasă. Şi porniră astfel spre oraş...
Stela putu remarca faptul că directorul rezolvase în mod eficient problema body-guarzilor, regăsindu-l pe Şerban Fulger, zis „Tunetul”, alături de Costel Frunză – „Violentul”; vechii ei body-guarzi. Şi se linişti, ştiindu-l pe body-guardul bolnav în apropierea ei.
Cât despre Petra Neţoiu, „Ucigaşa”, ea încă-l aştepta pe genetician, alături de Ovidiu Băloi, „Cocoşul”. Alex ieşi ultimul din nava albastră, ferindu-se din nou de colegii săi; deocamdată scăpase din vizorul acestora. Va putea însă păstra secretul despre „Ucigaşă” până pe 27 iunie? Asta era cam dificil. Ajuns în afara Institutului, ştia că pe el îl aşteptau două persoane, lângă o maşină. Din cauza ploii, urcă grăbit; la fel şi cei doi. „Ucigaşa” era la volan. Înainte de a porni maşina, se întoarse spre Alex, fixându-l cu privirea ei, oarecum fioroasă, cu acel chip băieţos.
- Deci, doreai să scapi de mine de la bun început; asta ţi-ai pus în gând de cum m-ai văzut, dar uite că nu ţi-a ieşit chiar aşa... N-ai reuşit! auzi glasul ei cel răguşit.
- Ah, nu; de fapt, eu... Scuze, domnişoară, sper să ne înţelegem totuşi; n-am nimic împotriva dumitale. Doar din cauza colegilor mei, să nu râdă de mine, am solicitat acea schimbare. Se pare că am greşit, deşi n-am precizat că l-aş dori pe domnul Şerban Fulger, zis „Tunetul”. Acum n-o să mai cer schimbări, deloc, de nici un fel, rosti Alex, încercând să-şi justifice acţiunea şi zâmbi uşor.
- Mda... murmură „Ucigaşa”, fără a schiţa nici un gest.
Asta îl determină pe Alex să redevină serios, încercând să se facă nevăzut pe bancheta din spate a maşinii pe care „Ucigaşa” o porni spre oraş.
Maria nu avea nici un fel de probleme, cu nimeni. Mică, blondă, simpatică foc, se înţelegea foarte bine chiar şi cu cei doi body-guarzi repartizaţi ei. Ce dacă unul era uriaş ca o stâncă, după cum indicau numele şi porecla lui, iar celălalt, într-adevăr, cam tăcut, după cum indica porecla acestuia (rareori vorbea, iar atunci foarte puţin); asta n-o împiedica pe drăgălaşa blondină să se înţeleagă de minune cu ambii; ea nu avea nimic de împărţit cu nici unul.
Două maşini opriră în faţa casei informaticianului. Din una coborâră Mihai şi un tip înalt, foarte înalt, geograful. Intrară în curte. Înainte de a intra în casă, Mihai zise:
- Ştii, chiar dacă nu mai e foarte sigur că vom fi colegi în următorii ani, ce-ai zice să fim totuşi prieteni?
- Prieteni?! repetă întrebător lunganul, apoi surâse: De acord; de ce nu? Să fim! E interesant; n-am mai avut niciodată prieten un fost campion mondial...
- Nici eu unul aşa de înalt ca tine, adăugă Mihai, apoi amândoi dădură mâna, în semn de prietenie.
- Ţie-ţi plac dulciurile? întrebă imediat, firesc, Nistor.
- Da, bineînţeles; cui nu i-ar place? replică Mihai. Dar chiar atât de mult ca ţie, nu, adăugă mai apoi campionul.
Se deschise uşa şi intrară. Lunganul, ca de obicei, se văzu nevoit să se aplece serios, pentru a evita să-şi lovească fruntea. Şi avu ocazia să-i cunoască mai bine pe părinţii informaticianului; cel mai tânăr membru al echipajului. Domnul şi doamna Ristea, în mod normal, se mirară de înălţimea lui Nistor. Oare cine nu s-ar fi mirat, văzându-l? Apoi cei doi intrară în camera lui Mihai, pentru a vedea cum e cu geografia. Geografia – o ştiinţă plăcută, mult mai uşoară decât matematica, sau poate că nu... Totuşi, Mihai avu ocazia să constate că nu era chiar atât de uşoară cum părea, chiar dacă nu trebuia să rezolve probleme şi exerciţii complicate; erau însă atât de multe amănunte de reţinut... Bineînţeles, Nistor, ca un bun geograf, nu le încurca deloc. Pe lângă o lecţie de geografie, Mihai avu parte şi de bomboane, biscuiţi, ciocolate, alte dulciuri pe care Nistor i le oferi... Oricărui elev i-ar plăcea un asemenea profesor, de la care să primească nu doar explicaţii, ci şi dulciuri; interesant!
Mihai îl găsi pe geograf un tip destul de amuzant; lunganului îi plăcea să glumească, până una alta, chiar şi de înălţimea lui. Nistor îi cunoscu pe Pedro şi pe cei doi roboţi pe care-i vor lua la bordul navei albastre, dacă vor mai pleca în misiune. „Simpatici roboţi; şi eficienţi, sper...” se gândi geograful.
Maşina albastră a directorului, urmată de alta, opriră în dreptul casei reclamantei. Din prima maşină coborî chiar domnişoara consilier Lia, căreia Lucian îi spuse doar „Noapte bună, colega!”, deschizându-i amabil portiera şi zâmbindu-i. Apoi îşi reluă locul la volan şi porni maşina de abia după ce urcară cei doi body-guarzi, Petre şi Adi, cu care se înţelegea de minune. Află de la ei, în drum spre casă, că erau invitaţi la Comisia Disciplinară a Institutului, chiar şi ei, pentru a da nişte declaraţii, deşi nu ştiau pentru ce. Lucian îi lămuri că din cauza lui erau chemaţi, iar cei doi body-guarzi se mirară să afle acest amănunt, dar îl asigurară de sprijinul lor, atât cât se putea.
Din cauza ploii, Lia se grăbi să intre în casă. Regreta din ce în ce mai mult gestul făcut. „Reclamaţie idioată!” îşi spunea în gând de multe ori, dar îşi dădea imediat seama că, de fapt, ea fusese cam idioată, pentru că ea depusese acea reclamaţie împotriva lui. Motanul gri îi sări bucuros în braţe de cum o zări intrând pe uşă, neştiind că ea ar fi necăjită. Totuşi, ea nu-şi putea neglija complet pisoiaşul; îl mai dezmierdă, doar el n-avea nici o vină. Domnul şi doamna Stancu n-o cicăliră cu întrebări care s-o deranjeze, deşi parcă i-ar fi pus câte unele; o lăsară însă în pace, iar ea se retrase tăcută în camera ei.
Maşina albastră ajunse în curând în dreptul casei comandantului. Lucian opri în apropierea unui taxi, asigurându-i pe cei doi body-guarzi că nu mai are de gând să plece nicăieri în acea seară; aceştia doi urcară în taxiul respectiv, nu înainte de a-i spune lui Lucian că ziua următoare nu vor declara nimic rău despre el în faţa Comisiei Disciplinare. Lucian le zâmbi scurt, apoi porni din nou maşina, doar până-n curte. Coborî; ploaia se înteţise din nou, dar parcă nu-i venea să se grăbească, mai ales când se gândea la cum îl va întâmpina blondul; probabil nu cu drag. Pentru că nu desfăcu umbrela, ploaia îl udă totuşi, deşi nu foarte rău. În cele din urmă intră în casă, doar nu era să rămână în curte. Pe holul de la intrare, în timp ce se descălţa, îşi mângâie câinele negru, pe Nero. Bătrân şi cuminte, stătuse doar în casă, din cauza ploii; îşi luase şi tratamentul. Rikky zise zgomotos:
- Salut, şefu’... A venit şefu’; e acasă... E ud. Şefu’ e plouat.
- Salut, Rikky, îi răspunse Lucian.
- Ah... Ia te uită! A sosit indisciplinatul... se auzi din casă vocea blondului.
Iată încă un motiv pentru tânărul comandant, unul în plus, de a se simţi indispus, jenat. Încet, şovăielnic, cu papagalul pe umăr, intră totuşi în cameră, unde se aflau toţi: mama lui, bunicii şi blondul. Acesta din urmă stătea pe fotoliu; probabil citea presa zilei, sau doar o răsfoia; nu părea atent la rândurile de pe pagini. În plus, aruncă furios unul dintre ziare, peste celelalte şi se ridică de pe fotoliu, abandonând cititul.
- Indisciplină, exact asta ne mai lipsea, comentă Iulian Enka, fără a privi spre fiul său, a cărei prezenţă o ignoră.
- Blondule, te rog... Tată... Aş vrea să-ţi explic... încercă Lucian să-şi îmbuneze tatăl, cu glas rugător.
Acesta însă trecu nepăsător pe lângă el, privindu-l în treacăt, doar pentru o clipă, cu un aer superior, sau poate chiar cu dispreţ, după cum i se păru fiului său şi se îndreptă spre dormitor. În drum spre dormitor stinse televizorul, pentru că... presa, mass-media! Inevitabilul se produsese! Se aflase despre reclamaţie şi tocmai despre asta se vorbea în acel moment la ştiri. De asta aruncase şi ziarele, ba nici nu le citise, pentru că mai în toate, pe primele pagini, despre acest subiect era scris: „Comandantul misiunii – indisciplinat?!”, sau „Comandantul misiunii anchetat de Comisia Disciplinară a Institutului”; erau unele titluri scrise cu majuscule prin ziare. „Cum or fi aflat atăt de repede?” părea a se întreba furios în gând domnul Enka. Blondul se retrase în camera sa, lăsându-şi fiul neconsolat.
Deci, de fapt, aşa îl pedepsea: prin nepăsare, indiferenţă, dispreţ... Nu-i mai vorbea deloc, nici nu-l mai băga în seamă, de parcă nici nu exista... Ar fi vrut să-i fie indiferent, să nu-l deranjeze atitudinea blondului, dar nu era deloc aşa. Se simţea prost, tare prost... Se încruntă şi îşi plecă tăcut privirea. Diana se apropie de el.
- Lasă, scumpule, nu te întrista din cauza tatălui tău; o să-i treacă, vei vedea...
- Dar, mamă, de ce se poartă astfel cu mine? N-a înţeles nimic? Nu şi-a dat seama că sunt nevinovat?! N-am făcut nimic rău. Sincer!
- L-a deranjat ideea că ai putea fi totuşi vinovat sau, pur şi simplu, faptul de a fi chemat în faţa Comisiei Disciplinare, din cauza ta, explică Diana.
- Dacă aş fi ştiut că se va purta astfel, aş fi rămas la Institut; am unde dormi acolo. Şi măcar dom’ director e mult mai înţelegător; nu mă tratează deloc astfel.
- Luci, dragul meu... se arătă Diana foarte grijulie. Îmi pare rău că tatăl tău nu te înţelege acum, dar îşi va da seama că greşeşte şi atunci îşi va cere scuze faţă de tine.
- Şi-a cumpărat altă maşină? întrebă Lucian.
- Nu, nici gând. Cum crezi că ar mai fi avut chef de maşină nouă? replică Diana.
- Deci nu şi-a mai luat alta, realiză Lucian, apoi adăugă trist: Mă duc sus, în camera mea.
- Nu rămâi la masă, să mănânci? întrebă Diana.
- Nu, mamă, nu mi-e foame, refuză el şi porni pe trepte în sus, abia târându-şi paşii, în timp ce papagalul repeta de pe umărul lui: Şeful nu-i indisciplinat... Nici blondul.
- Vai, vai... rosti Dana Dragomir, privindu-şi nepotul, care urca îngândurat spre camera lui.
- Of, mamă... Va fi foarte greu pentru el zilele astea; şi pentru noi, desigur, presupuse Diana.
- Ştiu, scumpo, îşi aprobă doamna Dana fiica.
În camera sa, Lucian se schimbă în pijama şi se întinse pe pat, în întuneric, deşi nu putea dormi sub nici o formă. Stătea doar acolo, în întuneric, gândindu-se la... frumoasa reclamantă, domnişoara consilier, Lia. Şi i se păru că o vede acolo, lângă el, dar bineînţeles, nu era ea, ci doar imaginea ei, în mintea lui...
Blondul intrase în dormitor, deşi nici gând să doarmă, nici el. Fiul lui, pe care mereu îl considerase a fi foarte cuminte, ajunsese în faţa Comisiei Disciplinare a Institutului. Ce însemna oare acest lucru? În nici un caz că n-ar avea absolut nici o vină, doar nu ajunsese din greşeală în această situaţie. Iar blondul era tare nemulţumit din această cauză. Îl dezamăgise oare Lucian? Nu era foarte sigur de acest amănunt, dar îi venea tare greu să-l considere nevinovat. Şi nu-i plăceau probleme de acest gen. Nu-i plăcea ca lumea să-l arate cu degetul, vorbindu-l pe la spate, şuşotind pe seama comportamentului fiului său. Uşa dormitorului se deschise şi intră Diana. Era întuneric, deci n-o vedea prea bine; îi auzi însă glasul:
- Iuli, de ce te porţi aşa cu Luci? De ce-i provoci suferinţă?
- Suferinţă?! Lui?! El suferă?! Şi eu cum crezi că m-am simţit, când, din cauza lui, am fost luat la întrebări de către cei din Comisie? Sau acum, când am văzut prin ziare scris despre el, sau am auzit vorbindu-se la ştiri, ca despre un element rău?! ripostă Iulian Enka.
- Ah, acum nu-ţi convine, imediat îl consideri vinovat...
- Păi, că doar n-oi fi eu vinovat.
- Dar până acum era bine, te simţeai mândru când se vorbea despre „domnul comandant”, îi reproşă Diana.
- Bineînţeles că eram mândru de performanţa lui, dar acum cu ce mă pot mândri? Cu un act de indisciplină?!
- Te-ai gândit măcar o clipă că totuşi ar putea fi nevinovat? Nici măcar n-ai vrut să-l asculţi, să auzi ce are de spus, să-i dai ocazia să se apere, sau măcar să spună varianta lui. Nu... Tu te-ai grăbit să-l acuzi, să-l judeci, te-ai grăbit să crezi că ar putea fi rău, un element negativ. N-ai vrut să fii de partea lui.
- Să fiu de partea lui? Cum să fiu de partea lui, când are probleme de acest gen, cu disciplina... Se vede că nu e fiul meu; dacă ar fi fost, n-ar fi avut astfel de probleme, n-ar fi fost indisciplinat.
- Vai; cum poţi rosti asemenea cuvinte? se încruntă Diana a nemulţumire. Ar trebui să-ţi schimbi atitudinea cât mai curând şi să-ţi ceri iertare de la el. Până atunci, n-ai decât să rămâi singur, să te gândeşti mai bine ce ai de făcut...
- Ce vrei să spui, Diana? tresări blondul bănuitor.
- Cred că înţelegi destul de bine; te las să dormi singur în noaptea asta; eu am să stau cu părinţii mei, iar dacă nu-ţi vei modifica atitudinea faţă de Luci, am să plec să stau cu ei, la ei acasă, nu aici... Îl vom lua şi pe Luci cu noi.
- Dar... încercă Iulian să protesteze, sau să justifice ceva.
- Atât am avut de spus! îl întrerupse Diana. Aşa că gândeşte-te bine ce vrei; s-ar putea să ai de pierdut şi să regreţi...
Diana Enka părăsi dormitorul, lăsându-şi soţul şi mai îngândurat decât cum îl găsise. Acum ce să mai facă blondul? Cum să rezolve situaţia? Nu dorea să-şi asume riscul de a-şi pierde familia din cauza unei banalităţi. Deocamdată însă, rămase îngândurat, singur, în dormitor. Şi nu putea dormi. În plus, ploaia nu numai că nu încetase, dar se pornise şi mai înverşunată; din nou fulgera şi bubuia necontenit, ropotul ploii răsunând în geamuri.
Şi camera lui Lucian era luminată de fulgere din când în când, dar pe tânărul comandant fulgerele îl lăsau indiferent. „Vei putea dormi fără griji în noaptea asta...” îi spusese directorul. De ce oare nu era deloc aşa cum spusese dânsul? Din cauza blondului, sau din cauza reclamantei; sau, mai corect, din cauza amândurora?
Nici n-auzi, nici nu văzu când intrase cineva în camera lui, dar simţi când acea persoană se aşeză lângă el şi auzi vocea doamnei Dana Dragomir, bunica lui.
- Ce faci, dragule? Dormi?
- Nu, mamaie; n-aş putea.
- Ce s-a întâmplat, scumpule? Am văzut ceva la televizor, dar n-am înţeles mai nimic.
- Ah, s-a şi răspândit vestea... Dom’ director m-a avertizat că aşa se va întâmpla. Ce-au zis despre mine?
- Nu contează ce-au zis alţii, eu vreau să aud de la tine adevărul, varianta ta...
- Varianta mea, mamaie?! Eu aş vrea s-o ştiu şi s-o înţeleg pe-a ei...
- A ei?! Te referi la domnişoara aceea drăguţă, care a fost pe aici, pe la noi, zilele trecute? De ce-a depus o reclamaţie împotriva ta păpuşica aceea?
- Păpuşica, mamaie?! surâse şters Lucian. Nu ştiu de ce; tocmai asta mă preocupă... Nu înţeleg; aş vrea să ştiu ce-o deranjează atât de mult la persoana mea.
- Ţi-e dragă păpuşica? replică bunica lui.
- Mamaie, cine ţi-a dat asemenea idei?
- Nimeni; aşa am constatat eu. Şi sper că n-ai de gând să mă contrazici, rosti doamna Dana Dragomir.
- Uff... oftă nepotul, fără a adăuga altceva, ceea ce-i întări bunicei sale convingerea că-i „era dragă păpuşica”; şi chiar avea dreptate bunica, dar el preferă să n-o aprobe în totalitate pe mamaie.
- Lasă, dragul meu, că în final se va rezolva totul cu bine şi veţi pleca în misiunea asta; chiar şi cu păpuşica aceea. În final, te vei înţelege tu cu ea cumva, doar eşti un băiat simpatic; şi nu spun asta doar pentru că eşti nepotul meu.
- Sper să ai dreptate, mamaie.
- Normal că am; aşa că odihneşte-te liniştit; se va rezolva cu bine totul; chiar şi cu taică-tu... Acu’ face el pe durul, pe supăratul, pe îmbufnatul, dar o să-i treacă rapid, se referi Dana Dragomir la blondul Enka Iulian, ginerele ei. Ştii bine că nu-i un om rău.
- Ştiu, mamaie, aprobă Lucian. Nu-i deloc rău şi n-aş vrea să sufere din cauza mea. N-am vrut să-l supăr.
- Lasă-l, că o să-i treacă, îl asigură bunica, vorbindu-i cu blândeţe. Noapte bună, scumpule.
- Acum, după ce-am vorbit cu tine, mamaie, sigur o să fie bună, rosti Lucian, zâmbindu-i.
Dana Dragomir îşi lăsă singur nepotul; îl adora, pur şi simplu şi nu-i plăcea să ştie că el suferă sau este indispus.
Afară, furtuna continua, cu fulgere şi tunete. Se dusese o altă zi de vară, prima zi de anchetă a cazului „Enka Lucian”...