Capitolul 39.



Totul în jur era plăcut iluminat, deşi nicăieri nu se zărea nici o sursă de iluminare. Rena nici nu zise, nici nu gândi nimic. O urma doar pe Tyranna, tăcută. Intrară într-una dintre clădiri, cea mai apropiată. Încăperea în care pătrunseseră era înaltă, spaţioasă, potrivită Tyrannei. Lumina, părând de provenienţă electrică, era şi aici prezentă, dar tot nu se zărea sursa de unde provenea; parcă de peste tot sau de niciunde.
Tyranna se ocupă de îndatorirea ei de gazdă. Prin urmare îşi conduse oaspetele până la o masă cu scaune, de dimensiuni numai potrivite Renei. Ea înţelese şi se aşeză pe unul dintre scaune, trei la număr.
„De ce oare trei?” se gândi Rena, dar cum nu pornise aparatul, nu avea cum să afle răspunsul Tyrannei.
Normal, dinozaurul nu se aşeză pe nici unul dintre acele scaune; nu ar fi avut cum, iar un asemenea scaun n-ar fi putut susţine greutatea creaturii, era mult prea mic şi fragil.
Rena privi nedumerită spre masa goală. Unde erau proviziile cu care se lăudase Tyranna? Deocamdată, meniul părea mult mai sărăcăcios decât cel de la bordul navei „Hope”, pentru că nu era constituit din nimic, era inexistent. Rena porni aparatul şi desfăcu lap topul. Gândi:
„Scuze, crezi că aş putea mânca totuşi ceva? Încă mi-e foame şi nu văd nimic comestibil aici; masa e goală...”
„Imediat.” citi răspunsul Tyrannei.
Şi brusc, masa se umplu cu tot felul de bunătăţi, pe care Rena le privi uimită.
„Cum?!... De unde?!...” începu nişte idei, la care renunţă; nu conta cum şi de unde.
Îi era mult prea foame ca să mai aştepte vreun răspuns lămuritor. Înainte totuşi de a-şi începe ospăţul, privi spre Tyranna; gândi:
„Mă scuzi, te rog, chiar mi-e foame...”
Mirosul îmbietor o ademenea să guste din ceea ce se afla pe acea masă.
„Serveşte cu încredere!” citi răspunsul Tyrannei.
Nu aşteptă un nou îndemn din partea acesteia; începu să mănânce, străduindu-se să nu pară chiar lihnită, necivilizată. Constată, mai mult sau mai puţin surprinsă, că mâncarea era chiar bună, avea un gust plăcut, deosebit. În plus, era hrănitoare, săţioasă; senzaţia de foame fu rapid înlocuită cu cea de îndestulare. Se săturase! Incredibil! După două săptămâni de foamete continuă, timp în care slăbise vizibil, destul de mult, chiar se săturase cu adevărat; pentru prima oară de când se afla în vremuri demult uitate, graţie ospitalităţii unui... Tyrannosaurus Rex femelă!
„Mulţumesc mult, Tyranna! Totul a fost deosebit de gustos şi chiar m-am săturat. Nu ştiu cum mi-aş putea arăta recunoştinţa faţă de tine.”
„N-am nevoie de recunoştinţă. Ar fi suficient să mă asiguri că ne veţi acorda şansa supravieţuirii.”
„Te pot asigura doar de sprijinul meu, deocamdată. Cum va gândi Als când îşi va reveni, n-aş putea şti, deci nu-ţi pot primite nimic în numele lui. Vom vedea ce va fi!”
„Într-adevăr, vom vedea. Iar deocamdată, mă mulţumesc şi doar cu sprijinul tău declarat. Pe moment, e suficient.”
„Bun. Mă bucur... Acum, am mâncat pe săturatelea, dar... Cum aş putea oare să mă întorc în nava mea? E destul de târziu.”
„Tocmai; e prea târziu. Singură ar fi prea riscant să te întorci. Cât despre mine, scuză-mă, te rog, sunt totuşi obosită, ar fi un efort prea mare să te duc până la navă, apoi să mă întorc aici. De aceea am să-ţi propun să rămâi aici peste noapte, să te odihneşti, e loc destul. M-ai scuti de două drumuri anevoioase, pe care nu intenţionez să le parcurg la ora aceasta.”
„Să dorm aici?” se miră Rena în gând.
„Da, ai putea. Ar fi o alegere bună, dar nu te pot obliga să procedezi astfel.”
„Recunosc, ar fi interesant, dar Als...”
„Colegul tău e-n siguranţă la bordul navei, în cabinetul medical. Nu-şi va reveni atât de curând, până dimineaţă. În plus, pentru orice eventualitate, este supravegheat de Syrinx. Robotul te poate anunţa dacă survine vreo modificare în starea colegului tău. În acest caz, n-aş mai protesta. Te-aş duce înapoi, fără a comenta, indiferent de oră.”
„Ştiu şi eu? Poate ai dreptate...” începu Rena să încline balanţa în favoarea propunerii Tyrannei.
„Sigur am!” încercă Tyranna să fie cât mai convingătoare.
„Bine.” decise Rena în gând să aprobe propunerea, apoi gândi întrebător: „Dar unde aş putea totuşi dormi?”
„Ţi-am spus, e loc destul. Te voi conduce de îndată. Şi nu-ţi face griji pentru colegul tău, Als, e în afara oricărui pericol. Nu poate păţi nimic. Hai, urmează-mă!” spuse Tyranna şi o conduse pe Rena spre ieşirea din acea clădire, nu doar din încăpere.
Fără a protesta, Rena se ridică de la masă şi o urmă îndeaproape, cu aparatul pornit în mână şi cu lap topul sub braţ.
Ieşiră afară. În mod ciudat, aici totul părea altfel. Nu se zăreau pomii din pădure, nici nava „Hope”, nici dinozaurii, nici ferigile înalte, însă clădirile păreau a fi altele, altfel decât cele dinainte.
„Ce s-a întâmplat aici? Totul pare schimbat!”
„Nu-i nimic schimbat!” o contrazise Tyranna.
„Parcă ar fi alt loc, nu cel dinainte.” se încăpăţână Rena să-şi susţină părerea.
„Nu-i altul, e acelaşi.” citi răspunsul Tyrannei.
„Dar clădirile astea... Parcă ar fi altele, nu cele dinainte.”
„Nu sunt altele, sunt aceleaşi. Ţi-am spus doar, e numai un fel de iluzie optică, deşi nu chiar, pentru că totul este real. Nu-mi cere să-ţi explic mai mult de atât; n-aş putea, nu-mi este permis.”
„Mda... Foarte straniu! Ciudat! Bizar!” înşiră Rena o serie de aprecieri sinonimice la adresa locului în care se afla.
„Nu-i chiar atât de straniu cum ţi se pare acum. De fapt, totul e foarte simplu. Repet însă, nu-ţi pot furniza amănunte de acest gen.”
„De ce nu? Le-aş uita...” murmură Rena, nu doar în gând, ci uşor, şoptit.
Glasul ei răsună totuşi în liniştea aceea. Renei i se păru că ar fi comis o greşeală, dar Tyranna nu-i reproşă nimic în acest sens; pe displayul lap topului nu apăruse înscris nici un mesaj din partea dinozaurului. Totuşi, Rena gândi: „Scuze...”
„N-ai motive să te scuzi faţă de mine. Dacă vrei, poţi vorbi, nu-ţi este interzis.”
„Parcă prefer comunicarea pe calea gândurilor.”
„Cum doreşti; e alegerea ta.”
„Şi... Dinozaurii de afară nu percep nicicum existenţa acestui loc?”
„Nu-l văd, dacă la asta te referi.”
„Şi nu pot pătrunde aici?”
„În nici un caz! Îl ocolesc, fără a-şi da seama de acest lucru.”
„Ah; interesant!...”
„Şi voi aţi fi ocolit acest loc, tot fără a vă fi dat seama de asta.”
„Nu m-aş grăbi cu astfel de afirmaţii.” replică Rena, combătând-o.
Tyranna intră într-o clădire, iar Rena o urmă îndeaproape; probabil aici urma să-i propună să se odihnească.
Într-adevăr, spre un loc de odihnă o conducea Tyranna. Asta pricepu Rena, zărind două paturi potrivite unui om, într-o încăpere suficient de înaltă pentru un dinozaur precum Tyranna. Având aparatul în mână, pornit, îi putea comunica Tyrannei gândurile ei, putând citi răspunsurile dinozaurului.
„Aici mă pot odihni?”
„Desigur.” citi pe lap top răspunsul Tyrannei.
„În care dintre cele două paturi?”
„În care vrei, în care-ţi convine.”
„Ambele par a fi la fel.” gândi Rena.
„Chiar aşa sunt.”
„Şi totuşi, de ce sunt două paturi potrivite dimensiunilor mele?”
„Am avut în vedere posibilitatea de a fi vizitată de tine şi de colegul tău şi am vrut să vă asigur locuri adecvate, în care să vă puteţi odihni.”
„Ah... Mulţumesc! Şi... Noapte bună!”
„Noapte bună!” îi întoarse Tyranna urarea, îndreptându-se spre ieşire.
„Şi tu?” o mai reţinu Rena cu un gând.
„Şi eu o să dorm acum; am unde.” răspunse Tyranna şi părăsi încăperea.
Aici Rena n-avea haine de schimb; prin urmare, se întinse în pat aşa cum era, adică îmbrăcată cu uniforma ei mulată. Acest lucru n-o incomodă deloc. Constată că aşternutul era moale, plăcut, confortabil; nu recunoştea ţesătura care acoperea patul, dar nu conta. Fiind sătulă, dar obosită, adormi destul de repede, cu gândul la colegul ei, Als; se întreba ce părere va avea el despre toate acestea când îşi va reveni. Iată cum, în cea de-a paisprezecea noapte, Rena dormea, nu în cabina ei din nava „Hope”, ci într-o cameră din adăpostul... Tyrannei!