Capitolul 36.



Rena urcă spre puntea principală şi având în minte instrucţiunile precise primite, se apucă de lucru. Începu prin a căuta piesele componente, pe care le găsi cu uşurinţă, deşi nu ştia dinainte unde se aflau, apoi le asamblă cu grijă, cu pricepere, deşi Rena nu avea asemenea cunoştinţe, Als fiind expertul în domeniu, el fiind cel ce realizase nava „Hope” şi robotul de la bord. Totuşi, mişcându-se cu o uimitoare îndemânare, ivită parcă brusc, de nicăieri, Rena termină repede de asamblat ciudatul aparat, care urma să-i permită comunicarea cu şi mai ciudata Tyranna.
Aparatul, micuţ şi delicat, fu gata în scurt timp. Rena îl privi îngândurată. Îi ataşă un cablu, prin intermediul căruia îl putea conecta la un lap-top. „Acum e acum! Să vedem dacă funcţionează?!” îşi zise Rena în gând. Luă aparatul în mână şi lap-topul sub braţ şi porni din nou spre ieşire. Privi spre exterior. Tyranna era încă acolo, aşteptând-o.
„Ce e în neregulă cu tine? Ce eşti, de fapt? Deşi pari a fi un Tyrannosaurus Rex autentic, totuşi... Oare ce vrei să-mi comunici? Ce încerci să-mi spui, fără a rosti cuvinte, ci doar prin intermediul acestui bizar aparat?”
Rena nu fu nevoită să se oprească în dreptul scutului protector, pentru a-i aminti robotului ce are de făcut. Acesta întrerupse la timp scutul, apoi îl reporni, deşi nu primise instrucţiuni în acest sens. Iar Rena se afla din nou faţă în faţă cu Tyranna, de data aceasta având asupra ei un straniu aparat micuţ, care să-i permită comunicarea cu... dinozaurul!
Rena realizase rapid acest acel aparat, deşi ea nu era specialistă în acest domeniu, ci Als, care era încă inconştient, în cabinetul medical. Nu ştia dacă aparatul va funcţiona; la fel de necunoscut îi era şi modul în care ar trebui să funcţioneze. Era însă afară, aflată în apropierea celei ce-i sugerase în mod bizar cum să realizeze acel aparat.
„Să încercăm să comunicăm...” se gândi Rena şi desfăcu lap-topul. Citi pe displayul acestuia mesajul afişat:
„Întreabă-mă! Orice vrei să afli despre mine...”
Rena privi spre dinozaur. Acesta nu schiţase nici un gest. Oare din partea ei venea mesajul? Dar din a cui altcuiva?! S-o întrebe? Cum? Cu viu grai, sau doar în minte, fără a rosti nimic, gândind doar ceea ce voia să afle?! Încercă a doua variantă, deci se gândi:
„Ce eşti?”
„După cum vezi, un Tyrannosaurus Rex, cum bine ţi-ai dat seama, femelă...” citi ea răspunsul primit.
„Da, dar...” nu-şi termină nici în gând ideea începută, încă neclar formulată.
„Ai dreptate; nu sunt un Tyrannosaurus obişnuit, la fel cu ceilalţi existenţi aici.”
„Atunci...?!” gândi Rena, tare nedumerită.
„Vin din viitor, pe o altă cale decât cea pe care aţi sosit voi doi aici. Dintr-un alt viitor decât al vostru, dintr-o altă lume, dintr-un alt spaţiu şi timp, o lume lipsită de prezenţa voastră, a oamenilor, deşi tot de pe Terra.”
„Viitor?! Ce fel de viitor? Şi ce eşti în acel viitor? Cum arăţi? Tot aşa, cum te văd acum, aici?”
„Nu chiar, deşi nu cu mult altfel, pentru că tot asta sunt şi-n acel viitor, un Ty Rex femelă, mult mai evoluat.”
„Deci...” gândi scurt Rena.
„Da, lumea din care vin e populată în continuare de dinozauri; însă nişte dinozauri inteligenţi, extrem de civilizaţi, paşnici, care au evoluat mult în timp.”
„Dinozauri?! Şi de fapt, ce cauţi? De ce-ai venit aici?” gândi Rena întrebarea.
„Am fost trimisă de semenii mei, ca să vă caut... pe voi!” citi răspunsul.
„Pe noi? Pe noi doi?! Adică... pe mine şi pe Als?”
„Da, exact!”
„Adică; nu pricep... De unde ştiaţi că vom sosi aici, când noi doi habar n-aveam că vom ajunge în acest loc? A fost doar o întâmplare...”
„Ştiam... Această sosire întâmplătoare e foarte cunoscută în lumea noastră.”
„... ?! ... De ce?”
„Pentru că, indirect, în majoritatea lumilor paralele existente, inclusiv în cea din care aţi sosit, sunteţi răspunzători de dispariţia dinozaurilor!”
„Noi?! Noi doi?!... Cum?!” i se păru Renei amuzantă această posibilitate.
„Pentru că aţi găsit una dintre modalităţile de a călători în timp şi spaţiu, pe care oamenii din viitorul vostru, în lumea voastră, o vor perfecţiona, după ce, la întoarcerea voastră, le veţi aduce la cunoştinţă această posibilitate. Ei vor reveni în repetate rânduri şi vor distruge habitatul acestor creaturi, prin exploatare intensă şi prin experimente periculoase.”
„Deci, nu meteoritul...”
„Nici meteoritul, nici altceva! De acord, a existat şi un meteorit, care într-adevăr, a căzut pe Terra, pe la sfârşitul Cretacicului Superior, însă doar el nu putea conduce la extincţia dinozaurilor.”
„Şi totuşi, dacă exişti, asta înseamnă că...”
„Da, în unele cazuri, am reuşit să-mi îndeplinesc misiunea, care constă în a vă convinge pe voi doi să renunţaţi la ideea de a le spune oamenilor, când veţi ajunge înapoi, unde şi cum aţi fost, cât aţi stat şi pe ce cale aţi ajuns.”
„Mai sunt şi alţii ca tine acum, aici?”
„Nu, sunt singură!”
„Nu e periculos?”
„Deloc! Sunt protejată împotriva oricărui pericol, fie el sosit din partea acestor dinozauri, fie din partea voastră, deci n-ai fi putut să mă ucizi ieri, orice ai fi încercat...”
„De unde ştii că am avut această intenţie?”
„Ştiu... De altfel, nu era deloc greu de ghicit, era destul de evident.”
„Şi deci, n-aş fi reuşit?”
„Nu, sub nici o formă!”
„De ce l-ai ajutat pe Als? De ce l-ai salvat?”
„Misiunea mea aici constă şi în a vă proteja pe voi doi, pe tot parcursul şederii voastre în această lume.”
„Nu pricep; de ce? N-ar fi mult mai simplu dacă ne-ai ucide pe amândoi? V-aţi asigura că n-am mai duce dovezile trecerii noastre pe aici, în această lume, oamenilor din viitorul nostru.”
„Ar fi fost foarte simplu, dar nu pot proceda astfel; e împotriva a tot ceea ce ştiu... Într-adevăr, aceste fiinţe din care am evoluat au un comportament care dă dreptate modului tău de a gândi. Nu mă mândresc cu faptul că mă trag din aceste creaturi, deşi nu pot schimba acest amănunt, dar asta nu înseamnă că ar trebui să mă comport în mod identic cu ele. Cu trecerea timpului, am evoluat, ne-am schimbat teribil, atât sub aspect comportamental, cât şi în cel al înfăţişării... Nu mai suntem deloc nişte fiinţe brutale, sângeroase, nici măcar urâte, respingătoare; ba chiar nici măcar imense. Dacă vrei, îţi pot arăta într-una din zilele următoare, mai multe chestii care te vor lămuri, acolo unde mi-am instalat, în mod provizoriu, tabăra, până la plecarea voastră...”
„Să-mi arăţi?! Ar fi interesant! Deci, tabăra ta... E acolo, la marginea pădurii?”
„Da, desigur!”
„Şi... Ce mănânci?”
„În nici un caz, nu alţi dinozauri! De altfel, nu sunt carnivor. Nici unul în timpul meu nu mai e; am evoluat, ne-am schimbat... Am destule provizii. Dacă vrei, îţi pot da şi ţie, o cantitate care să vă ajungă până la întoarcerea în lumea voastră; ştiu că vă confruntaţi cu lipsuri. Iar hrana de care dispun e comestibilă şi pentru voi. În plus, vă pot ajuta să procuraţi chiar şi miere şi fructe de aici. Vă pot ajuta şi-n privinţa energiei, cât şi a combustibulului!”
„Poţi? Cum?”
„E simplu. Resurse energetice există suficiente pe aici. Combustibil vă pot da de la mine; am destul şi ştiu ce fel de combustibil utilizaţi pentru deplasare.”
„Ştii?!... Şi tu cum ai ajuns aici?”
„Nu-ţi pot dezvălui acest lucru, nu-mi este permis! Dar nu printr-un «black hole», ca voi.”
„Ah, nu-ţi este permis...” gândi Rena, apoi făcu o pauză, destul de lungă, în care nu se mai gândi deloc, la absolut nimic.
Tyranna rămase acolo, în faţa ei, în aşteptarea noilor întrebări din partea Renei, ce nu vor întârzia să sosească, pe calea gândurilor Renei, neexprimate prin viu grai...