Capitolul 30.


Als nu se putea odihni în voie. Se răsucea necontenit. „Laş, fricos, inutil, iresponsabil...” auzea mereu; cuvintele Renei îi ţiuiau chinuitor în urechi şi nu era deloc plăcut. Prin urmare se trezi. Nu mai putea continua să pretindă că s-ar putea totuşi odihni liniştit.
În cabina lui se aprinse lumina, palidă. Îşi privi ceasul. Indica 03.30. Era, deci, în plină noapte. Opri muzica. Nu-şi putea permite să consume prea multă energie, degeaba; ştia că n-aveau îndeajuns. „Laş, fricos, inutil, iresponsabil...” Era cazul să acţioneze, să ia măsuri, să-i schimbe Renei această impresie pe care şi-o formase despre el.
Hotărât lucru! Se echipă rapid în uniforma-i mulată, rupse o foaie pe care scrise în grabă câteva rânduri adresate Renei şi se îndreptă spre puntea principală. Noroc că Syrinx nu era acolo, ci în altă parte a navei, deci Als nu se întâlni cu robotul. Nici nu dorea să-l întâlnească. Lăsă foaia pe care o scrisese pe puntea principală, pe masa de lucru, deasupra foilor cu calculele, pe care le încheie rapid, ştiind că Rena obişnuia să verifice acele calcule, luă câteva seringi pline cu substanţe tranchilizante, setă computerul de bord să întrerupă scutul protector doar pentru scurtul interval de timp necesar lui pentru a trece dincolo de el, se urcă la bordul navetei cu care Rena fusese în munţi şi porni, dar nu spre aceştia. N-avea rost! Nu de apă duceau ei lipsă. Aveau suficientă. Se îndreptă deci spre pădure. Fructe şi miere preistorice, sau alte provizii alimentare, comestibile, numai acolo putea găsi. Scutul protector se întrerupse doar în momentul în care naveta trecuse prin dreptul lui.
Syrinx, încă activ, nu auzise nimic când Als pornise naveta, zgomotul produs de aceasta fiind anihilat de sunetele de afară. Als părăsise singur nava, fără a-i fi înştiinţat pe Rena şi pe Syrinx. Se aventurase singur în mijlocul dinozaurilor, ba chiar pe întuneric. Procedase oare corect sau nu? Nici nu-şi pusese deloc această întrebare. El doar plecase, atât! Ce spera să câştige prin acţiunea lui, nici el nu-şi dădea prea bine seama. Dar nu mai putea sta degeaba!
Naveta, avându-l la bord doar pe Als, zbura jos, spintecând ferigile înalte şi otrăvitoare, în direcţia pădurii. Deşi singur, Als, atent, manevra cu uşurinţă naveta. Din nefericire pentru el, departe de „Hope” şi aproape de pădure, naveta se opri brusc şi oricât încercă Als să o repornească, nu reuşi sub nici o formă acest lucru. Privi derutat aparatura de bord şi înţelese...
Nu mai avea combustibil! Deci, nici gând s-o urnească din acel loc! Ah, iarăşi pornise strâmb! Cum naiba plecase fără a verifica acest important amănunt? Ce-i rămânea de făcut? Habar n-avea...
Deodată, simţi nişte vibraţii, care în curând se măriră în intensitate, devenind zdruncinături evidente. Aprinse luminile navetei şi privi în exterior. La început nu zări nimic, absolut nimic. Apoi văzu: sauropode uriaşe, masive, gen Brontosaurus, Brachiosaurus, Diplodocus, sau altele asemenea lor, fiecare cântărind vreo câteva zeci sau sute de tone şi având vreo 30 m lungime din vârful cozii până-n creştetul capului, care se îndreptau exact spre navetă!
Als n-avu timp să ia decât o lanternă micuţă şi ieşi rapid afară, înainte ca naveta să fie strivită instantaneu sub tălpile unui asemenea dinozaur erbivor uriaş. El se feri, să nu fie călcat de sauropodele care treceau nepăsătoare. Dar iată-se acum afară, departe de „Hope”, în plină noapte, având în mână doar o lanternă! Cu ce-i putea fi oare de folos?!
Deocamdată, admiră tăcut la lumina ei imensele creaturi. Fiind erbivore, deşi uriaşe, nu erau deloc fioroase, nici respingătoare. După ce sauropodele se îndepărtară, într-o direcţie necunoscută lui, Als porni spre rămăşiţele navetei, întrebându-se în gând de ce oare animalele astea masive nu dormeau noaptea, ci se plimbau aiurea pe acolo, parcă doar pentru a-i încurca lui planurile, din câte se putea observa, prost elaborate! Normal însă, nu era vina acelor sauropode că el rămăsese blocat acolo, doar cu o lanternă în mână.
- Mii de draci! răcni el furios, când zări ceea ce mai rămăsese din naveta cu care venise.
Începu să caute, sperând să găsească măcar o seringă plină cu substanţă tranchilizantă, dar nici urmă de aşa ceva. Înjură straşnic în gând, de vreo câteva ori chiar.
Nu-i venea să creadă că într-adevăr păţea aşa ceva! Rămăsese nu doar fără combustibil, ci şi fără navetă, fără tranchilizante, în plină noapte, singur, în mijlocul acelei sălbăticiuni, având asupra lui doar o lanternă banală. Iar „Hope” era undeva în urmă, departe...
Ce se întâmpla oare cu el? Cum să-i mai demonstreze acum Renei că n-ar fi totuşi iresponsabil? De ce oare orice acţiune a lui, deşi bine intenţionată, era parcă din start sortită eşecului? De ce greşea mereu?! După ora 00.00, începuse a treisprezecea zi de când se aflau în plină eră Mezozoică, printre creaturile Cretacicului Superior. Ziua cu numărul 13; era oare ghinionist sau ce? Superstiţios sigur nu era, sau cel puţin el nu se considera astfel. Şi atunci, de ce era urmărit de ghinion în această zi? Sau, de fapt, în oricare alta? Şi cum să mai iasă oare din această încurcătură teribilă? Încotro să pornească? Ce decizie să ia? Parcă-i era teamă şi să se gândească!
Pentru că, iată, într-adevăr greşise crezând că ar putea rezolva ceva aventurându-se de unul singur, în plină noapte, fără a-i anunţa pe Syrinx şi pe Rena de intenţia lui. Greşise enorm! Şi cum să îndrepte această greşeală? În faţa lui se afla pădurea din Cretacicul Superior, plină la tot pasul, de „surprize” primejdioase, total necunoscute lui Als, iar sunetele înfiorătoare ce străbăteau din acea direcție până la urechile lui erau parcă menite să-i confirme temerile...