*27. „Incident” neprevăzut.

Primul ajuns la Institut fu Lucian, cu taxiul cu care plecase de acasă. Avea noroc; nu era încă ora 08.00. Coborî din maşină, plăti, iar taxiul porni îndărăt, spre oraş. Şoferul nu-l recunoscuse, deci, nu-i solicitase autografe. Acum Lucian mai avea de trecut un hop: Şi în faţa intrării în Institut se strânsese o mulţime de curioşi, care nu puteau trece în interior. Tânărul se îndreptă voios spre poarta Institutului, sperând că va avea din nou norocul de a nu fi recunoscut, aşa cum era îmbrăcat. Se înşelase însă; prin mulţimea aceea de oameni se aflau şi foarte multe domnişoare, care l-ar fi recunoscut, în orice s-ar fi deghizat el. Şi de fapt, nici măcar nu se deghizase, ci doar se îmbrăcase aşa cum obişnuia să vină la lucru în fiecare dimineaţă, înainte de această misiune, deci, cum să nu-l recunoască fetele acelea pe faimosul lor Don Juan?
- E Luci! Luci... strigaseră fetele de departe şi porniră în fugă în direcţia lui.
El nu avea nici unde să fugă, nici unde să se ascundă, pentru a scăpa de acele domnişoare dezlănţuite, urmate de restul oamenilor, care nu prea înţelegeau încă despre cine era vorba, dar veneau să vadă, poate vor reuşi să afle. Imediat, Lucian se văzu îmbrăţişat din mai multe direcţii. Blonde, brunete, şatene, roşcate, trăgeau de el, mai-mai să-i sfâşie tricoul; noroc că se schimbase totuşi de uniformă, altminteri aceasta n-ar fi avut o soartă prea bună. O domnişoară blondă, înaltă, îi luă şapca de pe cap şi nu i-o mai înapoie. O alta, şatenă, se alese cu ochelarii lui de soare. El le recunoştea, parcă, dar oare ce putea face? Cum să scape de ele? Iar acum, fără ochelari şi şapcă, cu chipul dezvelit, era o ţintă precisă chiar şi pentru reporterii sosiţi la Institut. Feri cât putu rucsacul, ca uniforma lui să nu păţească nimic.
- Luci, nesuferitule! Eşti comandantul misiunii. De ce nu ne-ai spus nimic?! ziceau din când în când fetele, printre ţipete, într-o hărmălaie de nedescris.
- Îmi pare rău, Claudia... Mirela... Cristina... Denisa... N-am avut când; am fost foarte ocupat, mai îndruga el câte un răspuns, în timp ce urme de ruj de diferite culori şi arome îi acopereau grumazul, obrajii, fruntea; fetele se întreceau care să-l sărute mai mult...
- Vai, n-ai mai venit deloc, de mult, la discotecă; n-ai mai vrut să te întâlneşti cu noi! Ai fost foarte rău! Ne-ai neglijat atâta timp şi acum iată, pleci, îi reproşa când una, când alta; nu-şi mai dădea seama cine sau când...
- Regret, n-am putut, Lavinia... Anda... Simona... Emilia... Fetelor, vă rog, am treabă, sunt foarte ocupat, trebuie să plec. Acum! Fiţi înţelegătoare!
- Poftim?! Să pleci, acum?! Nici gând! se împotriviră ele. Nu mai scapi tu aşa de uşor de noi! ameninţau ele. Altfel, dacă te lăsăm să pleci, cine ştie când sau dacă te vom mai vedea...
- Dar... Vă rog, lăsaţi-mă să trec; sunt aşteptat... Sanda... Feli- cia... Tanţi... Gina... Ileana... Mă bucur să vă văd, pe toate, dar... Nu acum! Nu se poate să întârzii tocmai eu; nu trebuie... Oana... Paula... Roxi... Haideţi... Vă rog, fetelor! Vorbim altădată!
- Altădată când?! Nu, nu mai pleci de aici! nu-l lăsară fetele; îl ţineau strâns de mâini, de tricou, de unde apucau.
Cum să înainteze printre ele? Îi era imposibil! Se alesese praful de înfăţişarea lui! Acum era ciufulit, cu tricoul rupt, plin de urme de ruj, chiar şi pe braţe... De abia reuşea să-şi ţină rucsacul, să nu-l piardă; ar fi fost dezastruos pentru el. Dar tras din atâtea părţi, chiar exista riscul să cedeze curelele rucsacului, să se rupă şi să se desprindă din spatele său, să-l piardă.
- Hai, măi, fetelor; Violeta... Natalia... Alina... se mai ruga el din când în când, pronunţând numele vreuneia dintre domnişoare, pe care o recunoştea.
Când sosiră maşinile cu ceilalţi colegi ai lui, aceştia, toţi îmbrăcaţi în uniforme, putură trece nestingheriţi şi intra în Institut, scăpând de înghesuială, căci mulţimea era strânsă în jurul comandantu-lui misiunii, care nu putea scăpa în curând din mijlocul fetelor, iar până să prindă de veste reporterii că sosiseră ceilalţi tineri din echipaj şi să-şi îndrepte atenţia spre ei, aceştia deja intraseră în Institut, porţi-le închizându-se ermetic în urma lor. Neavând încotro, reprezentanţii mass-mediei reveneau în preajma tânărului comandant, deşi, din cauza „nebuniei” fetelor, nici ei nu puteau ajunge lângă Lucian, pentru a-i pune câteva întrebări. Se mulţumeau totuşi cu filmări şi fotografii care-l prezentau pe băiat într-o postură nu tocmai avantajoasă lui, aceea de „mare” Don Juan, hărţuit de admiratoare, numeroase şi frumoase... De la volanul maşinii sale, domnul Virgil Stancu, privind spre îngrămădeala aceea, întrebă îngândurat:
- Oare ce-o fi acolo, scumpo? Cumva vreunul dintre colegii tăi?
- Nu ştiu şi nici nu mă interesează, spuse Lia. Hai să intrăm, să nu aşteptăm să aflăm ce se întâmplă acolo, sau să ne înconjoare şi pe noi, propuse ea nepăsătoare.
Habar n-avea că acolo, în mijlocul acelor domnişoare dezlănţuite, era Lucian, dar dacă ar fi ştiut, nici că i-ar fi convenit acest amănunt. Intrase în Institut, iar restul nu mai conta! Deci colegii lui ajunseră pe puntea principală, îmbrăcaţi în uniformele albastre, puţin după ora 08.00, pe la 08.15. Întârziaseră, dar mai important era faptul că ajunseseră teferi. Acum Institutul nu mai era deschis reporterilor, nici altor persoane din afară, deci în interior, tinerii erau în siguranţă, departe de curiozitatea excesivă a mulţimii, care nu putea pătrunde dincolo de porţi. Doar Lucian era încă afară...
Profesorul Manea sosi pe puntea principală la 08.30. Privi spre elevii săi şi remarcă lipsa comandantului:
- Luci unde-i? N-a sosit încă?
- Se pare că n-a reuşit, dom’ profesor, răspunse Nistor.
- Eu am mai venit în nava voastră, înainte de ora 08.00 şi am stat până după 08.10, dar voi n-aţi sosit. Se pare că aţi cam întârziat azi, le reproşă domnul Manea.
- Aşa-i, răspunse Alex, explicând: Am întâmpinat unele greutăţi la plecarea de acasă, din partea unor reporteri prea insistenţi; de abia am reuşit să ajungem.
- Bine, vă scuz, acceptă profesorul explicaţia. Asta pentru că vă înţeleg. Aveţi cumva nevoie de protecţie în următoarele zile? Gardieni, ceva, care să vă păzească de furia mulţimii, deşi, de fapt, aceşti oameni nu vă vor răul, dar curiozitatea lor îi împinge la acte nu tocmai favorabile vouă... Trebuie să luăm măsurile adecvate.
- Nu ştim, dom’ profesor, păru Alex derutat de propunere.
- Bine. Dacă vă hotărâţi, să-mi spuneţi, să vorbesc cu directorul, să rezolvăm cumva problema asta, să restabilim ordinea; aveţi nevoie de oarecare linişte zilele astea, pe care n-o veţi putea găsi altfel, îi atenţionă profesorul. Şi Luci? Ce-i cu el? Chiar nu ştiţi nimic?
- Nu, negară ei hotărât.
Eugen Manea nu mai spuse nimic altceva. Îi mai privi câteva clipe, părând îngândurat, iar ei îşi reluară activitatea, aceea de pregătire a misiunii. La ora 08.45, domnul Manea ieşi, spunând că va reveni peste o oră. La 09.45, când se întoarse la bordul navei albastre, găsi pe puntea principală tot doar şase dintre cei şapte tineri.
- Încă n-a ajuns Luci?! păru nervos domnul Manea. Ce naiba aşteaptă?! La 10.00 trebuie să ne întâlnim cu directorul, cu părinţii voştri, cu mai multe persoane, pentru a stabili unele amănunte legate de probleme financiare şi nu numai... Ce-i cu el? E cumva inconştient? E comandantul, nu poate lipsi tocmai el de la aceastǎ şedinţǎ importantǎ!
- Dom’ profesor, mă scuzaţi, dar ar putea fi afară, la intrarea în Institut, îşi aminti Nistor.
- Şi ce l-ar împiedica să intre? păru nelămurit profesorul.
- Păi, spre exemplu, o mulţime de reporteri strânşi grămadă în jurul lui, care nu-i permit trecerea, i-o blochează, zise lunganul.
- Ce vrei să spui?
- Când am sosit de dimineaţă, am zărit o mare îngrămădeală, ceva mai departe niţeluş de porţile Institutului, de asta am putut intra nestingherit, netulburat de nimeni, dar s-ar putea ca şeful să fie încă acolo, în mijlocul acelei mulţimi, de care nu reuşeşte să scape, zise Nistor.
- Aşa-i; şi noi am văzut acelaşi lucru, îl aprobară ceilalţi colegi.
- De ce aţi tăcut până acum şi nu mi-aţi spus nimic mai din timp? rosti profesorul, părând, oarecum supărat. Avem nevoie de colegul vostru aici, nu vă daţi seama? Repet, e comandantul!
- Ne scuzaţi, vă rog, de abia acum ne-am gândit că s-ar putea să fi fost el acolo, justifică lunganul.
- Mai devreme nu vă puteaţi dezmetici? spuse profesorul Manea şi ieşi din nou.
Eugen Manea vorbi cu directorul Institutului, prezentându-i posibila situaţie. Cum auzi că s-ar putea ca Lucian să fie în încurcătură, Traian Simionescu nu mai aşteptă vreo confirmare, decise luarea imediată a măsurilor cuvenite şi trecu de îndată la acţiune, la care, bineînţeles, participa chiar el însuşi; nu se putea altfel, doar era vorba de preferatul lui... Sau mai bine zis, fiul lui, după cum ştia cu siguranţă, dar nu putea spune cu voce tare. Câteva maşini ieşiră în curând pe poarta Institutului. Se îndreptau direct spre mulţimea din faţă; câteva aveau megafoane. La unul dintre megafoane răsună chiar vocea directorului, puternică, impunătoare, clară:
- Vă rugăm eliberaţi zona! Permiteţi-ne trecerea, pentru a evita luarea altor măsuri, nedorite. Vă rugăm să vă îndepărtaţi!
Astfel spunea directorul, iar mulţimea se supuse. Ceva mai di-ficil, dar se supuse. Grupul se rupse, permiţând trecerea maşinilor Institutului spre miezul său. Şi mai grea părea trecerea printre fetele strânse în jurul tânărului, care nu prea binevoiau să se dea la o parte din calea maşinilor.
- Dom’ director, sunt aici! Aici... încerca Lucian, sau ce mai „rămăsese” întreg din el, să se facă auzit.
Neavând încotro, domnişoarele se îndepărtară totuşi, iar maşinile se opriră aproape de băiat. Primul coborât era chiar directorul, urmat de profesorul Manea. Îngrijorat, Traian Simionescu se apropie.
- Eşti teafăr, Luci?
- Aproximativ, da, dom’ director, răspunse el, verificând rucsacul; spre norocul lui, încă îl avea.
În rest, cu excepţia hainelor sale, era întreg, plin doar de urme de ruj, peste tot, pe unde se putea. Directorul privi spre cele câteva domnişoare încă aflate în apropiere şi le mustrului serios:
- Ar trebui să vă fie ruşine! Se poate să ne cauzaţi asemenea neplăceri tocmai dumneavoastră, nişte domnişoare decente? Se poate aşa ceva? Vă aflaţi în apropierea unei instituţii publice, serioase; ar trebui să arătaţi puţin respect! Şi nu cumva aveţi de lucru sau de învăţat la ora aceasta? N-aveţi un alt program? Oricum, vă rog să eliberaţi zona cât mai curând! Nu ne aflăm la circ sau în altă parte, ca să ne permitem să ne facem de râs în halul acesta... Hai, Luci! Urcă în maşină! Dă-mi mie rucsacul tău! i se adresă apoi tânărului său protejat, pe care-l ajută să urce într-un jeep, după ce luase rucsacul băiatului, apoi urcă şi dânsul, în acelaşi jeep, în care intră şi instructorul Manea.
Maşinile porniră înapoi, spre Institut. Reporterii nu pierduseră ocazia de a filma şi fotografia întregul incident, despre care, cu siguranţă, ziariştii vor scrie multe articole, numeroase rânduri, iar cei de la radio şi televiziune vor organiza emisiuni în care vor dezbate în fel şi chip acest subiect, care li se părea, în acel moment, senzaţional. Bineînţeles, misiunea spre Proxima şi tot ceea ce era legat de ea constituia ceva de senzaţie în zilele acelea, premergătoare lansării.
După ce tot şirul de maşini intră pe poarta Institutului, aceasta se închise imediat ermetic, punând capăt speranţelor oricărui reporter că s-ar putea furişa cumva în interior...