Paznic la albine (6)

(povestire realizata de fratele mei, Darie Mihai, din Suceava)


Zmeurarii.

Între timp, s-a copt zmeura prin parchete și s-au deschis centrele de colectare. Se dădea patru lei pe un kilogram de zmeură. A început să vină lume multă la cules. Unii veneau din sat, din Demacușa, alții din Moldovița. Dar erau și mulți străini veniți de la șes, de pe la Botoșani, Hârlău sau chiar din părțile Iașului. Erau țărănci de pe la Siret, Milișăuți care vorbeau ucrainește. Dar erau și țigani, mai tuciurii la față, cu toată șatra după ei. Chiar și oameni mai înstăriți din sat veneau duminica sau de sărbători să mănânce zmeură și să culeagă pentru sirop și dulceață. Ceilalți veneau să câștige un ban. Erau oameni necăjiți. Aici se câștiga 50-60 de lei pe zi, ceea ce însemna mult pentru ei. Familiile de țigani se uneau în grupuri mai mari, iar câte un bărbat mai răsărit se dădea drept conducătorul grupului. Trebuia să fie unul descurcăreț, bun de gură, hâtru, dar și cu darul conducerii. După el se lua tot grupul. Trebuia să-i domine pe ceilalți, iar cuvântul lui devenea ultimul cuvânt când se lua o hotărâre. Ceilalți bărbați erau șefi mari peste propriile neveste și puradeii lor. În unele dimineți treceau pe drum gălăgioși, râdeau, chiuiau, fumau țigări puturoase, beau ceva din niște sticle. În alte dimineți treceau tăcuți și posomorâți, cu fețele pământii și ascuțite de oboseală, de nesomn, de trudă. Înaintau târșâindu-și încălțările desfundate sau improvizate, și numai zgomotul găleților lovite una de alta mai speria liniștea. Erau o mulțime de motive de întristare pentru ei: poate că cei de la magazinul forestier n-au adus pâine, poate că noaptea s-a mai abătut o ploaie și i-a udat pe unde dormeau pe sub molizi. Era prin apropiere o cabană veche și un grajd părăsit dar nu aveau cum să încapă toți acolo, așa că mulți dormeau pe afară, pe unde apucau. Un motiv de tristețe era și cerul înnorat chiar de dimineață, care prevestea o zi proastă pentru culegători. Dar copiii erau totdeauna veseli, pe orice vreme. Dincolo de greutăți, pentru ei sejurul la munte, la cules zmeură, era o distracție continuă. Fetele de vârsta mea și mai mari erau îmbrăcate destul de sărăcăcios, cu hainele rupte și cârpite, dar erau drăguțe la față. Mă priveau cu îndrăzneală, de parcă eram de-al lor. Altele aruncau doar o privire plină de sfială. Prima dată le era frică să treacă pe lângă albine dar după un timp s-au învățat.
Uneori, pe la prânz, o ploaie zdravănă, cu fulgere și tunete, potopea totul. Atunci făceam la colibă un foc mare căci știam că nu peste multă vreme se vor întoarce uzi culegătorii. O parte dintre ei se întorceau uzi până la piele, dar alții, care se pitiseră undeva mai bine, mai aveau ceva uscat pe ei. Doar în încălțămintea tuturora șiroia apa. Cum ajungeau la colibă se descălțau, storceau ciorapii sau obielele, le puneau la zvântat pe o prăjină lângă foc sau pe buturugile de lângă drum. Mă uitam la mâinile lor înnegrite, arse de soare, zgâriate de spini, zmeuriș și cetină. De aproape, nici obrajii fetelor nu erau chiar așa de netezi cum păreau de la distanță. Din cauza neajunsurilor de tot felul, pe fețele lor apăruseră semne de maturizare timpurie iar privirile lor trădau o tristețe ascunsă , legată poate de imensa distanță de la visurile lor la realitatea zilnică. Bărbații își aprindeau câte o țigară de la foc și povesteau câte și mai câte de-ale lor, planuri pentru a doua zi. După ce se mai încălzeau scoteau ce mai aveau de mâncare și mă alegeam și eu cu o bucată de pâine proaspătă cu o roșie. Sare aveam eu și de dat. Unii se mai uitau să se întoarcă la cules dar cei mai mulți trăgeau spre cabană, așa că, la un moment dat, își strângeau catrafusele și plecau. Îi salutam a doua zi când urcau iarăși la cules. De la o vreme îi cunoșteam pe toți. Până și câinele se înțelepțise, nu-și mai bătea gura degeaba, ci lătra doar când mai apărea cineva nou, cu miros necunoscut lui. Cu atâta vânzoleală în sus și-n jos, zilele treceau parcă mai repede, timpul se umplea mai ușor.

(va urma)