poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1859 .



Dictatura celor mici (II)
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [turnavitu ]

2018-05-13  |     | 



Noi, adulții, ne-am supus în mod inexplicabil de ușor îndemnurilor micilor polițiști, de parcă ar fi fost un joc de copii la care convenisem tacit să participăm cu toții. Am fost închiși în sala de sport și lăsați acolo destul de mult timp. La intrare în sală ni s-a spus să predăm telefoanele mobile și doi dintre cei care făceau pe polițiștii ne-au controlat temeinic; au adunat aparatele într-o cutie de carton. Ne-am sfătuit cum să ieșim de acolo, și câțiva dintre noi ne-am hotărât să spargem ușa, care era însă foarte solidă, din fier; înainte sala de sport fusese un fel de magazie și era dotată cu o ușă blindată, foarte greu de dislocat sau forțat. Am folosit bârna de antrenament de gimnastică pe post de berbec, dar ne-am obosit degeaba. Ușa nici nu s-a clintit cu un milimetru măcar, cu toate că o lovisem de mai multe ori după metoda văzută în filme de spargere a porților unor cetăți medievale. Deodată ușa s-a deschis și în cadrul ei a apărut un grup de copii polițiști, avându-l în mijloc pe micuțul Claus.
-Veți ieși dacă veți spune o poezie!
La început niciun profesor nu se mișcă, privind invitația cu neîncredere și cu bănuiala că ni se pregătește cine știe ce capcană. Apoi Mirescu, profesorul de engleză, păși în fața grupului, începând să recite din Rudyard Kipling, poezia ”If”.
-Stop ! făcu micul ”profesor”. Ce e asta?
-Poezia ”Dacă”.
-Dacii au scris poezii? întrebă un copil din preajma lui Claus.
-Ești prost, când să scrie ei poezii? Se luptau cu romanii de dimineață până seara! îi zise Claus.
-Am și eu jocul ”Dacii și romanii”, spuse un alt puști.
-Deci dacă știi ”Cățeluș cu părul creț”! îi spuse Claus lui Mircescu.
-Nu mai știu poezii din vremea când era mic și căcăcios!
-Atunci nu ieși! spuse copilul blond. Altcineva?
Se prezentă Geogescu.
-S-auzim! Nani, nani, puiul mamii, sau ceva de acest gen.
-Melc, melc, codobelc ! spuse iar copilul de lângă Claus.
-Știu puțin dintr-un cântec! zise Georgescu.
-Bine! Dă-i drumul!
-Melc, melc, codobelc! spuse Georgescu, puțin cântat, după care se opri.
-Așa! Și mai departe? întrebă Claus.
-Atâta știu!
-Păi asta ai auzit de la deșteptul ăsta de lângă mine!
-Scoate coarne…am zis eu, dar cineva îmi astupă gura. Atunci se produse o busculadă puternică și grupul de adulți forțară ieșirea din sala de sport. Am luat-o la goană pe stradă spre casă. Claus strigă după noi:
-Unde fugiți, lașilor? Inculților! Păi nu veniți voi mâine la școală?!
În ziua următoare copii au dat un asalt bibliotecii aflată imediat în apropierea școlii. Era o clădire veche, monumentală, un mic palat în stil neoclasic, construit în forma literei ”U”, cu o mare curte interioară. Am văzut cum pe ferestre zburau zeci de cărți, cele mai multe în stare foarte bună. Porțile de fier înalte ale curții erau larg deschise. M-am apropiat împreună cu alți profesori. Am luat un volum de pe jos.Era ”Idiotul”, de Dostoievski. Claus, aflat la o fereastră de la etajul întâi, mă văzu și zise:
-Avem nevoie de cărți simple și curate, nu de toate idioțeniile!
-Dar astea sunt scrierile cele mai valoroase ale lumii!
-Pierdere de timp! Nu le înțelege nimeni! Le vom da foc! spuse micul blond.
-Ați înnebunit? Nu le înțelegeți voi, că sunteți copii!
-Copiii au și ei judecată și bun simț! Hai, marș de aici!
Am văzut cu groază cum clădirea era invadată de o mulțime de copii, veniți probabil din tot orașul. Am sunat la 112. Mi-a răspuns o voce de copil mic, care zicea: „Alo, cine-i atolo?” Și apoi, ton de ocupat. Am intrat în curte și am pus mâna repede pe câteva volume. „Doamna Bovary”, „ Ulysses”, „Cătunul” de Faulkner, câteva din piesele lui Shakespeare.
-Nu ți-e rușine să furi? îmi strigă de la fereastră Claus.
-Păi n-ai spus că o să le dați foc?
-Și? Focul este purificator, pe când furtul este o infamie și o rușine.
Am plecat din acel loc, cu brațele pline de cărți.Deodată m-am trezit înconjurat de copii, atât de mulți încât aproape că nu puteam face un pas; trăgeau din toate părțile să-mi ia cărțile. În drum apăru o bătrânică pipernicită dar foarte elegantă, cu un pardesiu bej și o umbrelă de soare pe umăr, deși timpul era urât.
-Ce s-a-ntâmplat? zise ea, adresându-se copiilor.
-Omul acesta vrea să fure cărți! zise câțiva copii, aproape în cor.
-Ce faci domnule, ai înnebunit? Vrei să le vinzi pentru băutură? mi se adresă bătrâna.
N-am băgat-o în seamă dând să merg mai departe, când m-am trezit cu o ploaie de lovituri date cu umbrela desfăcută, iar o spiță îmi intră în ochi. Am dat drumul cărților și copiii le-au adunat imediat și le-au dus în curtea bibliotecii.
În ziua următoare, când am ajuns la școală, am văzut în curte o mulțime de copii; nimeni nu intrase la cursuri, și în mod curios pe platoul de beton din interiorul curții școlii tot veneau puberi, desigur mulți și de pe la alte școli. Până la urmă aglomerația devenise atât de mare încât copiii s-au revărsat pe străzi; au început un marș prin oraș, mergând prin mijlocul drumului, blocând circulația mașinilor și tramvaielor. Erau copii dintre cei mai mici, unii chiar de pe la grădiniță, și până la alții mai mari, dar aceștia nu treceau de 12 – 13 ani. Strigau, râdeau, se hârjoneau, dar nu se înțelegea ce vor. Străbătură arterele principale ale orașului, și aveau un traseu imprevizibil; nu părea să fie conduși de cineva, și cu toate astea itinerariul era destul de precis; se căutau locuri de cultură, muzee, parcuri memoriale, piețe monumentale. Coloana trecea și prin dreptul unor școli și mai adunau de acolo tot mai mulți demonstranți. La un moment dat, în fața primului rând de copii a apărut o lozincă imensă, ca o panglică mare din pânză albă pe care scria cu litere roșii: „ Popor de oi ieșiți din casă, dacă vă pasă!”. Așa se pare că rândurile demonstranților copii s-au îngroșat și cu niște adulți, și aceștia au început și ei să ceară (prin strigăte) salarii mai mari, pensii mai mici pentru demnitari, căi ferate mai bune, un pib mai puternic, întărirea monedei naționale și altele. Până la urmă coloana s-a întors la școală; eram în curte împreună cu alți profesori și am descoperit că în rândul protestatarilor intraseră câțiva oameni maturi, cadre didactice din școala noastră. Am discutat cu Olguța, profesoara de religie, întrebând-o ce caută ea în mijlocul copiilor.Trebuie să spun că profesoara Olguța este tânără și frumoasă, cu o față cu trăsături de grecoaică, brunetă și cu un corp de zeiță (dacă tot veni vorba de greci).
-Mai bine copil decât profesor, mai bine elev, decât opresor!
-Opresor? Ce opresor?
Am văzut în zilele următoare că profesorii care intraseră în comunitatea copiilor au adoptat obiceiuri ale acestora: bărbații purtau pantaloni scurți cu bretele iar femeile fustițe scurte de li se vedeau chiloțeii. Profa Olguța, care se așeza acum numai în banca elevilor, atrăgea toate privirile băieților fiindcă avea picioarele dezgolite până sus de tot când stătea în bancă; toată lumea abia aștepta să fie scoasă la tablă și pusă să șteargă scrisul cu creta în partea de sus. Adulții care adoptaseră de bunăvoie statutul de copii ascultau orbește de micuțul Claus, elevul bălai cu ochi albaștri.
Într-o zi ne-am strâns toți profesorii în cancelarie, de dimineață, și am încuiat ușa.
-Nu se mai poate așa ceva! spuse Olguța, care venise cu o rochie lungă până-n pământ.
-Trebuie să găsim o ieșire! zise și Georgescu.
-Trebuie să avem o strategie și un plan! intervenii Mirescu.
-Eu o să-i iau pur și simplu la cafteală! spuse Albu, profesorul de anatomie.
-Pe cine să iei tu la bătaie, sfrijitule ? se auzi o voce binecunoscută, subțirică și nevinovată. Era Claus; intrase pe o fereastră forțată pe dinafară, iar în urma lui apărură, ca niște pui de maimuțe, o grămadă de copii de grădiniță. Profesorul de sport numai sfrijit nu era, din contra, avea un corp uriaș pe care și-l lucra la sală. Era un tip nu prea sofisticat intelectualicește, și nu stătu pe gânduri să-i ardă o scatoalcă micului blond.Dar lovitura lui se opri în aer și gestul lui muri pe la jumătate, înțepat de zeci de ace. Copiii de grădiniță trăgeau cu niște mici dispozitive, numite „invizoace”, și Albu era înțepat ca la acupunctură, dar acele erau foarte dureroase, ca și cum ar fost vorba de atacul unor viespi.
-Deci, după cum spuneam, veți primi trei zile în beci, fără mâncare. Apă veți avea, fiindcă știu că acolo e o inundație permanentă!
Echipa de mici torționari cu invizibile ne-a escortat până la subsol, și un bărbat a apărut și a descuiat ușa masivă din metal. Am privit uimit; era grădinarul școlii, un om trecut de cincizeci de ani, urât și cu coșuri pe față. Pactizase cu micuții „revoluționari”. Ne-au închis în pivniță unde mirosul de varză era insuportabil, de la niște borcane. La început ne-am plâns cu toții, dar până la urmă am spart borcanele și-am mâncat varza. Trecuseră trei zile groaznice și la sfârșitul lor, am bătut cu pumnii și picioarele în ușa de metal să ni se dea drumul. Grădinarul a venit într-un târziu (obosisem de atâta bătut în ușă) și ne-a deschis. Am sărit toți cu gura pe el; i-am reproșat că se ia după niște mucoși și că o să răspundă pentru asta.N-a zis nimic, n-a scos o vorbă. Ne-a condus în cancelarie, unde era o stivă de cartofi, invadând un spațiu neadecvat pentru o astfel de marfă și transformând sediul de comandă din școală în depozit de legume. Deși nu ne-a spus nimeni nimic, ne-am apucat de curățat cartofi pentru cantină.
Luasem obiceiul ca noi, profesorii, să venim mai devreme la școală și să stăm liniștiți în cancelarie; copii veneau mai târziu, pe la opt-nouă. Unii întârziau destul de mult, hoinărind prin parcuri, și veneau la școală, după care abia aveau timp să-și dea ghiozdanele jos din spate, că și le puneau iar la loc să plece. Ne luam la noi câte-o carte sau vreo revistă, și citeam sau purtam conversații obișnuite, ca pe timpul când copiii n-o luaseră razna. Olguța făcea cafea într-un ibric mare pentru toată lumea, și mirosea a proaspăt și a lume curată și civilizată. Într-o astfel de dimineață a năvălit peste noi Claus, care se sculase cu noaptea-n cap. Micuțul blond avea obiceiul să se plimbe printre rânduri – în clase sau în cancelarie, ținând o linie în mână, pe care o frământa în fel și chip. Din clipă în clipă ne așteptam să ne plesnească peste mâini sau peste urechi, cum făcea câteodată profesoara de psihologie cu elevii ei, dar din fericire Claus n-a făcut niciodată acest gest. El veni lângă fiecare dintre noi, uitându-se fără jenă la ceea ce făceam. Eu citeam ”Vineri sau limburile Pacificului”.
-Cum adică? mă întrebă el. Ori e vineri, ori e limburile alea… Și nu se spune limburi, ci limbi, nu?
-Sunt cuvinte diferite! Limbul este o porțiune de pământ în ocean…
-Iar limba e roșie! zise el întrerupându-mă și scoțând limba la mine.
-Da… am mormăit eu.
-Știi ceva? spuse Claus. Voi adulții, dacă vă crește capul, credeți că sunteți și mai deștepți?
-Nu te supăra, Claus, dar este o dezvoltare firească. Odată cu amplificarea fizică a creierului se mărește și inteligența omului.
-Lasă că am văzut profesori mult mai proști decât elevii lor!
-Unde? făcu imprudența să întrebe profesoara Olguța. Claus se întoarse spre ea, bătându-și linia de palmă.
-Chiar aici, în școala noastră! Întinde mâinile cu palmele-n sus! ordonă Claus.
-Poate vrei să spui ”întindeți mâinile”, că nu sunt de vârsta ta, spuse Olguța.
-Câte degete avem la o mână? întrebă Claus, după ce Olguța execută cererea copilului.
-Cinci! răspunse profesoara.
Claus își întinse un degețel lângă mâna dreaptă a profesoarei, și spuse:
-Răspuns greșit! Șase! Te mai întreb odată: câte degete sunt la o mână?
-Dacă-l luăm în considerare și pe al tău, sunt șase!
-Cinci sau șase? întrebă cu severitate.
-Acum, șase! spuse Olguța.
Claus pufni într-un fel foarte disprețuitor. Zise:
-Poftim profesoară adultă și măritată! Auzi chestie! Un om are la o mână șase degete! Doi! urlă Claus și câțiva copii pătrunseră în grabă în clasă!
Un băiat destul de mare, cu părul vâlvoi peste ochi, întrebă:
-Iar au făcut ăștia ceva?
-Haideți să mergem! Mi-e silă de ei! spuse Claus și plecă împreună cu ceilalți. Peste puțin timp i-am văzut jucând fotbal în curtea școlii.
De la o vreme se instituise între profesori și elevi un fel de armistițiu, adică veneam la școală cu toții dar ne vedeam de treburile noastre în mod separat; noi, profesorii, ocupam cancelaria, iar ei restul școlii, clasele, holurile, curtea. Când ne întâlneam treceam unii pe lângă alții fără vreun cuvânt de salut sau altceva. Copiii treceau maiestuos prin mijlocul culoarelor, iar noi ne strecuram pe lângă ziduri ca niște oameni vinovați de ceva. Femeile mergeau la toaletă în fugă, de parcă aveau urgențe, dar în realitate doar ca să nu stea prea mult prin zona prin care treceau copii. Odată pe când ne aflam în cancelarie, Claus intră și spuse:
-Dar ce-ați pățit,fraților? Ce-i cu izolarea asta a voastră? O să creșteți mari și o să vă adaptați greu la societate.
-Dar noi am zis că-i mai bine să… spuse Luleasca.
-Trebuie să socializați, altfel vă sălbăticiți ! Haideți afară, să jucăm ceva!
Am mers în grădină, unde ne așteptau deja elevii adunați în spatele unui ring format din corzi asemănătoare celor de la competițiile de box. Eu observasem că în grădină se petrecea ceva de câteva zile; o fostă groapă de w.c. a fost umplută cu bălegar, probabil pentru a folosi drept îngrășământ pentru plante; grădinarul venise de mai multe ori pe acolo și cărase amestecul de balegă și paie de pe undeva. De data aceasta groapa dispăruse. M-am uitat mai atent și-am descoperit un colț de prelată, acoperită de pământ și frunze; groapa de mizerie fusese astupată. Claus ținea în mână o șapcă, în care se aflau niște bilețele. Am fost invitați să scoatem câte o hârtiuță, pe care de regulă scria ”nu”. Dar pe al profesoarei Olguța și pe al lui Georgescu scria „da”.
-Vom juca baba oarba! Cine are „da” să vină în față! spuse micul fuhrer blond.
O fată înaltă și deșirată ajunsese până la capetele celor doi aleși (aceștia se aplecaseră totuși puțin) și le-a legat fiecăruia câte o cârpă neagră peste ochi. Au fost ținuți de mână și duși în ringul de joc, ridicându-se puțin corzile ca oamenii să poată să treacă în careul respectiv.
-Trebuie să vă găsiți unul pe altul! Vă vom ghida cu precizări de ”foc” sau ”apă”, în funcție de progresele pe care le faceți! Gata, dați-i drumul!
Bieții „cobai” au fost dirijați astfel încât căzură în groapa cu bălegar, chiar în clipa în care s-au regăsit legați la ochi și se prăbușiră amândoi în hazna, îmbrățișați. Copiii plesneau de râs, unii se tăvăleau pe jos. Am observat că micuțul Claus nici nu zâmbea. Nu s-a grăbit nimeni să-i ajute să iasă de acolo; sărmanii profesori s-au zvârcolit să părăsească locul precum niște viermi dintr-o marmeladă de excremente, cafenii din cap până-n picioare și curgându-le bucăți mari de bălegar de pe față, de pe gât, de pe haine. Profesoara Olguța, care venise cu o rochie lungă, arăta acum ca un zombi, și nimic nu mai amintea de frumusețea corpului ei bine făcut pe când venea cu minijupe de fetiță. Deodată peste toată această scenă s-a lăsat un aer rece, ostil și amenințător: un bărbat foarte bronzat, în costum albastru, apăruse ca parașutat în mijlocul copiilor și stătea cu mâinile în șold:
-Ce se-ntâmplă aici? urlă el.
Era directorul școlii, un bărbat foarte dur care fusese mult timp în concediu, într-o țară exotică.
Un băiețaș aflat în apropierea lui îl arătă cu mâna întinsă spre Claus, spunând:
-El a zis!
Profesorii murdari de bălegar o luară repejor spre toaletă, să se curețe cât de cât. Directorul făcu trei pași și-l luă pe Claus de o aripă, aproape învârtindu-l prin aer; apoi îl ținu de picioare și-l scufundă în groapa cu balegă de trei ori, ca la un fel de botez. Copiii spectatori amuțiseră; nu aveau curajul nici să mai respire. Apoi directorul îl azvârli pur și simplu pe Claus pe undeva prin grădină, așa cum ai arunca un băț după care trebuie să alerge un câine. Se auzise o mică bufnitură din locul în care căzuse micul blond, dar nu răbufni nici un fel de scâncet, nicio tânguială. În privința asta Claus dovedi multă dârzenie și curaj. Directorul plecă din grădină undeva spre clădirea școlii, sau poate dincolo de ea. Partea proastă în privința directorului este că din acel moment el a dispărut, adică nu a mai venit la școală și nu a mai fost văzut pe undeva. De câteva ori, s-a prezentat la școală soția lui să ne întrebe dacă nu știm ceva de el. Nu. Nu știam. Dar de multe ori când ne aflam prin curtea școlii sau în preajma clădirii acesteia, de undeva de sus se auzea un vaiet prelung, un fel de jelanie sfâșietoare. Nu știam de unde vine, până când Luleasca s-a dus pe scara de acces până pe acoperiș și s-a uitat atent pe acolo. Acoperișul clădirii era aproape plat, format din tablă argintie; avea o mică înclinație, făcut astfel încât să nu țină ploaia pe el, și puteai aluneca ușor. Existau acolo câteva coșuri de fum, deși clădirea avea calorifere; poate acestea (coșurile) dăinuiau dintr-o perioadă mai veche, când încălzirea se făcea cu sobe cu lemne. În mijlocul acestui platou de tablă strălucitoare se afla o cușcă; profesoara Lulescu își dădu seama că de acolo vine sunetul acela ca de animal torturat; se apropie și constată că în acea cușcă se aflau un om și un câine; omul era directorul școlii, legat de ceva cu mâinile la spate, cu costumul său albastru făcut ferfeniță, stând în fund rezemat de un perete de lemn; un picior îi era dezvelit între marginea pantalonului și pantof iar în acel loc nu mai avea ciorap, ci era sângerând până la os; din acel picior al omului rodea din dând în când un câine jigărit, o dihanie de stradă neagră ca un corb și care nu scotea niciun sunet, mâncând și lingând rana sărmanului; alături de acest grup zăcea o farfurie și un mic castron de apă, ambele goale. După cum ne-a povestit mai târziu Luleasca, grădinarul adusese acolo un câine vagabond, dar nu se știe cine-l închisese pe director împreună cu animalul, și grădinarul aducea mâncare și apă pentru câine, iar omul se întindea cum putea pe podea să ajungă la apă și hrană, care erau de fapt pentru câine; femeia l-a dezlegat imediat pe director și l-a scos din cușcă, în timp ce javra rămăsese acolo nemișcată și nesimțitoare; deodată pe acoperiș a apărut micul Claus împreună cu patru cinci băieți de vreo opt – nouă ani, care i-au înconjurat pe cei doi adulți; directorul a trecut de ei și s-a îndreptat spre chepengul pe unde se ajungea la scara interioară, dar Luleasca a fost împinsă de micii diavoli spre marginea acoperișului.
-S-o aruncăm jos! spuseră câțiva din drăcușorii însoțitori ai lui Claus, și biata femeie a alunecat pe tabla lucioasă până la streașina ce mărginea acoperișul, și-și pierduse echilibrul căzând pe burtă. Copiii o împingeau fără milă cu picioarele. Se rostogoli în gol (până jos erau vreo 20 de metri) și se apucă de streașină cu mâinile, bălăbănindu-se asupra hăului de dedesubt. O mulțime de oameni se strânseră jos pe trotuar și priveau spre profesoară cu groază. Cineva sunase la 112. Micul Claus a pășit prudent pe acoperișul în pantă, punându-se în fund și înaintând ca un păianjen mișcându-și cu foarte mare atenție mâinile și picioarele. Când ajunse la streașină călcă puternic peste degetele femeii, forțând-o să-și elibereze când o mână, când cealaltă. Luleasca urla exact ca o sirenă de fabrică; până la urmă căzu și se lovi de sol; nimerise într-un pătrat de pământ moale și afânat lăsat acolo în asfalt pentru plantarea unui pom; se auziră sunetele alarmei de la salvare și mașina roșie sosi la țanc; numai că femeia suferise traumatisme serioase.



.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!