Fabrica de Pălării fusese, la vremea ei, mândria industrială a orașului, brand internațional; nu oricine putea să posede un fetru veritabil iar tipul pălăriei constituia un indiciu important despre clasa socială a purtătorului. Fedora, homburg, melon, borsalină, beretă sau șapcă și posesorul era clasificat. Apoi, ca toate cele lumești, moda s–a preschimbat; mai mult, s–a modificat regimul. Industria ușoară textilă, eterogenă între regres și restructurare, prinsă în conjuncturi nefavorabile, a implodat; Fabrica de Pălării a devenit o cuprinzătoare paragină, locație temporară pentru ființe fără adăpost, sursă periodică de interpelări politicianiste a serviciilor profilactice.
Expansiunea imobiliară, loviturile cavalerilor de industrie, nu în ultimul rând împrejurările, au multiplicat valoarea terenului pe care se înălțase defuncta întreprindere; valoros prin amplasamentul apropiat de centrul istoric și de gară, a devenit neprețuit pentru proprietarii temporari ca obiect de speculă funciară. Manevre îndelungate transpartinice au finalizat eforturile: în ciuda protestelor publice ale unor ONG–uri ce exhibau valoarea istorică a vestigiilor (arhitecți celebri, basoreliefuri semnificative) și pretindeau reconstituirea integrală, terenul a fost declarat zonă locuibilă iar Planul Urbanistic Zonal aproba edificarea unei clădiri centrale; evident, trebuia să fie ceva pe măsura mândriei locale, un simbol global.
Firește, publicul votant avizat a putut contempla pe afișierul de la Clubul Primăriei (cunoscut mai ales sub denumirea Baraca Mare) proiectul frumos realizat pe o coală A0, greu de apreciat bidimensional, iar macheta futuristă din biroul primarului, a cărei fotografie o preluase mass–media, nu avea dimensiuni comparative; dar comentatorii cotidieni – Vocea Porumbeilor, li se zicea – de lângă havuzul Parcului Central, susțineau că era vorba de un edificiu mai înalt decât blocul turn și chiar depășea catedrala, cu tot cu turlă.
Complicate manevre compensatorii administrative au dus la un acord contractual privitor la demolarea prin detonații (metoda blocurilor mici – folosirea unor trepte de întârziere, considerând natura solului), cu întocmirea documentațiilor tehnice de demolare cu explozivi și avizarea acestora la organele de drept; obținerea aprobărilor și asigurarea transportului materialelor explozive, fără abateri de la normele legale.
Executarea activităților pregătitoare, a lucrărilor de protecție, prepararea încărcăturilor fulminante (în condițiile prevăzute de legile în vigoare) atrăgeau zilnic puzderie de curioși, ale căror comentarii și anticipări se răspândeau prompt în toată urbea – efectele asupra construcțiilor vecine, unda seismică, unda de șoc aeriană, oscilațiile prin sol și amplitudinea acestora, securitatea ecranelor de protecție… poluarea… pe termen scurt și lung… scenarii complicate ca și gura lumii!
Mult așteptatele explozii controlate, însoțite de aclamații, au produs migrația nenumăraților șobolani aciuați în subsol, geamuri crăpate în vecinătate și nori de gaze cu praf în suspensie, al căror miros persistent a dăinuit zile.
În fine, s–a trecut la verificarea și asanarea locației maldărelor de ruine, după care ultimele rămășițe au fost demolare mecanic, în vederea organizării de șantier.
Largul teritoriu inițial deșertic, complet delimitat printr–un șir de panouri protectoare, prevăzute cu vizete, demonstra eventualilor curioși că totul era la vedere… se aflau chiar și câteva mici deschideri la nivelul solului – pentru câinii de companie.
Firește că șantierul a afectat traiul cartierului, cu programul său prelungit, gălăgios și murdar; basculantele pline împrăștiind noroi, utilajele greu exploatate care transmiteau trepidații până departe, soneriile macaralelor, grupurile pestrițe de „sezonieri” pornite să cutreiere cu aplomb cârciumile învecinate, tot atâtea prilejuri de păreri împărțite, plângeri, sesizări… articole insinuante în mass–media…
Sezonul rece a alinat oarecum vânzoleala în jurul construcției și câinii vagabonzi s–au retras; lințoliul zăpezii a pustiit șantierul iar structurile bine acoperite ale fundației i–au permis să se matureze astfel că, îndată ce temperaturile au devenit pozitive, clădirea propriu–zisă a început să se înfiripe, dominând treptat împrejurimile, cu alaiul aferent al dezordinilor gălăgioase, un talmeș–balmeș al cărui secret prea puțini îl știau.
De mirare, de pe străzile adiacente fiecare latură prezenta alt profil, prilejul unor speculații ce au determinat conducerea șantierului, în consens cu comanditarii, să permită un mic grup de reporteri ai mensualului primăriei într–o vizită de lucru; firește, generatoarea unui amplu articol de ziar, care a și fost publicat în următorul număr. Spicuirile sunt edificatoare:
„Într–o frumoasă dimineață de vară am purces să parcurgem dalele hexagonale din beton ale uneia din inextricabilele căi de acces ce traversează întinderea răscolită și prăfoasă, pe care basculantele avansează clătinându–se, a imensului șantier menit să realizeze cea mai importantă investiție a orașului.”
„După cum ne–a explicat managerul de proiect, următorul obiectiv este ca, până la finalul anului, să închidă întreaga structură, astfel ca să se înceapă lucrările la instalații și finisaje. Fațada va avea parte de operațiuni speciale. Când chiriașii vor prelua spațiile pentru amenajare, pe șantier vor acționa în jur de 4.000 de angajați în același timp, a afirmat el.”
„Însoțiți de o amabilă domnișoară inginer, am parcurs labirintul heteroclit al parterului până la încăperea unde am fost echipați cu câte o amplă jachetă gri, pe talie, plus o cască de protecție portocalie, menită să ne deosebească de uvrierii ce mișună în aparentă (neînțeleasă) dezordine, după care a început adevăratul periplu.”
„Primul nivel (a nu se confunda cu etajul) este destinat nevoilor elementare puternice – de somn, alimente, căldură, adăpost, deplasare și chiar sex… nu trebuie să fim pudici cu însăși supraviețuirea speciei, a precizat zâmbind călăuza noastră, când este vorba de provocările globale. Dotările aferente erau evidente.”
„La al doilea nivel se împlinesc nevoile de securitate și protecție, nu întotdeauna conștientizate în rutina cotidiană, dar să nu uităm copiii și angoasele ce le–am parcurs la vârsta lor.”
„La următorul nivel se satisfac nevoile de comuniune socială și comunicare, acele propensiuni către afecțiune și participare fără de care nu există societatea umană. Ca vizitatori, nu am putut să ne înscriem în sindicatul al cărui birou ființa acolo, dar am primit asigurări că nu era vorba de discriminare ci de o măsură temporară.”
„Încă un efort și ne–am aflat la nivelul menit să împlinească cerințele de individualizare – stima de sine, considerația celorlalți pentru meritele personale, factori determinanți ai menținerii într–o ierarhie. De la înălțimea aceea împrejurimile căpătaseră un aspect agreabil, asperitățile se estompaseră, un farmec aparte străbătea spațiile, precum zefirul iscat de înălțimi.”
„Nivelul superior, hărăzit autorealizării, îndeplinirii visurilor, conștientizarea rolului și rostului nostru în lume, își anunța cu originalitate destinația prin planurile suprapuse și volumele nonconformiste menite creației, reflexiei intrinseci, meditației transcendentale chiar. Din înaltul său, orașul vădea o nebănuită disponibilitate, un aer de pace eternă imuabilă risipitoare de întuneric și întristare.”
„În fine, am accesat încăperea de vârf, cea în care se eliberează carnete de participant celor ce au reușit această minunată performanță, promisiunea viitorului pe deplin înglobat în aspirații.”
Gazeta conținătoare a reportajului integral (cu fotografii echidistante) s-a împărțit, ca de obicei, oficialităților și câtorva privilegiați ai distribuitorilor voluntari; firește, frumoasa relatare a generat mari speranțe privitoare la boomul ce se prefigura – creșterea producției, a profiturilor, scăderea șomajului, în fine, o perioadă de relansare economică generală.
Cu timpul, abaterea cadastrală s–a banalizat, atenția cetățenilor a fost sedusă de alte subiecte (și erau destule!) dar spre sfârșitul toamnei un zvon stăruitor a luat ființă – cum că Edificiul a început să se scufunde – prezumtiv anul și etajul… Marile ploi de toamnă, infiltrațiile, pânza freatică, eroziuni neprevizibile… scenarii! N–a existat adult care să nu fi trecut, ca din întâmplare, pe la șantier „să vadă!” evidența generatoare de aprige interpelări… la toate ocaziile și trepte tot mai înalte.
O comisie tardivă a concluzionat că fundația ar fi trebuit să ajungă la roca stabilă dar se bazase pe stratul superficial de argilă – din rațiuni economice nejustificate iar șeful Catedrei de fundații al Facultății de Construcții Ezoterice dăduse asigurări cum că se prezuma o stabilizare, când fundația va atinge stratul dur.
Mass–media opozantă a sugerat condamnări pe viață, sinucideri de onoare chiar, un cerc nesfârșit de învinuiri ce insinua că amânările și recuzările vizau prescrierea. Replicile au fost pe măsură.
A mai trecut un an, paragina a revenit pe locul șantierului, cu alaiul său de câini vagabonzi la care s–au adăugat niscaiva boschetari, în pofida raidurilor periodice ale poliției comunitare
Apoi o știre, dată pe canalele media posibile, a electrizat urbea: după toate evaluările, nu doar că Edificiul ajunsese la stratul dur și era stabilizat, dar se prefigura realizarea noului proiect citadin, acela de a constitui baza unei impunătoare stații de metrou – terminalul celei mai lungi linii de transport în comun.