A fost odată ca niciodată, căci așa începe orice poveste fermecată, un olar care trăia cu nevasta și feciorul său într.o căsuță construită în mijlocul unei livezi de pruni. Viață liniștită și îndestulată a dus olarul acesta mult timp, căci meșteșugul său era la mare căutare pe vremea aceea. Livada de pruni aducea un rod atât de mare încât nevasta olarului nu mai prididea toamna cu fiertul dulcețurilor pe care le vindea la târg. Iată însă, că nu degeaba se spune că roata vieții nu stă niciodată pe loc. Într-o noapte de vară se stârni în livada de pruni o furtună atât de cumplită încât nu numai că puse toți pomii la pământ dar nici din casa olarului nu mai rămase urmă de bucată întreagă. În acea furtună, olarul și nevasta lui își pierdură viața sub dărâmături. Singurii care scăpară fură flăcăiașul olarului, Petruț, și câinele acestuia în cușca căruia adormise copilul ostenit după o zi de joacă în livadă.
Așa cum se întâmplă de obicei, vremea trece și multe rele se uită odată cu trecerea ei. Crescu Petruț în casa unei mătuși și mai că uită de furtună, de livada cu pruni și de viața de dianintea pierderii părinților săi. Dacă n-ar fi fost olăritul pe care îl învățase de la tatăl său și cu care de-acum își câștiga traiul, poate că nimic nu l-ar mai fi făcut să se gândească în urmă. Dar așa, de câte ori se așeza la roată și degetele îi atingeau lutul, parcă îl vedea pe tatăl său lucrând în livada de pruni, cu părul nins de flori albe și fluierând ușor, odată cu mierlele care își făcuseră cuib în pomi. Atunci îl apuca un dor adânc, nici el nu știa cel fel de dor și înceta lucrul, privind pierdut spre locul în care odată se ridicase livada de pruni.
- Mătușă, zise el într-o zi femeii care îl crescuse, a venit timpul să plec! Vreau să mă întorc acolo unde a fost casa noastră și să îmi încep acolo viața singur, pe picioarele mele!
N-a avut mătușa prea multe de spus, căci Petruț se dovedise un flăcău tare hotărât. Nici nu se miră când auzi că pe locul vechii case a olarului, fiul lui reuși în scurt timp să ridice o căsuță aidoma celei distruse de furtună. Ce nu știa însă mătușa era că imediat ce Petruț ridică casa și curăță livada, din pământ începură să crească lăstari tineri de prun, ca și când locul acela așteptase doar întoarcerea flăcăului pentru a prinde din nou viață. Lucru și mai ciudat se petrecu însă lângă locul în care Petruț își așeză roata de olărit. O tulpină mlădioasă se înălță văzând cu ochii, devenind în numai trei zile un prun ce depășea în înălțime casa cea nouă. Petruț se bucură de umbra pe care pomul o arunca asupra lui când lucra, dar cel mai mult se bucură când prunul înflori, cu niște flori roșii neobișnuite, total diferite de florile albe ale celorlalți pruni. Bucuria lui fu cu atât mai mare cu cât, pictând aceste flori pe oalele lui, avea senzația că aducea ceva magic fiecărui obiect pe care reușea să îl termine. Bănuiala lui se adeveri în curând, căci începu să umble vorba că mâncarea gătită în oalele care ieșeau din mâna lui nu avea asemănare ca gust.
Într.o noapte, Petruț fu trezit de o bătaie în geam. Negăsind pe nimeni în fața ușii sau pe lângă casă, se culcă la loc. Înainte de a ațipi din nou, se auzi o altă bătaie în geam. Privi atent afară, dar singura mișcare din livadă era cea a crengilor prunului de lângă roata de olărit. Cum acestea ajungeau la geamul lui, flăcăul fu destul de convins că pomul îi stricase somnul.
- Ce dorești? Întrebă prunul, așteptându-se oarecum să primească un răspuns.
O prună mare, rotundă și roșie îl lovi între ochi. Abia atunci observă flăcăul că toate florile se scuturaseră și pe fiecare ramură crescuse un singur fruct care era deja copt. Ridică pruna și mușcă din ea. Imediat se simți ridicat în aer. Începu să râdă nebunește înțelegând că putea zbura. Se bucură de stele, de lună, de vântul cald al nopții și de liniștea de deasupra livezii, după care se întoarse să se odihnească. A doua zi, în drum spre târg, se opri la casa mătușii care îl crescuse și nu se răbdă să nu-i spună ce aventură trăise el după ce mâncase pruna roșie. Mătușa, mândră că crescuse așa un flăcău vrednic din mâna căruia ieșeau oale minunate și care putea să zboare, se lăudă vecinei sale, apoi, vecina îi povesti întâmplarea și ea unei alte vecine și rudelor sale. Nu trecu deci prea mult până când Petruț se trezi cu o grămadă de oameni la poartă cerând să intre în livada cu pruni și să mănânce și ei din prunele fermecate. Acum, flăcăul se afla în mare necaz, căci, chiar dacă el ar fi împărțit cu drag prunele, pomul lui cu flori roșii nu făcuse decât un singur fruct pe un ram, ceea ce nu era mai mult de zece fructe, iar la poarta lui se aflau și de zece ori mai mulți oameni decât fructe.
Până să se lămurească Petruț cum să facă o împărțeală cinstită, oamenii săriră poarta și năvăliră în livadă. Cum nu știau care dintre pruni era cel care făcea fructe fermecate, îi luară pe toți la rând, lăsând în urma lor livada fără crengi. Nimeni nu reuși să zboare în acea zi, așa încât zvonul că livada cu pruni ar fi fost fermecată se stinse curând. Din păcate, însă, rămași fără ramuri, toți prunii lui Petruț se uscară. Flăcăul îi scoase unul câte unul din pământ, le dădu foc, iar cenușa o îngropă lângă roata lui de olărit. Așteptă să vadă dacă mai apăreau lăstari, dacă pământul din jurul casei mai dădea vreun semn că livada nu era chiar pierdută, dar nimic nu se întâmplă. Cu sufletul sfâșiat de tristețe, Petruț se așeză la roata lui, și, încercând să modeleze lutul, printre lacrimi și suspine, își jură că dacă avea să apară și cel mai mic semn de viață în livada lui cu pruni, chiar și de va fi să mai răsară un singur prun, niciodată nu va povesti nimănui despre magia fructelor. Lacrimile lui fierbinți se rostogoliră pe roată și de acolo alunecară pe pământ în locul în care flăcăul îngropase cenușa prunilor. În acea noapte, lângă roata de olărit se înălță un vlăstar roșu, mlădios, care crescu mult peste înălțimea casei, înflori și rodi înainte ca zorile să apară.
Înainte ca lumina zilei să intre pe fereastră, o bătaie scurtă în aceasta îl trezi pe Petruț. Flăcăul sări ca ars din pat și alergă afară. O prună roșie îl izbi imediat în frunte și flăcăul râse cu lacrimi văzând pomul minunat crescut peste noapte lângă roata lui. Mâncă pruna și se înălță fericit printre nori, lăsându-se purtat de vânt până ce se lumină bine de ziuă, când se întoarse la treaba lui. Lucrurile începură să se petreacă cam astfel pentru el începând de atunci. Ziua lucra sau mergea la târg, iar noaptea zbura, bucurându-se de fiecare călătorie. Poate că așa ar fi rămas toată viața lui, dacă mătușa, supărată că ajunsese de râsul lumii în urma pățaniei cu prunele care nu ajutaseră pe nimeni să zboare, nu l-ar fi urmărit pas cu pas. Văzându-l că se trezea din ce în ce mai târziu dimineața și că, cu toate acestea, era mai mereu obosit, femeia se hotărî să îl urmărească noaptea. Văzu astfel cu ochii ei cum imediat ce Petruț mânca o prună roșie, se înălța deasupra norilor și dispărea din vederea ei. De această dată, femeia nu mai spuse vecinelor sau prietenelor ei, ci merse direct la împăratul acelui ținut, gândind că va fi răsplătită din belșug pentru dezvăluirea unei astfel de taine.
- De răsplată nu poate fi vorba, îi spuse împăratul auzind despre prunele fermecate, decât atunci când voi zbura eu și voi vedea cu ochii mei această magie.
Așa se face că, nici nu deschise bine ochii într-o dimineață Petruț că se trezi cu alai împărătesc în fața casei. Zărindu-și mătușa care îl călăuzise pe împărat, flăcăul se făcu foc și pară.
- Nu am nici un pom magic aici și nici o prună magică, Măria-Ta! Oamenii care au crezut ce a spus mătușa mea au distrus întreaga livadă și nimeni nu a zburat după ce a mâncat din prune!
- Am văzut cu ochii mei, Măria-Ta, sări mătușa, este vorba despre pomul de lângă casă!
Ce să vezi, însă, în prunul cel roșu nu era urmă de fruct.
- Ai cules toate prunele peste noapte, sări speriată mătușa!
- Nu le-am cules! Și chiar dacă aș fi făcut-o, este casa mea, pământul meu și pomul meu, de ce nu aș avea dreptul?
Împăratul se făcu negru la față de îndrăzneala flăcăului:
- Toate pământurile din acest ținut sunt ale împărăției și sunt folosite cu îngăduința mea. Din acest moment nu îți mai este îngăduit să pui piciorul în livada cu pruni, sau ce a mai rămas din ea.
Flăcăul fu izgonit, iar lângă prunul cel roșu, împăratul puse pază zi și noapte, așa încât să afle de îndată ce pomul înflorea sau dădea rod. Casa lui Petruț fu și ea dărâmată, iar flăcăul adormi prima sa noapte fără adăpost direct pe câmp, cu capul rezemat de roata sa de olar. Pe la miezul nopții, o ceață ușoară coborî din prunul cel roșu și îi adormi pe cei doi oșteni de pază. Puțin după aceea, o fată cu straie roșii și păr roșu se lăsă dintre ramurile pomului să alunece pe pământ și pluti neauzită până în locul în care adormise Petruț. Îi lăsă o prună roșie în mână și îl sărută pe frunte, după care se întoarse printre ramurile prunului. Când se trezi, flăcăul era convins că avusese cel mai fantastic vis din viața lui. Zări însă pruna și se temu să spere că sărutul fetei din prun nu fusese un vis. În a doua noapte, fata cu straie roșii îl sărută pe obraz după ce îi mai lăsă o prună. Așa se face că, în a treia noapte, când fata apăru, Petruț nu mai dormea, ci doar se prefăcea, așteptând să vadă dacă era sau nu un vis ceea ce se petrecea cu el. Când fata se aplecă să îl sărute pe buze, el o înlănțui imediat cu brațele.
Speriată la început, dar știind că flăcăul nu avea de gând să-i facă rău, fata îi povesti că era Zâna florilor de prun și că îl îndrăgise de îndată ce văzuse cât de frumos picta el florile de prun pe vasele de lut care îi ieșeau din mână și cu cât drag îngrijise de livada de pruni nimicită de furtună. Petruț îi spuse la rândul său că îi părea cea mai frumoasă ființă de pe pământ și că dorea să-și petreacă tot restul vieții alături de ea. Așa a și fost, să știți! Au rămas împreună și au trăit fericiți în mijlocul livezilor de pruni. Numai împăratul acelui ținut, văzând că nu mai înflorește și nu mai dă rod prunul cel roșu, a pornit să culeagă toate prunele din ținut, să le fiarbă și să bea din licoarea lor, doar, doar va zbura și el. De atunci, cei care visează să zboare caută în prune magia pe care numai Petruț a găsit-o și nimeni altul.