Oamenii bătrâni sunt diferiți de cei din poveștile noastre. Eu n-am văzut bătrâni înțelepți, buni, și senini. Majoritatea, sunt într-un melanj depresivo-anxios, ceea ce-i face revendicativi și egoiști. Bătrânii pe care eu i-am cunoscut sunt acri ca o ciorbă stată în soare.

-Nuuuuu...Calioppi, nu moare nimeni tot odată. Murim pe rând; întâi un organ, apoi alt organ, creierul..și ultima care moare, e inima. Sufletul, adică. La tine toate sunt moarte. Doar sufletul este cel care nu pleacă. Știe că n-a iubit cât ar fi putut și se cramponează de încă o ocazie. Da’ să știi că ocaziile astea nu vin când le ceri. Vin prin oamenii de pe care Dumnezeu ți i-a scos în cale cu scopul de a te desăvârși. Pe cine mai ai acum, Caliopi? Că ți-au murit toți. Așa neiubiți de tine cum erau. Numai că, știi ceva? Ei s-au iubit unii pe alții și te-au iubit și pe tine. Așa că sufletul lor era liber prin iubire. Al tău e un sclav prins în lanțuri în această viață pustie pe care o duci. Măcar pe tine te-ai iubit, Calioppi?
Frosa se trezi într-un lac de deznădejde. Cine era Calioppi? Și de ce îi vorbea Lala așa? Și ea de unde auzea glasul Lalei? Pe Lala nu a văzut-o, i-a auzit numai glasul ăla mic și lipsit de dojană.
-Nu mă mai bântui, Lalo! Nu mă mai pedepsi că m-am pedepsit singură cu vârf și îndesat. Eu lui Dumnezeu i-am cerut trecerea în rândul drepților, nu ție...
-Calioppi, tu nu ești dreaptă!
-Și nu-mi mai zi Calioppi. Zi-mi mama.
-Îți zic. Da’ cui să-i zic tată? Pentru mine, era soțul tău, dar pentru tine, cine a fost tatăl meu?
-Ce vrei să știi, Lalo?
-Știu tot.
-De când?
-Dintotdeauna. Poate nu deslușit, dar ți-am simțit toate dorurile.
-Dorurile mele sunt multe, fata mea. Numai cu ele am rămas.
-Zi-mi, cât l-ai iubit pe tata?
-Pe care din ei?
-Pe soțul tău.
-Nu l-am iubit. M-am măritat cu el, doar. Iubești numai bărbații pe care nu i-ai avut. Cărora nu le-ai mirosit ciorapii și nu le-ai suportat sforăitul în fiecare noapte.
-Deci iubești toți bărbații planetei, cu excepția celui de te-a luat de nevastă?
-Nu fi proastă. Îi iubești pe cei cu care te-ai iubit, pe cei de care te-ai despărțit înainte ca dragostea să se consume în întregime. Pe cei pentru care ți-a mai rămas un rest de iubire lipsită de condiții.
-Câți au fost?
-Ești obraznică.
-Nu mai sunt, defapt! Zi dacă în afară de Zoli au mai fost alții.
-Zoli era prietenul nostru.
-Prietenul vostru, iubitul tău și sămânța mea.
-N-ai să știi niciodată. Nici eu nu știu. Și acum, cel puțin pentru tine, nici nu mai contează. N-am fost o sfântă, dar mi-aș fi dorit.
-Caliopi, nu-i momentul pentru astfel de considerații. Fii măcar acum demnă, ce naiba! Deci, ce simțeai tu, Caliopi, când tata îl primea din toată inima pe Zoli în casă lui, se bucura că a venit, îl omenea cu ce avea mai bun, în timp ce voi, tu și cu Zoli, adică, v-o trăgeați prin toate șanțurile? Ții minte când jucau table o duminică întreagă și râdeau, și beau împreună berile câștigate unul în față celuilalt? Dar Revelionul împreună cu Zoli și cu nevastă-sa? Ție îți ploua, erai mai posacă decât deobicei, și nevasta lui Zoli, toanta, cum îi ziceai tu, te consola că tată-i băiat bun, că aduce banii în casă, că nu te-a jignit niciodată, că n-are rost să fii mereu supărată pe el. Hai, zi-mi, ce era în capul tău atunci?
-Nu era nimic, Lala. La mine suferință nu mai are motive limpezi. Sufăr din obișnuință, din viciu. Știai că există o dependență de suferință? Când îți trece un pic, o reinventezi. Nu vreau să ies din buclă. Ar fi că și cum aș evada din mine, cea pe care o știu. Ce să fac cu mine dacă îmi trece? Suferința, dragă mea fată, este calea pe care Dumnezeu mi-a dat-o că să îmi spăl păcatul. Nici n-aș ști cum să fiu altfel.
-Te-ai gandint vreodată să te bucuri de povestea asta a ta? Că dacă tot o aveai, măcar erai fericită? Tații mei te iubeau mult. Altele ar da jumătate de viață să fie iubite măcar o zi.
-Altele. Eu m-am împărțit toată viața între datorie și Zoli. Pe Pamfil l-am respectat mereu. În fiecare clipă a vieții mele. Era însă, cum să zic, prea perfect? Mă copleșea cu bunul lui simț. Nu-l supăram niciodată, indiferent ce i-aș fi făcut. Nici eu nu dădeam prin băț cu nefăcutele...
-Ba, cu nefacutele exagerai. N-ai făcut nimic toată viață. Ții minte că zacusca și murăturile ni le aducea doamna Grozavu? Și ea stătea la țară, dar legumele le lua din piață de lângă blocul nostru, până unde făcea peste 20 de kilometri...
-Nu la astea mă refeream. Eu am fost o femeie cuminte.
-Cu ce? Cu minte? Ei, hai că exagerezi și acum! N-ai avut nici un bob de minte.
Toată viața m-am întrebat ce simțeai tu când tata și Zoli își dădeau mâna și se îmbrățișau prietenos. Atunci îi ziceam ipocrizie. Te simțeam că pe ultimul nimic de pe lume. Hai, zi, ce era în mintea ta când îi vedeai? Sau erai fericită că ți s-au adunat iubirile la o bere-n balcon?
-Iubirile? Doi ratați, retardați, sociopați. Fără strop de curaj de a se înfrunta. Hai, că Pandele poate nu știa, dar Zoli? Un mediocru care nu s-a iubit decât pe el. Asta simțeam!
-Și neiubirea față de ține însăți, cum ai trăit-o?
-Am trăit-o cum știi. Ascunzându-mă de voi și de mine. Și știi ceva? Cu timpul, nu mai conta că Zoli a fost singurul meu orgasm. Mai importantă a fost acea noapte prin bucuria cu care Zoli m-a ascultat până dimineață. „Zi ceva, Froso. Orice. Numai că să-ți ascult glasul și râsul.” Și eu am vorbit ca proasta, despre nimic. Și-am râs tot ca proasta. Din nimic. Și nici nu-i mai observam ciorapii pe care nu și i-a descălțat. Și nici gaura prin care îi ieșise bila ca un cartof a degetului mare de la piciorul drept, care la început îmi captase toată atenția mea critică. Auzi! Să faci amor încălțat cu ciorapi rupți! Și de-a lungul zilelor și al nopților numai cartoful lui de deget mi-l mai aminteam. Și râdeam pe ascuns. Astea au fost bucuriile; în rest, nu-mi amintesc. Zilele treceau toate la fel. Între un venit și un plecat de-al vostru. Asta făceați toată ziua: veneați-plecați, veneați-plecați. Și eu mă uitam pe geam la voi și la lumea care trecea besmetică încolo și încoace. Ani de zile am urmărit-o pe țiganca oloagă care cerșea în colțul farmaciei. Cald, frig, ploaie, ger, ea era veșnic acolo. Într-o zi am coborât să-i țin de urât. Îmi era cea mai cunoscută persoană: îi știam toate textele. De la „ajutaaaaați-mă și pe mine să-mi iau o bucată de pâine” până la „n-am mâncat nimic de alalaaaaaltăieri”. Voiam doar să o întreb ce mai face, ce a mâncat, chestii din astea. Am coborât îmbrăcată cum stăteam în casă: în capot și papuci că era destul de călduț afară. Când m-am apropiat, i-am dat frumos bună ziua și am întrebat-o dacă poate stă devorbă. Țiganca s-a ridicat sprintenă de pe cartoanele pe care zăcea și a aruncat cu resturi de mâncare în mine. Ba chiar m-a și lovit cu bățul pe care-l folosea de cârjă. Am fugit de acolo, dar ea m-a urmărit înjurându-mă, până in scara blocului. M-a blestemat că am intrat pe locul ei ocupat de ani de zile, pe care-l pândise de alți ani, până l-a prins ea. Și m-a blestemat, Lalo, să n-am parte de copii și de bărbat. Auzi tu, ce-a zis cerșetoarea: și așa s-a întâmplat, după cum știi! N-am avut parte. Nici de tine, nici de Pamfil, nici de Zoli, de nimeni. Da’ tu, de când știai Lala, despre povestea cu Zoli?
-După ce am murit. Pentru că luasem cu mine această taină a neiubirii tale. Vinovăția că nu te-am făcut nicicând fericită. Și povara că fusesem toată viața mai mult decât puteai tu duce.
-Așa-i. Ai fost mereu mai mult decât puteam duce. Pentru că trebuia să fii a mea și numai a mea. Dar te-a confiscat taică-tău din prima clipă. El nu și-a pus întrebări. Dacă erai sau nu erai fata lui. Nici de-ar fi știut n-ar fi contat.
-A știut.
-A aflat tot după ce-a murit, că și ține?
-Nu. El a știut de la început, înainte de a mă naște!
-Asta-i așa o prostie de maaaaare!
-Nu urla! Nu știa că sunt a lui Zoli, dar nici nu i-a păsat cu cine m-ai făcut. Așa că te-ai ferit degeaba de el toată viața. Știa dinainte de a te lua că nu poate face copii.
-Scârba naibii de bou!
-De cine ți-e scârbă, Calioppi? De el sau de tine?
Lala nu a mai așteptat răspunsul. S-a topit pentru totdeauna și Frosa n-a aflat cine era Calioppi. Și de ce ar mai fi contat acum, de pe urmă?