La nivel teoretic, am făcut și eu parte din această populație tribală, până de curând, socoti Jory, care mai avea un pic de energie să alerge, deși tot patina pe loc. Un vârtej de praf se formase împrejurul lui și creștea odată cu neobosita pompare a membrelor, iar efortul lui era răsplătit printr-o sporită eleganță și valoare olimpică a demonstrației sale atletice: amplitudinea mișcărilor devenise uimitoare, genunchii atingeau pe rând pieptul și chiar bărbia, iar călcâiele măturau fin când omoplații, când ceafa.

Ce catharsis, ce artă a fugii! bâigui Jory în forul său interior un cuvânt mai vechi, rămas cine știe cum prins în cilii vibratili ai memoriei sale, despre care credea că se potrivește momentului, deși nu era sigur.

Cât pericol! Ce ațâțare hormonală! Ușor euforic de la atâta oxigenare, Jory înclina să creadă că o nouă perspectivă asupra vieții este pe cale de a i se deschide sub picioare, și se asemui, cu destulă emoție, unui gândac evadat dintr-un balegă mucegăită spre nesfârșite câmpuri de lucernă.

Cei trei regurgitau hohote fără oprire, pe prispa cețoasă a casei, și mușcau în gol odată cu aceasta, iar dinții lor arcuiți pe care Jory îi vedea foarte clar, făceau clang-cligang-clang, sau tang-tang-tuong, sau clink, nu era foarte clar, cu un nor de salivă fină ce se contura tot mai clar peste ei, sprayat din săculeții obrajilor, în care corul de lumini disco din casă împungea un corn de curcubeu fals.

Jory îi vedea clar doar unuia limba rozalie și grăsuță, care participa la cascada sonoră, ghemuită, dar versatilă ca un tentacul. Un prag, o cataractă, un mușchi vital, o trambulină a hohotelor.

Săgețile fiecărui măr al lui Adam erau țintite în același punct, aflat în norul de salivă aglomerată. Capetele erau date pe spate ca la un festival de împerechere. Cutiile toracice antrenate în râsul ciclopic, aveau un joc gelatinos dezordonat și spasmodic. Gușile erau burdufuri de acordeon săltărețe, și în ele, calculă Jory cu precizie, se producea miracolul acestor emisii nocturne.

Privi în urmă și văzu că noaptea îl urmărea, oglindă în care se aflau toate spaimele sale, haită de lupi fideli ce-l aveau pe el stăpân și pradă.

Într-un târziu, reîncepu să alerge. Buf-buf-buf, toc-toc-toc, făceau pașii lui. Noapte de marmură, alergător de cristal.

Aerul avea o compoziție variată, pe măsură ce înainta, și fiecare vecinătate mirosea diferit, iar el trecea dintr-o vacuolă în alta prin membrane foarte subțiri, insesizabile, și frunzărea dicționarul olfactiv al satului de noapte, fum, plante putrezite, păsări, porci, vaci, cai, motoare, și câte o undă neclară de parfum, care venea de la strugurii mușcați de viespi care se risipeau în boarea slabă, de la grămezi de dovleci, mere putrezite în pom și pe jos, ciuruite de grauri și ciori, de la tufe de flori și vrejuri de tomate.

Jory ajunse la marginea satului. În fața lui nu mai vedea niciun felinar. În colțul ochiului drept, pe deasupra sprâncenei, luna Carbo își așezase cortul crepuscular peste pădurea de astrofite.

Se întoarse să înfrunte strada pustie, nesigur. Un presentiment subit îi ascuțise toate simțurile. O subțiere a aerului, o tăcere groasă, o sufocare.

Liliecii nu mai zburau, iar lumina celui mai apropiat felinar se vălurea ca zăpada viscolită.

De undeva din centrul pământului răsună un bang! ucigător, care săltă praful la un metru și rupse crengi din copaci. Jory îl resimți în toate încheieturile.

Începea o temută noapte a Abcrabilor.