O mie de ani dacă m-aș întoarce către mine, nu aș descoperi nici măcar pentru o fărâmă de azimă ceea ce aduce nelinștile apoi le coboară parcă într-adins înapoi, în bezna cunoașterii mele. Simt ca pe ceva familiar lăuntrul și totuși ca la un joc în care nu te bați decât cu propriul orgoliu să depășești scorul anterior, scapăt un capăt de fir. Habar nu am din ce-i făcut și unde anume duce. Cunosc direcția cumva, adică spre înlăuntru, apoi totul se pierde și stomacul mi se strânge dureros ca la pierderea a ceva care-mi aducea limpezirea. O iau de la capăt. Nu degeaba sunt căpoasă, și râd de mine, și mă ironizez la fiecare eroare cumva logică, dar tot eroare.
Viață? Ce viață poate fi asta în care caut iubire și mă lovesc cumva numai de ziduri înalte? Măcar de-ar fi ale unor fântâni, să stau chitită lângă ele până voi crește un pic mai mare, sau ajunge la mine o piatră pe măsura înălțimii pasului pe care îl voi face fără erori la un moment dat spre sus și apoi să-mi potolesc setea asta care acum ajunge să-mi pară absurdă, de iubire.
Știu că fuga omului este spre iubirea aceea strâmtă care începe cu câteva gesturi pe jumătăți de frumos, ca apoi să fie numai durere, patimă, stupiditate romanțată anume pentru a putea fi înghițită cu noduri de un el, de o ea, de amândoi.
Rare momentele când am simțit iubire din asta, mititică, desfășurată într-un spațiu prea strâmt pentru a deveni pasăre de foc, de apă de aer, de cuvânt dintâi neatins de urât. Și atunci probabil că am simțit atingerea dintâi a sânului mamei, primul dialog cu ochii larg deschiși recunoscând mirosul, zâmbetul ființei din care am fost obligată să ies pentru a-i lăsa pasul liber mai departe și pentru a-l cunoaște pe tata. Poate că era mai bine acolo, în spațiul acela strâmt dar confortabil trupului meu fraged, mereu crescând.
Totuși, dacă trupul omului când îmbătrânește începe iar să scadă, în ce uter va fi primit, și dacă va fi primit, cine este mama din acel moment, și cine este tatăl?
Întreb și răspunsul vine rapid...

Anne Marie Bejliu, 21 august 2017