Umblă vorba că, nu prea demult, pe vremea când oamenii înțelegeau graiul necuvântătoarelor, trăia, într-o căsuță construită în coasta unui munte, o fată neasemuit de frumoasă pe nume Mălina. Părul ei întrecea în întunecime negrul cărbunelui, trupul ei era mai mlădios decât trunchiurile mestecenilor, buzele ei erau mai roșii și mai dulci decât zmeura, iar ochii de culoarea clopoțeilor de munte, întreceau în strălucire stelele. Pe cât de frumoasă era Mălina, pe atât de pricepută era la ierburile de leac pe care le culegea de pe pășunile de munte, le usca și le vindea sâmbăta la târgul de la poalele munților.
Nu e deci de mirare că, într-o zi de târg, un flăcău de ispravă o văzu pe fată și se îndrăgosti pe loc de ea. Cum nici flăcăul nu era de lepădat așa voinic, frumos și harnic cum era, Mălina prinse și ea drag de el. Începu deci Marin, căci așa îl chema pe flăcău, să fie văzut tot mai des pe la târg și mai ales prin preajma fetei și, în curând, începu să umble vorba că tinerii se pregăteau chiar de nuntă și nu era doar o vorbă în vânt căci de drag ce se aveau, nimeni nu putea gândi să-și trăiască viața unul fără altul.
Înainte să își poată vedea cu ochii acest frumos vis de a se cununa, Marin primi ordin să plece la oaste. Înlăcrimați, cei doi tineri fură nevoiți să-și ia rămas bun.
- Nu deznădăjdui, îi ceru flăcăul fetei, un an trece ca fumul bătut de vânt. Am să mă întorc și apoi nu ne va mai sta nimic în cale!
- Să te întorci teafăr!
Înainte de a porni la drum, Marin îi dărui iubitei sale o băsmăluță albastră.
- Să îți aducă mereu aminte de mine!
- N-am să mă despart de ea, spuse fata înfășurând-o în jurul gâtului și înnodând-o bine.
Și așa cum promise, așa și făcu Mălina. Nu se despărți de băsmăluța albastră nici o clipită din momentul în care Marin plecă la oaste. O purta ca pe un semn că inima ei era dăruită deja. O purta și când mergea în târg și când culegea plante și când lua apă de la izvor, iar ochii ei păreau și mai albaștri decât erau atunci când își privea băsmăluța.
Cum se făcu cum nu, într-una din zilele în care fata era la izvor și își umplea ulcioarele, o văzu un tâlhar care se ascundea prin pădurile de pe muntele acela. O urmări pe fată până la căsuța în care ea trăia singură.
- Măi, fată, de cum te-am văzut m-am hotărât să te iau de nevastă!
Speriată, Mălina încercă să îi explice că inima ei era dăruită altui flăcău, că nu putea să se cunune cu altul, dar nimic din ce zise ea nu o ajută să scape de tâlhar. Văzând acesta că fata nu se învoiește așa ușor, o ridică pe umăr ca pe un buștean retezat și o răpi din casa ei.
- Va fi așa cum zic eu!
Te pui cu tâlharul? O purtă prin păduri întunecoase și înfricoșate cale lungă, că fata nici nu mai știa de e zi sau noapte, de mai e vie sau e pe cale să-și dea duhul. În cele din urmă, ajunseră la o peșteră iar tâlharul o lăsă să atingă pământul cu picioarele.
- Mâine ne cununăm, o anunță încruntat și se întinse în gura peșterii să se odihnească.
De teamă, fata nu putea nici să se miște, nici să plângă. Se ghemui într-un colț întunecos, cu mâinile înfipte în băsmăluța de la gât și prinse a se ruga:
- Munte drag nu mă lăsa
Rogu-te de fă ceva !
Nori, ploaie și vânt adună
Plăsmuiește o furtună
Pe tâlhar cumva să-l piezi
Dacă vrei să mă mai vezi!
Nu apucă să repete de trei ori rugăciunea că muntele prinse a se cutremura și bolovani uriași porniră de pe creste să se prăvălească zdrobind tot în drumul lor. Ploaia și vântul porniră să bată cu vrăjmășie în urma bolovanilor, trăgând într-un vârtej nebun trunchiuri rupte de copaci, pământ, pietre, dar și pe tâlhar și pe Mălina, căci nimic nu se putea alege de tăvălugul uriaș ce se rostogolea de pe munte. Când totul se liniști, în valea săpată la poalele muntelui rămase un lac verzui care acoperea orice urmă de potop, un lac din care ieșeau ca niște sulițe îndreptate spre cer trunchiurile copacilor rupți. În mijlocul lacului, în vârful unui trunchi, flutura băsmăluța albastră pe care Mălina o primise de la iubitul ei.
Cum timpul tace și fuge, trecu un an și Marin se întoarse de la oaste cu inima ușoară, gata să înceapă o nouă viață alături de Mălina. Dar găsește-o pe fată de mai poți. Bătu târgul în lung și-n lat, o căută la căsuța de pe munte, părăsită de-acum și năpădită de buruieni și întrebă în stânga și în dreapta dacă o văzuse cineva de curând pe aleasa lui. În cele din urmă, o bătrână îi ținu calea:
- Am văzut-o luând apă de la izvor. Era însoțită de un tânăr și au plecat împreună. Nu o mai căuta! Sigur nu a mai așteptat și s-a cununat cu altcineva.
Mare fu supărarea lui Marin. Cât de mult se gândise el la ziua în care avea să se întoarcă la iubita lui! Câte nopți nu dormise de dorul ei! Nici nu mai avea la ce să mai trăiască singur și fără iubirea fetei care îl trădase. Așa că, fără urmă de speranță, porni spre locul în care auzise că se formase cât fusese el plecat un lac ciudat, de care nimeni nu îndrăznea să se apropie. Avea să se arunce în acel lac și să termine cu toată suferința care îl măcina pe dinăuntru cum macină un vierme pe dinăuntru un măr.
Ajuns la întinderea de apă, îngheță inima în el, căci nimic nu putea fi mai sinistru decât un lac spintecat din interior de trunchiuri uriașe de copaci și împânzit de capcane mișcătoare de ierburi stufoase care ascundeau ochiului orice urmă de licărire a apei. Făcându-și curaj, Marin dădu să intre printre ierburi și să se scufunde în apa ca tăciunele. Tocmai atunci, prinse a bate vântul și privirea îi fu atrasă de o fluturare ciudată. Băsmăluța albastră, zdrențuită, agățată de trunchiul din mijlocul lacului, era purtată în stânga și în dreapta ca o flamură de luptă. Pe flăcău îl cuprinse o jale și mai mare. Dacă iubita lui se înecase? Dacă nu se cununase cu nimeni și pur și simplu se înecase? Căzu în genunchi și începu să plângă.
Plânse cât plânse până ce se lăsă noaptea și, la lumina stelelor care îi aminteau de ochii Mălinei, el se hotărî să își găsească sfârșitul în același fel în care și-l găsise și iubita lui. Porni deci către mijlocul lacului, tăind cu brațele apa mâloasă cu miros de ierburi crude. Când apa îl acoperi cu totul, mare îi fu mirarea să vadă că nu numai că nu se îneca, dar putea chiar să pășească pe fundul lacului ca și cum ar fi pășit ziua în amiaza mare prin târg. Pești de toate culorile treceau pe lângă el fluturându-și cozile, nederanjați, în timp ce un nufăr alb plutea înaintea lui parcă luminându-i calea. Minunat peste poate, Marin urmări floarea până ajunse într-un loc plin de stânci pe care stăteau niște făpturi ciudate cu cap de pește și trup de om acoperit cu solzi.
- Ziua bună domniilor voastre, spuse flăcăul cu inima strânsă ghem.
- Norocul tău că ne-ai dat ziua bună, zise cea mai mare și mai urâtă arătare care se sprijinea de o ancoră uriașă ca și cum ar fi stat pe un tron. Nu vei fi mâncat în noaptea asta!
- Oh, suspină Marin, dar nu e un noroc. Nu m-ar fi deranjat să fiu mâncat!
Se stârni zarvă printre creaturi dar cea care se părea că le conduce făcu un semn scurt din cap și se făcu de îndată liniște.
- Explică-te! Îi ceru flăcăului înghițind un păianjen de apă care plutea prin fața lui.
- Vedeți voi, eu am avut o iubită pe care o chema Mălina. Înainte să ne cununăm am fost chemat la oaste. Am fost plecat un an, iar când m-am întors n-am mai găsit-o. O femeie mi-a spus că aplecat cu un alt flăcău dar eu am văzut băsmăluța albastră pe care i-am dat-o la plecare agățată într-un ciot ce iese din lac așa că m-am gândit că s-a înecat. Eu fără ea nu vreau să trăiesc!
- Așa deci!
- Să îi împlinim dorința! Strigă una dintre arătări.
- Liniște, ceru arătarea peste arătări, trebuie să judecăm drept! Și zici că băsmăluța albastră a iubitei tale flutură pe lacul nostru? Atunci, poate că iubita ta este la noi!
- Dacă n-am mâncat-o până acum! Strigă o altă arătare și din nou se stârni zarvă printre oamenii-pești.
- Eu, Solz-de-fier, regele vostru, vă cer să faceți liniște cât îl judec pe acest om!
Imediat se lăsă din nou liniștea, iar Marin simți că i se taie picioarele de la genunchi de ușurare:
- Ar putea Mălina mea să fie în viață și să fie cu voi?
- Aici eu pun întrebări! Deci, o iubești pe fata asta? Cum Marin făcu repede semn din cap că o iubește cu toată făptura lui, mai marele arătărilor continuă. Și cam ce ai face tu pentru ea?
- Orice!
Solz-de-fier izbucni în râs și după el începură să râdă toate celelalte arătări.
- Vezi, tu, omule, noi am fost chemați în locul acesta tocmai pentru a apăra o fată anume. Dacă această fată ar fi Mălina ta, ar trebui să ne convingem că nu ești un tâlhar asemenea celui care a răpit-o pe fata aceasta.
- Și cum să fac să vă conving?
- Îți vom da o încercare. De vei trece de ea, te vei putea întoarce cu fata acasă. De nu vei trece de ea, să te pregătești să fi următoarea noastră masă.
- Mă învoiesc, zise curajos Marin, căci oricum nu am ce pierde.
- Nu ai ce pierde nimic mai mult decât viața!
- Viața mea nu e nimic fără fata pe care o iubesc!
- Atunci, iată care e încercarea. În Pădurea fără sfârșit se află Peștera fără fund. În Peștera fără fund se află un lac pe fundul căruia este ascuns un cristal mare cât un cap de om. Acest cristal este păzit de un dragon cu șapte capete care nu doarme niciodată. Vei ucide dragonul și ne vei aduce ghearele lui, vei lua cristalul și-l vei aduce la noi și vei mai aduce trei picături din apa acelui lac care vindecă orice boală.
Marin simți cum îngheață sufletul în el. Era un flăcău puternic și isteț care trecuse cu bine peste anul petrecut la oaste dar această încercare părea nu numai primejdioasă ci și imposibil de dus la bun sfârșit. Cu toate acestea, ieși din lac și porni către Pădurea fără sfârșit, dar nu înainte de a desprinde băsmăluța albastră din ciotul de lemn pe care mai flutura încă. O legă bine de brațul drept în semn că inima lui încă bătea pentru Mălina și își văzu de drum cu ochii-n patru, astfel încât să poată descoperi Peștera fără fund.
Merse prin Pădurea fără sfârșit până ce tălpile i se făcură numai rană, dar nu dădu peste nici o peșteră. Înțelegând că se rătăcise, se așeză pe un buștean ca să își mai tragă sufletul. Atunci, din băsmăluța albastră de pe brațul lui, ieși un licurici care prinse a-i lumina calea. De îndată Marin porni în urma lui și iată că gâza îl purtă tocmai către Peștera fără fund. Neînfricat, flăcăul intră în peșteră tot în urma licuriciului, până ce ajunseră la un lac străveziu, pe fundul căruia se putea vedea cristalul cel mare. Tocmai pe când gândea cum să facă să îl scoată din apa adâncă, un dragon cu șapte capete, apărut din adâncul peșterii, îl lovi cu coada, aruncându-l direct în lac, după care se scufundă pe urmele lui. Năucit de lovitură, Marin s-ar fi înecat cu siguranță dacă băsmăluța de pe brațul lui nu s-ar fi desfăcut și nu l-ar fi tras în sus, ieșind cu el la suprafața apei așa cum iese un buștean bine uscat care nu se poate scufunda.
Mugind mai grozav decât o întreagă turmă de vite, dragonul ieși și el la suprafață, făcând apa lacului să fiarbă sub loviturile tuturor celor șapte capete.
- Dragonule, îi strigă Marin, rogu-te nu te mânia pe mine! Nu vreau nici să te ucid, nici să fur cristalul și nici să iau din apa lacului! Tot ce vreau este ca oamenii-pești să mi-o înapoieze pe iubita mea Mălina căci fără ea eu nu pot să mai trăiesc.
Ca prin minune, apa lacului se liniști și redeveni străvezie, iar dragonul ieși pe malul lacului, culcându-și toate cele șapte capete la picioarele flăcăului ajuns și el la mal. Ascultă astfel întreaga poveste a celor doi tineri în timp ce Marin strângea la piept băsmăluța albastră.
- Dacă ești atât de cinstit, zise în cele din urmă dragonul, am să îți dau ghearele mele, căci îmi vor crește altele mai lungi și mai ascuțite de cum va veni iarna, am să pun pentru tine trei picături de apă din lac într-o scoică și am să îți dăruiesc cristalul căci cu fiecare an, acesta devine tot mai mic și în curând nu voi mai avea ce păzi. Tot ce vreau de la tine este băsmăluța albastră pe care zici că a purtat-o iubita ta cât ai fost plecat.
Pesemne că dragonul reușise să înțeleagă că dragostea dintre cei doi tineri făcuse ca băsmăluța albastră să devină magică. Marin se despărți de băsmăluța albastră și luă de la dragon cele trei lucruri cerute de Solz-de-fier, întorcându-se cu ele la oamenii-pești.
- Ei, ai omorât dragonul? Întrebă Solz-de-fier admirând ghearele lungi și ascuțite pe care i le întinse Marin.
- Nu, ghearele mi-au fost dăruite de dragon, așa cum mi-a fost dăruit și cristalul și apa lacului.
- Þi-am cerut să omori dragonul!
- Nu,mi-ai cerut să îți aduc cele trei lucruri pe care ți le-am și adus!
- De ce nu ai omorât dragonul ca să poți fura cristalul și apă din lac?
- Nu am omorât și nu am tâlhărit în viața mea pe nimeni! Dragonul mi-a dat tot ce mi-ai cerut de bună voie.
Arătarea peste arătări își mișcă mustățile lungi de pește bătrân și zâmbi cu gura lui rotundă ce semăna cu un inel ruginit:
- Da, nu ești un tâlhar, ești liber să-ți iei iubita și să te întorci cu ea în lume!
Mare fu bucuria celor doi tineri când se revăzură și reușiră să iasă nevătămați din lacul cel ciudat. Se îmbrățișară și apoi, mână în mână, porniră către căsuța de pe munte, în care avea să înceapă împreună o nouă viață. O singură dată întoarseră privirea, dar la poalele muntelui nu se mai vedea nici urmă de lac. În locul lui, câțiva bușteni se uscau la soare și, deasupra lor, agățată de ramurile unui brad înalt, în bătaia vântului flutura ca o flamură de pace băsmăluța albastră.