Era scriitoare și semăna cu Audrey Hepburn. Eu eram în șomaj. Cu banii ultimului salariu compensatoriu m-am dus la Amsterdam cu prietenul meu Javier. Nu eram acel tip de prieteni care pălăvrăgesc de-ale băieților non-stop. Ne plăcea să hoinărim pe străzi, să căutăm rime și lumini minunate ale răsăritului între două beri și o țigară de foi. Și ne mai plăcea să agățăm fete separat. Nu-mi amintesc numele ei. Mai exact nu am ajuns să-l pricep niciodată chiar dacă am întrebat-o de câteva ori. Cred că era nemțoaică. Vorbea o engleză șchioapă și o spaniolă nulă. Am înțeles, totuși, că era divorțată, că trăia în Sidney și că ar vrea să se mute în Costa Rica. Javier și eu băusem ultima bere în barul hotelului nostru amărât, lângă port. Ea era la celălalt capăt al barului și a venit la mine când începusem să plec amețit în camera mea nasoală. Nici a ei nu era mai răsărită dar mă simțeam bine cu scriitoarea din ea. Am crezut că în bagajele ei enorme vor încăpea și visurile mele, ba chiar și eu. Am văzut un urs de pluș enorm deasupra unui rucsac. Dimineața mi-a zis că trebuie să plec iar eu, în cadrul ușii și mai moale decât un pachet de unt la soare, aș fi dat orice ca măcar ursul de pluș să-mi rămână ca amintire de la ea.