Ploaia neîntreruptă, de aproape două săptămâni, a pus capăt lucrărilor agricole prin raportarea la județ, și de acolo mai departe, a rezultatelor obținute. În presa scrisă și în cea audiovizuală erau arătate, în procente, realizările acestei ramuri importante a economiei naționale, făcându-se de multe ori comparație cu anii trecuți. Totuși, în zilele senine, dar scurte, de la sfârșitul toamnei și chiar de la începutul iernii, mai puteau fi văzuți oameni pe câmp. Erau mai ales femei, de multe ori însoțite de copii mai mari, care purtau saci cu porumb. Cucuruzul era bun chiar dacă dădea și gerul peste el, dar mai găseau prin grădina de legume morcovi, pătrunjei, țelină printre brazdele rămase în urma aratului de toamnă. Știau cum să le păstreze proaspete în pivnițe până primăvara. De multe ori, femei din partea locului puteau fi văzute și prin piața orașului unde vindeau aceste produse aranjate în grămăjoare. S-a sesizat tovarășul Turcu, activistul de la județ, și a insistat, într-o ședință de partid, ca aceste produse să fie predate la magazia CAP-lui sau, dacă nu, să se ia măsuri ca să fie cântărite și apoi să fie considerate că fac parte din retribuția în produse la care au dreptul membrii cooperatori.
Bătrânul Boitor, membru de partid, căruia i se recunoscuse că are ceastă calitate încă din perioada interbelică pentru că ajutase un tovarăș ilegalist, cu mâna pâlnie la ureche, pentru că era destul de surd, și bisericos în același timp, a înțeles despre ce este vorba. A ridicat mâna și n-a mai așteptat să i se dea cuvântul zicând, cu oarecare năduf, pe nerăsuflate:
- Se poate așa ceva, tovarășe Turcu, păi nu ne-ar bate Dumnezău ? Cum să fie plătiți oamenii cu ceea ce au pogârcit, păi pogârceau, adică strângeau de pe câmp ce a mai rămas după cules, și pe vremurile alea de demult. Îmi spunea moșul meu, când eram copil, io acum am mai 80 de ani, câți or fi trecut de atunci? hei, hei... că și sașii ăi bogați de pe vremea aia îi lăsau pe oameni să pogârcească, ba se mai și bucurau că le curățea locul.
- Bine, bine, tovarășe Boitor, poate ai dreptate, o să studiem problema.
- Cum... ce-o zâs?
- O zâs că să stai jos că-i bine ce-ai zâs.

Erau interesante ședințele de la Organizația de bază a satului. Dar lui Nuțu i se păreau interesante și cele de la Cabinetul de partid județean. Acolo erau chemați, în fiecare joi, de dimineață, toți profesorii din județ care predau științele sociale în școlile generale, liceele și școlile profesionale de orice profil. Se discutau aci programele și planurile de învățământ, se ascultau referate urmate de discuții. Veneau și țineau prelegeri profesori universitari de prestigiu, academicieni, redactori ai unor reviste de specialitate, tovarăși cu munci de răspundere în diferite organizații județene și republicane. Atrăgea atenția, de câte ori apărea tovarășul Popescu, directorul adjunct al cabinetului, care reușea să capteze atenția auditoriului prin darul lui de povestitor. Și avea ce povesti deoarece a fost cooptat în diverse delegații care se deplasau în străinătate. Parcă cei ce ascultau făceau și ei parte din acea delegație, vedeau cu câtă migală, într-un atelier din Japonia, erau pictate vasele din porțelanuri fine, înainte de a fi introduse în cuptoare. Se emoționau când povestea, ajungea în punctul în care un membru al delegației a atins, pe neașteptate, cu mâna, un desen încă umed iar tânăra pictorița a înmărmurit și apoi a leșinat. Lucra de câteva luni la acel desen și acum munca ei a fost distrusă. Tot dumnealui vorbea despre niște rațe, pe care le-a văzut într-o întreprindere agricolă din Republica Populară Chineză. Mii și mii de exemplare se deplasau, ordonat, spre râu dar niciuna nu intra în cultura de orez pe lângă care trecea. Tot așa se deplasau, parcă, la o comandă, și la întoarcere
Sărea cu ușurință de la aceste povestioare la problemele serioase ale politicii externe românești bazate pe avantajul reciproc și neamestecul în treburile interne ale altor state. Dar problema cea mai serioasă care a început să se pună era amenajarea unui Cabinet de Științe sociale în fiecare școală. Li s-a atras, în mod serios, atenția că sub niciun motiv acesta nu trebuie să lipsească. Acolo trebuia păstrat în ordine întregul material didactic existent și ordonat în așa fel încât să poată fi găsit cu ușurință pentru orice temă. Tot aici trebuiau folosite mijloacele audio-vizuale care să aibă impact asupra elevilor să-i atragă spre studiul documentelor de partid. S-a atras atenția, în mod deosebit, că pentru folosirea proiectoarelor, a retroproiectoarelor era necesar ca toate ferestrele încăperii să aibă perdele de culoare închise. Pentru închiderea perdelelor, ca să nu se piardă timp, vor trebui instalate în canaturile ferestrelor motorașe de parbriz. Schema instalației a fost trasă la șapirograf și difuzată tuturor profesorilor. Mai trebuia ca aceștia să o știe citi și apoi pune în aplicare. Doar la liceele de profil industrial funcționau astfel de instalații. Dar nici Nuțu nu s-a lăsat mai prejos. A reușit, cu ajutorul unor elevi, să încropească un sistem, din câteva rotițe de scripete și sfoară în așa fel ca prin învârtirea unei manivele perdelele erau trase întunecând încăperea, iar prin rotirea în sens invers erau adunate spre a putea intra lumina naturală. Tot în cadrul consfătuirilor de la Cabinetul Județean de partid se dădeau directive în care se indica felul în care trebuiau confecționate panourile tematice, ce culori trebuiau să predomine pe ele. Culorile agreate erau doar cele ale drapelului național. Nici nu putea fi vorba ca pe un astfel de panou, ce sta în fața elevilor, să fie și culoarea verde. În spatele sălii șușoteau două tovarășe:
- Ce-au oare cu verdele?
- Cum ce au! Nu știi că-i și pe steagul unguresc?

Scria, scria de zor, la Procesul-verbal de la acea consfătuire. Îi părea bine că-l scrie pentru că nu trebuia să ia cuvântul. Nici chiar atunci când în sală se așternea liniștea pentru că nimeni nu se înscrisese, iar tovarășul inspector, sătul să tot insiste, doar, doar se va găsi unul care să rupă tăcerea, numea pe câte cineva care era luat prin surprindere. Are cuvântul tovarășul ... Nici atunci nu era în pericol să-și audă, așa, pe nepregătite numele, el trebuia doar să scrie pentru că așa se stabilise de la începutul ședinței. Era mulțumit că scrie pentru că, paradoxal, și-a dat seama că scrisul vorbelor spuse de alții, aproape după dictare, sau chiar dacă făcea o sinteză a lor, nu-i împiedică gândul de a zbura și prin alte părți. La un moment dat a rămas surprins de ideea venită unei profesoare, dar care de un timp era activistă a cabinetului.
- Tovarăși, aproape în fiecare unitate școlară din mediul urban, dar am făcut o investigație, și am aflat că și în majoritatea celor din mediul rural, există câte un magnetofon. Est bine ca se organizează întruniri tovărășești și joi ale tineretului, așa cum am fost informată, dar oare, i-a gândiți-vă, cât ar fi de util acest aparat în procesul didactic. Știu că toți profesorii de științe sociale folosesc cu succes citate din opera tovarășului Nicolae Ceaușescu. Dar una este să vii cu cartea sau cu ziarul și alta este să asculți pe viu fragmente din magistralele cuvântări. Propun să meditați și să cuprindeți în Planurile de muncă și acest aspect. Cu ocazia brigăzilor complexe ale Inspectoratului și ale Cabinetului nostru vom urmări și acest aspect.
Scria, el Nuțu, dar se gândea și la faptul că unii elevi zâmbeau, dacă nu râdeau de-a binelea, când se nimerea să-l audă la radio sau să-l vadă pe ecranul televizorului. Ce ar fi, își zicea, în timp ce scria de zor, să mă ridic și să le spun povestea aceea înduioșătoare, auzită de la acel băiețel care zicea că tovarășul are un mic defect de vorbire datorită faptului că a avut de suferit în copilărie de la siguranța burghezo-moșierească pentru că prea lua apărarea clasei muncitoare.

În pauza unei astfel de ședințe ținute la Cabinetul de partid, Nuțu și-a auzit numele, la difuzor, fiind anunțat să se prezinte de urgență în biroul tovarășei secretare cu organizatoricul. A fost surprins, dacă nu chiar emoționat. Ce-o fi având cu mine?
Aceeași întrebare i-a pus-o, dar foarte încet, aproape mimat, unul dintre prietenii săi aflat în sală, când a trecut pe lângă el.
- Ce are Zira cu tine?
A ieșit din sală mirându-se, de unde știe prietenul că pe la școala lor așa era numită tovarășa secretară? Era văzută destul de des prin sat, descinzând dintr-o mașină cu număr mic, pentru că și dumneaei își avea sectorul pe acolo. Sau poate nu numai ei o numesc așa, ci și alții? Așa o fi, că prea semăna, la figură, cu acel personaj din filmul Planeta maimuțelor.
Și n-ar fi fost surprins că era chemat la tovarășa secretară dacă ar fi știut că mama tinerei profesoare, absolventă a secției germană-engleză de la facultatea Institutului de învățământ superior din Sibiu, repartizată în toamnă la școala lor, directoare a unei fabrici de industrie ușoară, este prietenă cu cu tovarășa secretară. N-a știut, dar sigur așa era, a aflat după ce dactilografa din anticameră i-a deschis impunătoarea ușă capitonată și a pătruns în spațioasa încăpere în care nu s-ar fi putut auzi niciun sunet al pașilor din cauza imensului covor roșu, desigur, fabricat la Cisnădie.
La birou, în fața tovarășei secretare, cu spatele la el, mai era o tovarășă. Numai când a fost poftit să șadă pe un fotoliu alăturat, văzând-o la față, și-a dat seama că era inspectoarea generală, cea care cu o săptămână în urmă putea fi văzută pe ulițele satului, urmată de toți inspectorii, încălțată în cizme de cauciuc, Prin cameră pluteau norișori albăstrui proveniți de la kenturile superlong pe care dumnealor le țineau, cu grație, între degete. Ceștile cu cafea erau aproape pline.
Tovarășa secretară părea grăbită așa că a intrat direct în subiect.
- Tovarășe director, la școala dumneavoastră funcționează o tânără absolventă. Se uită cu atenție pe o agendă. Numai puțin, să vedem care îi este prenumele. A, da, Alexandra... Alexandra Vasile.
Lui Nuțu îi veni în minte ultima discuție avută cu ea acum o săptămână. Tocmai terminase de întocmit orarul și-l anunțase cadrelor didactice. Cam întotdeauna, ca și de data aceasta, au avut loc discuții și chiar plânsete. Toți erau navetiști. Aproape toate profesoarele aveau copii mici. Fiecare dorea să plece mai repede. Cele care terminau orele la 13 puteau pleca spre casă cu trenul de 13 și 15 minute ca să-și poată vedea de copii. Următorul mijloc de transport, un autobuz spre oraș, era la 16. Niciuna n-ar fi vrut să întârzie atât. Dar cu pretențiile cele mai mari era Sanda Vasile. Lacrimile ei n-au impresionat pe nimeni, mai ales că nu era măritată. I-a mai explicat odată, a câta oară?, care sunt normele docimologice după care se elaborează un orar al școlii. El, ca director, nu le poate încălca. Atunci, într-un acces de furie, profesoara a strigat:
- O să vedeți că o să am dreptul să stau în școală în fiecare zi doar până la ora 1 și asta doar până joia, inclusiv. 4x5=20. Joia la ora 1 vă salut și o să ne mai vedem doar lunea.
Nuțu nu s-a arătat impresionat. O să-i treacă ei.
N-a mai văzut-o de atunci, dar a trimis vorbă la școală că este în concediu medical, nu știe, încă, pentru cât timp.
Și iată că acum, se adeveresc vorbele ei. Cine ar fi crezut că are pile atât de sus. Și le avea, pentru că tovarășa secretar cu probleme organizatorice i-a spus:
- Tovarășe director, la întocmirea orarului tinerei profesoare trebuie să țineți seama că dânsa, după masă, zilnic lucrează, la noi la Comitet, ca traducătoare din limbile de circulație europeană.
Ce mai era să zică bietul Nuțu. Totuși a zis:
- Gândiți-vă că făcându-i un astfel de orar nu numai că nedreptățesc pe alții dar nu pot ține seama de normele docimologice.
- O să vedem noi, zise inspectoarea generală, suflând fumul kentului spre tavan, nu numai cum respectați aceste norme, dar și cum le aplicați și pe celelalte, pentru că în curând veți avea o vizită de la noi, printr-o brigadă complexă se control.