Nimbul orașului medieval încrustat pe ziduri respiră din uitarea solemnă și bucuria trecătorilor. Arcade ale destinului istoric se agață de gândurile noastre rememorând vremurile apuse în cenușa faptelor. Lângă turnurile cu creneluri, odihnesc reverberații mirate ale drumețului grăbit de nevoile prezentului. La porțile impozante ale cetății de odinioară stau de veghe necontenit: aura trecutului, cenușiul prezentului și zâmbetul viitor al renașterii sale. Poate numai așa peste fardul ruginit și colbul așezat pe iluziile noastre înfășurate în dorința de mai bine vor sosi vulturii din înălțimile la care aspirăm. Acum îți împrospătezi gândurile în izvoarele nesecate ale moștenirii, ți se dezvăluie trofeele câștigate prin spirit și adversitate. De pe dealurile dezvelite care înconjoară cetatea, soarele reînnoirii îți atinge fruntea și-ți binecuvântează surâsul. Duhul iertării se înalță peste sufletele căzute în păcat și din umbra păianjenului neobosit în țesere, străbat razele luminii. Clopotele catedralelor bat și absorb sub sunete tristețe și bucurie. Nu știu dacă ar crede cineva iubirea un păcat , când de fapt este o trăire, un continuu zbucium, o sete de adevăr și dreptate, o rugăciune îndreptată prin cuvânt spre biruință și înfăptuire. Întotdeauna fac un gest de plecăciune în fața chemării de taină în dulcea respirație a visului frumos. Lacrimile boabe de mărgăritar picurate de stele, uneori haotic pe acoperișuri odată cu ploile răzlețe ne pierd și ne regăsesc în șoaptele sfâșiate de incosecvența prezentului. Alb de salcâm cu fluturi ne umple sufletul de arome nemirosite încă.
Străduțe înguste pe sub arcade ca acoladele unesc ziduri înroșite de sângele cărămizilor și inimi înroșite de patimi, porunci nedefinite sălășluiesc cu o sfințenie de lut în drumurile noastre nesfârșite și platonice. Din interiorul vechilor clădiri se aud nerostitele cuvinte ascultate și înțelese numai de nobilii și târgoveții tăcerii. Ei știu cum să pășească pe treptele deziluziilor și împlinirilor cu sufletul deschis. Se aud trubadurii și menestrelii de altă dată fredonând sub ferestrele domnițelor iar pe podul miciunilor se dezbat la îmbinarea serii cu noaptea, în umbra lămpilor cu gaz, taine nebănuite și întîmplări stranii din cetate. Și ce frumos este când ochii de pisică ai acoperișurilor gotice ori baroce nu te urmăresc. Se aruncă peste balustradele podului tot ce sună fals și nu este picant pentru urechile deschise la curiozitate și bârfă iar străduța pe dedesupt urcă domol avidă de întâmplări șugubețe ca ochii orbului după lumină.
În tolba cu povești și întâmplări adorm toți oștenii, cavalerii și prinții în somnul de piatră din orologiile din turnul sfatului ori al catedralelor, purificat de credința fiecăruia în zeitatea sufletului său , mereu deschis la demnitate, iubire și aspirație.
Munca, iubirea și lupta pentru menținerea cetății întotdeauna neîngenuncheate și înfloritoare prin meșteșugul fiecărei bresle și cetățean rămân blazonul și esența care răzbat și se transmit și astăzi ca o apoteoză a primordialității, unității și utilității valorilor reale de creație umană, odinioară și astăzi, în cultura și civilizația europeană.