am inventat un înger și l-am așezat cu spatele la perete. apoi am scris despre asta și îngerul a încetat. peretele a rămas tot acolo în mine strălucind.
azi
am ucis un cireș.


Ambulanțele sunt indecente. Oriunde în lumea asta. Ele sunt agresive și urlă aruncând în alertă tot aerul, producând tahicardii și tahipnee. Da, ăștia sunt termeni medicali pentru bătăile rapide de inimă și pentru respirația întretăiată.

Trec strada. Apoi nu mai înțeleg nimic. De undeva o ambulanță pentru mine. Urlând pentru mine. Mă trezesc cu tanti Veta strigând să scuip. Scuip pământ. Scuip noroi. E februarie. Mi-e frig. Lumea urlă. Ambulanța urlă. În mine e pământ de nu știu unde. Mama plânge și spune că nu se poate. Și eu cred că nu se poate. Nu mi se poate întâmpla mie. Înțeleg că m-a lovit o mașină. E ceva ce se întâmplă altora. Eu aud chestii din astea la știri. Nici nu mă gândesc prea mult. Nu pot să-mi mișc picioarele. Tata tremură, tata repetă întruna” nu-i bai. nu-i bai. numai să trăiască”. Mă mir că se pune problema să nu trăiesc. De ce așa, deodată, să nu trăiesc? Știu că mult timp am vrut să mor. Am scris zilnic în jurnalul meu că vreau să se termine, dar nu m-am gândit la asta. De fapt nu m-am gândit cum aș vrea să se termine. Ambulanța se pune în mișcare. Urlă ca disperata și mie mi-e rușine că deranjăm lumea din oraș. E duminică și oamenii se odihnesc. Știu sigur că e duminică. E februarie și duminică. Mama îmi atinge ușor picioarele. O simt. Îi spun că mă doare. ”Simți? Simți?” . Îi spun că da. Îl privește pe tata. Tata plânge de bucurie și spune că va fi bine. Tata e medic. Îl credem cu toții. Va fi bine.

Drumul pare nesfâșit. Nu văd nimic de pe targă prin geamurile mate pe care sunt aplicate cruci mari și roșii, ciudate. Nu pot să văd cerul din ambulanță. Le voi spune cu prima ocazie. Pacienții pe care-i salvați, domnilor, au nevoie să vadă cerul. Apoi, cu targa pe scări. Vreau să cobor. Pot. Pot. Dar de fapt nu puteam. Și nimeni nu mă ascultă acum. Mi se taie bluza cu foarfeca. Era bluza mea preferată. Apoi nu mai știu. E mai bine că nu știu.

Visez că alerg. În toate visele alerg. Uneori pot chiar să zbor puțin, dar lumea mă trage în jos. Le spun că pot să zbor, dar ei îmi spun că pur și simplu nu se cade.

În spital mama doarme la picioarele mele. Mama e ca un câine credincios care plânge pe ascuns. Mă simte când mă trezesc. Mi-e teamă să mă trezesc. Îi povestesc visul cu alergatul, cu zborul. Ea începe să plângă. Nu înțeleg mare lucru. O să treacă. Mă vindec. Oamenii sunt duși la spitale ca să se vindece. Doctorii sunt prietenii tatălui meu. Totul va fi ca înainte. Ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. O să vezi, mamă, totul va fi la fel.

*


M așteaptă undeva în alt spital. Au trecut 6 luni. Nu-și simte picioarele. Visează că aleargă. Visează că zboară. S-a obișnuit să nu spună nimănui nimic. Preferă să tacă. Tace de 6 luni. Mama lui plânge de 6 luni. Tatăl lui nu-l mai privește în ochi. M nu are ce să le spună fără să pară patetic sau strident. El nu e niciodată patetic. Chiar și chestia asta cu ”te vei face bine” e obositoare. M nu are nimic. E doar foarte obosit.

Acum l-au mutat la cronici. Face gimnastică. La început i s-a părut interesantă ideea. Spera ca nu știu ce specialiști să-l facă să miște. ”Kinetoterpie” vine de la mișcare, adică terapie prin mișcare. Cu siguranță asta înseamnă. Probabil ei știu cum să facă treaba asta. Sunt ”kinetoterapeuți”. Picioarele îl vor asculta. Neîndoielnic așa vor sta lucrurile. Și mama se va opri din bocit. Tata îl va privi din nou în ochi. Va pleca pe munte cu Vlad. E sigur că nu va mai dura mult.

Încă 6 luni și nimic din toate acestea nu s-a întâmplat. Picioarele nu-l ascultă deloc. Și mai sunt și rănile astea cu nume ciudat: escare. Un cuvât urât. Pare scary. Adică e doar ca să-l sperie. Unele chestii au nume urâte. Curge puroiul din M, dar el nu simte nimic. De fapt curg multe chestii din el. Trupul lui îi este străin. Era bine când îl simțea ca pe o piatră. Acum îi este un dușman. Are nevoie de tuburi, catetere, de tot felul de lucruri, de un scaun rulant, de ajutor. Mai ales de ajutor și de multe pansamente sterile. Permanent miroase a iod și a urină. Nu e trupul lui. Mai e de aștepat. Cât? Nimeni nu știe. ”Dottore, tu le știi pe toate. Spune-mi cât mai durează porcăria asta”. Dottore are ochi blânzi și mereu glumește cu M. E medicul de salon. E tatăl meu. E bunul meu tată, care vine acasă cu ochii în lacrimi.


Dottore i-a spus să se întoarcă la școală. Că viața merge mai departe. Chestii din astea tâmpite. ”Adică, viața merge, dar eu, NU!” este ceea ce M îndrăznește să-i strige medicului de salon. ”Nu. Asta e.” Dar hai să vedem cum e cu viața asta care, nu știm cum și nici de ce, merge mai departe. Spre ce? M simte că adevărul i-a smuls sufletul, i-a luat aerul. De fapt, nu mai simte nimic. Medicamentele astea nu au nici un rost. Febra e bună. Moartea e caldă, fierbinte, moarte fierbe cuminte în M, pe când el halucinează cu bolovani care vin să-l strivească. Aleargă din calea lor, dar ei îl urmează tot mai mari, uriași, huruind asurzitor. Invariabil, se trezește transpirat, dezamăgit. Există un soi de voluptate în coșmar. Acolo măcar simte groaza. Alearga. Trăiește cu adevărat doar în cosmar .





*




se întâmplă să negăm pe neașteptate.
poate asta ar fi o explicație pentru fugă. zic poate.
nimic sigur. nimic.

”Pas în doi” filmul. Un film vechi românesc. Cinematograful sanatoriului. Vârstnici mototolind biletele ieftine cu degetele lor artrozice, unii tremurând de Parkinson. Câțiva tineri în fotolii rulante. Aparținătorii ca niște umbre prelungi, fără ochi, fără glas, obișnuiți să ocupe cât mai puțin loc, ghemuiți pe jos lângă spițele fotoliilor rulante. Câteva asistente cu bonetele lor albe, apretate, prinse cu agrafe negre din metal de părul strans în coc. Murmur. Eu pe un scaun de catifea roșie. Filmul e o poveste de dragoste.


Îi simt privirea strălucind în întuneric. Ochiul ca o mărgea mă arde. Știu cine e. Părul negru lucios strâns în coadă, fața ascuțită cu o anumită asprime, atenuată de ușoara aplecare a capului, ca într-o supușenie apăsătoare, îl face imposibil de ignorat. Știu cine e. Știu că a renunțat la medicamente, că le ascunde sub saltea și se lasă pradă febrelor. Știu mai mult decât aș vrea.

E seară. Filmul e gata. Publicul se îndreaptă spre ieșire. Asistentele au grijă să decurgă totul în siguranță. Ele se agită printre fotoliile rulante și cârje ca niște fluturi mari, albi, apretați. Eu rămân o clipă în urmă. Îi zâmbesc lui M. Știe cine sunt. ”Dottore nu a venit ?”mă întreabă. ”Nu, e ocupat, sunt doar eu”. Stau în picioare. Mă simt cumplit de înaltă. M mă privește oarecum pe sub sprâncene. Rămâne cu bărbia în piept, ca și cum ar fi apăsat de ceva invizibil. Îi privesc mâinile cu degete lungi frumoase, ca de pianist, manevrând roțile scaunului rulant, punându-se în mișcare ca să mă însoțească. Îmi domolesc pașii. Încerc să păstrez ritmul lui. Vorbim despre film. El tremură puțin. Poate că și eu tremur. Îmi vine să-l ajut, să prind de mânerele cauciucate, dar simt că ar respinge orice ajutor. Brusc, îmi pare puternic, cu umerii lați, brațe puternice. Simte că îl privesc. Se fâstâcește puțin. Suntem amândoi cumplit de tineri.

Liftul. Nu se cuvine să o iau pe scări. Așteptăm liftul. Glumim deși fiecare se gândește la altceva. Eu sunt terorizată să nu fac vreo gafă. El, nu știu, tremură imperceptibil, dar eu îl simt. Mă invită în camera lui din sanatoriu. Are un pat special. Multe pansamente. Miroase a iod. M îmi zâmbește încurajator . Mama lui îi strigă din baie că trebuie să se pună în pat. Apoi apare. O femeie brunetă extrem de frumoasă, cu o voce puțin aspră sau nu știu, poate doar înăsprită. Mă invită să stau jos, dar în secunda următoare mă informează că M e bolnav și trebuie să stea în pat. O simt încordată, deranjată de prezența mea. Refuz să rămân, le spun că trebuie să plec, dar M îmi aruncă o privire care mă pironește. E atâta disperare, dorință, neputință și frumusețe în privirea lui, o simt ca o plasă de păianjen strălucind în jurul meu, ținându-mă captivă. Nu pot să mișc. Aproape că nici nu respir. Îmi spune să mă apropii. Trebuie să-l ajut să se transfere în pat. Să se ”transfere”. Așa se cheamă acum după accident. Ce accident ? ”Am căzut dintr-un cireș”, îmi spune zâmbind cumva detașat de toată povestea, ca și cum nu ar avea nici o importanță. ”Mi-am rupt și o coastă”, mai adaugă probabil văzând că, deși lui i se pare o întâmplare din altă viață, mie îmi suscită interesul. Să-l ajut să se pună în pat. Îmi face un semn discret, evident ca să nu observe mama lui. Eu habar nu am ce să fac. Îmi pare atât de fragil acum. Mi-e teamă să-l ating. Mă dirijează însă foarte corect, concis. ”Pune mâna aici, așa, 1, 2, 3 și…” gata. E pe pat. Se întinde. Mă roagă să-i pun picioarele pe pat. E încordat ca un arc. Picioarele se strâng spre el fără voia lui. Par niște chestii care nu țin de trupul lui. Sunt grele și foarte rigide.

Îmi face semn să mă așez pe pat lângă el. Mă așez ascultătoare. Simt că aș executa orice comandă mi-ar da. Dar el mă roagă de fiecare dată. Spune ”please, please, please”, de 3 ori, repede, în engleză. Nu știu de ce. Poate pentru că așa pare totul dintr-un film. Din ”Născut pe 4 iulie” sau din altul. Nu mai pare ciudat.

Acum ne privim stânjeniți. Nu pot să-i susțin privirea. Mă arde ochiul negru ca o mărgea. Mă pierd. Îi privesc mîinile frământând o țigară pe care habar nu am de unde a scos-o ? ”Ai voie să fumezi ?” Râde. ”Nu se mai pune problema. Oricum maică-mea urlă la mine că sunt bolnav și am avut plămânul perforat. Îmi repetă de zeci de ori pe zi că era să mor. Iată, nu am murit. Nu știu de ce naiba nu am murit.” Brusc se încețoșează. Apoi își aprinde țigara. Îi stă bine fumând. Îmi place să-l privesc. Și el observă. Vede prin mine. Îmi citește gândurile. ”Fumezi?”, mă întreabă doar din politețe, cred. ”Nu. Nu am fumat niciodată.” ” Ah, nu te lasă dottore.” ” Ba da, tata nu-mi interzice nimic. Zice că e hotărârea mea și e treaba mea ce fac cu trupul meu. Desigur mi-a povestit tot ce se poate despre cancerul de plămâni.”Râdem amândoi. ”E un șmecher!”, mai exclamă M , vizibil cu drag, despre dottore.

A doua zi după școală nu mai trec pe acasă, ci plec direct la sanatoriu.Am cu mine câteva poeme scrise pe un caiet dictando. I le duc. Nu cred că se aștepta. Îmi promite că le va citi, deși îmi mărturisește că ”nu le prea are cu poezia”. Sunt puțin dezamăgită. De mine. Ce tâmpită, să-i duc poemele mele, încercările mele ! Regret gestul, dar e prea târziu. La plecare promit că-i aduc un roman. Ce și-ar dori ? ”Surprinde-mă”, îmi spune la plecare. Îi aduc Marin Sorescu ” Trei dinți din față”.
El îmi dă muzică bună. Queen. Pink Floyd. Jazz. Îmi povestește despre trupe și muzica lor. După-amieze întregi se desfășoară cu noi în camera lui de la sanatoriu. De fiecare dată mama lui mă avertizează că băiatul ei e bolnav, ceea ce mă irită cumplit. Nici măcar nu e bolnav. E rănit. E febril. E nefericit. E lovit. E frumos. Dar nu e bolnav.