Simțise atunci cum i se pune un nod în gât. Crezuse că ea greșise cu ceva față de tatăl ei și din această cauză el n-o mai iubește. Cu timpul începu să se obișnuiască, dar nu putu să uita nici chipul fermecător , nici vocea lui autoritară, dar totuși atât de caldă. Apoi o părăsi și mama sa care, din cauza lipsurilor ce începură să se abată asupra lor, plecă împreună cu o prietenă în Italia. Botoșaniul, deși este reședință de județ, cu un trecut înfloritor atât pe plan cultural cât și economic, (aici se născuse marele poet Mihai Eminescu, Nicolae Iorga, Octav Onicescu etc.), iar economia Botoșaniului, cel puțin în perioada interbelică sau cea postdecembristă fusese una înfloritoare, cu fabrici ce ofereau locuri de muncă. În zilele noastre totul este distrus, mort, astfel că în mare parte locuitorii județului au luat drumul pribegiei prim zonele mai bine dezvoltate ale țării sau peste hotare căutând, nu cum spun unii câștiguri mai ușoare ci, ca munca lor să le fie plătită în raport cu economia de piață.
Cu toate că sperase ca mama ei să se întoarcă, aceasta nu mai reveni. Deși îi trimitea bani lunar și vorbeau aproape zilnic la telefon, Alina nu putea fi mulțumită. O vroia lângă ea. Să o îmbrățișeze, s-o sfătuiască, să se bucure împreună de reușite, să plângă împreună la eșecuri. Îi era dor de sărutul ei de „noapte bună”, de zâmbetul ei, de ochii ei calzi, de dragostea ei. Lipsa celor dragi îi răni într-atât sufletul, încât mintea încetă să ma reacționeze la viață, încetă să mai privească spre viitor cu speranță, cu vise. Tânjea după prezența mamei în viața ei. Deși bunicii ținuseră loc părinților cât de bine putură, acest lucru nu era suficient și nici banii trimiși nu-i încălzeau cu nimic sufletul zdrobit. Între timp își pierdu și bunicul, lovindu-se pentru a doua oară de natural, de inevitabila moarte. Moartea este un abis în care deși știm că vom păși cu toții, atunci când ne este răpit cineva drag, se sfâșie sufletul de jale, disperare, în noi cei rămași numai la gândul cä nu-i vom mai putea vedea. Alina se lovi mult prea curând de durerile pe care ți le poate aducea viața. Mintea ei se maturiză mult prea de timpuriu răpindu-i orice vis al copilăriei sau a adolescenței. Și-a dat mult prea de vreme seama de adevărul cuvintelor lui Lucian Alecsa: „Primul țipăt al vieții este de fapt al morții.” Încă de când ne naștem, cu fiecare secundă trecută, facem că un mic sau poate mai mare pas către moarte. Moartea ne bântuie zi de zi, ne urmărește, o purtăm în noi peste tot, doar că noi, în tumultul vieții, în plăceri sau necazuri, de cele mai multe ori nu conștientizăm acest fapt, însă, Alina, lovindu-se de două ori de urmările mprții, simțindu-i apropierea, răsuflarea-i în ceafă, răceala ei, zi de zi avea certitudinea prezenței acesteia. La început doar gândul morții, la ceea ce poate fi dincolo, la faptul că odată mort nu-i mai puteai vedea pe cei dragi, o înfiora, făcea să-i treacă frisoane prin șirea spinării, far odată obișnuită cu ea, cu siguranța ei, cu faptul că indiferent cât ar fi încercat să se ferească de ea, de scăpat, nici vorbă. Își dăduse seama că moartea era cea mai sigură, restul, fie bogății materiale sau sentimente, se pot pierde.
Într-un târziu, cu fotografia în mână, cu ochii-nlacrimi și gândul la cei dragi pe care-i pierduse, adormise sperând să-i vadă cel puțin în vis, dacă tot îi fuseseră răpiți fie de moarte, fie de zeul cel mai feroce al zilelor noastre: Banul, căruia, de obicei îi sacrificăm totul, uneori chiar și copiii fără a ne da seama de suferința însămânțată în inimile lorfragede,nevinovate care, nu cer de fapt nimic mai mult decât dragostea noastră părintească, să ne aibă lângă ei, să beneficieze de dragoste, de mângâiere, de sprijinul nostru. Noi, ca părinți, suntem copii cu mintea dacă gândim că a oferi copiilor bunuri materiale, aceștia vor fi fericiți. În nebunia noastră, în zelul nostru de a alerga după „puțin mai mult”, motiv pe care nici nu avem îndrăzneala sau bunul simț de-al recunoaște, pierdem ce avem mai de preț: familia, vânzând-o pentru „treizeci de arginți” lui Mamona marcându-le pentru totdeauna viața și sentimentele. Alergăm, urmând Banul precum oile pe Paranuge fără a mai gândi, fără a ne fa seama că, goi am venit și goi vom pleca.