– Băiatul blond și înalt [Mama „uitase” să adauge... și în... Săgetător... Da’ de unde să cunoască Mama atâtea detalii de... culise?!] avea emoții pentru tine!
– Care băiat? – mimase surpriza cu ingenuitate maximă Sonia...
– Cum... nu-ți amintești?!
Sonia face un efort. Două. Trei... Reușește să-și păstreze perplexitatea completă. Mama continuă aproape intrigată:
– Era în stânga pe hol, atunci când am ajuns noi...
Sonia renunță la 10 procente din perplexitate... Încurajată, Mama detaliază:
– ... avea un sacou uni cu butoni aurii [„... de-ți luau ochii”, nu se poate abține Sonia să nu formuleze lăuntric un raport de subordonare consecutivă], părul dat pe spate [„...ca lins de vițel... sau, nu.., nu.... mai degrabă ca ai noștri tineri la Paris ce-nvață la gât cravatei cum...”], o voce groasă [„... ca de bas...”] și..., cum a ieșit din sală, a venit spre mine; a spus cu glasul tremurat de emoție [„... care emoție?!]: ‘Acum o examinează pe fiica dumneavoastră...’...
– Aaa... – veni Sonia de-acasă – cel care se baricadase într-un cerc de feme...., a pardon,... feminin?!!
– Ce... făcuseee?!
– Se baricadase, mai exact se autobaricadase... Sonia apasă pe prefix ca pe accelerator... Timpul o ia înainte... Îl vede pe el în pauzele interminabile din anul I. Le vede și pe ele, colegele disperate, ultrafardate și hiperfumătoare, femele cu instincte imposibil de reprimat [au 18 ani ca și ea, hai să zicem, poate 19-20-22, hai, cel mult, 24..., dar au amanți de 35-40-50..., „așa este recomandabil” – se lăudase una...; se pare că era o criză acută de gerovital și ocaziile ivite nu puteau fi lăsate să scape...], gravitând satelitic în câmp magnetic, după toate probabilitățile, foarte masculin... Îl vede și în pauzele relativ mai puțin interminabile din anii II și III. Ea, încă o fetiță, încă mult timp fetiță de-acum înainte, una care nu-și poartă părul desfăcut decât cel mult 2 din cele 5 zile de facultate, cel mai adesea lunea și joia! [„Așa mă simt eu mai comod, mai în largul meu” – îi explicase Terezei când aceasta, o altă bunicuță grijulie, îi destăinuise – cu o anumită părere de rău pentru încăpățânarea înverșunată a Soniei de a-și prinde părul în coadă – cât de frumos i se așeza podoaba capilară pe spate diminețile când ea o pierdea din priviri de la balcon, tocmai de la etajul VII!] Atunci, în rândurile din față ale amfiteatrului Bălcescu, Hasdeu sau Odobescu, știe că el o privește. De undeva... din spate. Îi simte privirea despincându-i trupul lăuntric exact pe linia aceea a coloanei vertebrale, centrul echilibrului la vertebrate. Are dureri în toată regula. Și furnicături. Parestezii ca la carte. Frisoane și fierbințeli care mai de care... „ – .... și – o întrebase la un moment dat pe Corina – cum arată părul meu la spate?! Spune-mi, te rog, dacă ceva e în neregulă!” „– .. arată bine, chiar foarte bine...” – o liniștea în mod constant cealaltă... Și Corina avea o privire blândă-blândă, pură, necontrafăcută, căci, etimologic vorbind, numele ei înseamnă nici mai mult, nici mai puțin decât... „fetiță”. Un exemplu remarcabil de învingere a arbitrariului semnului lingvistic, de proclamare a relației perfect motivate între semnificat și semnificant. Nu se știe dacă, în astfel de situații, numele este atribuit de (un anume) destin (care premerge numelui, cele ce urmează a se petrece fiind deja de mult timp consemnate într-o anume carte...) sau dacă, dimpotrivă, destinul / referentul (purtătorul de nume) face unele eforturi / concesii etc. pentru a se acomoda numelui respectiv (de fapt, provocarea vine din partea numelui însuși!) și a neutraliza eventuala prăpastie dintre corpul sonor și (i)realitatea evocată de acesta (este acel nume cu repercusiuni redutabile asupra destinului cuiva!). În primul caz, ar trebui să cădem de acord în a admite un anume fatalism. În cel de-al doilea în schimb, se cuvine să facem loc... liberului-arbitru, dar și forței cuvântului, cu care chiar că nu este de glumit!.............. Da,... dar el, el..., cel așa de blond, cel așa de înalt, cel așa de... și de.. și de... nu se mulțumea niciodată cu „zona aceea”. Era obsedat de brațele ei, mai exact de mâinile ei. Sonia trăia adevărate angoase. Mâinile puteau deveni oricând corpul delict number one. Așa că și le îngrijea cu atenție maximă, clișeic spus, cu sfin-țe-ni-e. Unghiile trebuiau să aibă o formă impecabilă. Lacul de unghii, să fie cât mai omogen. Pielea, catifelată-catifelată. Și încă acestea erau detalii minore, aproape de suprafață. Altceva era muuult mai important, și anume felul în care acestea EXISTAU. Dependent și independent de Sonia. În văzul unui chirurg necruțător. Astfel, câteodată un gest poate fi responsabil de o iluzie optică nu tocmai favorabilă (pseudo)autorului respectiv. De pildă, mâinile cu degetele încrucișate ar putea fi teribil de inestetice, de nefeminine, plus că ar putea trăda o stare interioară nu tocmai fericită. O mână lăsată să atârne pe lângă scaun, alta lenevind pe pupitru, iar nu ar fi tabloul cel mai suav posibil. Odată a fost chiar în spatele ei. Exact în spatele ei. Prea masculin, prea sigur de el, prea expansiv, prea orange, prea Calvin Klein Eternity for Men, prea și prea... ce mai încoace și-ncolo, un soi de stihie, Stihia-în-persoană! S-a așezat cât mai firesc după ce o reperase. În stânga, femei. În dreapta, femei... În față, în spate... Dar ce vină avea el, în seria lor [seria 2, că purtau nume de familie de la M înainte..., iată un prim sem comun al acestor specii atât de distincte!] nu erau decât vreo 10 exemplare masculine... și alea venind cu rândul la cursuri și seminarii... Urmașele Evei, mult mai conștiincioase, luau cu asalt, mereu neobosite, zidurile și spiritul Facultăți de Litere... Și nu plecau, nu plecau, nu plecau acasă... Nici în altă parte... Ea a mimat indiferența suverană. A făcut acea combinație de taste. Un fel de Save as. A pus chipul nr. 3, acela de melancolică dură, o combinație fatală pentru orice atentator... sau cine poate ști?! Mâinile în schimb nu prea au ajutat-o. A început cu un tremurat, accentuat și de gândul că instrumentul de scris pe care se nimerise să îl aibă în ziua aceea la îndemână era un pix. Unul alb. Cu dungi negre. Cu vârful aproape bont [... nu știe nimeni, dar pixul ăla se asorta impecabil cu puloverul pufos din mohair, în care Sonia îi păruse „absolut cochetă” unei fetițe de nici 6 ani! Da, dar atunci era în drum spre (A)casă! Oamenii nu puteau fi decât buni și foarte buni!] Era un start deja ratat! Oricât de îngrijite, de catifelate, de aristocrate, de... și de... ar fi fost mâinile, oricât de mult și-ar fi impus controlul asupra „existenței” acestora, pixul respectiv avea s-o compromită. I-re-me-di-a-bil! Degetele se inflamaseră instantaneu, iar umflătura aceea, la degetul mijlociu, pe care o fac mai toți posesorii unui scris încordat și nervos, în dorința puțin controlabilă de a stăpâni literele și conceptele, ocupa centimentri buni din suprafața pupitrului. Uite cum s-a lăbărțat! Și cum strălucește de suspect! O excrescență sinistră demnă de scenariile horror! Organicul se revarsă, se revarsă, se... Violează spațiul limitrof. De ce face Corina ochii așa de mari?! [Dar Corina e o delicată, este, mai exact, o „fe-ti-ță” oricare ar fi realitatea, ea nu va reacționa! În niciun fel!] Și Simona, tăișul privirii așa de verde?! [Dar Simona e olteancă! De la Târgu-Jiu! Și ar putea riposta înainte chiar de secunda imediat următoare...] În realitate, Soniei nu-i pasă propriu-zis de ele! Problema adevărată este în spatele ei, la câțiva centimetri distanță de ea... Cum ar mai putea un el să se gândească la o ea cu un astfel de handicap?! Poate doar cu o compasiune și o îngăduință maxime: „Îmi pare rău,... sincer rău pentru tine... Ești,... ești, totuși, o fată... bună..., înainte de toate, ești, ești... șefa noastră, dar știi...” În cele două ore (de LRC) cât a durat supliciul, Sonia a înțeles dezinteresul lui suveran pentru o persoană așa de umilă. Nu a mai simțit junghiul acela care îi despica ființa pe din două, în dreptul coloanei. Nici furnicăturile. Nici... nici... nici... Dar ele făceau parte intrinsecă din „povestea aceea”..., într-un fel sau altul, „povestea lor”, „a ei și a lui”... Avea nevoie ca de aer... De junghi [Ah, ce frumoase sunt... junghiurile!] De despicare... [Nuuu, nuu,... nici nu simt durerea, e, cel mult, ceva metaforic și metafizic, deci....!] De parestezie, paraplegie, tetraplegie... până la inerția maximă a posedatului [Absoarbe-mă odată în tine că m-am plictisit de moarte cu mine-le ăsta..!] În ultimă instanță, se simțea trădată... Impasibil, R&V, un fel de rêve (mă rog, poate fi și cu majusculă) franțuzesc, cu adaosuri și înlocuitori (dar cine umblă așa de profund la dedesubturi?! Poate doar osoniedasta, dar astea nu sunt chiar așa de numerose, deci...), s-a îndreptat către o ușă-scenă. Începuse deja primul act. Decorul era pe punctul de a se prăbuși... – așa se exprimase o amatoare într-ale gravitației satelitice. Demiurgic, r/Rêve-ul a ridicat bolta. A pus vreo câteva ape, relativ minore, 3 santinele apatice de gen ambiguu, un steag, irelevant național, în creștetul unui munte de iluzii. La capătul celor 2 ore de agonie pentru alții, dumnealui adunase fără îndoială suficientă energie cât să stârnească valuri-valuri clientela feminină, disperată în găsirea unui reper, fie el și... Avea aceiași butoni aurii, același ghiul ostentativ, de cel mai prost gust – în opinia Soniei și a câtorva zeci de adepte antighiuliste, perfect imparțiale, niciodată feministe, doar fidele descendente ale voluntarei Eve.
Prototipul perfect al ușii-scenă este însă undeva la etajul IV, într-un fel de sală-mansardă a Facultății de Litere. Acolo, tălpile fac podeaua să scârțâie. Lemnul este vechi-vechi. Praful la el acasă. Rânduri-rânduri, studenți cu instincte de rozătoare livrești, se adună. Când plouă, experimentezi acut, cu sau fără vrerea proprie, sentimentul de „ploaie-n luna lui marte”... puțin... à l’envers... Emoția este violentă, neprietenoasă în bătaia ploii pe zborul întors... fără pene... Și miroase a mucegai... A despărțiri care, oricum, odată și odată, se vor produce, chiar dacă acum... chiar dacă... Inima își exersează capacități supraomenești... [„... dacă tahicardia continuă, nu excludem o transgresare cu efecte în ordine extracorporală!” – se exprimase aproape serios un cardiolog cu alură de manechin înțepenit] Dar Sonia o lua și o înfășa într-un colț nevăzut, îi promitea marea cu sarea, doar o a doua zi perfect lucidă, într-un martie normal fără ploaie, cu dâre vii de zăpadă și creștete sfioase de ghiocei... „E ziua ta, Mămicoooo... / În dar ți-am adus inima...” Ași, ce știu păpușarii-ăștia, aaa..., pardon, cardiologii ăștia?! Inima nu iese pur și simplu din piept, ea are o destinație, o țintă mai mult decât precisă, predeterminată..., un Sens! Și, totuși, Sonia, cu toate circumscrierile ei hiatale și accentuale, cu toată redutabila ei descendență din Generalul Bunica-cea-Bună, nu va uita niciodată ușa aceea. Special concepută după principiul scenei. Intimidante. La maximum. Acest amvon laic întruchipa, de fapt, un tip aparte de trompe-l’oeil: ieșirea era doar o iluzie, în realitate intrarea făcându-se-n trombă. Iar intrarea echivala pătrunderii într-un rol, în Rol mai exact! Desigur, el nu putea decât să se simtă privit. Sorbit, mai exact. Aclamat. Dorit peste poate. Fără să miște un deget. Persoana protagonistului suferea hipertrofieri succesive. Tabloul suscita invidia, multiple procese de conștiință, complexe periculoase, până la fatal, experților în tehnica basoreliefului. Arta barocă exacerba detaliul încărcat semnificativ: ghiulul și butonii împingeau nemilos-sadic privirea-respirație a spectatorului mărunțit pe dinăuntru. Circe și păunul aveau nevoie, o nevoie hipervitală, de spațiul aferent mai multor câmpuri magnetice... Neputincioasă, Sonia și-ar fi dorit să-l poată teleghida. Măcar parțial. De pildă, să-i imprime un minim impuls în direcția scărilor, să-i țipe în timpane: „Așa ceva nu se face! Sau măcar nu se face la nesfârșit! Toate au o limită! Domnule, ia mai mută-ți dumneata cortul... Și, poate nu ți-a spus mama dumitale, dar așa în plină ușă sunt curenți periculoși... Nu știi când te poți alege cu o nevralgie, cu ceafa înțepenită, cu mimica și șarmu-ți indescriptibil blocate pe vecie într-un tablou dezolant de lamentabil!” Dar Sonia are vocea surdă-surdă. O laringită cronică fatal acutizată. Þipă în burta unui chit impermeabil. Perfect etanșizat pe disperarea ei. Și e mică-mică, un exemplar liliputanic în toată regula. Venit din Câmpia Burnazului [Să fie, oare, de vină,.. forma de relief?!] în plin centru metropolitan, în ravagiile civilizației hiperurbane. Nu are de ales. Se pierde printre pupitre [De ce au pus scaune așa de joase?! Ce... își închipuiau că aici vin gulliveri și alți mamuți?]. Încet și sigur, se scufundă. Când o vor căuta, vor identifica, probabil, semnele unui mușuroi aproximativ. Vor da vina pe furnici, pe ploile-astea care le isterizează constant... Nu are, mai ales, obiceiul fumatului. Nici pe acela al amanților versați, domni bine, posesori ai câtorva decenii bune, deci... Are însă un alt nărav, poate la fel de prost și de periculos..., și anume acela de a se îndrăgosti pe nepusă masă... așa.... de orice... butoni. În realitate, posedă o mare slăbiciune pentru metalele prețioase... Încă nu a înțeles că „Nu orice zboară se mănâncă” se decriptează la figurat, iar nu la propriu...
– [Mama o privește amuzată] Soniaaaa..., iar ți s-au înecat corăbiile?! La ce te gândești?! Sunt aici! Mama schițează gestul de a o prinde de mână... Gestul rămâne suspendat în aer...
– Mamaaaa, nu era vorba de emoție, rostești vorbe mari... Oamenii reacționează adesea într-un anume fel în virtutea unor instincte elementare, a unor reflexe condiționate, a purei obișnuințe... [Cine o învățase să vorbească / să simtă așa?! Nici ea nu știa exact... Poate vreun personaj dintr-o carte?! Poate banala intuiție, banalul instinct de autopărare?!... Sau poate?!... Sau poate?!]
– Părea un băiat distins și... cred că... te-a cam... plăcut. Am văzut cum te privea... [Desigur, orice fată / femeie se simte flatată să i se spună chestii de genul ăsta, mai ales când „la mijloc” este un june-prim așa de râvnit, care, să fim serioși, nu ți se înfățișează la orice pas în cale... Zeii polemizaseră, proferaseră, se căiseră, închiseseră pe rând câte un ochi, renunțaseră la silabe mediane, finale, chiar și inițiale, se închistaseră în carapace din plumb armat..., răbufniseră, în sfârșit... deciseseră... Zarurile fiind aruncate... te-ai nimerit și tu printre privilegiați... privilegiate... Nu rata ocazia! Cine știe când o vei mai prinde!]
– Da... și mie mi-a plăcut.................. culoarea părului... într-adevăr, o nuanță care atrage atenția... din prima...

Holul este întunecat. Aerul stă să explodeze. Atâtea emoții, atâtea gânduri, atâtea visuri, atâtea spaime și firava Speranță eliberată de câte o mereu reînnoită cutie a Pandorei..., toate grămădite într-un tub, un fel de cilindru RMN care nu te-ntreabă de ești ori ba claustrofob... Și intri... S-a simțit și nu s-a simțit bine în pielea ei în acea zi... la proba orală la gramatică...