Graceland
Tea Nicolescu

- La ce te-ai dus la Graceland?
- Cum la ce ? La Graceland, nu ți-am spus?
- Îmi place când îți iei aerul englezesc! Nu mima preciziune de doi bani și răspunde-mi civilizat. Vorbim românește, după cum ai observat!
- Ei și ? Cum sună întrebarea așa sună și răspunsul. La ce m-am dus? Ai impresia că am așteptat ceva, ceva concret, vreau să zic ? Nu te duci la Graceland așteptând ceva. Te duci pur și simplu, highway 40 trece prin Nashville, taie Tennessee în două și la Memphis e Graceland. Trebuie să recunoști că numele te intrigă, probabil de aia ești așa de iritat și-mi ceri să-ți explic. Să-ți explic, ce? Ce-aș putea să-ți explic?
- Știu eu? Elvis nu intră în preocupările mele și probabil de aia îmi sună anapoda curiozitatea asta.
- Elvis nu intra nici în preocupările mele, îl ascult din când în când,
mi-amintesc de tinerețe și, ca să-ți spun drept, mai bine n-aș face-o.
- Sigur!
- Habar n-ai!
Cred că era toamnă, presupun, nu pot preciza, e un amănunt de altfel, totdeauna citeam ziarul în tramvai, de la coadă, dacă-ți mai aduci aminte, ultima pagină avea câteva știri din afară, notate mititel, dar erau, ca un ecou anemic al unei lumi de care știam că există dar abia aveam îndrăzneala să credem chestia asta. Normal. Primele trei pagini, că erau patru cu toate, Scânteia, bineînțeles, erau pline de informații cu privire la fericirea zilnică, construiam socialismul, ce dracu' și trebuia trâmbițată victoria fiecărei cărămizi pusă la temelia lui și așa mai departe, nu prea știam de fapt pe ce lume suntem, trăiam în confuzia tristă a coliziunii cotidiene dintre ceea ce auzeam acasă, printre picături, de altfel, că frica impunea prudență și parada artificială din afara ei…ce spuneam ? A, da! Citeam deci Scânteia în dimineața aia, în tramvaiul care mergea pe Bulevardul 6 Martie, Elisabeta, zicea mama, cu un anume of, habar n-am ce număr avea, am uitat, la Kogălniceanu, știi cum zic americanii:"ți-amintești unde erai, ce făceai în clipa în care ai auzit că a fost împușcat Kennedy?", tocmai, eu îmi amintesc cu precizia de care îți spun: la Kogălniceanu în stație i-am vazut prima dată chipul, era frumos? N-aș putea să-ți spun, fotografia era mică întinată de cerneala tipografică despre care știi și tu ce bună era, cineva îi tundea “creasta de cocoș", ca baieții de la miliție când adunau “huliganii” contaminați de decadentismul occidental, nu se exprimau ei așa, ar fi fost prea frumos să fi știut ce e aia, dar mă rog asta era ideea, Elvis zâmbea fotogenic desmințind cumva notița inflamatorie de sub fotografie și, trebuie să recunosc, aș da oricât să mi-o amintesc exact, efortul este însă inutil, nu-mi amintesc, dar ideea a rămas; reprezentatul decadenței burgheze occidentale, al putrefacției morale ce caracteriza lumea vestică, deșănțatul cântareț de rock and roll și a.m.d. își pierde podoaba capilară (care dă atâta bătaie de cap purității ideologice pe care ne-o impune “lumina de la răsărit”) pentru că e luat în armată și aia ,evident, amorală, slujitoare a imperialismului american etc. etc.
Pe urmă m-am dus la facultate, la discotecă la Arlus să-l ascult pe Beethoven - accepțiune universală, se vede, din moment ce nu fusese interzis - și nu mai știu ce altceva am făcut, dar Elvis s-a instalat în memoria asaltată de inepțiile unei vieți ieșită din matcă, cu sau fără controlul meu și colac peste pupază, tu-mi ceri să-ți explic la ce, de ce m-am dus la Graceland ! Așa!
- Nu-mi explica, am ințeles!