Gandurile mi se cufunda in smoala luminii...Intotdeauna am spus ca libertatea inmoaie aripile celor slabi de inger.Astazi este ziua in care ma indoiesc de mine si nu mai imi dau importanta cuvenita.Azi e ziua in care imi pun intrebarea "de ce" si ezit sa ma lovesc in tample cu raspunsul.Stiu ca totul este aleatoriu si ca in jurul meu nu circular,dar pretutindeni se perinda miliarde de alte ganduri si simtiri fevrile.Simt ca desi ar trebui sa fiu eu unul singur,sunt toate aceste ganduri si nicidecum o entitate solida cu unicitatea ei grosolana si bruta.
Ce vreau eu,ce sunt eu,dar mai mult decat asta,ce sunt toti ceilalti care ma reped cu existenta lor cognitiva si ma supun unei forte ce ma apasa si ma reduce la un punct imbecil pe o muchie razanta de prapastie astfel incat viziunea mea sa fie nu ambiguua,ci descurajatoare.
Practic la fiecare dialog ce-l am cu cineva,la fiecare discutie,ma despic in doua si patrund in mintea acelei persoane care are urechi drept poarta pentru mine.Sunt in atatea exemplare...Sunt multiplicat in haosul acesta ce se cheama societate si nevoie umana.Cred ca asta este imperecherea spirituala,inmultirea nonsexuala a rasei umane.Este un proces de multiplicare a constiintei la nivelul individualitatii ce deosebeste omul de animal si omul de zeitate.Cred ca zeii nu au nevoie de a se explica si de a-si cauta companioni si prieteni si necunoscuti carora sa se ofere pe gratis.
Ma simt complet ireal,intr-o stare de nepasare acuta,care ma disociaza si care ma imparte atunci cand sunt singur infinitatii spatiului si eternitatii clipei.Acum nu am nevoie de nimeni care sa-mi deranjeze siesta spirituala,nu am nevoie de nici un cunoscut sa-mi intrerupa nepasarea printr-o violenta intoarcere la ratiune si spatialitate universala.Cine sunt este intrebarea singurului interlocutor si singurului guru ce imi poate da raspunsul veritabil si sincer.Sunt propriul meu stapan si propriul meu critic.Totul in jur este o umila refletie a personalitatii mele devenita peste noapte obscura.Nu sufar de singuratate decat in paloarea cea mai servila a calitatii mele de om patetic.Nu sufar de singuratate decat atunci cand ma vad prin ochi ce nu-mi apartin,atunci cand ma vad de la distante interzise si false.Sunt ceea ce sunt,dar nu mai mult decat asta si nu mai transcendent decat se poate intelege din organic.
Cad in lumina zilei in cel mai mare intuneric dintre toate.Lumina ne orbeste,lumina ne ofera atata libertate incat tot ce devenim,tot ceea ce putem deveni in circumstantele astea este cuprins in definitia cuvantului sclav.Sclavia ne asteapta dupa coltul razelor bizare solare,moartea ne astepta dincolo de curcubeele sperantelor noastre.Atata adevar nu poate duce decat la indoiala,iar atata indoiala nu este decat in umbrele amiezei...Sa fii ratacit pe coridoarele luminii:asta da tragedie siropoasa!Sa te ratacesti pe cararile atat de frumos luminate inspre portile deschise tie ale paradisului si nemuririi in iubire.Aproape tragic!
Sunt o stafie in fiecare om care ma cunoaste.Sunt un inger in fiecare om ce a fost intotdeauna separat de mine prin spatiu si timp si simtire.Sunt un vis in paragina pentru cei care odata ma admirau pentru siguranta mea fictiva si care se uita astazi la mine pe gaura cheii.Sunt un zeu pentru constiinta mea bolnavicioasa si pentru puritatea mea ce tinde inspre esenta.Dar nu in ultimul rand sunt o pasare ce zboara cat de repede poate doar pentru a putea scapa de curentii de aer care ii inunda ochii de ii dau lacrimi.Sunt multe,foarte multe sunt,dar finalmente nu sunt decat ceea ce sunt si atat.Nu pentru cei ce ma cunosc,nu pentru cei ce nu ma cunosc,nici macar pentru mine.Sunt acel lucru care fiind,chiar si pentru macar o clipa mi-am atins scopul de a fi liber.Scumpa libertate ne inghite ca pe viermi,dar numai daca suntem demni de a sa digestie apatrida.
Frica sa-mi fie de ce sunt,sau sa ma imbratisez in acea simtire mereu dulce-dureroasa mereu?Alergam in atatea directii incat uitam si de ce ne-am inceput fuga de la bun inceput.Totul este un instinct de prezervare undeva intr-un paralelism complet straniu activand in zonele ratiunii mintii noastre.Ne este strain ceea ce facem,cat despre motivele actiunilor noastre,aceasta ratiune imbraca forme care ne dau ragaz de suflu usurat dupa inexplicatii fioroase...
Jocul de a fi nu are decat jucatori imbatati de putere cu drogul tablei ce ii inconjoara.Nu se vad decat dusmanii si aliatii,iar ceea ce se omite cel mai tare este propriul rol in toata partida.In timp ce ne dorim victoria exterioara cu atata ardoare,pierdem ceea ce conta cu adevarat pentru natura noastra si pentru existenta in sine.Ne pierdem pe noi pentru a ne castiga in ochii altora ce de multe ori si ei sunt mult prea adormiti pentru a intelege ceva din ceea ce cu adevarat se intampla.Totul este atat de trist si de frustrant in jurul soarelui nostru...