Adoris și Kromia(30)

Adoris se trezi a doua zi destul de târziu. Privirile îi luceau cu încântare. Totul părea un vis, o feerie, ceva atât de ireal care, la o singură tresărire de gene sau la cel mai mic foșnet s-ar fi putut destrăma și ar fi dispărut ca și cum n-ar fi fost niciodată. Și asta în pofida faptului că revedea totul în fața ochilor.

Soarele își trimitea razele aurii fără ca cerul care se vedea prin vitralii să-și piardă strălucirea albastră. Dimpotrivă, razele îl făceau mai luminos și mai pur, încât scenele zugrăvite pe bolțile templului păreau vii, în culori jucăușe, clare și încântătoare.

Ochii tânărului străluceau iar obrajii îi erau aprinși ca de o ușoară febră. Mintea îi era stăpânită de închipuiri nenumărate, precum formele flăcărilor unui foc de vreascuri, sau cele ale norilor călători pe bolta senină. Vârtejul iluziilor sporeau din ce în ce mai mult, iar realitatea se scufunda în himere palide. Lumina însă nu se pierdea, ci doar lua înfățișări dintre cele mai fascinante.

De la o vreme lumina începu să se ordoneze, iar închipuirile și jocul iluziilor începu să se potolească. În locul lor apăru o lumină curată, cea a cerului pur în adierea unui vânt ușor. Lumina aceea mângâietoare răsărea încet, aproape de privirile lui. Simți adierea blândă a unei suflări calde, de vară, mângâindu-i fruntea și obrajii. Printre acele mângâieri ușoare se auzeau parcă dulci cuvinte precum șoaptele mării într-o zi însorită:

- Adoris!... Adoris!...

Acele chemări calde, grijulii, șoaptele acelea diafane, îl făceau să-și simtă spiritul odihnit și nălucirile îndepărtându-se. Deschise ochii mari dintr-odată, arzând ca niște flăcări, uimiți și recunoscători. În fața sa se afla Kromia, care îi mângâia fruntea cu grijă, cu degetele ei fine și prietenoase.

- Mamă! rosti ea încet și îngrijorată. Îmi pare că-i ard obrajii și fruntea!...
- Cred, Kromia! spuse miloasa regină. Nici nu-i de mirare după cele îndurate ieri. Mai e și rana asta groaznică de la picior, care-i provoacă febra...

În veșmânt albastru, cu chipul sublim, cu lumina caldă și fascinantă a ochilor, cu buzele-i roșii și delicate, Kromia veghea asupra tânărului, stăpânită de emoțiile unei duioase îngrijorări. Glasul ei, mai tămăduitor ca un balsam, rosti din nou:

- Ar trebui să primească îngrijiri de la un vraci, cât mai repede!
- Sigur, zise regina ca să o liniștească. Voi chema unul chiar acum, draga mea! Și voi porunci sclavelor să se ocupe îndeaproape să-l îngrijească...

Dar Kromia era atât de binevoitoare în a-i alina suferințele, încât răspunse:
- Mamă, voi avea eu grijă de rana lui!

Regina, care urmărea atent starea de îngrijorare a fiicei sale, era cu adevărat emoționată de avântul ei pătimaș. Știind însă măsura în toate, îi zise:

- Până se va face sănătos îl vei putea veghea și tu adesea. Totuși, tu nu știi să îngrijești o rană. Așa că, ar fi mai bine să se ocupe de asta alții mai pricepuți...

Regina dădu poruncă de îndată ca rana tânărului să fie îngrijită așa cum se cuvine, cu leacurile cele mai potrivite, de vracii de la curtea regelui. Însă nimic nu era mai binevenit pentru ca rana lui Adoris să se vindece, decât privirile duioase și devotate ale Kromiei, vorbele ei calde, blândețea mângâierilor ei. Când o vedea îi șoptea cu senină și adâncă recunoștință în glas:

- Kromia, ești mai dulce ca o zeiță trimisă să-mi aline suferința!

Și astfel, rana de la piciorul lui Adoris se vindeca văzând cu ochii. Pe măsură ce viața nu-i mai era în primejdie Kromia devenea din ce în ce mai emoționată, mai sfioasă și nici nu mai îndrăznea să-l mângâie așa cum o făcuse adesea atunci când el se afla în clipe de agonie. Privirea ei îl sorbea cu nesaț, devenind ea însăși mai tulburată.

La rândul lui, Adoris, simțind această schimbare în ochii ei, începea să o privească cu și mai mult respect, divinizând-o. Începea să înțeleagă mai profund înălțimea spiritului ei, să întrevadă minunatele trepte care-i subliniau candoarea, chipul perfect, idealurile înalte, chiar dacă se vedea clar că abia depășise vârsta copilăriei. Când rămânea singur în templu, încerca să chibzuiască temeinic despre ce ar putea urma în destinul său.

Adoris înțelese că Kromia era o prințesă, cea mai frumoasă prințesă de la curtea regelui Atalyei. Înțelese că frumoasa regină Ariadna era mama ei. Într-o zi, când Kromia și mama ei veniră să-l vadă, Adoris le zise decis:

- Vreau să mă întorc înapoi în temniță! De acolo am fugit.

Nici că se putea o surpriză mai mare pentru regină, decât auzindu-l pe Adoris spunând asemenea cuvinte. Așa că, exclamă, aproape indignată:

- În temniță?! De ce în temniță?!

Adoris își menținu ferm atitudinea și începu să dea lămuriri: - De fapt, n-am fugit de temniță. Am ieșit de acolo când am văzut că temnicerii au plecat să oprească răscoala, uitând în graba lor ușile deschise prin închisoare și, mai ales, după ce mi-am dat seama că viața Kromiei este în primejdie...

- Ah, prea adorata Afrodita! Cum așa?! exclamă iarăși regina, deși ea știa câte ceva despre tânărul din temniță, dar numai atât cât îi destăinuise Kromia.
- Nu vă fie cu mirare, zise Adoris cu sfială. Într-adevăr, eu de acolo, din temniță, priveam pe fereastră în grădina palatului, așteptând cu nespusă emoție fericitele clipe când apărea încântătoarea Kromia. Iar când se lăsa noaptea, fie că dormeam, fie că vegheam cerul înstelat, retrăiam mereu clipele acelea de fericire fără margini, de care nimeni pe lumea asta n-a avut parte cât mine. Închipuiți-vă, ce s-ar alege de mine, dacă n-aș putea s-o mai văd pe Kromia, o zi numai...

Mișcată de această izbucnire de devotament a unui suflet curat, regina recunoscu în sinea ei că tânărul avea oarecare dreptate. Erau înduioșătoare entuziasmul și voința lui! Aflase de la Kromia că tânărul este hotărât să nu-și dezvăluie originea, de teamă să nu fie îndepărtat din cetate. De asemenea, aflase și întreaga poveste a vizitei pe care Kromia, însoțită de Meneus, a făcut-o în tenebrele temniței. Prin urmare lucrurile se lămureau întrucâtva.

Însă, deși lucrurile începeau să se limpezească, regina nu putea înțelege unul anume:

- De ce vrei înapoi în temniță și nu ai vrea, poate, să rămâi un om liber? Oricum îți suntem recunoscători pentru că ți-ai riscat viața ca să ni le salvezi pe-ale noastre. Iar pentru asta nu se cuvine să te ținem zăvorât în temniță, tocmai pe tine care ne-ai apărat în vremea unei cumplite primejdii?

- Pentru că, așa cum am spus, mi-este tare teamă să nu pierd privilegiul de-a o mai vedea pe Kromia, zise sec Adoris. Mai bine rămân închis în temniță, de unde pot să o mai văd pe Kromia, decât în libertate, dar departe de ea!
- Bietul de el! zise regina emoționată. Și nici măcar nu vrei să ne spui cine ești și din ce țară sunt părinții tăi!...

Adoris consimți cu greu să-și spună istoria, abia după ce obținu promisiuni că nu va fi îndepărtat din cetate. Le povesti pe larg cele mai importante momente din viața sa, despre părinți și prietenii săi, despre orașul Atena, despre peripețiile din insula Rodos. Povesti și despre nefericita expediție armată asupra regatului Atalya, recunoscând că multe din câte a făcut până atunci erau doar aventuri, datorate elanului său tineresc. Mărturisi că și-a dat seama de toate greșelile sale abia după ce a ajuns în temniță, dar mai cu seamă după ce a văzut-o întâia oară pe Kromia, cea care i-a schimbat dintr-odată toate gândurile și visele.

Kromia urmărea cu sufletul plin de emoție calda istorisire a lui Adoris. Cu ochi mari, transpusă de încântare, asculta o poveste de peste mări îndepărtate, ca pe o enigmatică epopee. Ochii ei erau luminoși, strălucind de bucuria proaspetelor taine deslușite, pe care de multă vreme ar fi vrut să le afle. Multe din îndoielile ei se spulberară chiar atunci. Acum închipuirile ei colindau spre țărmurile și mări îndepărtate, căutând să cuprindă toate minunățiile pe care le auzea din glasul nespus de duios al lui Adoris.

Regina, la rândul ei, era captivată de istorisirea lui Adoris. O interesau, mai ales, exprimările și atitudinile oneste din cele ce auzea povestite, care pentru ea aveau mare însemnătate. O impresionă zbuciumul dorințelor sale de a călători și de a face lucruri îndrăznețe și neobișnuite. Acea aparentă nebunie tinerească, o înțelegea și o prețuia mai bine ca nimeni altul. Înțelegea la fel de bine, chiar și nebunia Kromiei de a vizita o temniță întunecoasă și fioroasă. Și astfel, în inima reginei răsăriră sclipirile unei nădejdi tainice, ca o încredere nemărturisită, ce n-o va mai părăsi de acum înainte.

Într-una din zile, pe când Adoris se străduia să meargă pe picioarele lui, fără sprijin, se întâmplă să treacă în vizită pe la templu însuși regele Agatos, însoțit de regina și fiica sa Kromia. De bună seamă, regele știa multe despre Adoris, căci regina îi povesti tot ce aflase. Numai că nu știa nimic de pasiunea fiicei sale adorate pentru acest tânăr erou.

Când intră regele, Adoris, care îi recunoscu de îndată însemnele și ținuta regească, se ridică repede în picioare, apoi se înclină și zise:

- Slavă ție, mărite rege al Atalyei și stăpân atotputernic!

Simțind însă tulburarea din inima tânărului, regele îi zâmbi încurajator și-i zise:

- Tu ești Adoris, eroul care a apărat templul Afroditei de furia răsculaților?

Emoționat, Adoris recunoscu, căutând să pară cât mai modest în exprimare:

- Da, mărite rege!...
- Și, cine ai spus că e tatăl tău?
- Sunt fiul lui Atridas, armator în orașul Atena, răspunse Adoris cu fruntea în pământ, simțindu-se rușinat că numele tatălui său era nevoit să fie pus alături de al său, cel care făcuse atâtea nerozii.
- Atridas ai spus?! Din Atena?! Ce caută în beciurile închisorii mele fiul marelui armator Atridas din Atena?...

Genele lui Adoris clipeau des, mai să dea drumul la lacrimi, aflând că numele tatălui său ajunsese să fie cunoscut poate din cauza nesăbuințelor lui.

Cu glasul înmuiat și cu multă sfială, Adoris încercă să se dezvinovățească, începând să explice în câteva cuvinte istoria sa. Dar regele îl opri cu blândețe:

- Cunosc povestea ta, tinere! Îți datorez multă recunoștință pentru că mi-ai apărat familia prin faptele tale curajoase. Gândește-te bine și cere-mi o răsplată!

Adoris, trecându-i prin minte ceea ce ar fi vrut să roastească, își simți inima stăpânită de o mare tulburare, de parcă pământul se învârtea cu el. Regele, văzându-i paloarea, încercă să-l îmbărbăteze:

- Hai tinere, alege-ți dorința! Nu te sfii!

Încurajat de bunăvoința regelui, Adoris îndrăzni într-un târziu:

- Slăvite și prea bunule rege! Aș vrea să mă faci oștean, apărător al cetății tale!...

Agatos, care ardea de nerăbdare să afle alegerea tânărului, auzind răspunsul lui, ridică din sprâncene a mirare și rosti:

- Cum? Nu-mi ceri să te eliberez pe dată și să pleci pe mare ca să te întorci în Atena, la ai tăi?...

Adoris se înclină din nou cu demnitate și răspunse, de data asta ceva mai convingător:

- Încă nu pot da ochii cu locuitorii Atenei, ca urmare a nesăbuințelor mele. Dar, motivul adevărat al faptului că vreau să rămân aici este acela că, dacă aș prefera să plec departe de cetatea ta, n-aș putea s-o mai văd pe Kromia, prea frumoasa ta fiică...

Regele se tulbură dintr-odată la auzul acestor vorbe. Gândurile i se zbăteau încurcate în mintea sa. Îl știa, după renume, destul de bine pe Atridas din Atena. Fiul său nu-i displăcea deloc prin atitudinea sa curajoasă și prin vorbele sale hotărâte. În același timp, încerca să înțeleagă cele ce se petreceau în sufletul Kromiei, fiica sa dragă. O vedea pregătită să-l apere pe Adoris și îi înțelegea spiritul ei bătăios. Dar acum o vedea capabilă de simțăminte profunde, de devotament nestrămutat. Iar în ce-l privea pe Adoris, își zise că acesta ar merita să fie pus la încercare! Se întoarse deci spre el și-i zise:

- Fie! Îți îndeplinesc această dorința! Până una alta, te numesc căpetenie peste o sută de oșteni din garda cetății!

Adoris sări în sus de bucurie, dar își reaminti pe dată în fața cui se afla, făcu o plecăciune și i se închină regelui, neștiind însă cu ce cuvinte să-și exprime gratitudinea.

Când o privi pe Kromia, regele Agatos întelese din ochii ei care străluceau de recunoștință, ceea ce îl făcu să fie mulțumit de hotărârea sa. Apoi, însoțit îndeaproape de regină și de fiica sa, părăsiră templul, lăsându-l pe Adoris în exuberanța clipelor celei mai neprețuite fericiri.

(va urma)