Maria Cecilia N icu
Father’s Day

Când d-na. Joan B. Dodd, din Washington State,propune, în 1909, ca în iunie, cea de a treia duminică, să fie proclamată Father’s Day ca omagiu tatălui ei, nu erou al nu știu cărui război, nu cine-știe-ce star al epocii, ci pur și simplu tată devotat celor șase copii pe care i-a crescut singur, restabilește un echilibru afectiv necesar, firesc. Aureola părintească aparținând mamei - grija, sacrifiiciile, dăruirea, renunțarea și mai ales iubirea – condiționează prezența tatălui la nivelul necesarului autoritar când acceptat când respins , dar neapărat prezent.
Ceea ce spun poate fi o încercare anemică de a evita o expunere recalcitrantă a raportului mamă-tată așa cum îl văd eu,. niciodată egal, dar întotdeauna în favoarea autorității paterne, tata fiind pentru mine prezența majoră, deloc blândă, dar total superioară, în a fi ceea ce sunt.
Zice un poet drag mie :
« Sunt pentru că m-a durut, nu iubit,
pentru că între zbor și prăbușire, există umbră,
pentru că umerii tatălui mă apasă cum urletul apasă
frica
și fuga.” *
Și parcă nimic nu ne poate învalui protectiv alungând angoasele vieții decât ceea ce tatăl transmite chiar și atunci când nu mai este.

Father’s day fiind o reală sărbătorire colectivă...un omagial gest de respect, considerație și iubitre pentru partenerul din umbra mamei - tatăl - si nu avem decât să ne bucurăm și să îl celebrăm, fie că îl avem, fie că ni-l amintim.
Prezența aceea masculină, puternică, protectoare, responsabilă ne-a insoțit mai totdeauna.
E o imagine sternă în deschiderea verii această zi a tatălui, o subliniere virilă a naturii pornită să se desfășoare fără obstacole, o masculină interferare în delicatețea mirosurilor ce ne-nconjoară, ce zic, cred că dacă noaptea nu ar fi așa de neagră, prezența lui nu ar fi, probabil, necesară, dacă spaimele, întrebările, neputințele, nesiguranțele nu ne-ar înfrâna îndrăzneala de a fi, prezența lui nu ar fi, probabil, necesară, dacă lumea, de obicei într-o rană, n-ar căuta verticalitatea fără de care nu putem fi oameni, prezența lui, a tatălui, nu ar fi, probabil, necesară.
Sună ca un poem?
Fără intenție, vă asigur, o simplă subliniere a paternității de care cam facem abstracție în ultima vreme, feminismul în ofensivă de vreo treizeci de ani încoace elaborând cu parșivenia militantului imaginea idolatrică a părintelui solitar, mama, bineînțeles.

Pe urmă îmi vine în gând o scurtă istorioară pe care tatăl i-o mspune fiului:
*“Al bătrân are nouăzeci de ani, acu’ ar face nouăzeci și unu, pe la noi se trăia mult, de ce să zic, e drept că numai cine apuca, unii au apucat, unii s-au oprit pe drum chiar dacă nu au vrut, adică sigur că nu au vrut, dar când e război nu te întreabă nimeni, noi le-am apucat pe amândouă prea bătrâni, da’ al bătrân tot s-a dus la Mărășești și pe urmă ți-a povestit și ție și eu am fost la cotul donului da’ tu habar n-ai ce-i aia, o să-ți povestec odată când om avea timp...”

“Happy Father’s Day!


*Adrian A. Agheorghiesei,“Sunt tatăl în minciună, în umeri și genunchi”(poezie)
* Textul îmi aparține