Așa cum obișnuiau aproape în fiecare dimineață de vacanță, domnul Crețu, pensionar, împreună cu nepoțelul lui de 7 anișori, se pregăteau să plece în oraș.

- Unde vrei să mergem astăzi, Nicușor? – întreabă bunicul, după ce a pregătit, în prima fază, bagajele obligatorii pentru fiecare ieșire (o haină mai groasă, de rezervă, pentru copil, apă, batiste din hârtie, șervețele umede, un prosop, telefonul mobil și - bineînțeles – bani de cheltuială).
- În parcul mare, că n-am mai fost de multă vreme și îmi plac locurile de joacă de acolo! – răspunde entuziasmat copilul.

Nu intră ei bine în parc și văd pe o alee, cum se plimba alene, așteptând clienți, un fel de trăsurică, vopsită cu personaje celebre din desenele animate, trasă se doi ponei, care aveau harnașamente foarte atractive pentru orice copil.
- Vreau și eu la căluți! – strigă Nicușor.
Bunicul îl abordează pe conductor, acesta spune că este liber, instalează copilul pe capră, îl asigură bine să nu cadă și fac turul parcului.
La sfârșit, are loc următorul dialog:

- Mulțumim frumos, cât ne costă?
- 10 lei!
- Poftim!
- Dar nu aveți mai mărunți? Sunteți primul client și nu am să vă dau rest de la 100 de lei!
- Nu, nu am decât acești bani.
- Păi, atunci eu zic să vă mai plimbați prin parc, mergeți și la locurile de joacă și poate schimbați undeva suta, pe mine mă găsiți pe aici toată ziua, nu este nicio problemă, sunt sigur că nu plecați acasă înainte de a plăti.
- Bine, așa o să facem.

S-au dus întâi la toneta cu vată de zahăr, dar aceasta încă nu era deschisă, apoi au încercat la cea cu floricele de porumb și au găsit aceeași situație, spre dezamăgirea copilului, dar mai ales a bunicului, care dorea să scape cât mai repede de datorie. Până la urmă, domnul Crețu își amintește de un chioșc cu diverse mărunțișuri, îl găsește deschis și cere, întinzând o bancnotă de 100 de lei, un pachet din biscuiții preferați ai lui Nicușor.
- Dar nu aveți bani mai mărunți? Sunteți primul client și nu am să vă dau rest! – spune vânzătoarea.
- Nu, nu am altfel de bani! – îi răspunde bunicul.

Între timp, copilul - care până atunci se lăsase amăgit de eventualele cumpărături de la cele două tonete și de la chioșcul din parc – își amintește de locurile de joacă, la care încă nu a ajuns:
- Ce facem bunicule? Nu mergem la locurile de joacă?
- Ba o să mergem, dar întâi trebuie să schimbăm banii ca să putem plăti plimbarea cu poneii. Haide să mai încercăm undeva, că știu eu un magazin aproape.

Intră ei în magazinul în care se vindeau articole sportive, se uită la biciclete, la rachete de tenis, la palete pentru tenis de masă, la mingi de tot felul, la diverse alte echipamente și bunicul se hotărăște să cumpere o șapcă, dar se lovește de aceeași problemă:
- Vă rog frumos să-mi dați bani mărunți, că sunteți primul client și nu am să vă dau rest.
Ce să facă? Salvarea parcă vine, surprinzător, de la copil:
- Bunicule, mai știi când am fost odată la restaurantul din parc și am mâncat pizza? Mi-a plăcut foarte mult și chiar îmi este foame. Hai, te rog frumos!!

Acuma, după atâta alergătură, parcă și domnului Crețu i-ar fi picat bine o bere, așa că intră în restaurant.
Înăuntru – niciun client (era, totuși, destul de devreme), doar un chelner care s-a năpustit amabil asupra bunicului și a copilului, copleșindu-i cu oferte de mic dejun sau de prânz.
- O pizza pentru amândoi, vă rugăm, cu de toate, mai puțin pește, un suc neacidulat, la temperatura camerei, pentru băiat și o bere la sticlă, rece, pentru mine.
Așteaptă ei binișor (vreo trei sferturi de oră) să vină pizza, mănâncă, apoi bunicul cere nota de plată.
Pizza a costat 25 de lei, sucul și berea câte 5 lei, în total 35 de lei.
- Opriți, vă rog, 40 – spune bunicul, întinzând spre chelner suta.
- Nu aveți mai mărunt? Încă nu am încasat nimic, că sunteți primul client. Nu am să vă dau rest!
- Nu, nu am domnule, în plus ne cam grăbim, că suntem în întârziere. Și am nevoie, neapărat, de o bancnotă de 10 lei, pentru altceva.
- Stați să văd dacă nu are să schimbe colegul de la bar sau doamna de la bucătărie.
Și, bineînțeles, nu aveau.
Ca ultimă soluție, chelnerul pleacă din restaurant, cheamă un băiat care făcea curățenie prin curte, îi dă misiunea și, peste alte trei sferturi de oră bune, acesta vine cu banii schimbați.

Între timp, lucrurile se cam complicaseră și pe alte planuri. Pe de o parte, bunicul a fost obligat să dea explicații doamnei Crețu, deoarece bunica era impacientată de ce copilul încă nu a ajuns acasă pentru a mânca de amiază și a se culca, așa cum îl obișnuiseră până acum, iar pe de alta, a contramandat întâlnirea pe care trebuia să o aibă cu un prieten.
Bine, cel puțin, că a rezolvat problema cu banii și putea să scape de datoria către omul cu poneii!
Așa că se mai plimbă puțin, în căutarea lui, în timp ce Nicușor întreba de zor despre locurile acelea minunate, special amenajate pentru joacă.

Într-un final, zăresc trăsurica trasă de ponei, parcată undeva către centrul parcului și bunicul, bucuros, merge către șeful atelajului cu o bancnotă de 10 lei în mână.
- Poftiți datoria de azi-dimineață!
- Domnule – zice omul cu poneii – după ce ați plecat dumneavoastră, nu am mai avut niciun client și m-am gândit că eu am greșit. Nu trebuia să vă spun că-mi datorați 10 lei și știți de ce? Când am deschis această mică afacere, cineva mi-a spus că, pentru a avea noroc toată ziua, primul client nu trebuie taxat. Deci, dumneavoastră ați fost primul client, nu vă costă nimic, plimbarea a fost din partea casei, țineți-vă cei 10 lei și faceți ce vreți cu ei!