Mă numesc Lola. Și, până în ziua în care am luat pastilele, toată lumea credea că sunt o fată obișnuită, chiar prea cuminte.


Sincer? Am fost cândva cuminte, poate chiar inocentă. Ca un "bagaj de vise ținute închise", ca în noua piesă de la Vama Veche -"Pe plajă-n Vamă la 5". Eram în spital când, am reușit totuși să-mi verific mailul pe telefon, și primisem un newsletter cu piesa asta, a lor. Acolo, în descriere, ei vorbeau despre felul în care au simțit nevoia să cânte toate cântecele copilăriei lor, în 2012, atunci când au văzut niște adolescenți cântând la chitară. Au stat toți în jurul unui cerc, și au pasat toată noaptea chitara din mână în mână. Treaba asta m-a făcut să mă gândesc, poate doar să îmi imaginez, fericirea de a te simți acceptat într-un grup. Și am început să am un dor nebun de viață, și am decis atunci să evadez din spital.

Mă uitam zilnic la nebunii din jurul meu. Unii erau irecuperabili, dar erau pe acolo câțiva, cam de vârsta mea, care pictau, sau chiar cântau la vreun instrument. Dar, de frica părinților, renunțaseră, ajunseseră să aibă cine știe ce meserie de dragul lor, până la prima cădere nervoasă.

Și, cum iubitul meu cânta așa frumos la chitară, i-am dat un mesaj, în care i-am spus "T., trebuie să mă scoți de aici. Hai la mare."

N-a fost chiar atât de complicat, stăteam la etajul 1, am sărit pe geam, și T. mă aștepta cu mașina, la 3 dimineața, când toți dormeau. I-am spus "Sper că nu le-ai spus alor tăi, T., cum faci de obicei. Nu-mi spune că iar tremură de frică să nu cumva să faci un accident, și nu te lasă să dispari câteva zile."

T. mi-a spus că nu-i mai pasă. Cum de altfel nici mie nu mai îmi păsa de reacția pe care o va avea mama mea excesiv de protectoare, când avea să afle că evadasem.

În 2 ore, am ajuns la Constanța.

"Ai luat un cort, T., la tine? Mai ții minte când ți-am zis de cort prima oară, și ai râs de mine, că nu crezi că aș rezista pe nisip, o noapte, în cort?
Era să mor, cu pastilele alea, și uite că n-am murit. Vroiau să îmi dea medicamente, să mă facă o legumă și pe mine cu ele, cum îl făcuseră pe B., sau pe V., foștii mei, dar m-am făcut că le iau și nu le-am luat.
Doamne, și când mă gândesc cum se uita terapeuta aia la mine, când îmi făcea terapia psihanalitică... Mi-a și spus "Eu nu vă judec. Puteți vorbi oricât..." O întrebasem și eu ca tot omul "Până când o să tot vorbesc. Când îmi spuneți concluzia dumneavoastră după aceste monologuri?" Și ea îmi spunea "Nu vă dau feedback, ca la școală, domnișoară Lola. Vă dau direct pastile." A fost zguduitor. M-am întors acasă și am scris într-un notepad "AJUTOR" de vreo 50 de ori. Apoi mi-am pierdut iar capul, ca de obicei, în vizionarea unor femei dezbrăcate, pe site-uri pornografice, în care eu de fapt eram într-o nevoie acută de ajutor, și nu mă mai vedeam o femeie împlinită. Mi se părea că ele, rotunde, rubensiene, arată așa cum trebuie să arate o femeie, nu eu. Eu? Deși mi-a spus multă lume că-s frumoasă, mi-au spus mulți și că, la 25 de ani, arăt ca de 16 ani, că am sânii mici, că arăt ca o puștoaică, imatură, și cum mama îmi tot zicea ce schiloadă sunt, și că să mai pun mâna să mai mânânc, mă simțeam direct furculiță.
Fusesem la slujba cu canonul lui Andrei Criteanul, fix când povesteau viața Mariei Egipteanca. Cu absolut toate momentele și detaliile, destul de intime. Cum un călugăr a alergat după o femeie goală în deșert, ca un adolescent. Altă femeie - furculiță, care descria cu lux și amănunt cum avusese relații și cu femei, și cu bărbați.

Și, mi-a venit atunci, un gând "O fi pustiu și pentru mine? Eu, care nu m-am culcat în viața mea cu o femeie, dar mă complăceam de ani de zile cu ideea, deși aveam iubit?"

La 5 dimineața, răsărea soarele peste prima jumătate întunecată a vieții mele, pe care doream să o las în urmă, definitiv. Și eram fericită că era și T. cu mine. Așa cum era el, nu cum era când se purta pentru a fi ceea ce făceau părinții sau societatea din el. Și, fără să îi spun de piesa celor de la Vama Veche, mi-a cântat la chitară melodii de-ale lui.