Povestea lui Florea-Zâmbet de Floare

Am auzit și eu, dar nu mai știu de unde, că, demult, pe vremea când florile vorbeau întocmai cum o fac oamenii, iar peștii zburau întocmai cum o fac păsările, trăia un grădinar iscusit cum nu se mai afla altul asmenea. Acest flăcău, căci era vorba de un grădinar tânăr, era numit Florea-Zâmbet de Floare pentru că atunci când zâmbea, soarele se oprea din drumul său, devenea mai cald și mai luminos, iar florile înfloreau dornice de a-i face pe plac. Florea al nostru avea ca singură avere o grădină ca un vis. Acolo, sute de flori pline de culoare și bucurie cântau pe diferite voci în timp ce peștișori aurii dansau pe lângă fântânile din care apa curgea în pârâiașe scânteietoare printre straturile de flori. Cale de zece mări și zece țări, oamenii veneau să asculte și să vadă toate minunățiile pe care le îngrijea Florea-Zâmbet de Floare cum ar îngriji un om cele mai scumpe odoare.
Iată că vestea acestei grădini ajunse și la palatul Împăratului Mustață-Sură, cel mai războinic și mai nemilos împărat din toate timpurile. Și ce-și spuse împăratul? „Nu le-am oferit niciodată nimic celor două fete ale mele! Acum, că le-a sosit vremea măritișului și în curând îmi vor bate la poartă tot felul de pețitori, ar fi bine să le dăruiesc ceva cu care să se poată mândri și ce ar fi mai nimerit decât niște flori din cele care cântă și niște pești din cei care dansează și zboară.” Nu stătu el prea mult pe gânduri și porni de îndată la drum cu un alai mare cât o oaste în toată legea. Străbătu cu fală cele zece mări și zece țări și în a zecea zi de călătorie, bătu la poarta grădinii minunate.
- Băiete, ia fă-te-ncoace!
Florea-Zâmbet de Floare tocmai hrănea stolurile de peștișori. Se opri din treabă și deschise poarta plin de bunătate.
- Care ți-e voia, mărite împărat?
- Eu sunt Împăratul Mustață-Sură! Auzit-ai de mine?
- Recunosc că nu! Dar, dacă nu ți-e cu supărare, te-aș ruga să poruncești slugilor tale să nu intre în grădina mea. Mă tem că atâta amar de oșteni îmi vor strica straturile și îmi vor speria peștii!
- Aici eu și numai eu sunt cel care dă porunci. Îți poruncesc să-mi dai două sute de flori dintre cele care cântă cel mai frumos și două sute de pești dintre cei care dansează cel mai bine, pentru a-i duce fetelor mele.
Grădinarul râse încetișor.
- Așa ceva nu este cu putință, împărate!
- Îndrăznești să mă refuzi?
Nu apucă bietul flăcău să explice împăratului că florile care sunt rupte nu trăiesc prea mult și că peștii care nu au în apropiere apă nu mai pot mișca nici o aripioară, că împăratul făcu un semn cu mâna și tot puhoiul de oșteni din alaiul său se revărsă în grădina cea frumoasă. Soldații smulseră florile din straturi, prinseră peștii și-i aruncară unul peste altul în sacii de călătorie, după care dărâmară fântânile și dădură foc întregului loc. De parcă tot dezastrul făcut de soldați nu fu suficient ca să potolească mânia împăratului, acesta dădu poruncă să fie înlănțuit grădinarul și aruncat în închisoarea de sub talpa palatului său.
Cum porunci Mustață-Sură se și înfăptui, căci nimeni nu îndrăznea să îl înfrunte. Întorși acasă, oștenii îl aruncară pe Florea în temniță și porniră să construiască o grădină sub ferestrele fetelor de împărat. Dar ce să vezi? Florile rupte se uscaseră în cele zece zile de drum, iar peștii erau cu toți mai țepeni decât pietrele. Mânios nevoie mare, împăratul porunci să fie aruncate afară din palat toate lucrurile din grădina minunată. În timpul acesta, la una dintre ferestre, cea mai mică fată a împăratului urmărea zarva din curtea palatului, încercând să înțeleagă ce se petrece. Fiind o fată curioasă, se strecură pe urma alaiului ce ieșea din palat, la timp pentru a vedea cu ochii săi locul în care soldații se descotorosiră de povara care nu le mai era de trebuință.
Mare milă o apucă pe mezină când văzu atâția pești aurii nemișcați și atâtea flori uscate. Plânse lângă zidurile palatului până ce rămase fără lacrimi. Pe când era gata să se întoarcă în camerele sale, numai ce i se păru că prin mormanul acela de uscăciuni se mișcă ceva. Privind mai bine, văzu că un peștișor mic se zbătea în apa adunată din lacrimile ei și o floare purpurie își schimbase culoarea, umezită de picăturile sărate. Prințesa apucă repede peștișorul și floarea și se repezi în camera ei. Acolo găsi un vas frumos cu pământ în care sădi floarea și o cupă de argint pe care o umplu cu apă pentru peștișorul auriu. Abia după trei zile în care prințesa nu mișcă vasul și cupa de lângă patul ei, peștișorul începu să bată din aripioare și floarea să grăiască cu glas subțire și plângător.
- Nenorocire pe capul nostru! Împăratul Mustață-Sură e un monstru!
Auzind acele vorbe despre tatăl ei, prințesa se supără și ieși din camera ei unde nu se mai întoarse decât seara, când floarea și peștișorul dormeau. Această întâmplare se repetă și a doua zi și a treia zi. Sătulă de cuvintele urâte ale florii, prințesa hotărî să o arunce cât mai departe de palat. Peștișorul auriu își luă zborul din cupa cu apă și se așeză pe floare, ca și când s-ar fi împotrivit planurilor fetei.
- Dacă nu te dai la o parte, jur că am să te arunc și pe tine!
- Dacă vrei să mă arunci, zise floarea, atunci aruncă-mă în temniță, acolo unde Mustață-Sură l-a aruncat pe dragul nostru Florea.
- Cine e Florea?
- Florea este fratele nostru, cel care are grijă de noi și cel care, când zâmbește, orice floare înflorește. Împăratul Mustață-Sură a distrus grădina noastră și l-a aruncat pe Florea în temniță, deși bietul băiat nu a făcut nimic altceva decât să refuze să se despartă de noi.
- Minți, se răsti prințesa, tatăl meu e un om drept!
Floarea dădu din cap cu tristețe, iar peștișorul zbură în cupa sa, scufundându-se cu totul în apă. Prințesa bătu din picior cu ciudă, înfășcă vasul și cupa și se repezi pe scările care duceau în temniță. Reuși cu greu să deschidă de una singură zăvoarele ruginite și să deschidă porțile greoaie, dar, până la urmă, ajunse sub talpa palatului, acolo unde, legat în lanțuri grele, abia mai respira Florea-Zâmbet de Floare. De cum văzu acei ochi blânzi de culoarea viorelelor, zâmbetul de pe buzele de culoarea macilor și părul de culoarea păpădiilor, prințesa se și îndrăgosti de grădinar. Nu mai pierdu vremea. Apucă cheile agățate într-un cui de pe perete și îl eliberă pe flăcău. Însă, de atâta stat în lanțuri, nemâncat și nebăut, Florea nu era în stare să se țină pe picioare. Prințesa se căzni până ce reuși să îl ducă în camera ei. Îl întinse în patul său și îl îngriji șapte zile și șapte nopți până ce Florea reuși să își revină.
În acest timp, Mustață-Sură auzi că Florea dispăruse din temniță și dădu poruncă să fie căutat în toată împărăția și scurtat de cap de îndată ce avea să fie prins din nou. Nu trecu mult și o servitoare înțelese că în camera prințesei cea mică se petrecea lucru necurat. Adică, fata începuse să mănânce și să bea cât pentru doi și nu mai lăsa pe nimeni să deretice în acea odaie, pe motiv că deretica ea singură. Dornică să se pună bine cu Mustață-Sură, femeia dădu fuga la împărat și îi povesti cele văzute. Săgetat de o bănuială, împăratul se năpusti dpre camera fetei.
- Vai și-amar de capul nostru, vine împăratul-monstru!
Auzind strigătul disperat al florii, fata împăratului, care în acel moment lua masa cu Florea, sări în sus speriată. Flăcăul nu se pierdu cu firea. Încălecă marginea ferestrei deschise și sări în grădina palatului, făcându-se nevăzut chiar înainte ca împăratul să lovească ușa de perete și să intre în camera prințesei.
- Tată, se prefăcu fata surprinsă, ai venit să iei masa cu mine?
- Unde e?
Fără a se speria de răcnetul tatălui ei, fata mușcă dintr-un măr ca și când și până atunci tot acest lucru l-ar fi făcut:
- Cine să fie? Aici sunt doar eu!
Mustață-Sură scotoci prin ficare cotlon, urmat de privirile iscoditoare a slujitoarei, dar nu găsi decât floarea purpurie și peștișorul auriu.
- De unde ai aceste odoare?
- Le-am găsit lângă zidul palatului.
Neștiind ce să mai zică, împăratul ieși din camera fetei și se pierdu în umbra coridoarelor, urmat de slujnică. Fata împăratului se repezi la fereastră, dar nici urmă de grădinar. Întristată, se întoarse la floare.
- Unde ar fi putut pleca Florea?
- El nu poate trăi fără flori! Va încerca să refacă grădina.
Prințesa căzu pe gânduri. Se obișnuise cu flăcăul prin preajma ei și, în curând, de dragul lui, își pierdu pofta de mâncare și somnul.
- Ce e cu tine, o întrebă într-o zi împăratul Mustață-Sură?
- Nimic, tată!
- Ar fi bine să nu fie nimic! Am hotărât să deschid porțile palatului pentru pețitori.
- Tată, aș dori să îmi aleg singură …
- Să nu aud un cuvânt, strigă mânios Mustață-Sură, de ce nu poți doar să asculți și să faci întocmai cum îți poruncesc? Cel ce o va lua de soție pe fata mea cea mare trebuie să răpună Balaurul de Foc, iar cel care te va lua pe tine de soție, va trebui să răpună Vrăjitorul Întunericului.
- Atunci, vom rămâne pe vecie nemăritate!
- Prostii, rosti împăratul, oricum, până ce vă sosesc pețitorii nu aveți voie să mai părăsiți palatul.
Mezina se retrase în camera ei. Peștișorul auriu zbură spre ea și i se așeză pe umăr, iar floarea începu să cânte încetișor un cântec trist. Prințesa începu să plângă. I se părea că este foarte nefericită și că tatăl ei nu o înțelege deloc. Se hotărî să vorbească cu sora ei, singura care ar putea să o înțeleagă și să o sfătuiască. Prințesa cea mare ascultă toată povestea surorii sale, surprinsă că în palat se întâmplau lucruri despre care ea una nu avea știință.
- Vreau să plec în căutarea lui Florea, zise mezina, nu vreau să îmi aleagă tata soț.
- Bine atunci, eu voi avea grijă să nu afle nimeni că ai părăsit palatul.
Așa cum fusese înțelesul cu sora ei, fata cea mică a împăratului Mustață-Sură îmbrăcă straie de oștean, luă un cal din grajdurile împăratului și porni în căutarea alesului său. Dar cum niciodată socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg, în drumul său, prințesa se întâlni cu dușmanul de moarte al tatălui său, Vrăjitorul Întunericului. Acesta călărea Balaurul de Foc și căuta pricină călătorilor care intrau sau ieșeau din împărăția lui Mustață-Sură. Când zări ceea ce credea el că era un oștean al lui Mustață-Sură, vrăjitorul se repezi, îl înfășcă de pe cal și zbură cu el până în Pădurea Întunecată unde se afla Castelul de Fier în care locuia.
- Din acest moment ai să mă slujești pe mine, o anunță pe prințesă Vrăjitorul Întunericului. Vei hrăni balaurii, vei curăța vasele de fier în care îmi fierb licorile și te vei ocupa de fiecare lucru necesar în casa mea. Ia spune, cum îți zice?
Temându-se ca glasul ei dulce să nu o dea de gol, prințesa făcu semn că nu poate vorbi.
- Ești mut? Bine, așa îți vom spune, Mutul. Treci la treabă, Mutule!
Din acea zi, pentru mezina împăratului Mustață-Sură începu o viață chinuitoare în slujba Vrăjitorului Întunericului. În câteva zile, pielea îi era arsă de cărbunii încinși pe care îi mâncau balaurii, unghiile îi erau rupte de frecatul oalelor de fier și spatele i se încovoiase de căratul sticlelor cu licori pe care le prepara stăpânul său.
În acest timp, în palatul lui Mustață-Sură, prințesa cea mare aștepta vești de la sora ei. Cu fiecare zi care trecea, fata devenea tot mai neliniștită. Într-o zi, pe când se plimba prin palat, prințesa ajunse în camera mezinei. Acolo, o floare purpurie pe jumătate ofilită îi cânta unui peștișor auriu pe jumătate amorțit:
- Ce e de făcut acum? Prințesa nu mai e pe drum.
- Ce spui tu acolo? sări fata împăratului. Unde e sora mea?
- Slujnică la vrăjitor e de-acum prințesa noastră, asta este vestea proastă!
Fata cea mare a împăratului luă floarea și peștișorul cu ea. După ce le îngriji câteva zile, se hotărî să-l trimită pe peștișor în zbor pentru a-l căuta pe Florea - Zâmbet de Floare să-i dea de veste că mezina căzuse în mâinile Vrăjitorului Întunericului. Peștișorul auriu zbură cât îl ținură aripioarele către casă. Mic cum era, fu nevoit să se oprească la fiecare din cele zece mări pe care le avea de străbătut, dar nu se dădu bătut până nu ajunse la grădina minunată pe care Florea începuse să o reconstruiască strat cu strat și fântână cu fântână. Auzind veștile pe care le aducea peștișorul auriu, Florea se pregăti de îndată de drum, căci îi căzuse și lui tare dragă fata împăratului, cu toate că Mustață-Sură îi pricinuise numai supărări.
Castelul de Fier era construit sub pământ, în mijlocul unei păduri și nimeni nu îi putu spune grădinarului în ce direcție să o apuce pentru a reuși să găsească sălașul vrăjitorului. Tocmai când era pe cale să își piardă nădejdea de a afla drumul pe care trebuie să o apuce, de piciorul său se agăță un scai vinețiu.
- Eu cunosc Pădurea Întunecată! M-am rostogolit de câteva ori pe acolo și te pot conduce, dar nu te pot ajuta să găsești locul în care e ascusns Castelul de Fier.
Florea se bucură și cu atâta lucru. Porni deci la drum, fără alte arme decât uneltele sale de grădinărit. Poate cuă nu putea mânui o sabie ca un cavaler, dar nimeni nu-l întrecea în mânuirea sapei și poate că nu știa cum se trage cu arcul, dar la tras cu grebla era cel mai priceput. Nu făcu prea mulți pași când pe umăr i se opri un fluture albastru.
- M-au trimis florile din grădina ta să am grijă de tine.
„Ce putea face un fluture împotriva unui vrăjitor?” îi trecu prin minte grădinarului, dar îl primi pe fluture ca tovarăș de drum. Nu trecu mult și din urmă îi ajunse o broscuță aurie.
- M-au trimis peștișorii din fântânile tale să îți port de grijă.
„Cum poate face față o broscuță unui vrăjitor?” se gândi iar Florea, dar o primi și pe broscuță să îl însoțească.
Îndrumați de scaiul vânăt, cei trei tovarăși de drum ajunseră în sfârșit în Pădurea Întunecată. Așa copaci răsuciți și asemenea uscăciuni cum erau în acel loc nu-i mai fusese dat să vadă niciodată grădinarului nostru. Harnic cum era, porni a curăța de mizerii copacii și a smulge buruienile, după care presără prin iarbă semințe de clopoței. Zâmbind așa cum doar el știa să facă, ademeni un nor deasupra pădurii. Acesta udă semințele care încolțiră de îndată. La zâmbetul său, apăru și soarele printre ramurile curățate, iar clopoțeii înfloriră cu clinchete vesele, schimbând pe loc înfățișarea pădurii.
Ca prin minune, în fața grădinarului apăru un iepuraș drăgălaș care îi făcu semne să îl urmeze. Mare îi fu mirarea lui Florea când văzu locul în care fusese condus. La picioarele unui copac bătrân se căsca o scorbură imensă prin care coborau în pământ niște scări întunecate.
- Pădurea îți mulțumește pentru grija ta, strigă iepurașul, după care o luă la goană și se făcu nevăzut.
- Aici trebuie să fie Castelul de Fier, spuse Florea – Zâmbet de Floare.
Aripile fluturașului începură a lumina drumul prin bezna care se adâncea pe măsură ce coborau spre inima pământului. La un moment dat, în fața lor apăru Balaurul de Foc. Scuipă flăcări în toate direcțiile închizându-i într-un cerc de foc. Broscuța sări din buzunarul grădinarului și scuipă peste flăcările înalte o ploaie de noroi care stinse de îndată tot ce ardea. Florea își scoase sapa și îl țintui cu ea pe balaur de peretele coridorului la capătul căruia se zărea poarta de fier a castelului în care locuia vrăjitorul. Degeaba se zbătu dihania să se elibereze și să mai toarne foc peste grădinar, că sapa fusese bine înfiptă prin botul lui și nu se clinti din loc.
Florea deschise poarta fără să îl mai oprească nimeni. Căută prin toate încăperile, dar nu reuși să dea de frumoasa prințesă care îl salvase de Mustață-Sură. Într-o încăpere în care câteva oale uriașe bolboroseau la foc, văzu o arătare cocoșată, cu mâinile arse și fără unghii, care începu să plângă de îndată ce îl văzu. Pe când se gândea că i se păreau cunoscuți ochii aceia ca albăstrelele și părul ca mătasea porumbului, în odaie apăru Vrăjitorul Întunericului.
- Mutule, ia leagă-l pe flăcăul acesta! Am poftă să mănânc mâine la cină inimă de voinic!
Arătarea se apropie de grădinar, iar acesta rămase uimit să vadă că legătura era doar de ochii vrăjitorului și foarte ușor de desfăcut. O șoaptă blândă ajunse la urechea lui:
- Așteaptă să adoarmă stăpânul meu și apoi fugi de aici cât te țin picioarele!
Florea recunoscu imediat vocea aceea. Fiind un flăcău isteț, înțelese imediat cum stăteau lucrurile în Castelul de Fier. Așteptă ca vrăjitorul să își fiarbă licorile magice, să termine cu preumblarea prin castel și să se așeze la odihnă. Când auzi sforăitul greu de-a lungul coridoarelor, își lepădă legătura de la mâini și prinse a-l lega strașnic pe vrăjitor de patul lui. Înainte ca acesta să se trezească, apucă sticlele cu licori, o luă pe prințesă cu el și ieșiră la suprafață. În urma sa turnă toate licorile magice prin scorbură, pe scări în jos. Pământul prinse a se cutremura și a se prăvăli peste Castelul de Fier, iar Vrăjitorul Întunecat și Balaurul de Foc rămaseră îngropați pentru totdeauna sub dărâmături.
Acum, vă dați seama și voi ce ochi a făcut Împăratul Mustață-Sură când la poarta palatului său se trezi cu mezina însoțită de Florea – Zâmbet de floare. Dar cuvântul dat e cuvânt și nici cărpănosul acesta de împărat nu și-l încălcă. I-o dădu pe fată de soție și jumătate din împărăția sa. Așa că, nu trecu mult și în acele locuri începură să înflorească flori cântătoare și să zboare pești aurii, fără ca împăratul să facă vreun război pentru aceasta. Până la urmă, a înțeles și Mustață-Sură că numai cu bunătate și iubire poți obține lucrurile de valoare.
Noroc că mi-a cântat și mie povestea aceasta o floare, că altfel n-aș fi crezut că peștii pot să zboare.
Mihaela Rașcu