Ulița ei se deschide-n șosea ca un Y. Cineva, cândva, în unghiul răsfrânt a sădit un parmen auriu.
Singur și neîngrădit poate de-aceea era respectat de copii.Ne urcam în el și-l scuturam să-i mâncăm poamele fără griji, nimeni nu ne spunea nimic...
Astă-toamnă, târziu, în una din rarele reveniri, l-am găsit desfrunzit, solemn și tăcut, pentru mine anume parcă păstrând, pe-o creangă, sus, un măr rotund și bălai îmbujorat lucind în soarele blând parcă strigând: vino și mușcă-mi cu lăcomie de dinți,cât nu dă înghețul, pulpa mea aromată hai vino, te-așteaptă...
Imaginea cu mine suit în copac, privit de copiii venind de la școală arătându-mă cu degetul și râzând de unchiașul țicnit, m-a făcut să zâmbesc.
Mi-am amintit de primăvara aceea când ea a înflorit odată cu el de-am amețit așa de tare încât mereu greșeam, ocolind pe ulița ei, drumul spre școală...
Da, a crescut prea sus, la ea n-am ajuns și nici alții...
Viața ne-a dus pe alte drumuri, pe alte cărări. Mai aflam vești despre ea. Pe cât de frumoasă era pe-atât de ambițioasă. A ajuns profesoară de facultate în orașul cel mare, doctor în științe, decan...
Ultima oară am văzut-o în cimitir la pomenirea morților înconjurată de frați și nepoți. Prezență sobră,distinsă, se vedea cât colo că-i o persoană cu ștaif. Încă se puteau citi pe chip urmele unei frumuseți debordante. Mi-a zâmbit făcându-mi cu mâna când privirile ni s-au întâlnit. Mi-am zis că merg să-i vorbesc dar preotul a ajuns cu veșnica lui pomenire și... prilejul s-a dus...
Ieri am trecut iar pe lângă parmenul nostru auriu. Pe creangă, sus, un putregai închircit încă rezistă în legănare de vânt.Întâmplarea a făcut să mă întâlnesc cu un frate al ei...
Singură și bolnavă,cu diplome, titluri și cu numai de ea știut cât amar de regrete, își trăieste apusul într-un azil...

E iar primăvară și-o altă minune de fată va înflori odată cu mărul, și-un alt puștan poate va ameți de uimire...