Se făcea că ochii ei îi apasă pipeptul cu așa putere, că nu putea respira. Avea părul de abanos, buze cărnoase și ochii, ah, ochii! precum săgeți ce-l înțepau, dându-i senzația că se stinge încet. Nu înțelegea de ce ea, femeia aveia atât de femeie îl tot înghiontea cu privirea din colțul mesei de plastic de pe terasa unui bar înecat în fum de țigare și parfum de primăvară.

Să se ridice? Încercase de nenumărate ori până atunci, dar privirea ei era grea, apăsătoare și învăluit în ea, se simțea învăluit în plumb, precum busturile lui Mănăstireanu în bronz. Nici soarele ce, parcă mai mult în ciudă, se strecura pe sub umbrela inscripționată cu bere “Timișoreana” nu-l lăsa în pace. O învălui în lumina lui dându-i un fel de aureolă, sau mai bine zis făcând-o să pară un fel de Iisus femeie într-o capsulă ce-o urca spre cer, dacă pot face aluzie la unele icoane bizantine ce-L înfățișează pe Iisus extraterestru, după Kebrach.

Își sorbi cafeaua. Oare? Nu era sigur dacă el fu cel ce goli ceașca sau soarele îi supse conținutul prin una din razele loi. Închise ochii. Așa cu ochii închiși, spera să scape, să evadeze din cușca privirilor ei, dar parcă le simțea arzându-i cu mare intensitate pielea. Când și-i deschise, nu mai era. Doar chelnerița blondă cu sânii cât dovleacul, un zâmbet cât să înghită toată masa, bulevardul și clădirea halei de carne de vis-a-vis îl privea rece, dar cu dorință. O, nu carnală, să nu credeți asta, ci materială. Avea de plătit cafeaua și cele trei țigări comandate. De ciudă o aprinse pe ultima și comandă o altă cafea. În ceașca adusă, înconjurată de spuma maronie: ea. La fel și pe bacnota întinsă coțofanei cu picioare din gât și un fund numai bun de strâns în palme. “De ce mă urmărește?” se gândi și o sorbi atât din pchi cât și la propriu cu-n saț ieșit din comun. Mintea lui o lua razna. Îi apărea ca o hologramă în fața lui, mereu, mereu și nu era doar atât...