11 noiembrie 1991, ora 17 și 35 de minute. Pe coridorul din fața cancelariei se aud pașii femeii de serviciu, inconfundabili, prin felul apăsat de a călca, parcă i-ar fi părut rău că trebuie să meargă, să înainteze cumva pe cimentul proaspăt spălat.
Vag, ca dintr-o gură astupată de pânză, aud: „La telefoooon, doamna profesoară Deliu”...
Eu sunt chemată, dar de ce și de către cine?...mă întreb în gând, apoi, cum mai erau puține minute din oră, le dau elevilor ceva de scris și mă îndrept spre secretariat, unde telefonul fusese lăsat în furcă. Trăiam vremuri când nici în vocabular nu intrase termenul „celular”, dar să mai și avem...
Ridic receptorul, fără vreo reacție anume, fără vreo umbră de premoniție.
- Da, zic, cine e?
- Gia, nu găsim fata, Petruța, a venit la școală după tine? aud eu vocea cunoscută a soacrei.
- Ce să caute Petruța la școală, când a mai venit ea după mine, ce înseamnă asta? m-am trezit țipând, acuzând indirect, nici eu nu știam pe cine, de absența Petruței.
Am lăsat telefonul jos, cu o mână brusc robotizată, mi-au trebuit doar câteva secunde să ies din curtea școlii, pe drumul atât de cunoscut al satului, acum, ca un animal năpârlit de orice urmă de viață.
Noiembrie se dovedise necruțător: ceață, burniță, un croncănit de păsări flămânde, înfricoșate, tăiau tușele negre ale acelei nopți, care își căscase gura înspre ultimele pâlpâiri firave de lumină îmbâcsită. Când și când se auzea câte o tobă, urmată de niște lamentări ale unor clarinete, nelipsite de la nunțile cu taraf popular, așa cum se făceau și chiar se mai fac, asemenea petreceri, pe la țară.
Mergeam spre casă cu mintea țesută brusc de întrebări, dacă e la prietena ei, Nelica, dacă s-a dus după vreo nuntă (erau patru nunți în sat, cum se obișnuiește toamna, când vinul a fiert și oamenii se așază pe lângă foc, eliberați de truda câmpului).
Acasă am găsit deja o echipă agitată: veniseră doi vecini, unchiul Tonică, tanti Margareta, evident, soțul și bunicii Petruței.
Retrasă în pat, abia zărindu-se dintre perne, Sanda, fata cea mare, sta tăcută, cu păpușa preferată în brațe și o tot mângâia.
I-am privit pe fiecare preț de câteva clipe, așa de rătăcită, de contrariată, încât au simțit nevoia să se scuze, că au căutat peste tot, unde ar fi putut să se ducă Petruța, dar nimeni nu știe nimic.
- În cimitir ați căutat? m-am trezit întrebând, urmând firul unei logici pe care, mult mai târziu, am înțeles că numai o mamă îl are...
Era luni, după nunta unor tineri, la câteva case de noi și ai cărei socri mici locuiau pe ulița paralelă, unde, la capăt, se afla cimitirul satului.
- Ce să caute fata noastră în cimitir? mă contrazice imediat soacra.
- Uite cum facem, le spun pe un ton imperios, fără replică la observația bunicii, ne împărțim pe grupe, fiecare merge în zone diferite, întrebați oamenii, duceți-vă pe la nunți, mergeți la cârciumi, oriunde este cel mai mic semn că se află cineva acolo.
Apoi am ieșit în uliță, am strigat la prietenele ei de joacă, deși îmi spuseseră ceilalți că au căutat-o.
Evident, nu era.
Am revenit acasă și, dintr-o dată, trupul meu s-a încordat, parcă străbătut de curent electric, simțeam cum mi se scurge din creștetul capului, până-n călcâie, o apă clocotită, care îmi lua, în căderea ei, toată puterea. M-am lăsat ușor pe tăblia de pal a dormezei, am îngenuncheat, oasele îmi împungeau cu dușmănie carnea, într-o revoltă de care n-am mai scăpat nici după aceea.
În poziția asta, cu patru ani și patru luni în urmă, trecusem prin travaliul nașterii fetiței mele, Petruța. Am privit ceasul de perete, arăta 18 și 35 de minute... Mi-e greu să descriu asemenea senzație, chiar și acum, după atâta amar de ani.
Fără să spun nimic nimănui, din acel moment am înțeles că viața Petruței se scursese prin mine, direct în pământ.
Am ieșit din casă, nu înainte de a impune unchiului să verifice în cimitir, mi se crease ad-hoc o obsesie cu locul acela sinistru.
Minutele treceau înfășurate parcă în stropi reci, se strecurau pe sub haine, transpirația devenea de nesuportat, mersul greoi, prin întunericul dens.
După o oră și jumătate eram înapoi acasă, toți, fără niciun rezultat.

11 noiembrie, 1991, noaptea ...dar ce noapte... albă... sau neagră...cum trăgea din mine fără milă, cum își schimonosea orele, lungindu-le, așezându-le pe niște picioroange, să nu ajung la ele ca să le implor „treceți mai repede!”...
La primele semne ale dimineții am anunțat Poliția, Vama Calafat, Radio Oltenia, sperând nebunește că Petruța fusese răpită de niște străini, despre care lumea, auzind ce s-a întâmplat, a început să brodeze povești cu răpiri succesive de copii, pentru trafic de organe.
Nu mai eram în stare de a gândi la rece, nu excludeam nicio variantă, indiferent de la cine venea.
De-asta am ajuns să merg la o doamnă care ghicea-n cărți. Venerabila învățătoare, căci asta era profesia dumneaei, m-a privit în timp ce tăia cărțile, de parcă avea în față o ființă extraplanetară. A desenat în aer niște figuri, linii drepte, apoi frânte de câte-o pauză, când spunea ceva încet, care mie îmi suna a rugăciune. Nici ea nu crede ce face, am raționat atunci, altfel ar mărturisi clar ce vede printre dame de treflă și valeți.
Nu vedea, într-adevăr, nimic și rostea propoziții cu dublu înțeles, formule uzitate la asemenea descântece, scamatorii sau cum vreți să le spuneți.
Dar câți dintre noi, să recunoaștem, nu apelăm la magia albă, mai albă decât spaimele din care nu găsim calea să ieșim, la un moment dat...
Eu am plecat de-acolo cu mintea aburită, iar următorul popas a fost la o vrăjitoare
dintr-un sat apropiat. Aici femeia a făcut o demonstrație pentru cât de semidoctă poate fi o șarlatană, vicleană și profitoare, „retezând” ședințele în pauze care trebuiau continuate cu bani, pentru „liniștirea spiritelor”.
Am „liniștit” acolo multe spirite, pe mine și pe familia noastră, peste care băteau toate vânturile deznădejdii, mai nemilos ca într-un ținut siberian, nu le-a putut liniști nimic.
Obosită de vrăjile legate la ochi, care nu o zăreau niciunde pe fata mea, în sfârșit, m-am înapoiat acasă și, alături de soț, ne-am înarmat cu niște căngi, controlând fântână după fântână. Printre bărbați, eram un fel de gardă, rolul principal în mânuirea căngilor, avându-l soțul, ajutat de doi vecini binevoitori.
Ciuturile scoteau însă o apă limpede, transparentă precum sticla paharului de cristal pe care-l ții doar în vitrină și doar pentru ocazii rare, având grijă să-l ștergi periodic, să nu se piardă sclipirea de Bohemia.

În acea zi, nu cunosc prin ce demers, elevilor li s-au suspendat cursurile, conduși de dascăli, au căutat prin pădurea de lângă Ciupercenii Noi, apoi, în cea dinspre Poiana Mare.
Nimic!
La un moment dat am înțepenit lângă telefon, stăteam pe scaun, cu privirea fixă, așteptând o minune, să sune cineva, să-mi spună că a făcut o farsă, o glumă proastă și că uite, a venit Petruța înapoi.
Dar telefonul a rămas mut.
După-masă, cam pe la 16 și 30 de minute s-a auzit un țipăt pe stradă.
- Săriți, lumeee, Petruțaaa... Petruța...e în grădină la noi!
Am alergat ca o jucărie teleghidată spre grădina aceea.
Nu știu de unde a răsărit atâta lume, țipa ca din gură de șarpe, sunetele șuierau peste tot, asemenea unor gloanțe și se opreau toate în inima mea!
- Înapoi! am urlat când am ajuns lângă gardul unde copilul meu era spânzurat, cu pardesiul tras peste față, cu o mână rămasă țeapănă, ridicată spre guler, semn că până la ultima suflare încercase să tragă blestematul de pardesiu ce i se agățase, când a vrut să sară.
- Înapoi, toți!
- Și m-am apropiat...
Scândurile erau tot o urmă de tocuri, de la ghetuțe, cât luptase cu gardul neclintit, cu pardesiul roșu-cărămiziu, căreia mama îi întărise nasturii, să nu se rupă...și nu s-au rupt, s-o elibereze de sub stofa groasă... asfixiind-o, până la urmă.
M-am dus lângă ea, lumea a amuțit ca în transă, soțul meu s-a prăbușit la pământ, numai eu am privit lung, am dat pardesiul la o parte să-i văd fața, i-am luat mânuța într-a mea, nu era țeapănă, doar rece, însă mi s-a părut, cum o țineam așa, că împrumută din căldura mâinii mele.
I-am îndreptat căciulița cu moț și mi-am cerut iertare, cum n-am mai făcut-o niciodată de atunci, cu altcineva.
- Iartă-mă, Petruța, am șoptit cu ultimele puteri, știu că mi-ai trimis un semn și mama nu ți l-a urmat...m-ai strigat și nu te-am auzit, m-ai așteptat, te-ai rugat cu toată puterea, nu-i așa?...Vino, Cuțică, scapă-mă de-aici.. și Cuțica nu te-a auzit, nu te-a scăpat, iartă-mă, Petruța!
- M-am prăbușit la rădăcina gardului, altceva nu mai știu...
Nu prea-mi amintesc multe nici despre înmormântarea propriu-zisă, copiii în plutoane, cu buchețele de tufănici, de crizanteme, coroane, traversate pe diagonală de panglici negre, rumoare, vaiete, un sicriu sculptat adânc în lemn de stejar și Petruța, cu fața tristă, puțin mirată...
Stătuse o zi și o noapte agățată-n gard, ca un pui de găină, ca o haină veche, menită să alunge graurii, ca o pată roșie pe insula aceea de tăcere tomnatică a lui 11 noiembrie...
Ce a urmat au fost zile în care s-au rupt norii, medicamentele puternice îmi creau somnolență, adunam de prin casă tot ce mi-ar fi putut aminti de Petruța: ghiozdanul în care îi puneam pachetul de la grădiniță, unde se mai afla încă o jumătate de eugenie, păpușa Danuț, râvnită de toate fetițele vecine, pentru că era băiețel și avea un biberon caraghios în gură, ochelarii de soare, pe care-i purtase la mare, rămași cu o singură lentilă, rochițele, sandalele negre, cu urme de noroi uscat pe tălpi, bilețele mâzgălite de mâna ei, unde-mi făcea declarații de dragoste, foaia cu ultima poezie de la grădi, pe care mi-o recitase urcată pe lada de la capătul dormezei...
Ce n-am putut să arunc, nici după ani și ani, au fost ultimele haine pe care le-a purtat înainte de a-i face baia săptămânală...
De ce?...
Pentru că păstrau mirosul ei ușor dulceag...da, Petruța mirosea a prăjitură caldă, a vanilie. Devenise un ritual ca, întâi să-i sărut mânuțele, apoi să începem baia.
Nemaiavând mânuțele, sărutam hainele acelea: un tricou galben, cam grosuț, cu doi iepurași desenați pe piept, un pulover din lână, vișiniu, croșetat chiar de mine, într-ale cărui buzunare au rămas câteva pietricele și un ghemotoc mic, dintr-o hârtie cu un abțibild de la guma de mestecat, ciorapii de culoare roșie, în care se păstra și încă se mai păstrează forma tălpilor sale.
Le luam pe fiecare în parte, le adulmecam, precum o leoaică puiul abia născut, apoi le sărutam și le stropeam cu lacrimi.
Plângeam mult, dar de la o vreme, Sanda, fata cea mare, mă urmărea, mă trăgea cu furie de haine, reproșându-mi, în felul ei, că o neglijam: „De ce plângi, mai ai o fetiță”...
Adevărat că începusem aproape să n-o mai observ, că-mi adunam spaimele în coșmaruri din care mă trezeam tremurând, cu impresia că m-a strigat Petruța și nu i-am răspuns.
Poate m-a și strigat, nu i-am răspuns, pentru că nu am auzit, dar ea nu are de unde să mai știe asta.
De aceea, vă spun că iarna vine uneori fără să te anunțe și uită să mai plece.
Sanda nu a mers niciodată la cimitir, unde se află îngropată sora ei, Petruța.
Iar eu nu am avut curajul să întreb niciodată de ce...

Prima săptămână nu asumi despărțirea decât fragmentar, greul vine după...
Te minți că se întoarce, că o să vă-ntâlniți în vis, ceea ce, în cazul meu, nu s-a întâmplat decât după un an și ceva, semn că nici divinitatea nu era interesată să-mi ia din suferință.

Firul acesta al evocării mele cu destule noduri, cu destule esențe de gând amar întârziat, are nevoie de puțină lumină.
Nu v-am spus cum a ajuns Petruța spânzurată în gardul care despărțea grădina vecinilor de cimitir.
Nunta și moartea sunt două momente ale unui ritual de trecere...
De trecere a fost și pentru noi nunta vecinilor, la care sâmbătă și duminică am fost invitați și unde am luat fetițele, cum se obișnuiește sau se obișnuia pe-atunci.
Ingenuitatea copilăriei este uneori contagioasă și duminică seara Petruța s-a pus în mijlocul fiecărei hore și a dansat în ritmul ei, fascinându-i pe toți care se roteau , urmărind-o cu ochii încălziți, cum se-nvârtea pe călcâie, în jumătăți de piruete .
A fost foarte fericită, îi plăcea animația, să aibă companie mereu, era un suflet așa de primitor...ce Cuțică, vrei să nu am și eu o prietenă, îmi zpunea, ca o scuză indirectă, pentru vizitele dese la Nelica, fetița de aceeași vârstă cu ea.
În fatidica după-amiază de luni, 11 noiembrie 1991, a dormit, după ce s-a trezit, a mers la bunica ei și a întrebat unde este Sandica, sora cea mare.
Nu știu cu certitudine ce i-a răspuns bunica, nu mi-a recunoscut exact vorbele care ar fi putut-o determina să plece în căutarea sorei celei mari.
Cam după 2 ore, când familia a observat că, de fapt, Petruța nu este nici cu Săndica, nici prin curte, au început să-și pună întrebări, soțul, dar și bunicii fetei, care locuiau cu noi.
Au mers prin vecini, nu au aflat niciun detaliu, de parcă ar fi fost o entitate invizibilă, nimeni nu avea nicio informație.
Au alarmat rudele, m-au sunat pe mine la școală.
Adevărul pur nu-l cunosc, dar în insomniile ce au urmat înmormântării, am pus cap la cap faptele.
Da, Petruța plecase să-și găsească sora cea mare, tocmai când nunta vecinilor mergea, conform obiceiului, la socrii mici, pe strada vecină. S-a luat după nuntași, însă cine să bage de seamă o fetiță de 4 ani și 4 luni...
A trecut neobservată...
În larma binedispușilor de la nuntă, fără a vedea pe cineva cunoscut, Petruța nu s-a simțit bine și a vrut să revină acasă.
A luat-o în sens invers și s-a trezit la poarta cimitirului.
A intrat.
Probabil crucile cu poze, din marmură albă, neagră sau din ciment au atras-o...le-o fi privind o vreme...apoi a încurcat cărările, nu a mai văzut pe unde s-o ia înapoi.
Se înnegura și singurul său reper devenise gardul cimitirului, care se învecina cu grădinile oamenilor de pe cealaltă stradă.
Faptul că malul de pământ din cimitir era foarte înalt, pentru că se făcuseră gropi zidite și se depusese surplusul de pământ acolo, a fost marea nenorocire!
Doar ce a ridicat piciorul, vrând să ajungă în grădină, și s-a trezit că de partea cealaltă era foarte jos pământul.
Pardesiul i s-a agățat în gard, s-a răsucit în jurul unei scânduri mai ascuțite ce lega cletele, apoi a venit peste față, acoperind-o complet, după ce, din zbatere, a reușit să scoată o mână...
Cât timp s-o fi luptat nu voi ști niciodată, după cum nu voi afla care a fost ultimul ei cuvânt...poate Cuțică, diminutivul creat de copilul meu pentru apelativul mamă.
Așa își personalizase ea mama- îi spunea Cuțică.
Nu mi s-a mai spus nicicând așa, Sanda, după ce Petruța nu a mai fost, îmi spunea Pipa, nu știu de unde până unde, era mai neutru și nu avea vreo legătură cu celălalt termen de alint.
Pentru mine, ca și pentru toți oamenii, viața a continuat și după această nenorocire, însă m-a despuiat de veșmântul în care trăisem până atunci.
Devenisem taciturnă, cu lungi monologuri în care acuzam până și copiii nevinovați, întâlniți pe stradă, întâmplător- de ce nu voi, de ce Petruța...
Față de Sanda nu am fost mai bună, ceva părea că se frânge mereu, capitulasem!
Mă înrăisem!
Cu mine, cu ceilalți, cu Sanda.
Într-o zi, făceam teme la matematică și ea nu pricepea.
Am ridicat palma, dar am auzit, parcă în vis, "nu mai da! nu mai da!"
Încovoiată, de parcă aș fi dus o greutate teribilă în spinare, m-am dus în baie, în fața oglinzii și am urlat înfiorător la imaginea pe care o vedeam: Hai sictir!
Pe etajeră se afla un pahar înalt de plastic, în care erau patru periuțe de dinți, două de copii, două de adulți și câteva lame de bărbierit.
Am rupt în mai multe bucăți periuța devenită inutilă, am luat o lamă, nedesfăcută încă din ambalajul său, am pus-o pe mână...
În acel moment ușa de la baie s-a deschis și a apărut Sanda.
-Mami, te rog, mai spune-mi o singură dată și să vezi tu că acum înțeleg, dacă nu țipi și nu dai în mine.
Am rămas câteva clipe derutată, mecanic, am pus lama la locul ei, am aruncat bucățile periuței de dinți pe geam și m-am dus lângă Sanda.
-Puiule, i-am zis cu vocea stinsă, îți explic și de mai multe ori, până vei înțelege toate exercițiile.
Mama nu va mai țipa la tine și nu va mai ridica palma niciodată, uită-te la mine, îți jur că așa va fi.

Sanda a crescut mare, a învățat bine, și-a făcut prietene, nu mi s-a confesat însă vreodată că a chinuit-o amintirea Petruței, poate și pentru că, fiind copil și ea, altfel a trecut prin despărțirea de sora mai mică.
Dispăruse competiția pentru o ciocolată în plus, dar dispăruse și gala costumelor de doamnă pe care o organizau seara, îmbrăcându-se în hainele mele.
Nu ne putem pune în mintea altcuiva, indiferent cum se numește sau cine este el.
Doar despre mine pot să spun că întotdeauna iarna are alt calendar, după care se desfășoară, iar cine a spus ceea ce nu te doboară te întărește, habar nu are.
Nu te întăresc nenorocirile, nici ale altora, darămite ale tale.
Fulguiești prin viață cu tot felul de surogate, saluți în stânga și în dreapta, încurajezi inițiative, devii animatorul campaniilor umanitare- toate, clișee!
Niciodată nu mai ești cel dinaintea dezastrului!
Și asta resimt toți cei care îți sunt dragi.
Au pierdut partea ta luminoasă, ca pe o insulă înghițită de o revărsare a oceanului, tocmai când acolo își făcuseră cuib păsările cerului.