Epilog



Mașina, un Peugeut 607 de culoare neagră, părăsi drumul Național D180 și intră pe D1508. Un indicator rutier arăta că mai sunt douăzeci de kilometri până în Chaparon, o mică localitate pe malul lacului Annecy. În zare, spre nord, se zăreau crestele Alpilor francezi, acoperite cu zăpadă. Acum, la sfârșit de ianuarie, stațiunile montane erau asediate de schiori, dar orășelul Chaparon era oarecum ferit de această invazie, lacul aducea turiști în special vara, hotelurile și pensiunile din zonă fiind neîncăpătoare. Bărbatul opri mașina și își aprinse o țigară. Tânăra din dreapta lui coborî și intră într-un mic magazin alimentar cu specialități de brânză și carne de vânat. Se întoarse după câteva minute cu o sacoșă plină pe care o așeză atent, în portbagaj.
- Sper că ai luat și vin, zise bărbatul.
- Trei sticle de Chateauneuf de Pape, cum ai scris pe bilet, răspunse fata. Am luat și o sticlă de șampanie, m-am gândit că trebuie udată casa, nu? Are nume frumos, Jolie cottage de fous, parcă
- Da, ai dreptate. Când mă gândesc ce ieftin am cumpărat-o, nici nu-mi vine să cred.
- Bine că s-a terminat totul, dacă mai dura o lună-două, cred că o luam razna. Tot așteptam un moment potrivit și nu mai apărea.
- Da, s-a terminat, cu ceva emoții, recunosc. Dar, știi cum se spune: „Dacă tot aștepți momentul potrivit, te întrec alții care nu-l așteaptă”. Dacă nu erau tâmpiții ăia doi, care se dădeau scriitori, mai dura un pic. Dar poate a fost mai bine așa, ăștia au forțat evenimentele. Oricum, mult nu te mai puteam ține internată, ne luase lumea la ochi. A fost puțin cam stresantă șederea ta acolo, dar asta era singura soluție, puteai lua câțiva ani pentru delapidare, cât credeai că mai poți acoperi lipsa aia din bancă? Norocul tău a fost și cu proștii ăia pe care a căzut măgăreața. Dar ideea cu violul și tentativa de sinucidere a fost bună, ai jucat bine în piesa asta, altfel nu prea aveai motive de internare. Mai greu a fost cu Istrate, mai rar am văzut un tip atât de băgăcios.
- O fi director acum, zise tânăra.
- Da, mai mult ca sigur. A trebuit să-i dau de lucru cu doctoratul și să-i ocup timpul cu ceva. De fapt, lucrarea tot eu i-am dat-o, am zis că sunt niște studii personale pe care nu mă mai interesează să le dezvolt și, ca prieten, i le cedez lui, să le publice dacă vrea. A pus botul și le-a luat cu virgulă cu tot, exact așa cum i le-am dat. E cercetarea unui medic francez, Maurice, cu care ne-am împrietenit la o conferință, chiar tipul care ne-a găsit casa asta, l-ai cunoscut și tu. Un tip tare sociabil, dar nu întotdeauna a fost așa. Nevastă-sa a dat divorț din motive de alcool. Bea mult și apoi făcea scandal acasă. A fost la dezalcoolizare și după aia și-a revenit, dar nu mai era același om, devenise plictisitor. D’aia l-a și lăsat nevastă-sa. Acum și-a mai revenit, a început să bea moderat și a devenit iar normal și frecventabil, încât a reușit să-și finalizeze și studiile la care lucra și să le publice. După ce se mai așază lucrurile, voi trimite și o anonimă la universitate, la comisia de etică. Și le trimit și revistele în care s-au publicat articolele. Dar nu cred că se vor mira prea tare, plagiatele au devenit ceva obișnuit în ultimul timp.

Fata se întoarse spre el și îl luă de mână. „Intelectualii ăștia..., gândi ea, sunt ca mafioții, se omoară doar între ei”. Citise asta undeva, dar nu-și mai amintea unde. Se încruntă puțin și efortul intelectual îi aduse un rid mic pe fruntea albă. Și doctorul ăsta francez, Maurice... Simpatic, divorțat și plin de bani. Îi dăduse și o carte de vizită, poate îl va suna într-o zi... Ridică privirea și privi pe geamul mașinii. În ochii ei albaștri, mari, apele lacului își reflectau limpezimea. Exact ca într-un final de roman polițist de mâna a doua.


(în) sfîrșit