Uneori eșecurile pot fi mai instructive decât reușitele, deoarece ne dau o măsura mai adevărată, mai exactă, a aspirațiilor noastre, dovedind că am vrut mai mult decât am reușit, că, la nivelul dorințelor, suntem mai buni decât în realitate. La urma urmei, e mult mai gav să ai iluzii mediocre decât să traiești mediocru. Pentru o viață mediocră, există și explicații care nu țin decât în parte de tine. În schimb, pentru mediocritatea iluziilor ce justificări poți avea? Niciuna. Nimic nu te oprește să dorești ceva care se dovedește ulterior peste puterile tale.

Dar eu? Unde e locul meu? În universul meu natal domnea un realism necruțător care făcea imposibilă apariția unui Don Quijote. Cel mult, un Sancho Panza ar fi putut să apară pe ulițele din Lisa, dar pe cine să însoțească și în seama cui să fi lăsat treburile impuse de un pământ rece și zgârcit? Pe la sfârșitul adolescenței, am visat, totuși, să ajung în Spania. Vroiam să reconstitui ruta lui Don Quijote. A fost singura călătorie pe care mi-am dorit-o. Apoi, am făcut din eroul lui Cervantes un fel de alter ego sentimental. M-am crezut plămădit din același aluat cu el sau vegheat la naștere de aceeași ursitoare. Mă cunoșteam superficial ori mă supraestimam, drept care asemănarea cu Don Quijote a fost una din ideile false cu care m-am amăgit multă vreme, Îmi plăcea încăpățânarea cavalerului de a trăi într-o iluzie ca într-o realitate, însă mi-au lipsit însușirile necesare pentru a pune în practică această « nebunie », am fost prea dominat de prejudicățile despe înțelepciune.

Ca să fiu mai exact, aș spune că « iluzie » și « amăgire » sunt pentru mine două lucruri complet diferite. N-am impresia că printr-o iluzie mă amăgesc. Și dacă un adevăr îmi poate fi indiferent, cum îmi e indiferent în această clipă dacă la Polul Nord sunt minus patruzeci de grade sau numai minus treizeci, o iluzie, câte vreme nu mă lepăd de ea ori nu mi-o pierd, are ceva din mine. Cum aș putea gândi, așadar, că ea mă minte? Apoi, de unde să știu, acum, care dintre speranțele mele sunt întemeiate sau pure iluzii? Iar mai târziu mă vor reprezenta, probabil, și mai bine decât acum. Daca m-aș apuca să înșir toate dezamăgirile pe care le-am încercat în viață, aș obține cea mai fidelă imagine a pretențiilor pe care le-am avut de la mine și a ceea ce am visat. Nimic nu mă reprezintă mai mult! Undeva, însă, drumul se întrerupe. N-am putut merge mai departe pe el, tot ce-am reușit a fost o « morală negativa » care mă ajută să știu, dacă nu ce doresc, ce aștept, ce caut, măcar ce nu vreau, ce nu pot accepta, cu niciun preț. În plus, admirația mea pentru Don Quijote a rămas intactă, în ciuda faptului că, așa cum înțeleg azi, lupta lui cu morile de vânt, a reprezentat pentru mine, multă vreme, nu atât un model pe care puteam să-l urmez, cât un stil, oarecum fraudulos, de a visa. Fără să mă pot lăuda cu « nebunia » lui Don Quijote, n-am fost nicio clipa tentat s-o iau în derâdere. Am admirat la alții ceea ce mi-a lipsit și, astfel, donquijotismul a devenit în logica mea – o spun fără nicio teamă că risc să par ridicol – ceva între filosofie și religie.

Încât pot să stau aici, între molii, într-o stare de spirit ambiguă. Sunt conștient că-mi pierd timpul despicând firul în patru, sărac și ros de tot felul de regrete, în loc să mă străduiesc să strâng bani pentru o casă unde să nu mă mai tem că voi fi azvârlit afară. Șmecherii, cum zice Andrei, sunt mai eficienți, se « aranjează ». Fac cariere și averi în viemuiala de după revoluție. Ei confirmă faptul că « nebunii » n-au multe șanse într-o țară unde nenorocirea creeaza mai degrabă umor decât procese de conștiința. Și totuși, nu-mi e rușine că am rămas un idealist inadaptabil, un romantic întârziat și neajutorat. Uneori, reușesc chiar sa fiu mândru că gropile din București nu m-au ajutat prea mult. Șmecherii sunt ca negustorii care l-au ciomăgit pe Don Quijote. Plini de ei și demni de milă. Eventual, putrezi de bogați, dar incapabili să pună un ideal mai presus de un bordel accesibil.