Lev Nicolaevici Tolstoi
ANNA KARENINA
Volumul 3



PARTEA A CINCEA.

I.
Bătrâna prințesă Șcerbațkaia era de părere că nunta nu se putea face până-n postul mare. Până atunci rămâneau numai cinci săptămâni și abia ar fi ajuns timp ca să fie gata jumătate din trusou. Pe de alta parte, îi dădea dreptate lui Levin, care spunea că după post ar putea fi prea târziu, fiindcă o mătușă bătrână a prințului Șcerbațki era grav bolnavă și s-ar putea să se prăpădească, și atunci doliul ar mai întârzia mult nunta. De aceea prințesa hotărî să împartă zestrea în două: trusoul mare și cel mic, și să facă nunta până-n post. Deocamdată să-l pregătească pe cel de-al doilea, rămânând să trimită mai târziu trusoul mare, și se supără foc pe Levin, fiindcă acesta nu-i răspundea cu destulă seriozitate dacă primește ori nu. Această soluție era cu atât mai potrivită cu cât tinerii căsătoriți urmau să plece îndată după nuntă la țara, unde nu aveau nevoie de trusoul mare.
Levin se afla în aceeași stare de surescitație, convins că el și fericirea sa sunt unicul și principalul țel al universului… că n-avea nevoie să se gândească la nimic sau să se îngrijească de ceva, fiindcă totul se făcea pentru dânsul de către alții. N-avea nici un plan și nici un scop în legătură cu viața lui în viilor. Lăsa dezlegarea acestei probleme pe seama altora, știind că totul se va face cât se poate de bine. Fratele său, Serghei Ivanovici, Stepan Arkadici și bătrâna prințesă îl conduceau în tot ceea ce avea de îndeplinit. Iar el se învoia la tot ce i se propunea. Serghei Ivanovici luă pentru dânsul bani cu împrumut, prințesa îl sfătui să părăsească Moscova după nuntă, iar Stepan Arkadici îi povățui să plece în străinătate. Levin primea totul. „Faceți tot ce vreți, dacă asta vă bucură. Sunt în al nouălea cer și fericirea mea nu poate fi nici mai mare, nici mai mică, orice ați face voi”, își zicea el. Când îi împărtăși lui Kitty sfatul primit de la Stepan Arkadici de a pleca în străinătate, Levin se miră foarte mult văzând că ea era de altă părere și că avea unele dorințe bine hotărâte în privința viitorului. Kitty știa că Levin avea la țară o îndeletnicire care-i plăcea; și deși nu-i cunoștea treburile și nici nu căuta să le afle – lucru de care Levin își dădea seama – asta n-o împiedica să le socotească foarte importante; de aceea, știind că va locui la țară, unde se afla casa lor, ea nu ținea de loc să plece peste graniță, ci dorea să se instaleze cât mai repede acolo unde aveau să locuiască. Acest gând exprimat cu hotărâre îl miră pe Levin; dar, cum lui îi era totuna, îl rugă numaidecât pe Stepan Arkadici să se ducă la țară, ca și cum acest lucru ar fi intrat în îndatoririle acestuia și, cu bunul lui gust cunoscut, să orânduiască acolo totul cum va crede de cuviință.
— Ascultă, îl întrebă o dată Stepan Arkadici pe Levin, după ce se întoarse de la țară, unde pregătise totul pentru sosirea tinerilor căsătoriți, ai adeverință că te-ai spovedit?
— N-am. Dar de ce mă întrebi?
— Fără asta nu te poți cununa.
— Vai de mine! Izbucni Levin. Nu m-am mai spovedit de vreo nouă ani. Nici nu m-am gândit la așa ceva.
— Frumos îți șade! Spuse râzând Stepan Arkadici. Și mai spui că eu sunt nihilist. Totuși, fără asta nu se poate. Trebuie să te spovedești.
— Când? Nu mai avem decât patru zile.
Stepan Arkadici avu grijă și de asta. Levin trebui să se ducă la spovedit. Pentru dânsul, om necredincios, care respecta însă credința altora, obligația de a participa la orice fel de ceremonie religioasă îl stânjenea îndeajuns.
În starea sufletească, duioasă și blândă, în care se găsea, constrângerea de a se preface i se părea nu numai grea, ci de neîndurat. Acum, fiind în plin triumf și înflorire, nu se simțea în stare să mintă ori să ia în glumă cele sfinte; și una și alta erau cu neputință. Oricât îl iscodea pe Oblonski dacă n-ar fi rost să capete adeverință fără să se spovedească, Stepan Arkadici îi răspundea că așa ceva nu se poate.
— Ce pierzi cu asta? E o treabă de două zile, și gata. O să ai de-a face cu un bătrânel atât de simpatic și de deștept! Nici n-ai să simți, ca și cum ți-ar scoate o măsea fără durere.
Stând în biserică, la întâia slujbă, Levin încercă să retrăiască în amintire acel tânăr și puternic sentiment religios pe care-l avusese între șaisprezece și șaptesprezece ani, dar își dădu sema numaidecât că era cu neputință. Încercă să privească toate acestea ca pe niște obiceiuri neînsemnate și deșarte, ca da pildă vizitele de rigoare, dar simți că nu izbutea nici asta. Ca și cea mai mare parte a contemporanilor săi, Levin avea față de religie o atitudine foarte nelămurită. Nu putea crede; totuși, în același timp, nu era un ateu convins. De aceea, neputând să creadă în însemnătatea celor ce făcea și nici să le privească nepăsător, ca o simplă formalitate, Konstantin Dmitrici încercă în tot timpul spovedaniei un sentiment de stinghereală și de rușine, îndeplinind ceva ce nu înțelegea și săvârșind, prin urmare, după cum îi spunea un glas lăuntric, ceva fals și urât.
În timpul slujbei Levin ba asculta moliftele, căutând să le dea un înțeles care să nu fie împotriva vederilor sale, ba, când vedea că nu le putea pricepe și se simțea pornit să le critice, se străduia să nu le asculte. Se lăsa dus pe gânduri de observațiile sale și de amintirile ce i se perindau în minte cu o deosebită vioiciune, în timp ce lâncezea în biserică.
Ascultă liturghia, vecernia și celelalte rugăciuni de seară: iar a doua zi, sculându-se mai devreme decât de obicei, se duse la biserică pe la ora opt, fără să fi băut ceaiul, ca să asculte utrenia și să se spovedească.
În biserică nu se aflau decât un soldat cerșetor, două bătrâioare și slujitorii altarului.
Un diacon tânăr – mușchii spinării lungi i se desenau puternici sub anteriul subțire – îl întâmpină și, apropiindu-se de o măsuță, la perete, începu să-i citească pravilele. Pe măsură ce diaconul citea, repetând mai cu seamă des și repede aceleași cuvinte: „Doamne miluiește”, care sunau ca „milește, milește”, Levin își simțea mintea zăvorită și pecetluită… Nu trebuia să te atingi de ea și s-o zgândărești, ca nu cumva să iasă vreo încurcătură. De aceea, stând în spatele diaconului, Konstantin Dmitrici se gândea mai departe la socotelile sale, fără să asculte și să pătrundă înțelesul cuvintelor. „Are o mână strașnic de expresivă”, se gândi el, amintindu-și cum șezuse în ajun, împreună cu Kitty, la o masă din colțul salonului. N-aveau ce-și spune, ca mai totdeauna în acest timp; iar Kitty, cu mâna pe masă, își strângea și își desfăcea degetele. Urmărindu-și mișcarea mâinii, ea izbucnise singură în râs. Levin își aminti cum îi sărutase mâna aceea și cum îi cercetase cu privirea liniile convergente din palma-i trandafirie. „Iarăși miluiește”, își zise Konstantin închinându-se și urmărind plecăciunile spinării diaconului, care se închina și el „Mi-a luat pe urmă mâna și s-a uitat la liniile din palmă”. „Ai mână simpatică!” îi spuse Kitty. Levin își privea mâna, apoi se uită și la mâna scurta a diaconului. „Da, se isprăvește în curând, se gândi Konstantin. Ba nu. A luat-o parcă de la capăt, își zise el ascultând moliftele. Nu, se sfârșește. Iacătă-l că face mătănii până-n pământ. Așa-i totdeauna la sfârșit.”
După ce luă pe nesimțite hârtia de trei ruble, pe care i-o strecură Levin sub mâneca de catifea, diaconul îi spuse că-l va înscrie la spovedanie și, călcând țanțoș cu ghetele noi, care scârțâiau pe lespezile bisericii goale, el intră în altar. Peste câteva clipe, scoase capul afară și-i făcu semn să se apropie. Gândul, zăvorit până atunci în capul lui Levin, începu să se frământe; dar el se grăbi să-l alunge. „O să se sfârșească și asta până la urmă”, se gândi Levin și se îndreptă spre altar. Urcă treptele și, luând-o la dreapta, îl văzu pe preot. Era un bătrânel cu barba rară, pe jumătate cărunt, cu ochii osteniți și buni, care stătea în fața tetrapodului răsfoind un molitvenic. După ce se înclină ușor înaintea lui Levin, preotul începu numaidecât să citească molifte cu glasul său obișnuit. Când isprăvi, bătrânul făcu o mătanie până-n pământ și se întoarse cu fața către Levin.
— Christos se află de față, nevăzut, la spovedania ta, zise preotul și arătând spre crucea răstignirii. Crezi în tot ceea ce ne învață sfânta biserică apostolicească? Adăugă el, luându-și ochii de la Levin și împreunându-și mâinile sub patrafir.
— M-am îndoit și mă îndoiesc de toate, rosti Levin cu un glas care nu-i suna nici lui bine și tăcu.
Preotul așteptă câteva clipe ca Levin să mai spună ceva; iar după aceea, închizând ochii, urmă, accentuând litera o ca băștinașii din gubernia Vladimir:
— Îndoielile sunt legate de slăbiciunea omenească, însă trebuie să ne rugăm ca milostivul Dumnezeu să dea tărie cugetului nostru. Ce păcate mai deosebite ai? Adăugă preotul, fără cea mai mică pauză, vrând parcă să nu piardă vremea.
— Păcatul meu cel mai mare este îndoiala. Ma îndoiesc de toate și mă aflu mai totdeauna în stare de nesiguranță.
— Îndoielile sunt legate de slăbiciunea omenească, repetă preotul cu aceleași cuvinte. De ce anume te îndoiești mai cu deosebire?
— Mă îndoiesc de toate. Mă îndoiesc uneori chiar și de existența lui Dumnezeu, zise Konstantin Dmitrici fără voie și se îngrozi singur de necuviința celor rostite.
Preotul însă nu păru impresionat de cuvintele lui Levin.
— Dar care pot fi îndoielile în privința existenței lui Dumnezeu? Întrebă preotul, cu un zâmbet abia prins de Levin.
Levin tăcea.
— Cum te poți îndoi de existența ziditorului, când te uiți la cele clădite de el? Urmă preotul repede, cu felul său obișnuit de a vorbi. Cine a împodobit cu stele bolta cerească? Cine a îmbrăcat pământul cu haină frumoasă? Cine altul, dacă nu ziditorul? Rosti bătrânul, privindu-l întrebător.
Levin își dădu seama că ar fi fost o necuviință să înceapă cu preotul o discuție filosofică și de aceea răspunse simplu la întrebare:
— Nu știu.
— Nu știi? Atunci, cum te poți îndoi că Dumnezeu a zidit totul? Îl întrebă preotul cu o veselă nedumerire.
— Nu înțeleg nimic, încheie Levin, îmbujorat la față, simțind că vorbele sale erau stupide, dar singurele potrivite într-o asemenea situație.
— Închină-te și roagă-te lui Dumnezeu. Până și sfinții părinți au avut îndoieli și s-au rugat Domnului să le întărească credința. Diavolul are mare putere. Nu trebuie să ne supunem lui. Închină-te și roagă-te lui Dumnezeu. Roagă-te lui Dumnezeu, repetă repede preotul; apoi tăcu vreo câteva clipe, căzând parcă pe gânduri. Din câte am auzit, ești pe cale să te însori cu fata prințului Șcerbațki, enoriașul și fiul meu sufletesc, adăugă preotul surâzând. E o domnișoară foarte cumsecade!
— Da, răspunse Levin, roșind din pricina preotului. „De ce trebuia să mă întrebe asta la spovedanie?” își zise el.
Răspunzând parcă gândului său, preotul urmă:
— Ai de gând să te însori. Poate că Dumnezeu are să te dăruiască cu urmași. Nu-i așa? Ce creștere ai putea da copiilor dumitale, dacă n-ai birui ispita diavolului care te ademenește la necredință? Rosti preotul cu o blândă mustrare. Dacă-ți iubești odrasla, atunci – ca bun părinte – n-ai să dorești copilului numai bogăție, lux și măriri. Ai să-i dorești și mântuire, și lumânarea minții cu flacăra adevărului. Nu-i așa? Ce-ai să răspunzi când mititelul nevinovat te va întreba: „Tătuță, cine a făcut toate lucrurile care mă încântă pe lumea asta: pământul, apa, soarele „florile și ierburile?„. Oare ai să-i răspunzi: „Nu știu?„ Cum poți să nu știi, dacă Dumnezeu, în marea mila sa, ți-a dezvăluit totul? Sau te va întreba copilul: „Ce mă așteaptă în viața de dincolo de mormânt?” Ce-ai să-i spui dacă nu știi nimic? Ce-ai să-i răspunzi? II vei lăsa să-l vânture ademenirile lumii și ale diavolului? Nu-i bine! Zise preotul și se opri aplecându-și capul într-o parte și privindu-l pe Levin cu niște ochi buni și blânzi.
Levin nu-i răspunse nimic; și nu fiindcă n-ar fi vrut să intre în discuție cu preotul, ci fiindcă nimeni nu-i pusese încă astfel de întrebări. Iar până când micuții îi vor pune astfel de întrebări, el mai avea timp să se gândească la răspuns.
— Intri în acea perioadă a vieții, încheie preotul, când trebuie să-ți alegi o cale și să te ții de ea. Roagă-te lui Dumnezeu ca în marea mila sa să te ajute și să te miluiască. Domnul-Dumnezeul nostru Iisus Cristos, cu harul și cu îndurările iubirii lui, să ierte păcatele robului său…
Isprăvind rugăciunea de dezlegare, preotul îl binecuvântă și-l lăsă să plece.
În ziua aceea, întorcându-se acasă, Levin avu un sentiment de bucurie, punând capăt unei situații delicate fără să fi fost nevoie a minți.
Afară de aceasta, Levin rămăsese cu impresia nedeslușită că ceea ce spusese bătrânelul acela bun și cumsecade nu erau chiar prostii, cum i se păruse la început, și că în cuvintele sale se afla ceva care trebuia lămurit.
„Bineînțeles, nu acum, se gândi Levin, ci cândva, mai târziu”. În clipa aceea simți mai mult decât oricând existența unor părți tulburi și întunecate din sufletul său și că în privința religiei se găsea în aceeași situație pe care o observase atât de bine la alții și-i displăcuse, și pentru care-l mustrase pe prietenul său Sviajski.
Levin își petrecu seara împreună cu logodnica la Dolly și fu foarte vesel. Ca să explice lui Stepan Arkadici starea de surescitare în care se afla, îi spuse că e vesel ca un câine dresat să sară printr-un cerc și care – înțelegând în sfârșit ce se cere de la dânsul – începe să latre, să dea din coadă și să sară de bucurie pe mese și pe ferestre.
II.
În ziua nunții, potrivit datinilor (pe care prințesa și Daria Alexandrovna le păzeau cu strășnicie), Levin nu-și văzu logodnica și prânzi cu trei burlaci care se întruniseră întâmplător la dânsul: Serghei Ivanovici, Katavasov – fost coleg de facultate al lui Levin, acum profesor universitar de științe naturale, pe care, întâlnindu-l pe stradă, îl luase acasă și, în sfârșit, Cirikov – judecător de pace la Moscova, tovarășul la vânătorile de urși și cavalerul său de onoare. La masă petrecură foarte bine. Serghei Ivanovici se găsea într-o dispoziție minunată și făcea haz de originalitatea lui Katavasov care, văzând că toți îi înțelegeau și îi prețuiau originalitatea, era în mare vervă. Cirikov susținea vesel și cu inima bună toate discuțiile.
— Când mă gândesc, glumea Katavasov, tărăgănând cuvintele datorită unui obicei dobândit la catedră, ce băiat capabil a fost prietenul nostru Konstantin Dmitrici! Vorbesc la trecut, fiindcă el nu mai există. Pe atunci, la ieșirea din universitate, iubea știința, se interesa de umanitate. Acum însă jumătate din facultățile sale mintale îi folosesc să se amăgească pe sine însuși, iar cealaltă jumătate, ca să justifice această amăgire.
— N-am văzut un vrăjmaș al căsătoriei mai aprig decât dumneata, zise Serghei Ivanovici.
— Nu. Nu sunt vrăjmașul căsătoriei, ci partizanul diviziunii muncii. Oamenii care nu sunt în stare să facă nimic trebuie să perpetueze speța; iar ceilalți să contribuie la lumânarea și la fericirea umanității. Așa înțeleg eu lucrurile. Sunt o groază de amatori care amestecă aceste două meșteșuguri. Eu nu fac parte din tagma lor.
— Ce fericit am să fiu când o să aflu că te-ai îndrăgostit, zise Levin. Te rog să nu uiți a mă pofti la nuntă.
— Chiar sunt îndrăgostit.
— Da… de o caracatiță. Știi, spuse Levin fratelui său, Mihail Semionâci scrie o lucrare despre alimentație și…
— Te rog, nu încurca lucrurile. Nu interesează obiectul lucrării mele. E adevărat că-mi plac caracatițele.
— Asta nu te-ar împiedica să-ți iubești soția.
— Caracatițele nu m-ar împiedica, dar soția m-ar împiedica.
— De ce?
— Vei vedea. Uite, dumitale îți place agricultura, vânătoarea. Ei, vei vedea mai târziu…
— Știi, azi a venit Arhip. Spune că la Prudnoe sunt o puzderie de elani și doi urși, zise Cirikov.
— Ai să-i vânezi fără mine.
— Are dreptate, încuviință Serghei Ivanovici. De azi înainte, adio vânătoare de urși! N-are să te lase nevasta.
Levin zâmbi. Gândul că soția sa nu l-ar lăsa la vânătoare, îl bucură atât de mult, încât era gata să se lipsească pentru totdeauna de plăcerea de a împușca urși.
— Totuși îmi pare rău că acești doi urși vor fi vânați fără dumneata. Îți mai aduci aminte de ultima goană de la Hapilov? A fost o minune! Izbucni Cirikov.
Levin nu vru să-l dezamăgească, spunându-i că fără ea nicăieri nu poate fi frumos, și tăcu.
— Nu degeaba s-a născut obiceiul de a-ți lua rămas bun de la viața de holtei, zise Serghei Ivanovici. Oricât de fericit ai fi, tot îți pare rău după libertate!
— Mărturisește-ne: nu ești cumva stăpânit de un sentiment asemănător cu acela al logodnicului lui Gogol1? Nu-ți vine să sari pe fereastră?
— Desigur că-i așa, dar nu vrea să recunoască! Răspunse, în locul lui Levin, Katavasov, râzând zgomotos.
— De! Fereastra e deschisă… Să plecăm chiar acum la Tver! Ursoaica e singură. Poți s-o ataci în bârlog. Zău, hai să plecăm cu trenul de cinci! Cei de aci facă ce vor! Zise Cirikov zâmbind.
— Vă jur, răspunse Levin surâzând, că nu găsesc în sufletul meu nici un pic de părere de rău după libertatea mea pierdută.
— Acum e un haos atât de mare în sufletul dumitale, încât nu poți găsi nimic acolo, îi spuse Katavasov. Ai puțină răbdare. Când haosul se va mai limpezi un pic, ai să găsești.
— Aș fi simțit cât de cât dacă, în afară de sentimentul meu (nu vru să rostească față de dânșii cuvântul „dragoste”)… de fericire, aș simți și părere de rău după libertate… Dar eu, dimpotrivă, mă bucur tocmai de această pierdere a libertății.
— Rău de tot! Iată un individ pierdut! Adause Katavasov. Și-acum, să bem pentru tămăduirea lui sau, cel puțin, să-i dorim a i se împlini măcar a suta parte dintre visurile sale, și încă ar fi o fericire cum nu s-a mai pomenit pe pământ!
Oaspeții plecară curând după-masă, ca el să aibă timpul a-și schimba hainele pentru nuntă.
Când rămase singur și își aduse aminte de discuțiile acestor burlaci, Levin se întrebă încă o dată dacă există în sufletul lui părere de rău după libertatea despre care vorbiseră prietenii săi. Și această întrebare îl făcu să zâmbească. „Libertate? Dar ce-ți trebuie libertate? Fericirea stă numai în a iubi și a dori… a cugeta prin dorințele și prin gândurile ei. Adică în a nu avea nici o libertate. Asta e fericirea!” „Oare îi cunosc eu gândurile, dorințele, sentimentele?” îi șopti deodată un glas. Zâmbetul i se șterse de pe față. Căzu pe gânduri. II cuprinse deodată un sentiment ciudat, îl copleșiră teama și îndoiala – nesiguranța în toate.
„Dar dacă nu mă iubește? Dacă se mărită numai ca să se mărite? Dacă ea însăși nu știe ce face? Se întrebă el. S-ar putea dezmetici, dându-și seama abia după măritiș că nu mă iubește și că nu mă va putea iubi niciodată.” Îi veniră gânduri ciudate și cumplit de rele cu privire la Kitty. Era gelos pe Vronski, exact ca acum un an… Parcă fusese ieri seară când o văzuse cu Vronski, și o bănui pe Kitty că nu-i spusese totul.
Sări în sus. „Nu, nu mai merge așa! Hotărî el, deznădăjduit. Mă duc la ea, o întreb și-i spun pentru ultima oară: suntem liberi. N-ar fi mai bine să ne oprim aici? Orice e mai bine decât o nenorocire pe viață, rușine și necredință!” Deznădăjduit până în adâncul inimii, mâniat pe toată lumea, pe el însuși și pe dânsa, plecă de la hotel și se duse la Kitty.
O găsi în odăile din dos. Stătea pe o ladă și alegea, cu o fată, din niște grămezi de rochii în toate culorile, așezate pe speteaza scaunelor și pe jos.
— Ah! Strigă Kitty văzându-l și se însenină de bucurie. Tu, dumneata, aici! (Până în ziua aceea Kitty îi spunea când „tu”, când „dumneata”.) Nu te așteptam. Îmi alegeam rochiile de fată, cui să le împart…
— A! Foarte frumos! Zise Levin, uitându-se posomorât la fată.
— Du-te, Duniașa. Am să te chem mai târziu. Dar ce e cu tine? Îl întrebă ea, tutuindu-l fără să mai șovăie, de îndată ce ieși fata.
Văzându-i fața stranie, tulburată și mohorâtă, o cuprinse teama.
— Kitty mă chinuiesc! Nu mă pot chinui singur, izbucni el cu glas deznădăjduit și se opri în fața ei, implorând-o cu ochii. Își dădu seama după expresia iubitoare și cinstită a figurii sale că tot ce avea de gând să-i spună n-are nici un temei. Simțea însă nevoia să-i risipească ea îndoielile. Am venit să-ți spun că încă nu e prea târziu. Totul se poate încă îndrepta.
— Ce s-a întâmplat? Nu pricep nimic. Ce e cu tine?
— Ceea ce ți-am spus de mii de ori și nu-mi iese din minte: că nu sunt vrednic de tine. Cum ai putut primi să mă iei de bărbat? Mai gândește-te. Te-ai înșelat. Chibzuiește bine, Nu mă poți iubi… Dacă… e mai bine să mi-o spui, zise Levin fără să se uite la dânsa. Voi fi nenorocit, n-are-a face. Lasă lumea să spună ce-o vrea. Orice e mai ușor decât nenorocirea… Mai bine acum, cât mai e timp…
— Nu înțeleg, răspunse Kitty speriată. Vrei să spui că renunți la mine? Că trebuie să rupem?
— Da, dacă nu mă iubești.
— Ești nebun! Strigă Kitty, îmbujorându-se de necaz.
Dar chipul lui era atât de jalnic, încât ea își stăpâni ciuda; și aruncând rochiile pe scaun, se așeză mai aproape de dânsul.
— La ce te gândești? Spune-mi totul.
— Cred că nu mă poți iubi. De ce m-ai putea iubi?
— Dumnezeule! Ce pot face… zise Kitty și izbucni în plâns.
— Ah, ce-am făcut! Exclamă Levin și, așezându-se în genunchi înaintea ei, începu să-i sărute, mâinile.
Cinci minute mai târziu, când bătrâna prințesă intră în odaie, îi găsi împăcați. Kitty nu numai că îl încredințase că-l iubește, dar îi explicase și pentru ce. Îi spusese că-l iubește fiindcă-l înțelege în toate, fiindcă știe ce trebuie să iubească și că tot ce-i place lui e frumos – ceea ce i se păru lui Levin cât se poate de lămurit. Când intră prințesa, amândoi ședeau alături pe ladă, alegeau rochiile și se certau. Kitty vroia să dea Duniașei rochia cafenie pe care o purtase în ziua când îi ceruse Levin mâna, iar el nu vroia să înstrăineze rochia asta și stăruia să dăruiască Duniașei o rochie albastră.
— Cum nu înțelegi? E oacheșă, n-are să-i stea bine în albastru… M-am gândit eu la toate.
Aflând pricina pentru care venise Levin, prințesa se supără, jumătate în glumă, jumătate în serios.
Îl trimise acasă să se îmbrace și s-o lase în pace pe Kitty, deoarece coaforul Charles trebuia să sosească din clipă în clipă să-i facă coafura.
— N-a mâncat și așa de câteva zile și s-a urâțit, și tu o mai enervezi cu prostiile tale, îl certă bătrâna prințesă. Hai, du-te, du-te drăguță.
Vinovat și rușinat, însă liniștit, Levin se întoarse la hotel. Fratele său, Daria Alexandrovna și Stepan Arkadici, gata îmbrăcați, îl și așteptau să-l binecuvânteze cu icoana. Nu mai era timp de pierdut. Daria Alexandrovna mai trebuia să treacă pe acasă ca să-și ia băiatul pomădat și frizat, care urma să însoțească mireasa cu icoana. După aceea, un cupeu trebuia trimis după cavalerul de onoare, iar altul – după ce-l va fi dus pe Serghei Ivanovici – urma să vină înapoi… îndeobște în ziua nunții erau o mulțime de chestiuni foarte complicate. Un lucru era sigur: nu încăpea nici o clipă de zăbavă, fiindcă se făcuse ora șase și jumătate.
Binecuvântarea cu icoana nu fusese la înălțimea momentului. Stepan Arkadici luă alături de soția sa o atitudine comică și solemnă: apucă icoana și, punându-l pe Levin să bată o mătanie, îl binecuvântă cu un zâmbet bun, ironic și-l sărută de trei ori. Daria Alexandrovna procedă la fel și îndată după aceea se grăbi să plece, încurcându-se de-a binelea în orânduirea folosirii trăsurilor.
— Uite ce o să facem: tu vino ca să-l duci în cupeul nostru; iar Serghei Ivanovici, dacă-i așa de bun, va trece pe la noi să ia cupeul și să-l trimită îndărăt.
— Prea bine.
— Iar noi doi mergem împreună. Þi-ai expediat bagajele? Îl întrebă Stepan Arkadici.
— Le-am expediat, răspunse Levin și-l chemă pe Kuzma să-l ajute la îmbrăcat.
III.
O mulțime de lume, mai cu seamă femei, înconjura biserica luminată pentru cununie. Acei care nu apucaseră să pătrundă înăuntru se înghesuiau pe lângă ferestre, îmbrâncindu-se, certându-se și uitându-se printre gratii.
Mai bine de douăzeci de cupeuri se rânduiseră de-a lungul străzii, străjuite de jandarmi. Un ofițer de poliție stătea la intrare, sfidând gerul, într-o tunică strălucitoare. Veneau mereu trăsuri, aducând ba doamne cu flori, care-și ridicau trenele… ba bărbați, care-și scoteau chipiul militar sau pălăria neagră, intrând în biserică. Înăuntru se și aprinseseră amândouă policandrele și toate lumânările din fața icoanelor. Lucirile aurii de pe fondul roșu al catapetesmei, horbota aurită a icoanelor, argintul candelabrelor și al sfeșnicelor, lespezile pardoselei, covorașele, prapurii de sus de lângă strane, treptele altarului, vechile cărți înnegrite, anteriile și stiharele – totul era scăldat în lumină. Din partea dreapta a bisericii încălzite, unde se vedeau o mulțime de fracuri și cravate albe, tunici și mătăsuri, catifele, atlazuri, coafuri, flori, umeri, brațe goale și mănuși lungi – venea un vuiet de glasuri, abia auzit, dar plin de însuflețire, cu ecouri stranii sub bolțile înalte.
Ori de câte ori se deschidea ușa scârțâind, murmurul de glasuri din mulțime se potolea și toată lumea întorcea capul, în așteptare, ca să vadă intrând mireasa și mirele. Dar ușa se deschise de peste zece ori, și de fiecare dată era vreun invitat întârziat sau vreo invitată care se îndrepta spre cercul din dreapta al celor poftiți la nuntă, sau vreo spectatoare care înșelase sau înduplecase pe ofițerul de poliție s-o lase să intre și care se amesteca în mulțimea străină din stânga. Atât rudele cât și străinii trecuseră prin toate fazele așteptării.
La început nu se dădu nici o însemnătate acestei întârzieri; pe urmă însă lumea începu să se uite din ce în ce mai des la ușă, întrebându-se dacă nu cumva se întâmplase ceva. În sfârșit, întârzierea ajunse supărătoare, și atât rudele cât și invitații se sileau să dea impresia că nu se gândesc la mire, ci sunt preocupați de discuțiile lor.
Protodiaconul, vrând parcă să atragă atenția că timpul lui e prețios, tușea nerăbdător, de dârdâiau geamurile ferestrelor. În strană, cântăreții plictisiți ba își încercau glasul, ba își suflau nasul. Preotul trimitea mereu când pe dascăl, când pe diacon să vadă dacă nu sosise mirele; și apărea tot mai des în ușa lăturalnică a altarului. Îmbrăcat într-un anteriu violet și cu o cingătoare brodată, așteptând pe mire.
În sfârșit o doamnă, uitându-se la ceas, zise:
— Totuși e ciudat!
Atunci toți musafirii se neliniștiră și începură să-și arate cu voce tare mirarea și nemulțumirea, când un cavaler de onoare se duse să afle ce se întâmplase. În timpul” acesta, Kitty, în rochie albă cu văl lung și cu o cunună de flori de lămâiță pe cap, era de mult gata și aștepta, împreună cu nașa și cu sora sa. Doamna Lvov, în salonul cel mare al casei Șcerbațki; se uita pe fereastră, așteptând în zadar, de peste o jumătate de ceas, vestea de la cavalerul său de onoare că mirele sosise la biserică.
În tot acest timp, Levin, numai în pantaloni, fără vestă și frac, umbla de colo până colo prin camera lui de hotel, scoțându-și mereu capul pe ușă și cercetând cu privirea coridorul. Dar pe coridor nu se vedea acela pe care-l aștepta. Konstantin Dmitrici se întorcea deznădăjduit, dând din mâini și se jeluia lui Stepan Arkadici, care fuma liniștit.
— A mai fost vreodată cineva într-o situație atât de idioată?
— Da, e stupid, întări Stepan Arkadici zâmbind împăciuitor. Dar liniștește-te! Þi-o aduce îndată.
— Cum se poate una ca asta?! Izbucni Levin cu o furie stăpânită. Și vestele astea deschise… ce tâmpenie! E cu neputință, urmă el, privind plastronul mototolit al cămășii sale. Dar dacă mi-au trimis bagajele la gară?! Exclamă el deznădăjduit.
— Þi-o pui pe a mea.
— Trebuia s-o fi făcut de mult.
— Vezi că nu-ți vine tocmai bine și e păcat să te faci ridicol… mai ai puțină răbdare. Totul are să fie bine!
Ce se întâmplase? Când Levin ceruse hainele, Kuzma, bătrânul lui fecior, îi adusese fracul, vesta și tot ce-i trebuia.
— Dar cămașa? Strigase Levin.
— Cămașa-i pe dumneavoastră, răspunse Kuzma cu un surâs liniștit.
Nu-i dăduse prin gând să oprească o cămașă curată și, primind ordin să strângă bagajele și să le ducă la Șcerbațki, de unde tinerii căsătoriți urmau să plece în aceeași seară, făcuse așa cum i se poruncise: împachetase totul, afară de frac. Cămașa pe care o purta Levin de dimineață era mototolită și nu se potrivea cu vesta deschisă. Până la Șcerbațki era departe. Expediase feciorul să cumpere o cămașă. Acesta se întorsese cu mâna goală. Era duminică, prăvăliile închise… Trimisese la Stepan Arkadici. I se adusese o cămașă, dar aceasta era îngrozitor de largă și de scurtă. Poruncise în sfârșit feciorului ca să se repeadă la Șcerbațki pentru a despacheta bagajele. Mirele era așteptat la biserică, iar el umbla prin cameră ca o fiară închisă în cușcă, uitându-se pe coridor și amintindu-și cu deznădejde de cele ce-i spusese lui Kitty, care cine știe ce ar fi putut crede acum.
În cele din urmă vinovatul – Kuzma – dădu buzna în odaie, cu sufletul la gură, aducând cămașa.
— De-abia am pus mâna pe ea. Tocmai urcau bagajele în camion, le spuse Kuzma.
Peste trei minute, fără să se uite la ceas, ca să nu-și zgândărească rana, Levin porni în goană pe coridor.
— Asta nu ajută la nimic, ti spuse surâzând Stepan Arkadici, mergând fără grabă în urma lui. Totul are să fie bine, are să fie bine… Atâta-ți spun…
IV
— Au sosit! Uite-l! Care-i? Cel mai tânăr? Nu? Dar mireasa, măiculiță! E mai mult moartă decât vie! Se auziră glasuri în mulțime, când Levin – care-și întâmpină mireasa în pridvor – intră cu dânsa în biserică.
Stepan Arkadici povesti soției sale pricina întârzierii. Musafirii începuseră să șușotească, zâmbind. Levin nu vedea nimic și pe nimeni. Nu-și lua ochii de la mireasă.
Toată lumea spunea că mireasa se urâțise mult în ultimele zile. Era mult mai puțin frumoasă în timpul cununiei decât de obicei. Levin însă nu era de aceeași părere. Îi privea coafura înaltă, cu văl lung, imaculat și cu flori albe, gulerul înalt și plisat, care-i acoperea în părți, atât de feciorelnic, gâtul lung, descoperindu-i-l în față… și talia – s-o tragi printr-un inel. Lui Levin i se părea că ea era mai frumoasă decât oricând. Nu fiindcă florile, vălul, rochia aceea comandată la Paris ar fi adăugat ceva frumuseții sale, ci pentru că, cu toată bogăția toaletei, expresia drăgălașului său chip, a privirilor și a buzelor era aceeași, având ceva deosebit de nevinovat.
— Credeam că vrei să fugi, îi șopti Kitty și zâmbi.
— Mi s-a întâmplat ceva așa de stupid, că mi-e și rușine să-ți mărturisesc, răspunse Levin cu obrajii îmbujorați și se întoarse către Serghei Ivanovici, care se apropiase de dânsul.
— Istoria cu cămașa are haz, îi spuse Serghei Ivanovici, clătinând din cap și zâmbind.
— Da, da, zise Levin, fără să înțeleagă ceea ce i se spusese.
— Ascultă Kostea, rosti Stepan Arkadici cu o prefăcută expresie de spaimă. Trebuie să hotărâm o chestiune importantă. De-abia acum vei fi în stare să-i prețuiești însemnătatea. Sunt întrebat dacă aprindem lumânări întrebuințate sau neîntrebuințate. E o diferență de zece ruble, adăugă el, strângându-și buzele într-un surâs. Eu am hotărât, dar mă tem că n-ai să primești.
Levin înțelese că era o gluma, însă nu putu zâmbi.
— Atunci, cum rămâne? Întrebuințate sau neîntrebuințate? Asta-i întrebarea.
— Da, da! Neîntrebuințate.
— Îmi pare foarte bine. Chestiunea e rezolvată! Zise Stepan Arkadici zâmbind. Strașnic se mai prostesc oamenii în situația asta, adăugă el către Cirikov, după ce Levin, privindu-l zăpăcit, se apropie de mireasă.
— Kitty, bagă de seama să calci tu cea dintâi pe covor, o sfătui contesa Nordstone, apropiindu-se de dânsa. Apoi îi spuse lui Levin: Frumos îți șade!
— Nu ți-e teamă? O întrebă Maria Dmitrievna, o bătrână mătușă a lui Kitty.
— Nu ți-e frig? Ești palidă. Apleacă-te puțin! Îi spuse doamna Lvov, sora lui Kitty; și, arcuindu-și brațele pline și frumoase, îi potrivi, surâzând, florile pe cap.
Dolly de asemeni se apropie, vru să spună ceva, dar nu putu rosti nici un cuvânt, izbucni în plâns, apoi începu să râdă în chip nefiresc.
Kitty se uita la toată lumea cu priviri tot atât de absente ca și Levin. La toate vorbele ce i se adresau, Kitty nu era în stare să răspundă decât printr-un zâmbet de fericire care-i lumina neîncetat fața.
Între timp, slujitorii altarului își puseseră odăjdiile. Preotul și diaconul se îndreptară spre tetrapodul care se afla în fața porților împărătești.
Preotul îi spuse ceva lui Levin, acesta însă nu-l auzi.
— Ia mireasa de braț și condu-o, îi suflă lui Levin un cavaler de onoare.
Mult timp Levin nu putu înțelege ce i se cerea. Cei din jur îi tot arătau ce să facă și aproape renunțaseră să-l mai îndemne – mirele luă mireasa nu cu mâna cuvenită și nici de mâna care se cerea – până când, în sfârșit, își dădu seama că trebuia să-i ia mâna dreaptă fără să-și schimbe poziția. În cele din urmă, după ce Levin luă mireasa de braț așa cum se cădea, preotul făcu câțiva pași spre dânșii și se opri în fața tetrapodului. Mulțimea rudelor și a cunoscuților îi urmă cu zumzet de glasuri și cu foșnet de rochii. Cineva, aplecându-se, îndreptă trena miresei. Apoi, în biserică se făcu o tăcere atât de adâncă, încât se auzea cum cădeau picăturile de ceară din lumânări.
Preotul, bătrân, cu o camilafcă în cap, cu șuvițe strălucitoare de păr argintiu strânse în două părți după urechi, își scoase mâinile mici și bătrâne de sub felonul bogat, lucrat în tir de argint, cu o cruce de aur în spate, și pregăti ceva la tetrapod.
Stepan Arkadici se apropie de dânsul cu grijă, îi șopti ceva și, făcând lui Levin un semn cu ochiul, se întoarse la locul său.
Preotul aprinse două lumânări împodobite cu flori, ținându-le cu mâna strânsă aplecate într-o parte, așa că ceara picura încet din ele, și se întoarse cu fața spre miri. Era același preot la care se spovedise Levin. Aruncă mirelui și miresei o privire obosită și tristă, oftă și-și scoase dreapta de sub felon. Binecuvântă pe mire și, cu același gest, dar cu o deosebită blândețe, își puse degetele împreunate pe capul plecat al lui Kitty. Le întinse după aceea lumânările, luă cădelnița și se îndepărtă încet.
„Să fie adevărat?” se gândi Levin și-și întoarse capul spre mireasă. Îi văzu profilul cam de sus. Înțelese după o mișcare abia prinsă a buzelor și a genelor sale că Kitty îi simțise privirea. Ea nu-și întoarse capul, însă gulerașul înalt și plisat se mișca, ridicându-se spre urechea să trandafirie. Levin observă cum un oftat i se opri în piept. Mâna micuță, cu mănuși lungi, care ținea lumânarea, îi tremura ușor.
Zăpăceala pricinuită de cămașă și de întârziere, convorbirea cu rudele și cunoscuții, nemulțumirea acestora, situația lui ridicolă – totul se risipi dintr-o dată. Se simți fericit și sfios.
Protodiaconul, un bărbat voinic și frumos, în stihar de argint, cu părul creț bine pieptănat de o parte și de alta a feței, ieși înainte cu pași siguri și, ridicând cu două degete orarul, se opri în fața preotului.
„Bi-ne-cu-vân-tea-ză, stă-pâ-ne!” rosti rar și psalmodiat, iar sunetele răsunară solemn, vibrând prelung în aer.
„Binecuvântat este Dumnezeul nostru totdeauna „acum și pururea și în vecii vecilor”, răspunse smerit și melodios preotul bătrân, pregătind mai departe ceva pe tetrapod. Apoi acordurile pline ale unor cântăreți nevăzuți se ridicară în unde largi, umplând biserica până în bolți și, întărindu-se, se opriră o clipă și se stinseră încet.
Erau rugăciuni obișnuite pentru pacea și mântuirea cerească, pentru sinod, pentru țar. Urmă o rugăciune pentru robii lui Dumnezeu Konstantin și Ekaterina, care se logodeau atunci.
„Ca să li se trimită lor dragoste desăvârșită, pace și ajutor, Domnului să ne rugam”, cerea parcă întreaga biserică prin glasul protodiaconului.
Levin asculta cuvintele, și ele îl uimeau. „Cum de au ghicit că am nevoie de ajutor, tocmai de ajutor? Se gândi el, aducându-și aminte de îngrijorările și de îndoielile sale din ultima vreme. Ce știu eu? Ce pot să fac fără ajutor în împrejurarea asta care mă sperie? Tocmai de ajutor am nevoie acum.”
Când diaconul isprăvi cetenia, preotul se întoarse spre miri cu molitvelnicul în mână: „Dumnezeul cel veșnic, carele cele risipite le împreunezi într-una și ai pus legătura neîntreruptă a dragostei, începu bătrânelul cu glas blând și melodic. Cel ce ai binecuvântat pre Isaac și Rebecca și i-ai arătat pre ei moștenitori făgăduinței tale. Însuți binecuvântează pre robii tăi aceștia, Konstantin și Ekaterina, povățuindu-i pre dânșii spre tot lucrul bun. Că milostiv și iubitor de oameni ești și ție mărire înălțăm, tatălui și fiului și sfântului duh, acum și pururea și în vecii vecilor.” „A-a-min”, se revărsă din nou în aer corul nevăzut.
„Carele cele risipite le împreunezi într-una și ai pus legătura neîntreruptă a dragostei”… „Ce înțeles adânc au cuvintele acestea și cât de bine se potrivesc cu cele simțite de mine în clipa asta! Se gândi Levin. Oare simte și ea ceea ce simt eu?”
Întorcând capul, Konstantin îi întâlni privirea.
Din această privire, Levin își dădu seama că ea înțelegea totul ca și el. Dar acest lucru nu era adevărat. Mireasa nu pricepea cuvintele slujbei și nici nu le asculta. Nu le putea asculta, nici înțelege, atât de puternic era sentimentul care-i umplea sufletul, sporind din ce în ce mai mult. Acest simțământ era bucuria împlinirii dorințelor ce se plămădiseră de o lună și jumătate în sufletul ei, o bucuraseră și o chinuiseră în timpul acestor șase săptămâni. Din ziua în care Kitty, îmbrăcată într-o rochie cafenie, se apropiase în tăcere de dânsul în salonul cel mare al caselor din Arbat și i se juruise – din ziua și din ceasul acela ea își smulsese din suflet tot trecutul, ca să facă loc unei vieți noi, necunoscute, deși nu se săvârșise nici o schimbare în viața ei exterioară. Aceste șase săptămâni au fost perioada cea mai fericită și totodată cea mai chinuitoare din viața sa. Toată ființa-i, toate dorințele și nădejdile sale erau concentrate asupra acestui bărbat, pe care nu-l pricepea încă și de care o lega un sentiment și mai de neînțeles, atrăgând-o și respingând-o în același timp.
Cu toate acestea, Kitty își ducea mai departe viața de mai înainte și se îngrozea de nepăsarea deplină și de neînvins pe care o avea față de tot trecutul ei, de lucrurile, obiceiurile și de oamenii pe care îi iubise și care o iubeau, față de maică-sa, amărâtă de această nepăsare, față de tatăl său, care-i era așa de drag și pe care-l iubise până atunci mai mult decât orice pe lume. Kitty ba se îngrozea de această nepăsare, ba se bucura, gândindu-se la ceea ce pricinuise acest lucru. Nu putea gândi, nici dori ceva în afară de viața cu acest om. Dar viața aceasta nouă nu luase încă ființă; ea nici nu și-o putea închipui limpede. Totul se mărginea numai la așteptare, teamă și bucurie de ceva nou, necunoscut… Iar acum, așteptarea, necunoscutul, părerea de rău pentru nepăsarea față de trecut – totul avea să se sfârșească din clipă în clipă și să înceapă viața nouă. Această noutate nu putea să n-o sperie prin necunoscut. Dar, înspăimântător ori nu, totul se săvârșise în sufletul ei acum șase săptămâni. Astăzi se sfințea numai ceea ce-i hotărâse mai demult inima.
Întorcându-se din nou cu fața la tetrapod, preotul luă cu neîndemânare inelul cel mic al lui Kitty și, cerând mâna lui Levin, i-l puse pe prima încheietură a degetului. „Se logodește robul lui Dumnezeu, Konstantin, cu roaba lui Dumnezeu, Ekaterina.” Și, punând verigheta cea mare în degețelul trandafiriu, înduioșător de subțire, al lui Kitty, preotul rosti aceleași cuvinte.
De câteva ori mirii încercară să ghicească ce anume trebuiau să facă. Greșiră însă de fiecare dată. Preotul îi îndreptă în șoaptă. În sfârșit, îndeplinind cele de cuviință și binecuvântându-i cu verighetele, preotul întinse din nou lui Kitty verigheta cea mare, iar lui Levin, verigheta cea mică. Ei se încurcară iarăși și trecură de două ori verighetele din mână în mâna, neizbutind totuși să facă ceea ce trebuia.
Dolly, Cirikov și Stepan Arkadici înaintară mai în față ca să le arate. Ieși o încurcătură. Se auziră șoapte. Se văzură zâmbete. Dar expresia de solemnitate și de înduioșare nu se șterse de pe chipurile mirilor. Dimpotrivă, încurcând mâinile, mirii aveau priviri și mai grave, și mai solemne decât înainte. Zâmbetul lui Stepan Arkadici, când acesta le șopti ca fiecare să-și pună inelul său, îi încremeni pe buze. Oblonski își dădu seama că orice surâs i-ar putea jigni.
„Că tu dintru început ai zidit parte bărbătească și parte femeiască și de la tine se însoțește femeia, spre ajutor și spre dăinuirea neamului omenesc. Însuți dar, stăpâne Dumnezeul nostru, cel ce ai trimis adevărul peste moștenirea ta și făgăduința ta peste robii tăi, părinții noștri, cei aleși ai tăi întru fiecare neam și neam, caută spre robul tău, Konstantin, și roaba ta, Ekaterina, și întărește logodna lor în credință, într-un gând, în adevăr și dragoste”, citi preotul după ce schimbă verighetele.
Levin simțea din ce în ce mai limpede că toate gândurile lui în legătură cu însurătoarea și toate visele privitoare la orânduirea vieții sale erau o copilărie. Ceea ce se săvârșea asupră-le avea o menire neînțeleasă pentru el până atunci și pe care o înțelegea și mai puțin acum. Pieptul i se cutremură din ce în ce mai tare și lacrimi nedomolite îi veniră în ochi.
V.
Toată Moscova – rude și cunoscuți – era în biserică, în timpul slujbei, la lumina strălucitoare din biserică, în cercul femeilor și al fetelor gătite și al bărbaților cu cravate albe, îmbrăcați în fracuri și în uniforme, nu înceta vorba potolită și cuviincioasă, stârnită mai ales de bărbați, în vreme ce femeile aveau privirile ațintite asupra tuturor amănuntelor acestui serviciu religios, care le înduioșează totdeauna așa de mult.
În cercul cel mai apropiat de mireasă se aflau cele două surori ale acesteia: Dolly și sora sa cea mai mare, doamna Lvov, o frumusețe calma, care sosise de curând din străinătate.
— De ce o fi venit Marie la nuntă în violet? E aproape ca în negru, întrebă doamna Korsunskaia.
— E singura salvare pentru tenul ei, răspunse doamna Drubețkaia. Nu înțeleg de ce-au făcut nunta seara. Ca negustorii…
— Așa e mai frumos. Și eu m-am cununat seara, răspunse doamna Korsunskaia și oftă, amintindu-și ce drăguță fusese în ziua aceea și cât de caraghios de îndrăgostit era bărbatul ei, pe câtă vreme acum lucrurile stăteau cu totul altfel.
— Se spune că acel care a fost cavaler de onoare la zece nunți nu se mai însoară. Vroiam să fiu cavaler de onoare a zecea oară, ca să mă asigur; dar locul era ocupat, zise contele Sineavin către prințesa Cearskaia, care-și pusese ochii pe el.
Prințesa Cearskaia îi răspunse numai printr-un zâmbet. Se uită la Kitty, închipuindu-și cum și când va fi și ea alături de contele Sineavin în aceeași situație. Atunci îi va aminti gluma de astăzi.
Șcerbațki spuse bătrânei domnișoare de onoare Nikolaeva că are de gând să pună cununa pe chignon2-ul lui Kitty, ca să fie fericită.
— Nu trebuia să-și pună chignon, răspunse domnișoara Nikolaeva, care hotărâse de mult că dacă bătrânul văduv, vânat de dânsa, ar lua-o de nevastă, ea ar face nunta cea mai simplă cu putință. Nu-mi place fastul acesta.
Serghei Ivanovici vorbea cu Daria Dmitrievna, susținând în glumă că obiceiul voiajului după nuntă este răspândit din pricină că tinerii căsătoriți se simt cam rușinați.
— Fratele dumitale se poate mândri cu ea. E o minune de drăgălășenie. Cred că-l invidiezi.
— Mi-a trecut vremea, Daria Dmitrievna, răspunse Serghei Ivanovici, și chipul lui luă pe neașteptate o înfățișare tristă și gravă.
Stepan Arkadici povestea cumnatei sale calamburul despre divorț, pe care-l ticluise el.
— Trebuie să i se îndrepta cununa, răspunse ea fără să-l asculte.
— Păcat că s-a urâțit, șopti contesa Nordstone către doamna Lvov. Totuși el nu ajunge nici la degetul ei cel mic. Nu-i așa?
— Ba mie-mi place foarte mult. Și nu fiindcă are să-mi fie beau-frere3, răspunse doamna Lvov. Ce ținută frumoasă are! Și e atât de greu să te prezinți bine într-o asemenea situație fără să fii ridicol! Și el nu e nici ridicol, nici țeapăn. Se vede numai că e emoționat.
— Mi se pare că te așteptai la această căsătorie.
— Poate. L-a iubit totdeauna.
— Să vedem acum cine are să calce cel dintâi pe covor. Am sfătuit-o pe Kitty să calce ea.
— Degeaba, răspunse doamna Lvov. În neamul nostru suntem toate soții supuse.
— Eu am călcat dinadins cea dintâi, când m-am cununat cu Vasili. Dar dumneata, Dolly?
Daria Alexandrovna stătea alături, le auzea; însă nu le răspundea. Era înduioșată, cu ochii plini de lacrimi. N-ar fi putut spune o vorbă fără să izbucnească în plâns. Se bucura pentru Kitty și pentru Levin. Se întorcea cu gândul la propria sa nuntă: arunca priviri spre Stepan Arkadici, care strălucea de voie bună, și uita eu totul prezentul; nu-și mai amintea decât de întâia și nevinovata ei dragoste. Nu se gândea numai la ea, ci și la toate femeile cunoscute care-i erau aproape. Și le amintea în clipa aceea unică și solemnă din viața lor, când stăteau cu cunună pe cap, ca și Kitty acum, copleșite de dragoste, nădejde și teamă, rupând cu trecutul și pășind într-un viitor plin de taină. Printre aceste mirese care-i veneau în minte, Dolly vedea și pe scumpa ei Anna, despre al cărei divorț auzise nu de mult unele amănunte. Stătuse și ea așa, tot atât de curată, cu flori de lămâiță pe cap și cu voal. Și acum?
„Înfiorător de straniu”, își zise ea.
Nu numai surorile, prietenele și rudele urmăreau până în cele mai mici amănunte slujba religioasă, dar și femeile străine, simple spectatoare, urmăreau ceremonia cu emoție, abia ținându-și răsuflarea. Căutau să nu scape nici o mișcare, nici o expresie de pe fața mirilor. Răspundeau cu ciudă, ba de multe ori nici nu auzeau vorbele bărbaților care, indiferenți, făceau câte o glumă sau câte o observație nepotrivită.
— Oare de ce o fi așa de plânsă? O fi măritând-o cu de-a sila?
— De ce cu de-a sila după un bărbat așa de chipeș? E prinț?
— Doamna în atlaz alb nu-i soră-sa? Ascultă acum, când o să tune diaconul: „Femeia să se teamă de bărbat!”
— Corul e de la Ciudovo4?
— Nu, de la sinod.
— Am întrebat pe un servitor. Se zice că o duce numaidecât la moșia lui. Cică-i putred de bogat! De aceea i-au și dat-o de nevastă!
— Orice ai zice, e o pereche frumoasă!
— Iaca, Maria Vlasievna, spuneai că se mai poartă crinoline largi. Uită-te la cea cu rochie de catifea. Se zice că e ambasadoare. Vezi cum e strânsă pe de laturi și uite cum îi vine la spate, așa și… încă o dată așa.
— Ce drăgălașă-i mireasa! E ca o mioară albă! Orice s-ar spune, ți-e milă de femei.
Așa se vorbea în mulțimea femeilor care izbutiseră să se strecoare pe ușa bisericii.
VI.
După ce se isprăvi slujba logodnei, un țârcovnic întinse în fața tetrapodului, în mijlocul bisericii, o bucată de mătase trandafirie. Corul cântă un psalm meșteșugit și cu întorsături, în care basul și tenorul își aruncau răspunsuri unul altuia. Întorcând capul, preotul arătă mirilor bucata de mătase trandafirie întinsă pe jos. Deși amândoi auziseră adesea și cu insistență de superstiția că primul care va călca pe covor, acela va fi adevăratul cap al familiei, nici Levin, nici Kitty nu și-l putură aminti când făcură cei câțiva pași. Mirii nu auziră nici observațiile făcute cu voce tare, nici discuțiile aprinse, după care – așa cum văzuseră unii – el ar fi călcat cel dintâi, în timp ce alții erau de părere că amândoi călcaseră în același timp.
După întrebările obișnuite: dacă doresc să se căsătorească și dacă nu și-au dat altora cuvântul, ca și după răspunsurile care le sunau straniu până și lor înșile, începu o nouă slujbă religioasă. Kitty asculta cuvintele rugăciunii, vrând să le prindă sensul, dar nu putea. Pe măsură ce se desfășura slujba, un sentiment de triumf și de bucurie senină îi umplea din ce în ce mai mult sufletul, răpindu-i putința înțelegerii.
Preotul se ruga: „Însoțește-i pre dânșii într-un gând, încununează-i într-un trup, dăruiește-le roadă pântecului, câștigare de prunci buni”. Pomeni că Dumnezeu a zidit femeia din coasta lui Adam și „pentru aceasta va lăsa omul pre tatăl său și pre mama sa și se va uni cu femeia sa, și vor fi amândoi un trup.” Spuse că „taina aceasta mare este”. Se rugă ca Dumnezeu să le dea rodnicie și binecuvântare, așa cum a dat lui Isaac și Rebeccăi, lui Iosif, lui Moise și Sephorei, și ca să vadă pe fiii fiilor lor.
„Totul e minunat de frumos, se gândea Kitty, ascultând aceste cuvinte. Nici nu putea fi altfel.”
Și un zâmbet de bucurie, care trecu fără voia lor la toți cei ce-o priveau, îi lumină fața.
— Pune-i-o pe cap! Se auziră sfaturi, după ce preotul întinse cununiile deasupra mirilor.
Șcerbațki ținea cununia sus, deasupra capului lui Kitty. Mâna lui, într-o mănușă cu trei nasturi, tremura.
— Pune-mi-o pe cap! Șopti mireasa zâmbind. Levin se uită la ea și rămase uimit de strălucirea care se răsfrângea de pe fața ei. Același sentiment îi cuprinse fără voie întreaga ființă și se simți și el tot atât de fericit și de înseninat.
Le făcea plăcere să asculte citirea din Faptele apostolilor și glasul protodiaconului, care detuna la ultimul verset, așteptat cu atâta nerăbdare de publicul străin. Le-a făcut plăcere să bea vin roșu, cald, îndoit cu apă, dintr-o cupă joasă, se înveseliră și mai mult când preotul, dându-și la o parte poalele felonului, luă mâinile mirilor și păși cu ei împrejurul tetrapodului în izbucnirile basului, care cânta Isaiia dănțuiește.
Șcerbațki și Cirikov, care țineau cununiile, se împiedicau în trena miresei, zâmbeau și se bucurau și ei, ba rămânând în urmă, ba dând peste miri, când se oprea preotul. Se părea că scânteia bucuriei, aprinsă în Kitty, trecea din om în om la cei din biserică. Levin avea impresia că și preotului, și diaconului le venea să surâdă ca și lui!
După ce luă cununiile de pe capetele tinerilor căsătoriți, preotul citi ultima moliftă și-i felicită. Levin se uită la Kitty. I se păru că n-o văzuse niciodată așa de frumoasă. O lumină lăuntrică îi scălda fața, dându-i strălucirea nouă a fericirii. Levin vroia să-i spună ceva, dar nu știa dacă se isprăvise slujba. Preotul îi scoase din încurcătură. Le zâmbi cu bunătate și le spuse încet: „Sărută-ți soția; iar dumneata, sărută-ți bărbatul”, apoi le luă lumânările din mână.
Levin sărută delicat buzele zâmbitoare ale lui Kitty, îi dădu brațul și, cu o nouă și stranie simțire de apropiere, se îndreptă spre ieșire. Nu-i venea să creadă și nici nu putea crede că ceea ce se întâmpla era adevărat. Numai când privirile lor mirate și sfioase se întâlniră, Levin crezu și simți că acum sunt un trup și un suflet.
În aceeași noapte, după masă, tinerii căsătoriți plecară la țară.
VII.
De trei luni, Vronski și Anna călătoreau împreună prin Europa. Vizitaseră Veneția, Roma, Neapole și abia sosiseră într-un orășel italian, unde vroiau să se oprească pentru câtva timp.
Un majordom impunător, cu părul des și pomădat, despărțit de o cărare care începea de la ceafă, îmbrăcat în frac și cămașă albă cu plastron mare de olandă, cu o mulțime de brelocuri care se bălăbăneau pe pântecele său rotund, stătea cu mâinile în buzunare și cu ochii închiși pe jumătate, disprețuitori, și răspundea alene la întrebările unui domn. Auzind de partea cealaltă a scării pași care urcau, majordomul întoarse capul și, când văzu pe contele rus, care ocupa camerele cele mai frumoase, își scoase respectuos mâinile din buzunare și, înclinându-se, îi spuse că se întorsese curierul și că afacerea cu închirierea palazzo5-ului se încheiase. Administratorul general era gata să semneze contractul.
— A! Îmi pare foarte bine, zise Vronski. Doamna e acasă?
— Ieșise la plimbare, dar s-a întors chiar acum, răspunse majordomul.
Vronski își scoase pălăria mare cu boruri largi și cu o batistă își șterse de nădușeală fruntea și părul dat pe spate, care-i acoperea chelia și jumătate din urechi. Apoi, după ce aruncă o privire distrată domnului care tot mai stătea acolo și se uita la dânsul, vru să treacă înainte.
— Domnul acesta e rus și întreabă de dumneavoastră, îl anunță majordomul.
Cu un sentiment nelămurit de ciudă că nicăieri nu scapă de cunoscuți, în același timp și cu dorința de a găsi o cât de mică distracție în monotonia vieții sale, Vronski se uită încă o dată la domnul care se îndepărtase și care se oprise în clipa aceea. Ochii lor se înseninară în același timp.
— Golenișcev!
— Vronski!
Era într-adevăr Golenișcev, colegul lui Vronski din Corpul pajilor. Golenișcev făcuse parte din partidul liberal, isprăvise școala fără grad militar și nu intrase nicăieri în serviciu. Colegii se despărțiseră și de atunci nu se mai întâlniseră decât o singură dată.
Cu prilejul acelei întâlniri, Vronski înțelese că Golenișcev își închinase viața unei cariere intelectuale libere, disprețuind din această pricină activitatea și gradul lui Vronski. De aceea, la acea întâlnire cu Golenișcev, Vronski îi răspunse cu o atitudine rece și mândră pe care o adopta față de unii oameni și care însemna: „Poate să vă placă ori nu felul meu de trai. Mi-e totuna. Dar trebuie să mă respectați, dacă vreți să aveți vreo legătură cu mine.” Golenișcev arătă o nepăsare plină de dispreț față de tonul lui Vronski. Această întâlnire ar fi trebuit parcă să-i despartă și mai mult. Totuși, acum, recunoscându-se, amândoi se înseninară și scoaseră exclamații de bucurie. Vronski nu se așteptase de loc ca această întâlnire să-l bucure atât. Dar probabil că nici el nu-și dădea seama cât de mult se plictisea. Uitase impresia neplăcută a ultimei întâlniri și, cu inima deschisă și bucuroasă, întinse mâna fostului său coleg. Aceeași expresie de bucurie înlocui și aerul îngrijorat de până atunci de pe fața lui Golenișcev.
— Ce bine-mi pare că te văd! Zise Vronski, arătându-și cu un zâmbet prietenos dinții sănătoși și albi.
— Auzeam: Vronski. Dar nu știam care anume. Îmi pare foarte, foarte bine.
— Să intrăm. Ei, ce mai faci?
— Mă aflu aici de aproape doi ani. Lucrez.
— A! Făcu Vronski, interesat. Dar să intrăm. După obiceiul specific rusesc, Vronski începu să spună în franțuzește, în loc să vorbească rusește, ceea ce vroia să ascundă față de servitori. O cunoști pe Karenina? Călătorim împreună. Mă duc la ea, rosti Vronski în franțuzește, uitându-se cu luare-aminte în ochii lui Golenișcev.
— A! Nu știam, făcu nepăsător Golenișcev, deși știa. Ai sosit de mult? Adăugă el.
— Eu? De trei zile, răspunse Vronski, privindu-l iarăși în față, cu luare-aminte, pe fostul coleg.
„Da. E un om cumsecade. Privește lucrurile așa cum trebuie, își zise Vronski, înțelegând de ce schimbase Golenișcev vorba, precum și expresia de pe fața lui. Pot să-l prezint Annei. E un om care privește lucrurile așa cum trebuie.”
În cele trei luni petrecute cu Anna în străinătate, de câte ori întâlnea cunoștințe noi, Vronski își punea întrebarea: cum va privi persoana respectivă legătura lui cu Anna? De cele mai multe ori el găsea la bărbați înțelegerea cuvenită. Dacă i-ar fi întrebat însă cineva, atât pe el, cât și pe cei ce aveau cuvenita înțelegere, în ce consta această înțelegere, ei ar fi fost puși în mare încurcătură.
Dar cei care, după părerea lui Vronski, înțelegeau situația „așa cum trebuie” nu o înțelegeau în realitate de loc, ci se purtau în general cum se poartă oamenii binecrescuți în toate împrejurările încurcate și fără ieșire care se ivesc în viață. Se purtau cuviincios, ferindu-se de orice aluzii și întrebări neplăcute. Se prefăceau că pricep foarte bine însemnătatea și rostul situației, recunoscând-o și chiar încuviințând-o. Socoteau însă ca ceva de prisos și lipsit de cuviință a lămuri toate acestea.
Vronski ghici numaidecât că Golenișcev era unul dintre aceștia. De aceea se bucură de întâlnirea cu el. Într-adevăr, fiind prezentat Kareninei, Golenișcev se purtă întocmai cum ar fi dorit Vronski. Fără cea mai mică sforțare, se ferea de orice discuții care ar fi putut să-i stingherească.
Nu o cunoscuse mai înainte pe Anna și rămase uimit de frumusețea și mai ales de simplitatea cu care își privea ea situația. Când Vronski îl aduse pe Golenișcev, Anna roși. Această roșeață copilărească pe chipul ei, frumos și sincer plăcu nespus de mult lui Golenișcev. Dar îi plăcu mai ales felul firesc al Annei, care, pentru a înlătura orice neînțelegere față de un om străin, îi spuse de la început lui Vronski, cu simplitate, „Alexei”, și povesti că amândoi se mută într-o casă închiriată de curând, numită de localnici palazzo. Această atitudine fățișă și simplă față de situația ei plăcu lui Golenișcev. Văzând atitudinea prietenoasă, veselă și vioaie a Annei, Golenișcev, care cunoștea pe Alexei Alexandrovici și pe Vronski, avu impresia că o înțelege pe deplin. I se părea că pricepe ceea ce nici ea nu-și deslușea, și anume: cum putea Anna, după ce își nenorocise bărbatul, părăsindu-l pe el, ca și pe copil, după ce-și pierduse bunul renume, să fie totuși vioaie, veselă și fericită…
— Figurează și în ghid, adăugă Golenișcev despre palazzo-ul închiriat de Vronski. E acolo și un minunat Tintoretto6, din ultima perioadă a vieții sale.
— Știi ce? Cum vremea e frumoasă, hai să mergem acolo și să mai vedem o dată casa, propuse Vronski, întorcându-se către Anna.
— Foarte bine. Mă duc să-mi pun pălăria. Spui că-i cald? Adăugă Anna, oprindu-se în ușă și uitându-se întrebător la Vronski; iar obrajii începură să-i ardă din nou.
După privirea ei, Vronski înțelese că Anna nu știa în ce relații vroia să fie cu Golenișcev și se temea că nu se purtase cum ar fi vrut el.
Vronski îi aruncă o privire lungă, plină de duioșie.
— Nu prea, răspunse el.
Anna înțelese că Vronski e mulțumit de ea. Îi surâse și ieși pe ușă cu pași repezi.
Prietenii se uitară unul la altul. Erau încurcați, se vedea după fața lor. Golenișcev, care o admirase vădit, ar fi vrut să spună ceva despre ea, dar nu știa ce; iar Vronski ar fi dorit același lucru și totodată se temea.
— Și așa, zise Vronski, numai ca să înceapă vorba. Va să zică te-ai stabilit aici. Te ocupi, așadar, cu același lucru? Adăugă el, amintindu-și că Golenișcev, după cum i se spusese, scria ceva…
— Da. Scriu partea a doua la Cele două origini, răspunse Golenișcev la această întrebare, îmbujorându-se de plăcere. Adică, mai exact, nu scriu încă, ci mă pregătesc: strâng materialul. Lucrarea va fi mult mai vastă și va cuprinde aproape toate problemele. La noi, în Rusia, lumea nu vrea să înțeleagă că suntem urmașii Bizanțului, începu Golenișcev o lungă și înflăcărată explicație.
La început, Vronski se simți cam stingherit, fiindcă nu cunoștea primul articol asupra Celor două origini, despre care autorul îi vorbea ca de ceva cunoscut. Pe urmă, când Golenișcev începu să-și expună ideile și Vronski îl putu urmări, deși nu cunoștea Cele două origini, îl ascultă cu interes, fiindcă vorbea frumos. Dar Vronski era mirat și nemulțumit de excitația nervoasă de care dădea dovadă Golenișcev revenind la subiectul ce-l preocupa. Pe măsură ce acesta vorbea, ochii i se aprindeau din ce în ce, răspundea tot mai repede unor adversari imaginari; iar expresia feței sale arăta o îngrijorare și o jignire tot mai mare. Amintindu-și-l pe Golenișcev ca un băiat slăbuț, vioi, blând și cu sentimente nobile, totdeauna cel mai bun elev din Corpul pajilor, Vronski nu era de loc în stare să înțeleagă pricinile excitației sale și nici n-o îndreptățea. Nu-i plăcea mai ales că Golenișcev, om de lume, se punea pe aceeași treaptă cu niște scribi care-l enervau și-l scoteau din sărite. Meritau oare? Vronski nu admitea asta. Simțea însă în același timp că Golenișcev e nefericit, și-i era milă de dânsul. Pe fața lui expresivă, destul de frumoasă, se citea o suferință aproape bolnăvicioasă, în timp ce, fără să bage de seamă că Anna se întorsese, își exprima cu repeziciune și înflăcărare ideile.
Când intră Anna cu pălăria pe cap, pelerina pe umeri, o umbrelă jucând în mâna ei frumoasă și se opri lângă dânsul, Vronski se simți ușurat, mulțumit să scape de privirile înfrigurate ale lui Golenișcev, ațintite asupră-i, și se uită cu un avânt de dragoste la fermecătoarea lui prietenă, plină de viață și de bucurie. Golenișcev se dezmetici cu greu; rămase trist și posomorât; dar Anna, binevoitoare și blândă față de toată lumea (cum era mereu pe vremea aceea), îl învioră repede prin purtarea ei simplă și voioasă. Dibuind felurite subiecte de discuții, Anna, îl atrase în domeniul picturii, despre care Golenișcev vorbea foarte frumos. Ea îl asculta cu luare-aminte. Și astfel merseră împreună pe jos până la casa închiriată și o vizitară.
— Îmi pare bine de un lucru, spuse Anna la întoarcere lui Golenișcev. Alexei o să aibă un atelier frumos. Să-ți iei negreșit odaia aceea, îl îndemnă pe Vronski în rusește, tutuindu-l, deoarece ea înțelese că Golenișcev, în singurătatea lor, va ajunge un om al casei, față de care n-avea de ce să se ascundă.
— Cum, pictezi? Îl întrebă Golenișcev întorcând repede capul spre Vronski.
— Da. M-am ocupat de pictură pe vremuri. Acum am început iarăși, răspunse Vronski roșind.
— Are mult talent, zise Anna cu un zâmbet bucuros. Eu, bineînțeles, nu mă pricep. Dar și oamenii competenți spun același lucru.
VIII.
În această primă perioadă de descătușare morală și de însănătoșire, Anna se simțea nepermis de fericită, plină de bucuria de a trăi. Amintirea răului pe care-l făcuse soțului său nu izbutea să-i otrăvească fericirea. Această amintire era, pe de o parte, prea îngrozitoare ca să poată stărui asupră-i – iar pe de alta, nenorocirea bărbatului îi adusese o fericire prea mare, ca să mai încapă remușcări. Amintirea celor petrecute cu dânsa în urma bolii: împăcarea cu soțul, ruptura, vestea rănirii lui Vronski, apariția lui, pregătirile de divorț, plecarea din casa soțului, despărțirea de băiatul ei – totul i se părea un vis de om bolnav, din care se trezise singură cu Vronski, în străinătate. Amintirea răului făcut soțului îi trezea un sentiment de dezgust, asemănător simțământului încercat de un om care, fiind pe punctul de a se îneca, dă un brânci celui ce se agățase de dânsul și acesta se îneacă. Era bineînțeles o faptă rea. Dar părea singurul mijloc de salvare și mai bine să nu-și mai amintească despre aceste amănunte groaznice!
Un singur raționament liniștitor îi venise în minte atunci, la începutul rupturii; iar acum, când își amintea întâmplările acelea, numai acest raționament o liniștea.
„L-am nenorocit fără să vreau pe omul acesta, se gândea ea, însă nu vreau să-mi clădesc fericirea pe nenorocirea lui. Voi suferi și eu. Pierd tot ce mi-era mai scump: reputația și copilul. Fiindcă am păcătuit, nu mi se cuvine fericirea, nici divorțul. Voi îndura rușinea și despărțirea de băiatul meu.”
Dar oricât de sincer vroia să sufere, ea nu era în stare să sufere. Nu era vorba nici de rușine. În străinătate, ferindu-se de doamnele ruse, bunul lor simț de care se bucurau amândoi nu-i pusese niciodată în situații false. Întâlneau peste tot oameni care se prefăceau că înțeleg raporturile dintre dânșii mult mai bine decât ei înșiși. Nici despărțirea de băiatul său, pe care-l iubea, n-o chinuise la început. Fetița – copila lui era așa de drăguță și Anna se atașase atât de mult de dânsa, de când nu-i rămăsese decât fetița, încât rareori își mai amintea de Serioja.
Dorința de a trăi, sporită de însănătoșire, părea așa de puternică, iar împrejurările vieții îi apăreau atât de noi și de plăcute, încât Anna se simțea nepermis de fericită. Cu cât îl cunoștea mai mult pe Vronski cu atât îl iubea mai mult. Îl iubea pentru el însuși și pentru dragostea lui față de dânsa. Conștiința că-l stăpânea deplin o bucura mereu. Prezența lui îi făcea o plăcere mereu înnoită. Toate trăsăturile caracterului său, pe care i-l cunoștea din ce în ce mai bine, îi erau dragi. Până și înfățișarea lui, care se schimbase de când purta haine civile, o atrăgea ca pe, o tânără îndrăgostită. Vedea ceva deosebit de nobil și de înalt în tot ceea ce spunea, gândea și făcea el. Admirația pentru dânsul o speria uneori: căuta și nu putea găsi în ființa lui nimic care să nu fie desăvârșit.
Anna nu îndrăznea să-i arate că-și dădea seama de propria ei inferioritate, de teamă că Vronski ar fi putut să n-o mai iubească. De nimic nu se temea atât de mult ca de pierderea dragostei sale, deși n-avea nici un motiv de temere. Totuși Anna nu putea să-i ascundă recunoștința pentru purtarea lui față de dânsa și să nu-i arate cât de mult o prețuiește. Vronski avea, după părerea ei, o deosebită chemare pentru activitatea publică, unde ar fi trebuit să joace un rol de seamă, și-și jertfise ambiția pentru ea, fără să arate vreodată cea mai mică părere de rău. Era mai drăgăstos și mai smerit față de dânsa decât înainte îl preocupa mereu gândul de a nu o face pe Anna să simtă situația delicată în care se găsea. El, atât de independent. Și mândru, nu numai că n-o contrazicea niciodată în relațiile cu dânsa, dar n-avea nici voință proprie și parcă nu-l stăpânea decât ideea de a-i preîntâmpina dorințele. Anna nu putea să nu-i fie recunoscătoare, deși uneori o împovărau această preocupare neîncetată a lui, atmosfera de neostenită grijă pe care o țesea în juru-i.
Cât despre Vronski, cu toate că se înfăptuise deplin ceea ce dorise de atâta vreme, el nu se simțea cu desăvârșire fericit. Înțelese în curând că împlinirea dorințelor sale nu-i adusese decât o fărâmă din muntele de fericire la care se așteptase. Își dădea seama de veșnica greșeală a oamenilor care-și închipuie că fericirea constă în împlinirea dorințelor. La începutul conviețuirii cu Anna, când lepădă uniforma și îmbrăcă haina civilă, Vronski gustă tot farmecul libertății, necunoscut pentru dânsul până atunci, și mai ales al libertății în dragoste. Se simți în adevăr deplin fericit, dar nu pentru mult timp. Își dădu seama curând că în sufletul lui încolțesc tristețea și dorul după alte dorințe. Fără voie, el începu să se agate de orice capriciu trecător, luându-l drept dorință și țel.
Trebuia să folosească într-un fel cele șaisprezece ore libere pe zi, căci, fiind în străinătate, n-avea obligațiile vieții mondene, care-i umpleau tot timpul la Petersburg.
Nu se mai putea gândi la distracțiile vieții de burlac, cu care își trecea vremea cu prilejul celorlalte călătorii peste graniță. O încercare de acest fel trezise în sufletul Annei o mâhnire neașteptată și prea mare față de plăcerea pe care o simțise el, luând masa la o oră târzie cu niște cunoscuți. Iar relații om societatea locală și cu cea rusească nu puteau avea din pricina situației lor neclare. Cât despre curiozitățile locale, în afară că le cunoștea pe toate, ele nu aveau pentru el, ca rus și ca om deștept, importanța exagerată pe care le-o acordă englezii.
Și după cum un animal flămând se arunca asupra oricărui lucru ce-i iese înainte, nădăjduind să găsească în el o hrană, tot așa și Vronski se repezea, inconștient, când asupra politicii, când asupra cărților noi, când asupra picturii…
Fiindcă avusese în tinerețe înclinație pentru pictură și, nemaiștiind cum să-și cheltuiască banii, începuse să colecționeze gravuri, Alexei se opri la pictură, și acum își punea în ea toată rezerva necheltuită de puteri intelectuale, care căutau să se realizeze.
Era capabil să înțeleagă un tablou și să-l imite fidel și armonios. Crezând că aceste aptitudini erau calitățile ce se cereau unui pictor, după ce șovăi câtva timp asupra alegerii genului de pictură – religios, istoric sau realist – se apucă de pictat. Îi conveneau toate genurile și putea să se inspire din fiecare. Nu-și putea însă închipui că, fără să cunoști genurile de pictură, poți să te inspiri de-a dreptul din sufletul tău și să nu-ți pese cărui gen anume va aparține opera ta.
Cum nu căuta inspirația de-a dreptul din viață, ci numai din întruchipările ei în artă, Vronski prindea ușor o anumită atmosferă și izbutea tot atât de ușor să facă să semene foarte bine ceea ce picta el cu picturile din genul pe care vroia să-l imite.
Dintre toate stilurile, îi plăcea cu deosebire cel francez, grațios și de efect. În acest stil el începu să picteze portretul Annei în costum italienesc. Și acest portret păru tuturor celor ce-l văzură, precum și autorului însuși, foarte izbutit.
IX.
Vechiul palazzo părăsit în care se mutară Anna și Vronski avea plafoane înalte, sculptate, fresce pe pereți, pardoseli de mozaic, draperii grele de mătase galbenă la ferestrele înalte, vase pe console și pe căminuri, uși sculptate și saloane întunecoase, pline de tablouri. Acest aspect romantic îi dădea lui Vronski iluzia plăcută că n-ar fi un moșier rus și un lagermeister7 în retragere, ci mai curând un amator luminat și un protector al artelor… el însuși fiind un modest pictor care renunțase la societate, relații și ambiție de dragul femeii iubite.
Acest rol, pe care și-l alesese Vronski, îl mulțumi la început. Făcu cunoștință, prin Golenișcev, cu câteva persoane interesante. Începu să lucreze sub direcția unui profesor italian de pictură, cu care făcea studii după natură și cercetări asupra vieții italiene medievale. Această epocă îl pasiona într-atât pe Vronski, încât până la urmă ajunse să poarte și el pălărie moale și pelerină pe umăr, ca în evul mediu, ceea ce-i stătea foarte bine.
— Trăim și nu știm ce se petrece în lume, îi spuse într-o dimineață Vronski lui Golenișcev, care venise la dânsul. Ai văzut tabloul lui Mihailov? Îl întrebă el, întinzându-i un ziar rusesc primit în aceeași dimineață și arătându-i un articol despre un pictor rus care locuia în același oraș.
Pictorul isprăvise un tablou despre care se vorbea de mult și care fusese cumpărat de mai înainte. Articolul cuprindea mustrări la adresa guvernului și a Academiei, care-l lăsau pe acest pictor de seamă lipsit de orice încurajare și ajutor.
— L-am văzut, răspunse Golenișcev. Firește că artistul nu e lipsit de talent, dar are o atitudine cu totul falsă în artă. E aceeași atitudine a la Ivanov8, Strauss9, Renan10, față de Christos și de pictura bisericească.
— Ce reprezintă tabloul? Întrebă Anna.
— Pe Christos în fața lui Pilat. Christos e reprezentat ca un evreu, cu tot realismul noii școli.
Și această întrebare care atingea una din temele sale preferate îl stârni pe Golenișcev la vorbă.
— Nu înțeleg cum pot face unii niște greșeli așa de grosolane! Chipul lui Christos a fost redat într-un anumit fel de marii artiști ai trecutului. Prin urmare, dacă vrea cineva să înfățișeze nu pe Dumnezeu, ci un revoluționar, sau un înțelept, n-are decât să ia din istorie pe Socrate, Franklin, pe Charlotte Corday – dar nu pe Christos. Ei însă aleg tocmai figura de care n-ar trebui să se atingă arta, și pe urmă…
— Oare e adevărat că acest Mihailov trăiește într-o mizerie neagră? Îl întreba Vronski, gândindu-se că el, ca un Mecena rus, ar trebui să vină în ajutorul artistului, fără să țină seamă dacă e bun sau prost tabloul.
— Ma îndoiesc. E un portretist de seamă. Ați văzut portretul doamnei Vasilcikova făcut de dânsul? Dar mi se pare că Mihailov nu mai vrea să picteze portrete. Poate de aceea e și lipsit de mijloace. Îți spun că…
— Nu l-aș putea ruga să facă portretul Annei Arkadievna? Zise Vronski.
— De ce portretul meu? Întrebă Anna. După portretul tău nu mai vreau altul. Mai bine s-o picteze pe Any (așa îi spunea fetiței). Uite-o și pe ea, adăugă Anna, uitându-se pe fereastră la doică, o italiancă foarte frumoasă, care plimba copilul în grădină, și numaidecât îi aruncă o privire furișă lui Vronski.
Doica cea frumoasă, căreia Alexei îi pictase capul pentru un tablou de-al său, era singura amărăciune tainică din viața Annei.
Pictând-o, Vronski îi admirase frumusețea și tipul medieval. Anna nu îndrăznea să recunoască că se temea de a nu fi geloasă pe doică. De aceea nu știa cum să se poarte mai frumos cu dânsa, răsfățând-o atât pe ea, cât și pe băiețașul ei.
Vronski se uită și el mai întâi pe fereastră, apoi în ochii Annei; după aceea, întorcându-se brusc spre Golenișcev, îl întrebă:
— Îl cunoști pe Mihailov?
— L-am întâlnit de câteva ori. E un original. N-are nici un pic de cultură. Știți, e unul dintre oamenii ăștia noi, sălbatici, pe care-i întâlnești astăzi atât de des: unul dintre liber-cugetătorii crescuți d'emblée11 în ideile necredinței, negativismului și a materialismului. Mai înainte, urmă Goleșnicev fără să observe, sau nevrând să observe că și Anna și Vronski ar fi dorit să spună ceva, mai înainte, un liber-cugetător era un om crescut în învățătura religiei, legalității și moralității, care ajungea după mult zbucium și luptă la libera-cugetare. Astăzi însă răsare un nou gen de liber-cugetători înnăscuți, care se ridică tara să fi auzit măcar de existența unor legi morale, sau despre religie, ori că există autorități, și care sunt crescuți în ideea unui negativism total – pe scurt, niște sălbatici. Așa e și Mihailov. Mi se pare că e băiatul unui fecior în casă. N-are școală de loc. După ce a intrat la Academie și și-a făcut un nume, fiindcă nu e prost, el s-a gândit și la cultură. A recurs atunci la ceea ce i se părea că ar fi izvorul culturii – la reviste. Vă dați seama – pe vremuri, un om care ar fi vrut să se cultive, să zicem un francez, s-ar fi apucat să studieze pe toți clasicii: teologi, dramaturgi, istorici, filosofi… închipuiți-vă ce efort intelectual l-ar fi costat! La noi însă, în zilele noastre, el a dat de literatura negativistă. Și-a însușit repede esența științei negative – și gata! Mai mult: chiar în această literatură, el ar fi găsit acum vreo douăzeci de ani semnele unei lupte împotriva părerilor întemeiate pe concepții seculare. Ar fi înțeles din lupta asta că a mai fost și altceva decât ceea ce știe el. Dar astăzi, găsește o literatură care nici nu-și dă osteneala să polemizeze cu vechile concepții, ci se mulțumește să afirme că nu există nimic afară de évolution12, selecție, lupta pentru existență. Asta e tot. În articolul meu…
— Știți ce? Zise Anna, care în răstimp schimbase pe furiș o privire cu Vronski și știa că nu-l interesa cultura acestui artist, ci numai se gândea să-l ajute și să-i comande un portret. Știți ce? Îl întrerupse hotărât Anna pe Golenișcev, care se înflăcărase la vorbă. Să mergem la dânsul.
Golenișcev se potoli și primi cu plăcere. Dar pentru că artistul locuia într-un cartier îndepărtat, hotărâră să ia o trăsură.
Peste o oră, Anna, așezată cu Golenișcev în fundul trăsurii, și Vronski, pe scăunelul din față, se opriră în dreptul unei case noi și frumoase, într-un cartier îndepărtat. Aflând de la portăreasă, care le ieșise în întâmpinare, că Mihalov obișnuia să primească lumea în atelierul său, dar că în momentul acela se afla acasă la dânsul, la doi pași de acolo, ei îi trimiseră cărțile de vizită, cu rugămintea de a le îngădui să vadă tablourile.
X.
Când i se aduse cartea de vizită a contelui Vronski și a lui Golenișcev, pictorul Mihailov lucra ca de obicei. Toată dimineața lucrase în atelier la o pânză mare. Când se întoarse acasă, artistul se supără pe soția sa, fiindcă aceasta nu știuse să se înțeleagă cu proprietăreasa, care venise după bani.
— Þi-am spus de o sută de ori să nu intri în vorba cu dânsa. Oricum, ești o proastă; iar când începi să dai și explicații în italienește, te prostești de trei ori pe-atât, îi spuse Mihailov după o ceartă lungă.
— Dacă n-ai grijă de datorii! Eu n-am nici o vină. Dacă aș fi avut bani…
— Lasă-mă în pace, pentru numele lui Dumnezeu! Izbucni Mihailov cu lacrimi în glas și, astupându-și urechile, intră în odaia lui de lucru și închise ușa. „N-are pic de minte!” mormăi Mihailov. Se așeză la masă și, deschizând o mapă, se apucă numaidecât să lucreze cu înverșunare la o schiță începută. Niciodată nu lucra mai cu foc și mai bine decât atunci când îi mergea prost și, mai ales, când se certa cu nevastă-sa. „Ah! Să mă ia dracu!” gândea pictorul, lucrând mai departe. Făcea schița figurii unui om în prada unui acces de mânie. Mai făcuse o schiță, dar era nemulțumit de ea. „Nu. Cealaltă era mai bună… Unde-o fi?” Se duse la soția sa și, încruntat, fără să se uite la dânsa, o întrebă pe fetița cea mai mare unde era hârtia pe care i-o dăduse. Găsi hârtia cu schița – aruncată și pătată de picături de ceară de la lumânare. Luă totuși schița, o puse în fața lui pe masă și, cu ochii pe jumătate închiși, începu să se uite la ea. Deodată zâmbi și dădu din mâini bucuros. Așa, așa! Spuse el, și, înșfăcând un creion, începu să deseneze cu repeziciune. Pata de ceară dădea schiței un aspect nou.
În timp ce desena, își aminti dintr-o dată de figura energică, de bărbia proeminentă a unui negustor de la care lua țigări de foi. Făcu omului său întocmai fața și bărbia negustorului și izbucni într-un râs bucuros, într-o clipă, figura născocită și lipsită de viață se însuflețise, încât n-avea nevoie să-i mai adauge nimic. Prinsese viață. Bineînțeles, mai avea de făcut unele mici corectări; de pildă, ar fi mai bine, și chiar trebuie, să schimbe atitudinea picioarelor, să modifice cu totul poziția brațului stâng și să-i dea părul pe spate. Dar făcând aceste retușări, pictorul nu schimba nimic din expresia omului, ci îndepărta numai ceea ce-l ascundea. Îndepărta parcă învelișul din pricina căruia nu se putea vedea întreg omul. Fiecare trăsătură nouă nu făcea decât să scoată la iveală chipul, în toată vigoarea și energia lui, așa cum i se înfățișase deodată din pricina unei pete de ceară. Tocmai isprăvea schița făcută cu grija, când i se aduseră cărțile de vizită.
— Îndată, îndată!
Se duse la soția sa.
— Haide, Sașa, nu mai fi supărată! O mângâie el, zâmbindu-i sfios, cu duioșie. Amândoi am fost vinovați, și tu, și eu. Am să îndrept eu lucrurile.
După ce se împacă cu nevasta, își puse pălăria în cap, se îmbrăcă cu paltonul măsliniu cu guler de catifea și se îndreptă spre atelier. Uitase de schița lui izbutită. Acum îl bucura și-l tulbura vizita acestor ruși de seamă, care veniseră cu trăsura la atelierul sau.
Cât despre pânza lui care se afla acolo pe șevalet. Mihailov, în adâncul sufletului, credea că nimeni nu mai pictase până atunci un asemenea tablou. Nu-și închipuia că era mai bun decât operele lui Rafael știa însă un lucru: că ceea ce vroise să redea – și redase – nu fusese încă înfățișat niciodată, de nimeni. Deși era adânc convins de acest lucru, și încă de multă vreme, chiar de când începuse să-l picteze, totuși părerile oamenilor – oricare ar fi fost ele – aveau pentru dânsul o enormă importanță și-l tulburau până în adâncul inimii. Îl tulbura profund orice observație, oricât de neînsemnată, care dovedea că acei care-l judecau găseau măcar o mică parte din ceea ce vedea el însuși în acest tablou. Atribuia totdeauna criticilor o adâncime de înțelegere mai mare decât aceea pe care o avea el însuși. Aștepta totdeauna de la dânșii să descopere ceva nou, ceva ce nici el nu afla în pânza lui. Și deseori i se părea că descoperea acest lucru în criticile spectatorilor.
Se apropie cu pași repezi de ușa atelierului. Cu toată tulburarea lui, îl uimi lumina blândă care învăluia silueta Annei. Stătea în umbra scării și-l asculta pe Golenișcev, care-i vorbea cu aprindere, și totodată se uita cu luare-aminte de departe la pictorul care se apropia. Acesta, fără să-și dea seama, în timp ce se apropia de dânșii, înregistra această impresie, și-o întipări în minte, de unde avea s-o scoată la nevoie, așa cum se întâmplase și cu bărbia negustorului care-i vindea țigări. Vizitatorii, de mai înainte dezamăgiți din pricina povestirilor lui Golenișcev despre pictor, rămaseră și mai dezamăgiți de înfățișarea sa. Statura lui mijlocie, îndesată, mersu-i săltat, pălăria cafenie, paltonul măsliniu și pantalonii strimți, când toată lumea purta de mult pantaloni largi, și mai ales fața lată și comună, cu expresia de sfială amestecată cu dorința de a-și păstra demnitatea ce se citea pe ea, totul le făcu impresie neplăcută.
— Poftiți, vă rog, îi invită pictorul, silindu-se să pară nepăsător. Apoi trecu într-o săliță, scoase cheia din buzunar și deschise ușa.
XI.
Intrând în atelier, pictorul Mihailov aruncă o nouă privire asupra musafirilor și reținu expresia feței lui Vronski, mai cu seamă pomeții obrajilor săi. Simțul lui artistic nu înceta să lucreze nici o clipă, aduna mereu material. Deși îl tulbura gândul că se apropia momentul judecării operelor sale, pictorul aprecia cu repeziciune, finețe și exactitate pe tustrei vizitatorii, după unele semne abia perceptibile. Unul (Golenișcev) era, desigur, un rus din localitate. Artistul nu-și amintea numele său, nici unde-l întâlnise, nici ce vorbise cu dânsul. Își aducea aminte numai de figura lui – cum reținea toate figurile pe care le văzuse cândva în viață. Își amintea de asemenea că era dintre acele persoane clasate de mintea sa în uriașul compartiment al fizionomiilor sărace ca expresie, în ciuda aparenței lor de originalitate. Părul lung și fruntea foarte lată dădeau chipului său o individualitate exterioară, în timp ce o expresie de agitație puerilă i se concentrase la rădăcina nasului îngust. Vronski și Karenina păreau niște ruși bogați, oameni de seamă, ignoranți în materie de artă, ca toți rușii procopsiți care se prefăceau că admiră și prețuiesc arta. „Au vizitat, fără îndoială, toate galeriile vechi și acum colindă atelierele contemporanilor, ale șarlatanilor de nemți și ale dobitocilor de englezi prerafaeliți, și au venit și la mine, numai ca să-și încheie turneul”, se gândi Mihailov. Cunoștea foarte bine obiceiul diletanților (cu cât sunt mai deștepți cu atât e mai rău) de a vizita atelierele pictorilor contemporani numai cu scopul de a avea dreptul să spună că arta a decăzut și, cu cât privești mai mult opera pictorilor noi cu atât îți dai mai bine seama că vechii și marii maeștri au rămas neîntrecuți. Mihailov se aștepta la toate acestea, le citea pe fețele lor, în nepăsarea cu care vorbeau între dânșii, în felul cum priveau manechinele și busturile, și se plimbau în voie, așteptând să descopere pânza. Cu toate acestea, în timp ce își întorcea lucrările, ridica storurile și trăgea pânza ce acoperea tabloul, pictorul simțea o adâncă tulburare, fiindcă – deși era convins că toți rușii bogați și de seamă sunt niște dobitoci, niște prostănaci – totuși Vronski și mai ales Anna îi plăceau mult.
— Poftiți, zise el, dându-se la o parte cu mersul său săltat, și arătă tabloul. Christos înaintea lui Pilat. Evanghelistul Matei, capitolul XXVII, adăugă pictorul, simțind că buzele începeau să-i tremure de emoție. Se dădu îndărăt și se opri în spatele vizitatorilor.
În cele câteva clipe cât vizitatorii se uitară în tăcere la tablou, Mihailov îl privi și el. Îl privi indiferent, cu ochii unui străin. În aceste câteva clipe, artistul crezu că vizitatorii vor face suprema și dreapta judecată, tocmai ei, aceia pe care-i disprețuise atât de mult cu câteva clipe mai înainte. Uitase tot ce crezuse despre tablou în timpul celor trei ani cât lucrase la el. Uitase toate calitățile tabloului, de care nu se îndoia. Cerceta pânza cu privirea lor cea nouă, rece ca un străin, și nu vedea în ea nimic bun. Găsea pe primul plan fața mânioasă a lui Pilat și chipul liniștit al lui Christos, iar pe planul al doilea, siluetele slujitorilor lui Pilat și figura lui Ioan, care urmărea ceea ce se petrecea. Fiecare chip, zămislit înăuntrul lui, după atâtea căutări, atâtea greșeli și retușări, cu caracteristicile sale deosebite, fiecare față care-i prilejuise atâta trudă și atâtea bucurii, figurile acestea, mutate de nenumărate ori pentru respectarea ansamblului, nuanțele coloritului și ale tonurilor, pe care le realizase cu atâta muncă – toate i se păreau acum, privite cu ochii lor, o banalitate repetată de o mie de ori. Chipul cel mai drag lui, Christos, centrul tabloului, care-l entuziasmase atâta când îl zămislise – totul se risipi când privi tabloul cu ochii lor. Vedea o repetare a nenumăraților Christoși de Tizian, Rafael și Rubens, o repetare a lui Pilat și a celorlalți oșteni, bine pictați (de altfel, nici execuția nu era bună: vedea acum limpede o groază de neajunsuri). Totul era banal, sărăcăcios și vechi, ba chiar prost pictat, zmângălit și slab. Au să aibă dreptate vizitatorii să rostească fraze de prefăcută politețe în fața pictorului, și pe urmă să-l compătimească și să râdă de dânsul când vor rămâne singuri.
Tăcerea aceasta, deși nu ținu mai mult de un minut, începu să-l împovăreze. Ca să rupă tăcerea și să arate că nu e tulburat, Mihailov făcu o sforțare și-i vorbi lui Golenișcev.
— Mi se pare că am avut plăcerea de a vă întâlni undeva, începu el, aruncând priviri neliniștite când Annei, când lui Vronski, ca să nu-i scape nici o trăsătură a expresiei lor.
— Desigur! Ne-am mai întâlnit la Rossi, știți, cu prilejul seratei aceleia… unde a recitat versuri domnișoara italiancă – o nouă Rachel! Răspunse firesc Golenișcev, luându-și privirea de la tablou, fără cel mai mic regret, ca să vorbească cu artistul. Dându-și seama că Mihailov aștepta o părere despre tablou, Golenișcev adăugă: Tabloul d-voastră a avansat foarte mult de când l-am văzut ultima oară. Acum, ca și atunci, chipul lui Pilat mă uimește în mod deosebit, îl înțelegi atât de bine pe omul acesta, un băiat bun și simpatic, dar slujbaș până în măduva oaselor, care nu știe ce face. Dar mi se pare…
Fața mobilă a lui Mihailov se însenină deodată. Ochii i se aprinseră. Vru să spună ceva, însă de emoție nu putu rosti nici un cuvânt și se prefăcu numaidecât că tușește. Oricât de puțin preț ar fi pus Mihailov pe capacitatea lui Golenișcev de a înțelege arta, oricât de neînsemnate ar fi fost observațiile exacte asupra veridicului exprimat de fața lui Pilat ca slujbaș, oricât de jignitoare i s-ar fi putut părea aceste observații de mică importanță, în timp ce erau trecute sub tăcere obiecțiile esențiale, totuși rămase încântat de aceste remarci. El însuși credea despre figura lui Pilat ceea ce spusese Golenișcev. Faptul că această considerație era una din milioanele de opinii serioase care se puteau exprima – lucru pe care îl știa perfect – nu scăzu în ochii săi justețea observației lui Golenișcev. Pictorul îl îndrăgi pe Golenișcev pentru această părere, și de la o stare de tristețe trecu dintr-o dată la entuziasm. Întregul tablou căpătă numaidecât viață în ochii săi, cu toată complexitatea și adâncimea părții vii dintr-însul. Mihailov încercă din nou să spună că așa îl înțelesese și pe Pilat; dar buzele îi tremurau, și nu putu rosti nici un cuvânt. Vronski și Anna discutau și ei ceva, cu glas scăzut, mai în lături, ca să nu jignească pe pictor și mai ales ca să nu spună în gura mare vreo prostie – ceea ce e atât de ușor când este vorba de artă și când se spun atâtea baliverne la expozițiile de pictură. Lui Mihailov i se păru că pânza făcuse impresie și asupra lor. Se apropie de dânșii.
— Ce minunată e expresia figurii lui Christos! Zise Anna. Din toate portretele văzute, expresia aceasta îi plăcuse cel mai mult. Anna simțise că aci e centrul tabloului și că orice laudă în acest sens ar face pictorului plăcere. Se vede că-i e milă de Pilat.
Aceasta era de asemeni una din milioanele de considerații juste care se puteau face în legătură cu tabloul și cu chipul lui Christos. A spus că-i e milă de Pilat. În expresia lui Christos trebuie să fie și reflexul milei, fiindcă în ea este iubirea, liniștea suprapământească, resemnarea în fața morții și conștiința zădărniciei cuvintelor. Pilat are, firește, o expresie de slujbaș, iar Christos o expresie de milă, fiindcă unul este încarnarea vieții trupești, iar celălalt – încarnarea vieții spirituale. Toate acestea, precum și alte multe gânduri trecură prin mintea lui Mihailov. Și fața îi străluci din nou de încântare.
— Dar cum e pictat chipul acesta! Cât aer e în juru-i! Ai putea chiar să-l ocolești, zise Golenișcev, vrând să arate probabil prin această observație că nu aprobă cuprinsul și concepția figurii lui Christos.
— Da. E de o rară măiestrie! Spuse Vronski. Uite cum se reliefează figurile acelea de pe ultimul plan! Asta e tehnică! Adăugă el către Golenișcev, făcând aluzie la o discuție dintre dânșii, în care Vronski își arătase deznădejdea că nu poate stăpâni tehnica.
— Da, da. Minunat! Întăriră Golenișcev și Anna.
Cu toată starea de exaltare în care se afla, observația privitoare la tehnică îl îndurera pe pictor care, aruncând lui Vronski o privire mânioasă, se încruntă dintr-o dată. Auzise de multe ori cuvântul „tehnică”, dar nu putea pricepe ce se ascunde sub el. Știa că prin acest cuvânt se înțelege o capacitate mecanică de a desena și de a picta cu totul independentă de conținut. Observase adesea, ca și în lauda de fața, că tehnica se opunea calităților lăuntrice, ca și cum s-ar fi putut zugrăvi frumos ceea ce era urât conceput. Știa că se cere multă atenție și băgare de seamă ca, îndepărtând vălul, să nu dăunezi înseși operei de artă, după cum trebuia multă luare-aminte ca să îndepărtezi toate vălurile. Dar aici nu era vorba de nici un artificiu de a picta, de nici o tehnică. Dacă unui copilaș sau chiar bucătăresei lui i s-ar dezvălui ceea ce văzuse pictorul, ar fi și ea în stare să deseneze cele văzute de dânsa, pe când pictorul cel mai meșter și mai încercat n-ar putea picta nimic cu însușirile sale tehnice, dacă mai înainte nu i s-ar dezvălui întreg conținutul compoziției. Afară de aceasta, pictorul își dădea seama că, dacă era vorba de tehnică, nu era posibil să fie lăudat pentru ea. În tot ceea ce pictase, artistul vedea lipsuri care-i săreau în ochi, pricinuite tocmai de nebăgarea de seamă cu care înlăturase vălurile, și acum el nu mai putea îndrepta aceste neajunsuri fără să știrbească unitatea operei de artă. Vedea aproape la toate personajele și la toate figurile rămășițe de văl, care stricau tabloul.
— Un singur lucru aș spune, dacă mi-ați da voie să fac o observație… obiectă Golenișcev.
— Ah! Vă rog, mi-ar face plăcere, zise Mihailov, cu un zâmbet silit.
— Și anume, că ați creat un om-Dumnezeu, nu un Dumnezeu-om. De altfel știu că asta ați și vrut.
— Nu pot picta pe Christos decât așa cum îl port în suflet, răspunse Mihailov posomorât.
— E adevărat. Dar în cazul acesta, dacă-mi dați voie să-mi exprim o părere… tabloul d-voastră e atât de frumos, încât observația mea nu-l poate întuneca. De altfel, asta-i o părere personală. La d-voastră e altceva. Însuși motivul e altul. Să-l luăm, de pilda, pe Ivanov. Cred că dacă-i vorba ca Christos să fie coborât la treapta unui personaj istoric, era mai bine ca Ivanov să fi ales alt subiect istoric, nou, inedit.
— Dar dacă acest subiect este cel mai înalt la care poate năzui arta?
— Căutând, s-ar putea găsi și altele. Chestiunea e însă că arta nu admite controverse și răstălmăciri; iar înaintea operei lui Ivanov, credinciosul ca și necredinciosul își pun întrebarea: E Dumnezeu sau nu-i Dumnezeu? Și astfel unitatea impresiei se năruie.
— Adică, de ce? Întrebă Mihailov. Mi se pare că nu încape nici o discuție în privința asta pentru oamenii luminați.
Golenișcev nu se mulțumi cu acest punct de vedere și, stăruind în părerea lui în legătură cu unitatea de impresie necesară în artă, îl învinse pe Mihailov în discuție.
Artistul se frământă, dar nu putu spune nimic în sprijinul ideilor sale.
XII.
Anna și Vronski schimbau de mult priviri între dânșii, regretând savanta limbuție a prietenului lor. În sfârșit, Vronski, fără să aștepte pe maestru, trecu la un tablou mai mic.
— Vai, ce splendoare! Ce splendoare! O minune! Ce splendoare! Izbucniră amândoi într-un glas.
„Ce le-o fi plăcând atât!” se gândi Mihailov. Artistul și uitase de tabloul acela, pictat acum trei ani.
Nu-și mai aducea aminte de toată truda și de tot entuziasmul prilejuite de pânza aceea, care îl frământase câteva luni, zi și noapte. O uitase, cum uita toate tablourile isprăvite. Nu-i plăcea nici măcar să le arunce o căutătură. O expusese numai fiindcă aștepta un englez care dorea s-o cumpere.
— E un studiu mai vechi, spuse Mihailov.
— Ce frumos! Exclamă, Golenișcev, de astă dată sincer cucerit de farmecul picturii.
Doi băieți prindeau pește cu undița, la umbra unei răchite. Unul dintr-înșii, cel mai mare, tocmai aruncase undița și se necăjea să desprindă pluta de după o tufă, cufundat cu totul în această îndeletnicire. Celălalt, mai mic, stătea culcat în iarbă și, sprijinindu-și în mâini capul cu păr bălai, zbârlit, privea apa cu ochi albaștri, îngândurați. La ce se gândea oare?
Exclamațiile de admirație în fața acestui tablou răscoliră în Mihailov emoția de altădată. Se temea însă de aceste întoarceri deșarte în trecut. De aceea, oricâtă bucurie i-ar fi făcut aceste laude, el vru să atragă pe vizitatori spre alt tablou.
Vronski îl întrebă dacă tabloul nu era de vânzare. Pentru Mihailov, tulburat de prezența vizitatorilor, discuțiile bănești erau acum foarte neplăcute.
— Tabloul e expus spre vânzare, răspunse Mihailov, întunecat.
După plecarea musafirilor, Mihailov se așeză în fața pânzei cu Christos și cu Pilat. Repeta în gând cele spuse sau cele nespuse, dar subînțelese de acești vizitatori. Și, lucru ciudat, ceea ce avusese atâta greutate în ochii săi când vizitatorii fuseseră de față, când le acceptase în gând punctul de vedere, pierdu deodată orice importanță pentru dânsul. Își cercetă opera cu ochi de artist și își recapătă convingerea că e desăvârșită și de mare valoare. Avea nevoie de această stare de spirit, care înlătura orice alte preocupări, ca să poată lucra.
Piciorul lui Christ în raccourci lăsa de dorit. Artistul luă paleta și se apucă de lucru. Corectând piciorul, el se uita la chipul lui Ioan, de pe planul al doilea, pe care vizitatorii nici nu-l băgaseră în seamă, dar care, după dânsul, era cel mai desăvârșit. Isprăvind piciorul, pictorul vru să mai lucreze la chipul acesta. Se simțea însă prea emoționat. Nu putea lucra nici când era indiferent, nici când se simțea peste măsură de exaltat și vedea toate cu prea mare claritate. Trebuia să găsească treapta de tranziție de la indiferență la inspirație, ca să poată lucra. Acum însă era prea tulburat. Vru să acopere tabloul; dar se opri și, ținând cu mâna învelitoarea, surâse în extaz, cu ochii la chipul lui Ioan. Apoi, parcă smulgându-se cu părere de rău de lângă tablou, pictorul lăsă să cadă învelitoarea și, obosit, însă fericit, plecă acasă.
În drum la întoarcere Vronski, Anna și Golenișcev erau într-o dispoziție deosebit de însuflețită și de veselă. Vorbeau despre Mihailov și despre tablourile sale. Cuvântul talent, prin care înțelegeau un dar înnăscut, aproape fizic, independent de minte și de inimă, și prin care vroiau să desemneze toate emoțiile artistului, se repeta foarte des în conversațiile lor. Aveau nevoie de acest cuvânt ca să numească un lucru de care n-aveau idee, dar despre care vroiau totuși să vorbească. Spuneau că nu i se putea reproșa lipsa de talent, dar acesta era împiedicat în dezvoltarea lui din pricina culturii insuficiente – nenorocirea tuturor pictorilor noștri ruși. Oricum, pânza cu copiii li se întipărise în minte. Se întorceau mereu la ea.
— Ce minune! Ce izbutită și ce simplă! El nici nu-și dă seama ce frumoasă el Da, nu trebuie s-o scap, trebuie s-o cumpăr, hotărî Vronski.
XIII.
Mihailov își vându pânza lui Vronski și primi să facă portretul Annei. În ziua hotărâtă, el veni și începu lucrul.
De la a cincea ședință, portretul îi uimi pe toți, mai ales pe Vronski, nu numai prin asemănare, ci și prin frumusețe. Era ciudat cum știuse Mihailov să înțeleagă frumusețea ei deosebită. „Trebuie s-o cunoști și s-o iubești, cum o iubesc eu, ca să descoperi expresia asta fermecătoare, sinceră, plină de suflet”, gândea Vronski, deși descoperise această fermecătoare expresie sufletească de abia din portret. Expresia asta era însă atât de caracteristică pentru dânsa, încât și Vronski, și ceilalți avură impresia că o cunoșteau de mult.
— Mă zbat de atâta vreme și n-am făcut nimic, zise Vronski despre portretul său. El s-a uitat și a pictat. Asta e tehnică!
— Are să vină și asta, îi liniștea Golenișcev, care-l socotea pe Vronski ca un om de talent și mai ales de cultură – ceea ce dă pictorului o concepție artistică superioară.
Buna părere a lui Golenișcev despre talentul lui Vronski se întemeia și pe considerația că el însuși avea nevoie de aprobarea și de laudele acestuia pentru articolele și ideile sale, simțind că laudele și sprijinul trebuiau să fie reciproce.
În casă străină, și mai cu seamă în palazzo-ul lui Vronski, Mihailov părea cu totul alt om decât în atelierul său. Se arăta respectuos, cu o nuanță ostilă, temându-se parcă să se apropie de niște oameni pe care nu-i stima. Lui Vronski îi spunea „excelență”. Nu rămânea niciodată la masă, cu toate invitațiile Annei și ale lui Vronski. Nu venea decât pentru ședințe. Anna era mai prevenitoare cu el decât cu alții și plină de recunoștință pentru portretul său. Vronski se purta cu dânsul mai mult decât politicos și, de buna seamă, îl interesa părerea pictorului despre tablourile sale. Golenișcev nu scăpa nici un prilej de a vorbi cu Mihailov despre adevărata înțelegere a artei. Dar pictorul rămânea deopotrivă de rece față de toți. Anna simțea, după căutătura lui, că artistului îi plăcea s-o privească, dar se ferea să stea de vorbă cu ea. Tăcea cu încăpățânare când Vronski îi cerea sfaturi pentru lucrările sale. Tăcu, tot atât de încăpățânat, și când i se arătă tabloul lui Vronski. Îl plictiseau probabil și perorațiile lui Golenișcev, pe care nu-l contrazicea niciodată.
Din pricina purtării lui rezervate, reci, ostile chiar, Mihailov nu le plăcu de loc când îl cunoscură mai de aproape, și au fost foarte mulțumiți când au luat sfârșit ședințele și le-a rămas un admirabil portret, iar Mihailov a încetat să mai vină la ei.
Golenișcev își exprimă cel dintâi părerea pe care o împărtășeau cu toții, și anume că Mihailov îl invidia pur și simplu pe Vronski.
— Să zicem că nu-l invidiază fiindcă are talent, dar, îi e necaz să vadă că un om bogat de la curte – pe deasupra și conte – (toți oamenii de teapa lui urăsc titlurile) face fără mare osteneală același lucru ca și el, și poate chiar mai bine decât dânsul, care și-a închinat artei toată viața. Mai este și cultura, pe care el n-o are.
Vronski îl apără pe Mihailov, dar în fundul sufletului i se părea firesc, după concepția lui, ca un om dintr-o clasă socială inferioară să-l invidieze.
Portretul Annei, același subiect pictat de Vronski și de Mihailov, după același model viu, ar fi trebuit să arate lui Vronski deosebirea dintre dânsul și pictor. El însă n-o vedea. Atât numai că, după portretul lui Mihailov, Vronski întrerupse lucrul la portretul Annei, socotindu-l acum de prisos. Lucra însă mai departe ia tabloul lui din viața evului mediu. Vronski și Golenișcev, dar mai ales Anna, găseau tabloul foarte frumos – deoarece semăna mult mai mult cu tablourile celebre decât pânza lui Mihailov.
Cât despre Mihailov, deși portretul Annei îl pasionase îndeosebi, el se simți încă mai mulțumit decât ei când se isprăviră ședințele și nu mai era obligat să asculte părerile lui Golenișcev despre artă și să privească pictura lui Vronski. Știa că nu-l putea opri pe Vronski de a se juca de-a pictura. Își dădea seama că Vronski și toți diletanții aveau dreptul să picteze orice vroiau, dar îi era neplăcut. Nu-l poți opri pe un om să-și facă o păpușă mare de ceară și s-o sărute. Dar dacă omul cu păpușa s-ar așeza în fața unui îndrăgostit și s-ar apuca, să-și dezmierde păpușa, așa cum își dezmiardă îndrăgostitul iubita, îndrăgostitul ar avea o impresie neplăcută. Aceeași impresie o avea și Mihailov când se uita la pictura lui Vronski. Îi părea un caraghioslâc; îl înciuda, îl jignea, ba îi făcea chiar milă.
Pasiunea lui Vronski pentru pictură și pentru evul mediu nu ținu mult. Avea destul simț artistic ca să nu-și isprăvească tabloul. Pânza rămase astfel numai începută. Simțea în chip nelămurit că lipsurile tabloului, abia vizibile la început, vor sări în ochi, dacă îl va duce până la capăt. Era în aceeași situație ca și Golenișcev care, deși simțea că n-are nimic de spus, se amăgea mereu cu gândul că ideile sale nu se copseseră încă, având nevoie să le mai aprofundeze și să-și adune material. Acest lucru îl înrăise și-l rodea pe Golenișcev. Vronski însă nu era omul care să se mintă pe sine însuși; el rămase foarte calm. Cu hotărârea ce-i caracteriza firea, încetă de a se mai ocupa de pictură, fără nici o lămurire sau justificare.
Dar fără această ocupație, viața lui și a Annei, care se mira de dezamăgirea lui, deveni pentru Vronski nespus de plictisitoare în acel oraș italienesc, iar vechiul palazzo îi păru deodată așa de dărăpănat și de murdar… Petele de pe perdele, crăpăturile din dușumea și tencuiala, căzută de pe ciubucele pereților îi făceau o impresie atât de neplăcută! I se urâse atât de mult mereu cu același Golenișcev, cu profesorul italian și cu acel neamț călător, încât simțea că trebuia neapărat să-și schimbe felul de viață. Amândoi hotărâră să plece în Rusia, la țară: La Petersburg, Vronski avea de gând să-și scoată averea din indiviziunea cu fratele său, iar Anna – să-și vadă băiatul. Voiau să petreacă vara la marea moșie părintească a lui Vronski.
XIV.
Levin era însurat de peste două luni. Se simțea fericit, dar cu totul altfel decât își închipuise. La fiecare pas se ivea o dezamăgire a visurilor sale de odinioară, însă afla și încântări noi, neașteptate… Se simțea fericit; dar viața în căsnicie, așa cum o descoperea din clipă în clipă, era cu totul altfel de cum o visase. Încerca în fiecare moment ceea ce simte un om care, după ce admiră de pe mal mersul lin și plăcut al unei bărci pe lac, se urcă singur în barcă. Își dădea seama că nu era de ajuns să stea drept și să nu se legene. Mai trebuia să chibzuiască, fără o clipă de răgaz, încotro să mâne luntrea și să nu uite că sub picioarele sale se află apa. Mai trebuia să mânuiască vâslele grele pentru brațele încă neobișnuite cu această muncă. Se dumirea că era ușor de privit, însă foarte greu de făcut tot ce se cerea, cu toate că lucrul acesta îi dădea o mare bucurie.
Înainte de însurătoare, când privea căsniciile altora, cu grijile lor mărunte, cu certuri și cu gelozii, Levin zâmbea numai cu dispreț, Era convins că în viitoarea lui căsnicie nu numai nu se va întâmpla nimic asemănător, dar viața sa de familie nu va semăna întru nimic cu cea a altora. Și vedea că viața lui cu soția sa nu numai că nu se orânduise într-un chip deosebit, ci dimpotrivă se alcătuise dintr-o dată din aceleași fleacuri pe care le disprețuise așa de mult mai înainte, care dobândiseră acum, fără voia lui, o însemnătate neobișnuită și indiscutabilă. Levin își dădu seama că rezolvarea tuturor acestor fleacuri nu era de loc atât de ușoară cum i se părea. El crezuse că are cele mai exacte noțiuni despre viața de familie și, de altfel, ca toți bărbații, Konstantin Dmitrici își închipuise, fără voie, viața de familie numai ca o îmbătare de dragoste, fără nici un amănunt prozaic, și de la care nu trebuiau să-l răpească grijile mărunte ale zilei.
Își închipuise că-și va vedea de ocupațiile sale și, după muncă, își va găsi odihna în fericirea dragostei iar Kitty trebuia să se mulțumească a fi iubită, și atâta tot. Dar el uitase, de altfel ca toți bărbații, ca și soția are nevoie de activitate. Se mira că ea, ființa aceea poetică, fermecătoare, putea – nu numai din primele săptămâni, ci chiar din cele dintâi zile ale căsniciei – să se preocupe, să-și aducă aminte și să se îngrijească de fețe de masă, mobilă, de saltele pentru musafiri, de tăvi, bucătar, masă și de celelalte… încă din timpul logodnei, pe Levin îl mirase tăria de care dăduse dovadă Kitty, renunțând la o călătorie în străinătate și hotărându-se să plece la țară – de parcă ar fi știut ce avea de făcut și putea, în afară de dragoste, să se mai gândească și la altceva. Aceasta îl jignise atunci, și acum, iarăși, aceste mărunte griji ale sale îl jigneau uneori. Înțelese însă că ea avea nevoie de aceste ocupații. Și, deoarece o iubea, deși nu pricepea rostul acestor griji și glumea pe socoteala lor, Levin nu se putea opri să n-o admire. Râdea de felul cum așeza ea mobilele aduse de la Moscova, cum orânduia din nou odaia lui și a ei, cum atârna perdelele, cum împărțea camerele de musafiri și alegea odaia pentru Dolly, cum pregătea încăperea pentru noua ei cameristă, cum comanda masa bătrânului bucătar, cum se dondănea cu Agafia Mihailovna, luându-i cheile de la cămară…
Vedea că bătrânul bucătar zâmbea blajin, primindu-i poruncile fanteziste, cu neputință de îndeplinit. Vedea cum Agafia Mihailovna clătina din cap, îngândurată și cu duioșie, ascultând noile rânduieli ale cămării, hotărâte de tânăra cucoană. Kitty îi părea nespus de drăguță când venea la el râzând și plângând și-i spunea că jupâneasa Mașa o privea tot ca pe o copilă, și că de aceea nimeni n-o asculta. Lui Levin i se părea totul drăguț, dar ciudat, și se gândea că ar fi fost mai bine să nu fie așa.
El nu pricepea nimic din schimbarea care se petrecea în Kitty de când plecase din casa părintească, unde câteodată ar fi vrut să mănânce varză acră sau bomboane și să bea cvas, dar nu-i era îngăduit. Acum, Kitty putea comanda orice, putea să cumpere munți de bomboane și să cheltuiască oricâți bani vroia, putea comanda orice prăjitură.
Kitty se gândea acum, bucuroasă, la sosirea lui Dolly și a copiilor săi, mai ales fiindcă putea dispune să se pregătească pentru fiecare dintre dânșii prăjitura preferată, și soră-sa i-ar fi putut prețui noua gospodărie. Nu știa nici ea de ce, însă gospodăria o atrăgea nespus de mult. Simțind instinctiv că vor veni și zile de furtună, Kitty se bucura de primăvară, își clădea cuibul cum se pricepea; și, în același timp, se grăbea să și-l clădească și să învețe cum trebuia să și-l facă.
Aceste griji mărunte ale ei, atât de potrivnice idealului lui Levin de înălțătoare fericire a primelor zile, erau una dintre dezamăgirile sale. Grijile acestea pline de duioșie – al căror rost el nu-l înțelegea, dar pe care ca trebuia să le îndrăgească în cele din urmă – erau acum un nou izvor de încântare pentru dânsul.
Altă dezamăgire și încântare le aduceau și certurile. Levin nu și-ar fi putut închipui niciodată că între el și soția sa ar fi putut exista alte raporturi afară de cele întemeiate pe duioșie, respect și dragoste. Și deodată, ei se certară chiar din cele dintâi zile, încă atât de aprig, încât Kitty spuse lui Levin că el n-o iubește, ci se iubește numai pe sine însuși; apoi izbucni în plâns, dând cu deznădejde din mâini.
Întâia lor ceartă izbucnise fiindcă Levin, care se dusese la o fermă nouă, întârziase o jumătate de oră. Vroise să taie drumul și se rătăcise. În drum spre casă, Levin nu se gândise decât la ea, la dragostea ei, la fericirea lui. Cu cât se apropia de casă cu atât duioșia lui pentru dânsa sporea mai mult. Intră fuga în casă cu același sentiment, dacă nu cu unul încă și mai puternic, decât în ziua când se dusese la familia Șcerbațki ca s-o ceară în căsătorie. Îl întâmpină însă o figură posomorâtă, pe care n-o mai văzuse la Kitty. Vru s-o sărute, ea însă îl respinse.
— Ce ai?
— Ești vesel… începu Kitty, vrând să-i arate o răceală plină de amărăciune.
Dar de îndată ce deschise gura, absurda gelozie care o chinuia de o jumătate de ceas, cât stătuse nemișcată la fereastră, așteptându-l, răbufni din ea, în cuvinte pline de mustrare. Levin înțelese abia atunci, pentru întâia oară, ceea ce nu pricepuse pe deplin când ieșise din biserică după cununie. Înțelese nu numai că soția îi era aproape, dar că nici nu știa unde se isprăvește ea și unde începe el. Se dumiri din sentimentul chinuitor de dedublare pe care-l încercă în clipa aceea. La început, se simți jignit, însă în aceeași clipă se lămuri că Kitty nu-l putea jigni, deoarece ea era el însuși. Avu la început sentimentul unui om care, primind deodată o lovitură puternică din spate, se întoarce înfuriat și dornic de răzbunare, ca să prindă pe vinovat. Vede însă că se lovise singur din nebăgare de seamă, că n-are deci pe cine să se supere și că trebuie să-și îndure și să-și ogoiască durerea.
Mai târziu Levin nu mai avu niciodată atât de puternic impresia asta, dar prima oară îi trebui mult timp să-și revină. Ar fi fost firesc să se dezvinovățească și să-i dovedească vina ei. Însă a-i dovedi vina ar fi însemnat s-o enerveze și mai tare și să mărească neînțelegerea dintre dânșii, care era pricina întregii amărăciuni. Un sentiment obișnuit îl îndemna să nu-și recunoască vina și s-o treacă asupra lui Kitty. Dar un alt sentiment, și mai puternic, îl îndemnă să nu lase neînțelegerea a se adânci și mai tare, ci s-o înlăture cât mai repede cu putință. A rămâne sub o învinuire așa de nedreaptă era un chin; dar a-i pricinui lui Kitty o durere, dezvinovățindu-se, ar fi fost și mai rău.
Ca un om pe jumătate adormit, care luptă cu o durere apăsătoare pe care ar vrea s-o smulgă din el, și când se trezește pricepe că durerea este în miezul ființei sale, Levin înțelese că n-avea decât un singur lucru de făcut: să rabde – ceea ce tocmai încerca să facă.
Se împăcară repede. Recunoscându-și vina, fără s-o mărturisească, ea se purtă față de dânsul cu atâta duioșie, încât amândoi simțiră o nouă fericire și o dragoste încă și mai puternică. Acest lucru nu împiedică însă repetarea unor astfel de ciocniri, ba chiar destul de des, din motivele cele mai neașteptate și mai neînsemnate, fiindcă ei nu se cunoșteau încă bine și fiindcă niciunul nu știa ce era important ori nu pentru celălalt. Afară de asta, în primele luni, amândoi aveau adesea o proastă dispoziție sufletească. Când unul era bine dispus, iar celălalt prost dispus, pacea nu se tulbura. Dar când amândoi se simțeau prost dispuși, ciocnirile izbucneau din pricini atât de neînțelese prin lipsa lor de însemnătate încât după aceea. Nici nu-și mai puteau aduce aminte pentru ce se certaseră. În schimb, când amândoi se simțeau în apele lor, bucuria vieții lor era nemăsurată. Totuși această perioadă de început a fost grea pentru dânșii.
În toată această perioadă de aclimatizare, soții treceau printr-o încordare foarte vie – de parcă cineva smucea la dreapta și la stânga lanțul care-i lega. Întâia lună după nuntă, luna de miere, de la care Levin se aștepta, potrivit tradiției, la atât de mult, a rămas în amintirea amândurora ca cea mai teribilă și mai apăsătoare epocă din viața lor. În traiul de mai târziu, amândoi se străduiră deopotrivă să-și șteargă din amintire împrejurările urâte și rușinoase din acea perioadă nesănătoasă, când amândoi rareori se aflau într-o stare de spirit normală, când rareori se regăseau ei înșiși.
De-abia într-a treia lună a căsniciei, după reîntoarcerea de la Moscova, unde petrecură o lună, viața lor ajunse să fie mai armonioasă.
XV.
Soții abia se întoarseră de la Moscova și erau bucuroși de singurătatea lor. Levin ședea la birou și scria. Kitty, într-o rochie violet-închis, care-i era dragă lui Levin fiindcă o purtase în primele zile ale căsătoriei, ședea pe divan și lucra la o broderie anglaise pe același străvechi divan de piele, care fusese mereu în biroul bunicului și al tatălui lui Konstantin Dmitrici. Levin medita și scria, simțind neîncetat, cu bucurie, prezența nevestei sale. El nu-și părăsise îndeletnicirile, gospodăria și cartea în care urmau să fie expuse temeliile noii agriculturi. Dar după cum aceste îndeletniciri și idei i se păruseră mai înainte mărunte și neînsemnate pe lângă bezna care-i învăluise viața, tot atât de neînsemnate și de mărunte i se păreau acum, pe lângă fericirea vieții ce-l aștepta, scăldată într-o lumină orbitoare. Levin își urma ocupațiile, dar acum simțea că centrul de greutate al atenției lui se mutase asupra altor lucruri – ceea ce-l ajuta să privească situația cu totul altfel și mai limpede. Odinioară, ocupațiile lui erau pentru dânsul ca un refugiu în fața vieții, și crezuse că viața, fără aceste condiții, i-ar fi fost prea întunecată. Acum însă avea nevoie de aceste ocupații pentru ca viața să nu-i fie prea monoton de senină.
Cercetându-și hârtiile, recitind cele scrise, Levin văzu cu plăcere că lucrarea merita osteneala lui. Era o problemă nouă și folositoare. Multe dintre ideile de mai înainte i se părură extremiste și de prisos; pe de altă parte, reîmprospătându-și în minte toată chestiunea, văzu cum trebuiau împlinite unele lacune. Acum scria un capitol nou despre cauzele situației grele a agriculturii din Rusia. Demonstra că sărăcia Rusiei se trăgea nu numai dintr-o repartiție nedreaptă a proprietății rurale și dintr-o orientare greșită, dar că la aceasta contribuise în ultimul timp și civilizația introdusă în mod artificial în Rusia – mai cu seamă căile de comunicație și drumul de fier. Acestea au determinat o aglomerare urbană, o sporire a luxului, o dezvoltare a industriei mari, a creditului și a satelitului său – jocul de bursă – în dauna agriculturii. I se părea că în cazul unei dezvoltări normale a avuțiilor statului, fenomenele acestea s-ar naște numai când agricultura ar lua o mare extindere și ar fi pusă în condiții drepte și cel puțin bine determinate. Bogăția țării ar trebui să sporească proporțional și, mai ales, în așa fel, ca celelalte domenii ale bogăției să nu o ia înaintea agriculturii. Căile de comunicație corespunzătoare ar trebui să existe numai în raport cu un anumit nivel al agriculturii. Față de nedreapta împărțire a pământului, căile ferate, subordonate necesităților politice și nu celor economice, erau premature. În loc să dea agriculturii ajutorul așteptat, ele favorizau dezvoltarea industriei și a creditului, frânând agricultura. După cum la un animal dezvoltarea unilaterală și prematură a unui organ ar împiedica dezvoltarea lui generală, tot astfel (în ceea ce privește dezvoltarea generală a bogățiilor din Rusia) creditul, căile de comunicație și sporirea activității industriale, necesare desigur în Europa, unde corespund unei realități, la noi n-au făcut decât rău, înlăturând principala problemă, singura urgentă, și anume: organizarea agriculturii.
În timp ce Levin își așternea părerile pe hârtie, Kitty se gândea la politețea exagerată a soțului ei față de Cearski, tânărul conte care-i făcuse curte fără tact în ajunul plecării lor din Moscova. „E gelos, se gândi ea. Doamne, cât e de drăguț și de prost! E gelos! Dacă ar ști ca pentru mine toți bărbații sunt ca bucătarul Piotr, își zise Kitty, privind cu un sentiment de proprietate, straniu pentru ea, ceafa și gâtul lui roșu. Deși e păcat să-l smulg de la lucru (mai are timp!), trebuie să-i văd fața. Va simți oare că mă uit la el? Vreau să-și întoarcă fața spre mine… Vreau, hai!” Kitty își făcu ochii mai mari, vrând astfel să sporească efectul privirii sale.
— Da, ele sug toată vlaga și dau o falsă strălucire, bombăni Levin, oprindu-se din scris și, simțind privirea lui Kitty, întoarse zâmbind capul spre ea.
— Ce-i? Întrebă el, zâmbind și ridicându-se în picioare.
„S-a întors”, gândi ea.
— Nu e nimic. Am vrut numai să te întorci spre mine, răspunse Kitty, uitându-se la el și vrând să ghicească dacă-i pare rău ori nu că-l tulburase de la lucru.
— Ah, ce bine ne simțim împreună! Adică eu, adăugă Levin, apropiindu-se de ea cu fața luminată de un zâmbet fericit.
— Sunt atât de mulțumită! N-am să mă mai duc nicăieri, mai cu seamă la Moscova.
— Dar la ce te gândeai?
— Eu? Mă gândeam… Nu, nu. Du-te și scrie. Nu-i timp de distracție, urmă ea, țuguindu-și buzele. Eu trebuie să tai acum găurelele astea. Le vezi?
Luă foarfecele și începu să taie găurele.
— Nu mă duc. Spune-mi, la ce te gândeai? O întrebă el, așezându-se lângă ea și urmărind mișcarea circulară a foarfecelor mici.
— Ah, la ce mă gândeam? Mă gândeam ia Moscova, la ceafa ta.
— La mine! De ce mi-a fost dată atâta fericire? E ceva nefiresc, prea frumos, zise Levin, sărutându-i mâna.
— Eu, dimpotrivă, cu cât sunt mai fericită, cu atât îmi pare mai firesc.
— Uite aici o șuviță de păr! Îi arătă Levin, întorcându-și ușor capul. O șuvița. Uite-o aici. Nu, nu! Avem de lucru.
Lucrul însă nu mergea. Iar când Kuzma intră să anunțe că ceaiul era gata, amândoi se îndepărtară repede unul de altul – ca niște vinovați.
— S-a întors trăsura de la oraș? Întrebă Levin pe Kuzma.
— S-a întors adineauri. Acum se desfac pachetele.
— Vino mai repede! Îl chemă Kitty, ieșind din birou, altfel am să citesc corespondența fără tine. Pe urmă cântăm la patru mâini la pian.
Rămas singur, Levin își vârî hârtiile într-o servietă nouă, cumpărată de Kitty. Se duse să se spele pe mâini la un lavoar de curând cumpărat, cu obiecte de toaletă noi și elegante, apărute o dată cu soția sa. Levin zâmbea gândurilor sale și dădea din cap în semn de dezaprobare. Îl chinuia un sentiment asemănător mustrării de conștiință. Era în viața pe care o ducea acum ceva moleșitor, capuan13 cum îi spunea el, și de care se cam rușina. „Nu-i frumos să trăiesc așa, își zicea el. Iată, se împlinesc în curând trei luni și eu n-am făcut aproape nimic. Astăzi m-am apucat pentru întâia oară serios de lucru, și ce a ieșit de aici? Abia am început și m-am și lăsat. Mai ca mi-am părăsit până și ocupațiile mele cele mai obișnuite. Pe moșie aproape nu mai umblu, nici călare, nici pe jos. Ba mi-e milă s-o las singură, ba văd că se plictisește. Și eu credeam ca până la însurătoare îți duci viața târâș-grăpiș, cum dă Dumnezeu, și că viața cea adevărată începe abia după căsătorie! Dar, uite, de aproape trei luni sunt însurat și niciodată nu mi-a în petrecut vremea atât de fără rost și de trândav. Nu, nu mai merge. Trebuie să încep lucrul. Kitty, firește, nu e vinovată, n-am de ce să-i fac mustrări, cu trebuia să fiu mai energic și să-mi apăr independența de bărbat. Altfel mă obișnuiesc și eu cu trândăvia și o deprind și pe ea… Kitty, bineînțeles, n-are nici o vină”, se gândea el.
Dar unui om nemulțumit îi vine greu să nu arunce pe altul vina stării sale sufletești și mai cu seamă pe acela care e cel mai aproape de dânsul. În mintea lui Levin stăruia, nelămurit, gândul că Kitty nu era vinovată (ea nu putea avea nici un fel de vină), acuzația căzând pe educația ei prea superficială și frivolă. „Dobitocul acela de Cearski: îmi dau seama că ea vroia să-l puie la locul lui, dar nu știa cum! Dar, afară de grija casei (nu pot să nu-i recunosc asta), afară de toaletele sale și de broderie anglaise, Kitty n-are nici o preocupare serioasă. N-o interesează nici ocupația mea, nici gospodăria, nici mujicii, nici muzica la care se pricepe destul de bine, nici cititul. Nu face nimic și e cât se poate de mulțumită.” Levin o blama în sinea lui și încă nu înțelegea că ea se pregătea pentru perioada aceea de activitate, care urma să vină pentru dânsa, când avea să fie totodată soție, mamă, gospodină, doică și educatoare. Levin nu se gândea că ea se pregătea instinctiv pentru această muncă uriașă și că nu-și putea face mustrări pentru clipele fără griji și pline de fericirea dragostei, de care se bucura acum, când își clădea voioasă cuibul pentru viitor.
XVI.
Când se duse sus, Levin o găsi pe soția sa lângă noul samovar de argint, alături de un alt serviciu de ceai. Așezase la o măsuță pe bătrâna Agafia Mihailovna, cu o ceașcă de ceai dinainte, și citea o scrisoare de la Dolly – surorile își scriau una alteia des și regulat.
— Iaca cucoana noastră m-a pus să stau cu dumneaei, îi spuse Agafia Mihailovna, zâmbind prietenos către Kitty.
Aceste cuvinte îi vesteau lui Levin sfârșitul dramei care se desfășurase în vremea din urmă între Agafia Mihailovna și Kitty. Văzu că, în ciuda amărăciunii pricinuite Agafiei Mihailovna de noua ei stăpână, care-i luase din mână frânele gospodăriei, Kitty, învingătoare, izbutise totuși să se facă iubită de ea.
— Uite o scrisoare pentru tine! Și Kitty îi dădu o scrisoare ticluită de o persoană puțin obișnuită cu scrisul. Mi se pare că e de la femeia aceea a fratelui tău… urmă ea. N-am citit-o. Scrisoarea astălaltă e de la ai mei și de la Dolly. Închipuiește-ți! Dolly a fost cu Grișa și cu Tania la Sarmațki, la un bal pentru copii… Tania a fost costumată în marchiză.
Dar Levin n-o asculta. Roșind, el luă scrisoarea Mariei Nikolaevna, fosta ibovnică a fratelui său, și începu s-o citească. Era a doua scrisoare a Mariei Nikolaevna. În prima, ea îi spunea că Nikolai Dmitrici o gonise fără nici o vină. Adăuga cu înduioșătoare naivitate că, deși căzuse din nou în mizerie, nu cere nimic și nu dorește nimic. O chinuiește numai gândul că Nikolai Dmitrici are să se prăpădească fără ea, fiindcă sănătatea îi e zdruncinată, și ruga pe fratele său să aibă grijă de dânsul. Acum, Maria Nikolaevna scria altceva. Îl regăsise pe Nikolai Dmitrici, se împăcase cu dânsul la Moscova și plecaseră împreună într-o capitală de gubernie, unde acesta căpătase un post. Acolo se certase însă cu șeful său și se mutase iarăși la Moscova. Se îmbolnăvise pe drum așa de rău, „că nu știu dacă am să-l mai văd pe picioare”, îi scria Maria Nikolaevna. „Vorbește mereu de dumneavoastră. Dar nici nu mai avem bani.”
— Citește ce scrie Dolly despre tine, începu Kitty zâmbind; dar se opri deodată, văzând ce schimbată era expresia feței lui Levin. Ce-i cu tine? Ce s-a întâmplat?
— Îmi scrie că fratele meu Nikolai e pe moarte. Trebuie să plec.
Fața lui Kitty se schimbă și ea deodată. Toate gândurile despre Tania în ținută de marchiză și despre Dolly se risipiră.
— Când pleci? Îl întrebă Kitty.
— Mâine.
— Pot să vin cu tine? Zise ea.
— Kitty, ce-ți mai trece prin minte? Exclamă Levin dojenitor.
— Cum, ce-mi trece prin minte? Răspunse Kitty, jignită că Levin îi primise propunerea în silă, parcă și cu oarecare necaz. De ce n-aș merge? N-am să te încurc. Am să…
— Plec fiindcă îmi moare fratele, zise Levin. Ce să cauți tu acolo?
— Ce să caut? Ceea ce cauți și tu.
„Într-o clipă atât de gravă pentru mine, ea se gândește numai că are să-i fie urât”, își zise Levin, și gândul acesta îl supără.
— Nu se poate! Rosti el aspru.
Văzând ca se apropie ceartă, Agafia Mihailovna își puse încet ceașca pe masă și ieși. Kitty nici n-o băgă în seamă. Tonul cu care soțul rostise cuvintele din urmă o jignise mai cu seamă prin faptul că el nu dădea nici o crezare spuselor sale.
— Și eu îți spun că, dacă pleci tu, mă duc și eu cu tine… plec neapărat, începu să vorbească Kitty repede, mânioasă. Adică de ce nu se poate? De ce spui că nu se poate?
— Fiindcă trebuie să umbli Dumnezeu știe pe unde, cine știe pe ce drumuri, prin ce hoteluri. M-ai stingheri, răspunse Levin, încercând să-și păstreze, sângele rece.
— De loc. Nu-mi trebuie nimic. Unde poți sta tu, pot și eu…
— Atunci, pentru simplul motiv că acolo e femeia aceea, de care nu te poți apropia.
— Nu știu și nici nu vreau să știu cine e și ce e acolo. Știu că fratele bărbatului meu se află pe moarte și că soțul meu se duce la dânsul, și eu îl însoțesc ca să…
— Kitty, nu te supăra. Dar gândește-te și tu: chestiunea aceasta e atât de gravă, încât mă doare însuși gândul că tu amesteci aici un sentiment de slăbiciune: dorința de a nu rămâne singură. Dacă tu crezi c-o să-ți fie urât aici singură, du-te la Moscova.
— Poftim! Totdeauna îmi atribui gânduri rele și josnice! Izbucni Kitty cu lacrimi de obidă și de mânie. Nu simt nici o slăbiciune, nimic… Simt că datoria mă îndeamnă să fiu alături de soțul meu când îl lovește o nenorocire. Dar tu cauți într-adins să mă faci să sufăr… ții cu tot dinadinsul să nu înțelegi…
— Nu! Asta e îngrozitor. Să ajungi ca un sclav! Sări Levin, ridicându-se și nemaifiind în stare să-și stăpânească necazul. Dar simți în aceeași clipă că parcă s-ar fi lovit singur.
— Atunci de ce te-ai însurat? Ai fost liber. De ce ai făcut-o, dacă te și căiești? Strigă Kitty și se ridică și fugi în salon.
Când se duse după ea, Levin o găsi plângând cu suspine.
Începu să vorbească, dorind să-i spună cuvinte care, chiar dacă n-ar convinge-o, cel puțin ar potoli-o; dar Kitty nu-l asculta și nu vroia să admită nimic. Levin se aplecă asupră-i și-i luă mâna care se împotrivea. Îi sărută mâna, o sărută pe păr, și îi sărută iarăși mâna. Kitty însă tăcea mereu. Dar când îi luă capul în mâini, și-i spuse: „Kitty”! Ea își reveni deodată, mai plânse puțin și se împacă.
Hotărâră să plece împreună a doua zi. Levin jură soției sale că crede în dorința ei de a merge numai și numai pentru a fi de folos, și admise că prezența Mariei Nikolaevna lângă fratele lui n-avea nimic necuviincios. În fundul inimii, Levin pleca însă nemulțumit și de dânsa, și de el însuși. Era nemulțumit de Kitty fiindcă ea nu avusese tăria să-l lase a pleca atunci când trebuia (cât de ciudat îi părea gândul că el, care nu demult nici nu putea să creadă în fericirea de a putea fi iubit de ea, se simțea acum nenorocit că era iubit prea mult!), și nemulțumit de el însuși că nu avusese destulă tărie de caracter. În adâncul sufletului, Konstantin Dmitrici era foarte nemulțumit de apropierea greu de înlăturat dintre femeia care se afla cu fratele său și Kitty, și se gândea cu groază la toate ciocnirile eventuale. Numai faptul că soția sa, Kitty a lui, se va găsi în aceeași cameră cu târfa aceea îl făcea să se cutremure de dezgust și de groază.
XVII.
Hotelul din capitala de gubernie unde zăcea Nikolai Levin era unul dintre hotelurile acelea de provincie care se organizează după metode noi și perfecționate, cu cele mai frumoase intenții de curățenie, confort și chiar de eleganță, dar care, din pricina călătorilor în trecere, se prefac cu o repeziciune uimitoare în niște hanuri murdare, cu pretenții de confort modern, și care, tocmai din pricina acestor pretenții, sunt mai respingătoare decât hotelurile vechi, fățiș murdare. Hotelul lui Nikolai ajunsese în starea aceasta. Atât soldatul de la intrare, îmbrăcat într-o uniformă murdară, cu țigara în gură, care făcea pe portarul, cât și scara de tuci, cu zăbrele, mohorâtă și neprietenoasă, chelnerul prea dezghețat, îmbrăcat cu un frac soios, sala comună – cu un buchet de flori de ceară colbăite care împodobeau masa – murdăria, praful și neorânduiala de peste tot și în același timp agitația modernă, pretențioasă, ca dintr-o gară, a acestui hotel – totul trezi în sufletul soților Levin, mai ales după viața lor de tineri căsătoriți, un sentiment apăsător, sporit din pricina contrastului dintre aspectul acestui han nou și scopul pentru care veniseră acolo.
Ca de obicei, după întrebarea despre prețul camerei pe care ar dori-o pasagerii, se văzu ca nu era liberă nici o cameră bună. Una era ocupată de un inspector de la calea ferată, alta – de un avocat din Moscova, a treia – de prințesa Astafieva, sosită de la țară. Rămăsese o singură odaie, murdară, urmând ca până scara, după cum li se făgăduise, să li se elibereze una, alături. Supărat pe soția sa fiindcă se împliniseră prevederile lui și că, de-abia sosit, când i se tăia răsuflarea de emoție gândindu-se la starea sănătății lui Nikolai, trebuia să aibă grijă (de ea, în loc să alerge numaidecât la fratele sau – el își conduse soția în camera rezervată.
— Du-te, du-te! Îl rugă Kitty, aruncându-i o privire sfioasă, vinovată.
Levin ieși în tăcere pe ușă și se pomeni față în față cu Maria Nikolaevna, care aflase de sosirea lui și nu îndrăznise să intre la el. Era tot așa cum o văzuse la Moscova. Aceeași rochie de lână, același gât și aceleași brațe goale, aceeași față, blajină, obtuză, cam bugedă, stricată de vărsat.
— Ei, ce e? Cum se simte? Cum e?
— Foarte rău! Nu se mai ridică din pat. Tot timpul vă așteaptă pe dumneavoastră. Sunteți… cu doamna?
La început, Levin nu înțelese pricina fâstâcelii Mariei Nikolaevna, dar ea îl lămuri numaidecât.
— Eu plec, am să mă duc la bucătărie, îi spuse Maria Nikolaevna. Are să-i pară bine. A auzit. O cunoaște și își aduce aminte de dumneaei încă din străinătate.
Konstantin Dmitrici înțelese că Maria Nikolaevna vorbea despre soția sa, și nu știa ce să-i răspundă.
— Să mergem, să mergem! Zise el.
Abia făcu un pas, și ușa camerei sale se deschise, iar Kitty scoase capul afara. Levin roși de rușine, îi era necaz pe soția sa, care îi crease o situație delicată, punându-l și pe dânsul în încurcătură. Dar Maria Nikolaevna roși încă mai tare. Se zgribuli toată și se îmbujora până la lacrimi. Apucând cu amândouă mâinile capetele șalului, ea începu să le răsucească între degetele sale roșii, neștiind ce să spună și ce să facă.
În prima clipă, Levin observă o expresie de curiozitate lacomă în căutătura pe care Kitty o aruncă femeii aceleia îngrozitoare, neînțeleasă de dânsa. Dar asta nu ținu decât o clipă.
— Ce e? Cum îi mai este? Se adresă Kitty întâi bărbatului său, apoi Mariei Nikolaevna.
— Nu se poate vorbi pe sală! Zise Levin și întoarse capul cu ciudă spre un domn care tocmai atunci trecea pe coridor în mers legănat, după treburi.
— Atunci intrați înăuntru, spuse Kitty Mariei Nikolaevna, care își revenise. Observând însă spaima de pe chipul soțului, ea adăugă: Sau duceți-vă și trimiteți după mine.
Kitty intră iarăși în camera ei și Levin se duse la fratele său.
Konstantin Dmitrici nu se așteptase de loc la ceea ce avea să vadă și să simtă. Își închipuise că își va găsi fratele în aceeași stare de autoamăgire, pe care – după cum auzise – o au adeseori tuberculoșii, și care-l uimise atât de mult cu prilejul venirii lui, toamna trecută. Se așteptase să vadă și mai vădit simptomele fizice ale morții apropiate, o sfârșeală mai pronunțată, o slăbiciune încă mai mare – dar, în sfârșit, o stare care să aibă oarecare asemănare cu cea de atunci. Credea că va avea același sentiment de milă pentru pierderea fratelui său iubit și simțământul de groază în fața morții pe care-l avusese și atunci, însă într-o măsură mult mai mare. Se pregătise pentru asta, dar văzu cu totul altceva.
Într-o cămăruță murdară, cu urme de scuipat pe panourile zugrăvite în culori ale pereților subțiri, prin care străbăteau glasurile din odăile vecine, într-o atmosferă îmbâcsită și rău mirositoare, pe un pat tras puțin de la perete, zăcea un trup acoperit cu o pătură. O mână era deasupra. Pumnul uriaș al acestei mâini, ca o greblă, părea fixat în chip straniu de un fus subțire și lung, deopotrivă de gros de la capăt până la jumătatea lui. Capul, culcat pe o parte, zăcea pe pernă. Levin văzu părul rar, asudat la tâmple, și fruntea cu pielea întinsă, parcă străvezie.
„Nu se poate ca acest trup înspăimântător să fie al fratelui meu Nikolai”, se gândi Levin. Se dădu însă mai aproape, văzu fața și orice îndoială i se risipi, în ciuda groaznicei schimbări de pe față, Levin n-avu decât să se uite la ochii aceia vii, care se ridicară spre dânsul când intră, și să-i observe ușoara mișcare a gurii, sub niște mustăți lipicioase, ca să înțeleagă groaznicul adevăr: trupul acela mort era fratele său viu.
Niște ochi sticloși priviră cu asprime și dojana pe fratele care intrase. Prin această privire, se stabiliră între ei raporturile obișnuite. Levin simți deodată o imputare în privirea îndreptată asupră-i și mustrări de conștiință din pricina propriei sale fericiri.
Când Levin îi luă mâna, Nikolai surâse. Era un zâmbet ușor, abia perceptibil; dar, cu tot zâmbetul, expresia aspră a ochilor săi nu se schimbă.
— Nu te așteptai să mă vezi așa, îi spuse anevoie Nikolai.
— Da… nu, răspunse Levin, încurcându-se. De ce nu m-ai anunțat mai înainte, adică în timpul pregătirilor mele de nuntă? Am cerut informații pretutindeni.
Trebuia să vorbească, numai să nu tacă. Nu știa ce să spună, cu atât mai mult cu cât Nikolai nu răspundea nimic, ci se uita numai la dânsul fără să-și plece ochii, străduindu-se probabil să pătrundă înțelesul fiecărui cuvânt. Levin îi spuse că soția sa sosise împreună cu dânsul. Nikolai își arătă bucuria. Adăugă însă că se teme să n-o sperie cu starea lui. Se făcu tăcere. Deodată Nikolai începu să se miște în pat și să spună ceva. Levin se aștepta la ceva deosebit de important după expresia feței sale, dar Nikolai îi vorbi numai despre starea sănătății lui, îl învinovățea pe doctor și regreta că nu era acolo un medic celebru din Moscova. Levin înțelese că fratele său mai avea speranțe.
Folosindu-se de cea dintâi clipă de tăcere, Levin se ridică, vrând să se elibereze măcar pentru câteva minute de chinuitoarele sale sentimente. Spuse că se duce să-și aducă soția.
— Bine. Între timp dau ordin să se facă aici curat. E murdar și cred că miroase urât. Mașa, fă curat! Rosti cu greutate bolnavul. Dar după ce isprăvești, să ieși afară, adăugă Nikojkii, privindu-și întrebător fratele.
Levin nu răspunse nimic. Ieși pe coridor și se opri. Spusese că-și va aduce soția; dar acum, dându-și seama de sentimentul ce-l stăpânea, se hotărî să încerce, dimpotrivă, a o convinge să nu se ducă la bolnav. „De ce să se chinuie, ca și mine?” se gândi el.
— Ei? Ce e? Cum se simte? Îl întrebă Kitty speriată.
— Ah, e îngrozitor! De ce ai venit?
Kitty tăcu câteva clipe, privindu-și soțul cu sfială și cu compătimire. Se apropie apoi de el și-l cuprinse cu amândouă mâinile de cot.
— Kostea, du-mă la dânsul. O să ne fie mai ușor împreună, începu ea. Du-mă, te rog, la el… du-mă numai și pleacă. Înțelege că mi-e mult mai greu să te văd pe tine și să nu-l văd pe dânsul. Acolo aș fi folositoare, poate și ție și lui. Lasă-mă, te rog, să fac așa! Îl imploră pe soț, ca și cum fericirea vieții sale ar fi atârnat de asta.
Levin trebui să consimtă și, uitând cu totul de Maria Nikolaevna, se duse cu Kitty la Nikolai.
Cu pași ușori, aruncând mereu priviri soțului său și arătând prin toată înfățișarea ci că e plină de curaj și de compătimire, Kitty intră în camera bolnavului. Se întoarse fără grabă și închise încet ușa. Se apropie repede, fără zgomot, de patul bolnavului, în așa fel, încât acesta să nu fie nevoit să-și întoarcă privirea ca s-o vadă. Luă îndată scheletul mâinii lui uriașe în mâna ei tânără și proaspătă, i-o strânse și începu să-i vorbească încet, cu o vioiciune caldă, plină de compătimire, dar nu supărătoare – caracteristică numai femeilor.
— Ne-am mai întâlnit la Soden, dar nu ne cunoșteam, zise Kitty. Nu ți-ai închipuit că am să-ți fiu soră.
— Nu m-ai fi recunoscut? Întrebă Nikolai cu zâmbetul care-i înseninase fața la intrarea ei.
— Ba te-aș fi recunoscut. Ce bine ai făcut că ne-ai anunțat! Nu era zi în care Kostea să nu-și fi amintit de dumneata și să nu fi fost neliniștit.
Dar însuflețirea bolnavului nu ținu mult.
Kitty nu-și isprăvi bine vorba, că pe fața lui Nikolai se și întipări din nou expresia aceea aspră de dojana și de invidie a muribundului față de cei în viața.
— Mă tem că nu te simți destul de bine aici, adăugă Kitty, ferindu-se de privirea lui stăruitoare și rotindu-și ochii prin cameră. Trebuie să cerem patronului o altă cameră, spuse către soțul ei, ca să fim mai aproape de dânsul.


XVIII.
Levin nu-l putea privi liniștit pe fratele său. Nu putea fi natural și calm în prezența lui. De câte ori intra la bolnav, ochii și atenția parcă i se încețoșau fără voie. Nu vedea și nu distingea amănuntele stării fratelui său. Simțea un miros respingător, vedea murdăria, dezordinea, atmosfera chinuitoare… Auzea gemetele și-și dădea seama că nu-i putea veni în ajutor. Nici nu-i trecea prin minte să cumpănească toate amănuntele stării pacientului și să-și dea seama cum zăcea acolo, sub pătură, trupul acela, ce poziție aveau fluierele uscate ale picioarelor îndoite, dosul și spatele… dacă nu puteau fi așezate cumva mai bine, și dacă nu era el în stare să facă ceva ca bolnavul să se simtă mai puțin rău, dacă nu chiar mai bine.
Când începu să se gândească la aceste amănunte, îi trecu un fior prin șira spinării. Era adânc încredințat că nu se putea face nimic, nici pentru prelungirea vieții fratelui, nici pentru ușurarea suferințelor sale.
Bolnavul înțelegea perfect gândul lui Levin și aceasta îl enerva – ceea ce îl îndurera și mai mult pe Levin. Când se afla în odaia pacientului, el suferea, dar și mai rău se simțea când nu se afla acolo. De aceea ieșea mereu sub diferite pretexte și intra din nou, neavând puterea să rămână singur.
Kitty însă gândea, simțea și acționa cu totul altfel. Văzându-l pe bolnav, i se făcu milă de dânsul. În sufletul ei de femeie, mila nu trezi de loc sentimentul de groază și dezgust pe care îl trezea în sufletul bărbatului său, ci nevoia de a activa, de a afla toate amănuntele stării bolnavului și de a-i da ajutor. Cum n-avea nici cea mai mică îndoială” că trebuia să-i vină în ajutor, ea se încredea deplin în putința-i de a-l ajuta, și se apucă numaidecât de lucru. Aceleași amănunte, care-l îngrozeau pe soțul său numai gândindu-se la ele, îi atraseră îndată atenția.
Trimise după doctor, trimise la farmacie. Puse pe fata venită cu dânsa și pe Maria Nikolaevna să măture, să șteargă praful și să spele. Ea singură ștergea și spăla ceva, așeza ceva sub plapumă. Diferite lucruri erau aduse sau scoase din odaia bolnavului, dup [ordinele sale. Ea însăși se duse de câteva ori în camera ci, fără să dea atenție unor domni care treceau pe coridor. Scotea și aducea cearșafuri, fețe de pernă, prosoape, cămăși…
Chelnerul care servea pe ingineri în sala comună, chemat de ea, veni de câteva ori cu o mutră supărată; dar nu putu refuza ordinele ei, deoarece Kitty le dădea cu atâta stăruință prietenoasă, încât nu era chip să facă altfel.
Levin nu încuviința toate astea. Nu-i venea să creadă că de aici ar fi putut ieși vreun folos pentru bolnav. Se temea mai cu seamă să nu-l supere. Dar el, deși părea indiferent la toate acestea, nu se supăra. Se rușina numai. Părea că se interesează în genere de ceea ce făcea Kitty pentru dânsul.
După ce se întoarse de la doctor, unde-l trimisese Kitty, Levin deschise ușa și-l văzu pe bolnav tocmai în clipa când, după ordinul lui Kitty, i se schimbau albiturile.
Scheletul lung și alb al spatelui cu omoplați enormi, ieșiți în afară, cu coaste și cu vertebre deșirate, era dezgolit. Maria Nikolaevna și feciorul se încurcaseră într-o mânecă a cămășii; nu puteau să-i tragă cămașa pe brațul lung, care spânzura.
Kitty închise repede ușa în urma lui Levin, fără să se uite în partea aceea. Bolnavul gemu. Atunci ea se îndreptă repede spre el.
— Hai, mai repede, îl rugă Kitty.
— Nu te apropia, rosti supărat bolnavul, mi-o pun singur…
— Ce spui? Întrebă Maria Nikolaevna.
Kitty însă auzi și înțelese că-i era rușine să stea dezgolit în fața ei.
— Nu mă uit, nu mă uit, zise ea, îndreptându-i brațul. Maria Nikolaevna, treci de partea cealaltă și îndreaptă acolo, adăugă Kitty. Ia vezi, te rog, spuse Kitty bărbatului său. Am o sticluță în sacoșa cea mică, știi, în buzunarul lateral. Adu-mi-o, te rog. Până atunci, isprăvim curățenia.
Întorcându-se cu sticluța, Levin îl găsi pe bolnav culcat și totul în juru-i schimbat cu desăvârșire. Mirosul greu era înlocuit cu o aromă de oțet amestecat cu parfum, pe care Kitty – țuguindu-și buzele și umflându-și obrajii rumeni – îl răspândea pe țeava pulverizatorului. Nu se vedea nicăieri nici un fir de praf; sub pat era întins un covor. Pe masă carafa cu apă și sticluțele se aflau în rânduială. Tot acolo erau așezate și rufele trebuitoare, ca și broderie anglaise a lui Kitty. Pe altă masă, lângă patul bolnavului, se găseau: o băutură, niște prafuri, o lumânare. Bolnavul, spălat și pieptănat, ședea culcat pe un cearșaf curat, pe pernele ridicate în sus, într-o cămașă albă, cu guler proaspăt în jurul gâtului nefiresc de subțire. Nu-și lua ochii de la Kitty, privind-o cu o expresie de nădejde renăscută. Levin îl găsise pe doctor la club și-l adusese: nu se nimerise medicul curant al lui Nikolai, de care acesta era nemulțumit.
Noul medic scoase stetoscopul, ascultă pe bolnav, clătină din cap, prescrise o doctorie și lămuri mai întâi, foarte amănunțit, cum să ia pacientul medicamentele și ce regim să urmeze. Îi recomandă ouă crude sau fierte puțin de tot și apă gazoasă, amestecată cu lapte nefiert, la o anumită temperatură.
După ce plecă medicul, bolnavul spuse ceva fratelui său. Levin nu auzi decât cuvintele din urmă: „Katia ta…”
După cum o privise bolnavul pe Kitty, Levin înțelese că Nikolai o lăudase. Acesta o chemă pe Katia, cum îi spunea el:
— Mă simt mult mai bine, zise Nikolai. Cu dumneata m-aș fi însănătoșit de mult. Ce bine mi-e acum!
Nikolai îi luă mâna și o duse la buze. Temându-se însă că poate nu i-ar face plăcere acest lucru, se răzgândi, dădu drumul mâinii și o mângâie numai. Kitty îi luă mâna cu amândouă mâinile sale și i-o strânse.
— Acum, întoarceți-mă pe partea stângă și duce-ți-vă la culcare, șopti Nikolai.
Nimeni nu auzi cele spuse de el. Numai Kitty îl înțelese. Îl înțelegea, fiindcă urmărea neîncetat cu gândul lucrurile de care avea nevoie bolnavul.
— Pe partea cealaltă, spuse Kitty soțului său. Doarme totdeauna pe partea aceea. Întoarce-l tu. Nu-i plăcut pentru el să cheme slugile. Eu nu pot. Dar dumneata nu poți? Spuse ea Mariei Nikolaevna.
— Mi-e teamă, răspunse Maria Nikolaevna.
Lui Levin îi era groază să cuprindă cu brațele trupul acela înfiorător și să pună mâna, pe sub pătură, pe locurile de care nu vroia să știe. Totuși, sub influența soției sale, el își luă aerul cel mai hotărât, pe care îl cunoștea Kitty, întinse mâinile și încercă să-l ridice; dar, cu toată puterea lui, îl uimi greutatea ciudată a acestor membre fără vlagă.
În timp ce Levin îl întorcea pe fratele său care-l cuprinsese de gât cu un braț lung și slab, Kitty întoarse perna repede și fără zgomot, o bătu și îndreptă capul bolnavului și părul său rar, care i se lipise iarăși de frunte.
Nikolai reținu în mâini mâna fratelui său. Levin simți că el vroia să facă ceva cu mâna lui, pe care i-o trăgea într-o parte. Cu inima strânsă, Konstantin Dmitrici se lăsă în voia fratelui. Da, Nikolai îi duse mâna la gură și i-o sărută. Cutremurat de hohote de plâns, Levin ieși din odaie, fără să poată scoate un cuvânt.
XIX
„Ai ascuns celor înțelepți ceea ce ai descoperit copiilor și celor săraci cu duhul”, gândea Levin, stând de vorbă cu soția sa în seara aceea.
Se gândea la citatul acesta din Evanghelie, nu fiindcă se socotea înțelept. Nu se credea înțelept, dar nu putea să nu știe că era mai deștept decât soția sa și decât Agafia Mihailovna, și că atunci când se gândea la moarte, medita cu toate puterile sufletului său. Mai știa că multe minți luminate de bărbați se gândiseră la aceeași problemă (Levin le citise ideile în cărți) fără să știe nici a suta parte din ceea ce cunoșteau soția sa și Agafia Mihailovna. Oricât de deosebite ar fi fost aceste două femei, Agafia Mihailovna și Katia (cum îi zicea Nikolai și cum îi făcea o deosebită plăcere și lui Levin s-o numească acum), în această privință amândouă erau la fel. Nu încăpea nici o îndoială că și una și alta știau ce e viața și ce e moartea. Deși n-ar fi putut răspunde nimic la întrebările puse de Levin, și nici măcar nu le-ar fi înțeles, ele nu se îndoiau de însemnătatea acestui fenomen, pe care-l priveau cu aceiași ochi, împărtășind aceeași părere cu atâtea milioane de oameni. O dovadă că ele știau perfect ce e moartea era faptul că, fără să șovăie o clipă, se pricepeau cum să se poarte cu muribunzii și nu se temeau de dânșii, pe când Levin și alții, deși puteau spune multe despre moarte, desigur n-o cunoșteau, deoarece se temeau de ea și habar n-aveau ce trebuie să faci când moare un om. Dacă ar fi fost singur cu fratele său Nikolai, Levin s-ar fi uitat cu groaza la dânsul și ar fi așteptat deznodământul cu o groază încă și mai mare, nefiind în stare să facă altceva.
Mai mult, Konstantin Dmitrici nu știa ce să spună, cum să privească și cum să meargă. A vorbi despre ceea ce nu-l privea pe bolnav, ar fi fost o jignire. Nu se putea. Să vorbească despre moarte sau despre lucruri triste, iarăși era imposibil. Dar nu putea nici să tacă. „Dacă l-aș privi, el ar crede că-l iscodesc și că mi-e frică de dânsul. Dacă nu l-aș privi, și-ar închipui că mă gândesc la altceva. Dacă aș călca în vârful picioarelor, ar fi nemulțumit. Să pășesc pe toată talpa, nu-mi vine.” Kitty însă, de bună seamă, nu se gândea la ea însăși, și nici n-avea timp. Se gândea la dânsul, fiindcă știa ce trebuie să facă și totul ieșea bine. Vorbea și despre ea, despre nunta ei, zâmbea, îl compătimea, îl mângâia, îi povestea cazuri de însănătoșire și totul ieșea bine. Știa, prin urmare. O dovadă că activitatea ei și a Agafiei Mihailovna nu era instinctivă, animalică, irațională consta în faptul că, pe lângă îngrijirea fizică și ușurarea suferinței, ele se îngrijeau pentru muribund de ceva mai important decât grija fizică, ceva care n-avea nici o legătură cu condițiile fizice. Vorbind despre un bătrân care murise, Agafia Mihailovna spusese: „Da, slavă Domnului, l-au grijit… i-au făcut sfântul maslu… Dă, Doamne, ca fiecare să moară așa.” La fel și Katia. Pe lângă toate grijile sale în legătură cu rufele, cu băutura și cu rănile bolnavului de prea mult stat în pat, ea izbutise chiar din întâia zi să-l convingă pe muribund să se împărtășească și să primească maslul.
După ce se întoarse de la bolnav ca să se odihnească noaptea în camera lor, Levin rămase cu capul în jos, neștiind ce să facă. Nu se gândea la masă, la dormit sau la ceea ce trebuia să facă, nici nu putea vorbi măcar cu soția sa: îi era rușine. În schimb, Kitty era mai activă și chiar mai vioaie decât de obicei. Porunci să li se servească masa, despacheta singură bagajele, ajută la așternut paturile și nu uită să le presare cu praf persan. Avea însuflețirea și agerimea minții care se ivesc la bărbați înaintea încăierării, înainte de luptă, în clipele hotărâtoare, primejdioase din viață, când bărbatul are prilejul să arate ce poate, să dovedească că trecutul său n-a fost decât o pregătire pentru acel moment.
Făcu totul cu spor și cu îndemânare. Lucrurile fură puse la locul lor încă înainte de miezul nopții, curat, în ordine, așa încât camera de hotel începu să semene a casă de om, asemănătoare cu propriile lor odăi; paturile erau făcute, periile, pieptenii și oglinjoarele – așezate în rânduială, șervețelele – întinse.
Levin credea că în astfel de momente e un lucru neîngăduit să mănânci, să dormi și chiar să vorbești. Simțea că fiecare mișcare a lui era o necuviință. Kitty însă își alegea periuțele, dar făcea totul așa, încât nu părea nimic jignitor în asta.
Totuși, ei nu putură mânca nimic. Nu putură adormi multă vreme și de altfel se culcară foarte târziu.
— Sunt foarte mulțumită că l-am convins să primească maslul, zise Kitty și, stând în halat înaintea oglinzii sale de voiaj, își pieptăna părul moale și aromat. Niciodată n-am fost de față la taina asta. Nu știu, dar mama mi-a spus că e vorba de rugăciuni de tămăduire.
— Crezi oare că s-ar putea însănătoși? O întrebă Levin, privindu-i cărarea îngustă de la ceafa căpșorului ei rotund – cărare care se ascundea de îndată ce Kitty trecea pieptenele prin păr.
— Am întrebat pe doctor. Mi-a spus că nu poate trăi mai mult de trei zile. Dar ce pot ei să știe? În orice caz, îmi pare foarte bine că l-am convins, îi răspunse Kitty, privindu-și pieziș soțul, din pricina părului. Se poate întâmpla orice, adăugă ea cu o anumită expresie aproape șireată, care i se oglindea pe față ori de câte ori vorbea despre religie.
După discuția lor despre religie, încă din timpul logodnei, nici Levin, nici Kitty nu mai atinseseră această chestiune. Totuși ea îndeplinea toate rânduielile religiei: se ducea la biserică, se ruga, și totdeauna cu aceeași încredințare liniștită că așa se cădea. În ciuda asigurărilor lui Levin că se înșela, Kitty credea foarte serios că soțul ei era un creștin tot atât de bun ca și ea, dacă nu și mai bun, dar că tot ce spunea el în această privință constituia una dintre ridicolele lui ieșiri de bărbat – ca de pildă glumele sale despre broderia engleză, când spunea că oamenii cu scaun la cap țes găurile, pe când ea le tăia într-adins… și așa mai departe.
— Da. Uite, femeia asta, Maria Nikolaevna, nu știa să facă toate acestea, zise Levin, și… trebuie să recunosc, îmi pare bine, foarte bine că ai venit. Ești atât de curată, încât…
Îi luă mâna, dar nu i-o sărută (i se părea o necuviință să-i sărute mâna în preajma morții). I-o strânse numai cu un aer vinovat, privindu-i ochii înseninați.
— Þi-ar fi fost atât de greu singur, spuse ea; și, ridicându-și sus de tot mâinile care-i acopereau obrajii împurpurați de plăcere, își încolăci cozile pe ceafă și le prinse în spelci. Nu, urmă Kitty. Ea nu se pricepe… Eu, din fericire, am învățat multe la Soden.
— Erau și acolo bolnavi ca el?
— Ba încă și mai rău.
— Îngrozitor e că mereu îmi apare în minte așa cum era în tinerețe… Nici nu-ți închipui ce băiat încântător fusese. Pe atunci însă nu-l înțelegeam.
— Te cred, te cred. Simt că am fi fost prieteni cu dânsul, adaose ea și, înspăimântându-se de cele spuse, își întoarse capul spre soțul ei; ochii i se umplură de lacrimi.
— Da am fi fost, încuviință trist Levin. El e tocmai unul dintre oamenii aceia despre care se spune că nu sunt făcuți pentru lumea asta.
— Totuși mai avem multe zile în fața noastră. Trebuie să ne culcăm, urmă Kitty, uitându-se la ceasornicul ei micuț.
XX.
MOARTEA.
A doua zi, bolnavul se împărtăși și primi maslul. În timpul tainei, Nikolai Levin se rugă cu evlavie. Ochii săi mari, îndreptați spre icoana pusă pe o masă de joc acoperită cu un șervet colorat, exprimau o rugă și o nădejde atât de pătimașă, încât Levin se îngrozi privindu-l, pentru că știa că această rugă și nădejde pătimașă îi vor face și mai grea despărțirea de viața pe care o iubea atâta. Își cunoștea fratele și-i știa felul de a ghidi. Știa că acesta nu ajunsese necredincios fiindcă îi venise mai ușor să trăiască fără credință, ci fiindcă explicațiile științifice moderne ale fenomenelor lumii îi scoseseră pe încetul credința din suflet. De aceea Levin știa că revenirea de acum a lui Nikolai nu era logică, gândită, ci vremelnică, interesată, născută din nebuneasca nădejde a vindecării. Mai știa că și Kitty îi sporise această nădejde, povestindu-i despre miraculoasele cazuri de vindecare de care auzise. Știa toate acestea. Îl durea și-l chinuia privirea aceea rugătoare, plină de nădejde, pumnul uscat care se ridica greoi, făcând semnul crucii pe fruntea cu pielea întinsă, ca și umerii cifoși și pieptul gol, ce horcăia și nu mai putea cuprinde în el viața pe care o implora bolnavul. În timpul tainei, Levin se ruga și el, îndeplinind ceea ce el, om necredincios, făcuse de o mie de ori. Spuse către Dumnezeu: „Dacă exiști, fă ca omul acesta să se tămăduiască – doar s-a întâmplat asta de multe ori – și ne vei salva pe amândoi”.
După ungerea cu sfântul maslu, bolnavul se simți mult mai bine. O oră întreagă nu tuși de loc. Zâmbea și săruta mâna lui Kitty, mulțumindu-i cu lacrimi în ochi. Spunea că se simte bine, că nu-l doare nimic, că are poftă de mâncare și e în putere. Când i se aduse supa, se ridică singur, apoi ceru încă o pârjoală. Cu toată starea lui deznădăjduită și deși se vedea bine, privindu-l, că nu se mai putea însănătoși, totuși Levin și Kitty petrecură un ceas însuflețit de o sfioasă fericire și de teama de a se înșela.
— Îi e mai bine? Da, mult mai bine. Extraordinar! Nu-i nimic extraordinar. Totuși îi e mai. Bine, vorbeau ei în șoaptă, zâmbind unul altuia.
Amăgirea aceasta nu ținu însă mult. Bolnavul adormi liniștit, dar după o jumătate de oră îl trezi tușea. Toate nădejdile celor din juru-i, cât și ale lui însuși, se risipiră dintr-o dată. Realitatea suferinței nărui nădejdea lui Levin, a lui Kitty și chiar a bolnavului. Nu mai încăpea nici o îndoială: nimeni nu se mai gândea la speranțele de mai înainte.
Fără să mai pomenească măcar de ceea ce crezuse cu o jumătate de oră mai înainte, ea și cum i-ar fi fost rușine chiar să-și mai amintească, bolnavul ceru să facă inhalații de iod dintr-un borcan acoperit cu o hârtie găurită. Levin îi întinse borcanul. Aceeași privire plină de nădejde pătimașă, pe care Nikolai o avusese când primise maslul, se aținti acum asupra lui Konstantin Dmitrici, cerându-i să confirme spusele doctorului că inhalațiile de iod fac minuni.
— Cum? Katia nu e aci? Horcăi muribundul, căutând-o cu privirea, când Levin întări în silă afirmația doctorului. Atunci, pot să vorbesc… Pentru ea am făcut comedia asta. E așa de drăguță! Dar noi amândoi nu ne putem amăgi. Uite, în asta cred, adăugă Nikolai și, strângând borcanul cu mâna lui osoasă, începu să respire deasupra lui.
După orele șapte seara, în timp ce Levin și soția sa beau ceai în camera lor, Maria Nikolaevna veni în fugă, gâfâind. Era palidă și buzele îi tremurau.
— Moare! Șopti ea. Mă tem că moare acum. Amândoi alergară la dânsul. Bolnavul se ridicase și stătea în capul oaselor, cu mâna rezemată de pat, îndoindu-și spatele lung și plecându-și adânc capul.
— Ce simți? Îl întrebă în șoaptă Levin, după o clipă de tăcere.
— Simt că mă duc, rosti cu greutate Nikolai, dar foarte limpede, storcind parcă din sine, încet, fiecare cuvânt. Bolnavul nu-și înălță capul. Își ridică numai ochii în sus, dar fără să ajungă a vedea chipul fratelui său. Katia, du-te de aici! Adăugă Nikolai.
Levin sări de la locul său și cu o șoaptă o făcu pe Kitty să iasă din cameră.
— Mă prăpădesc, zise iarăși bolnavul.
— De ce crezi asta? Îl întrebă Levin, ca să spună ceva.
— Fiindcă mă prăpădesc, repetă Nikolai, ca și cum ar fi îndrăgit expresia asta. S-a sfârșit!
Maria Nikolaevna. Se apropie de dânsul.
— De ce nu șezi culcat? Te-ai simți mai bine, șopti ea.
— În curând o să stau culcat, liniștit, mort, rosti bolnavul, ironic și cu mânie. Duceți-vă la culcare, dacă doriți.
Levin își culcă fratele pe spate, se așeză lângă el și, ținându-și răsuflarea, îi privea fața. Muribundul zăcea cu ochii închiși; dar din când în când i se zbăteau mușchii frunții, ca la un om care cugetă adânc și cu încordare. Levin încerca să gândească, o dată cu fratele său, să înțeleagă ce se petrecea în sufletul acestuia. Dar cu toate sforțările sale de gândire ca să meargă în pas cu dânsul, Levin citea în expresia feței liniștite și aspre, ca și în jocul mușchiului de deasupra sprâncenei, ea pentru muribund se limpezea din ce în ce mai mult ceea ce pentru Levin rămânea tot atât de întunecat.
— Da, da, așa e, șopti bolnavul, cu pauze între cuvinte. Stai puțin. Tăcu iarăși. Așa el întări deodată, tărăgănat, Nikolai, liniștindu-se, ca și cum totul s-ar fi rezolvat pentru dânsul. Ah, Doamne! Adăugă el și oftă greu.
Maria Nikolaevna îi pipăi picioarele.
— Se răcesc, șopti ea.
Bolnavul rămase culcat mult timp, foarte mult timp, după cum i se păru lui Levin. Era încă viu și ofta din când în când.
Levin obosi din pricina încordării de gândire. Își dădea însă seama că – cu toată încordarea minții sale – nu putea înțelege ce însemna acest „așa e”. Simțea că rămăsese de mult în urma bolnavului. Nu mai avea putere să se gândească la problema morții. Se gândea, fără să vrea, la ceea ce va fi nevoit să facă în curând, să-i închidă ochii, să-l îmbrace, să comande sicriul. Și, ciudat, Levin era cu totul nepăsător. Nu simțea nici o durere pentru pierderea fratelui său și, cu atât mai puțin, compătimire. Dacă mai avea un sentiment pentru Nikolai, acela era mai degrabă invidia pentru ceea ce cunoștea acum muribundul, iar el nu putea să știe.
Levin stătu încă mult timp aplecat deasupra patului, așteptând sfârșitul. Sfârșitul însă întârzia. Ușa se deschise și se ivi Kitty. Se ridică s-o oprească, dar în aceeași clipă auzi o mișcare a muribundului.
— Nu pleca, îi spuse Nikolai și-i întinse mâna. Levin îi dădu mâna și făcu supărat un semn soției sale să iasă din cameră.
Mâna în mână cu muribundul, Levin stătu o jumătate de ceas, o oră, două… Acum nu se mai gândea de loc la moarte. Se întreba ce face Kitty, cine stă în camera de alături, dacă medicul are case proprii, îi era foame și somn. Își retrase cu băgare de seamă mâna și îi pipăi picioarele. Erau reci. Dar bolnavul încă mai respira. Levin vru să iasă din cameră în vârful picioarelor. Bolnavul însă se mișcă din nou și-i spuse:
— Nu pleca.
Se lumina de ziuă. Nikolai era în aceeași stare. Levin își trase ușurel mâna și, fără să se uite la muribund, se duse în camera lui. Adormi. Când se trezi, în locul știrii despre moartea fratelui său pe care o aștepta, el află că acesta revenise la starea de dinainte.
Nikolai începu iarăși să se așeze în capul oaselor, să tușească, să mănânce, începu să vorbească și încetă să mai pomenească de moarte. Își exprima din nou nădejdea în însănătoșire. Ajunsese și mai nervos și mai posomorât decât înainte. Nimeni, nici fratele său, nici Kitty, nu-l putea liniști. Se supară pe toți. Spunea tuturor lucruri neplăcute. Învinovățea pe toată lumea de suferințele sale și cerea să i se aducă un medic celebru din Moscova.
La întrebările ce i se puneau despre starea sănătății sale, Nikolai răspundea mereu cu o expresie de răutate și de mustrare:
— Sufăr îngrozitor. Nu mai pot îndura.
Bolnavul suferea din ce în ce mai mult, mai cu seamă din pricina escarelor, care nu se mai puteau vindeca. Se supăra tot mai tare pe cei din juru-i, mai ales fiindcă nu-i aduceau doctorul din Moscova.
Kitty încerca în fel și chip să-i dea ajutor și să-l liniștească, dar sforțările îi erau zadarnice. Levin își dădea seama că soția sa era sleită de puteri, și fizicește, și moralmente, deși ca nu vroia să recunoască. Pierise înduioșarea morții, pe care o simțiseră toți în noaptea aceea, când Nikolai Dmitrici își luase rămas bun de la viață, când își chemase fratele. Toți știau că Nikolai va muri eu siguranță și în curând. Știau că e pe jumătate mort. Toți ajunseseră să dorească numai un singur lucru: să moară cât mai repede. Totuși, ascunzându-și dorința, îi dădeau cu toții doctorii din sticle, căutau medicamente și doctori, mințindu-l și pe el, mințindu-se și pe ei înșiși, unul pe altul. Toate erau minciuni josnice, jignitoare, sacrilegii.
Levin simțea aceste minciuni cu o deosebită durere, atât din pricina firii lui, cât și fiindcă dintre toți, el îl iubea cel mai mult pe muribund.
Gândul de a-și împăca frații măcar înainte de moarte îl preocupa de mult pe Konstantin Dmitrici. Scrisese fratelui său, Serghei Ivanovici, și, când primi răspunsul, citi bolnavului scrisoarea. Serghei Ivanovici spunea că nu poate veni personal. Își cerea însă iertare fratelui său în cuvinte înduioșătoare.
Bolnavul nu spuse nimic.
— Ce să-i scriu? Îl întrebă Levin. Sper că nu mai ești supărat pe el.
— Nu. De loc, răspunse cu ciudă Nikolai la această întrebare. Scrie-i să-mi trimită un medic.
Trecură încă trei zile chinuitoare. Bolnavul era în aceeași stare. Oricine îl vedea, îi dorea moartea: și oamenii de serviciu ai hotelului, și proprietarul hotelului, și clienții, și doctorul, și Maria Nikolaevna, și Levin, și Kitty.
Numai bolnavul nu era stăpânit de acest gând, ba dimpotrivă, era supărat că nu i se aducea un medic. Nu înceta de-a lua doctorii și de-a vorbi despre viață.
Numai rareori, când opiul îl făcea să uite pentru o clipă neîntreruptele lui suferințe, Nikolai spunea, pe jumătate adormit, ceea ce îl apăsa pe suflet mai mult decât pe toți ceilalți: „Of, de s-ar sfârși odată!” sau: „Când are să se sfârșească?!”
Sporind progresiv, durerile își urmau calea și-l pregăteau de moarte.
Nu exista poziție în care bolnavul să nu simtă dureri. Nu era clipă în care să fi fost cuprins de uitare. Nu era loc sau parte a trupului său care să nu-l fi durut, să nu-l fi chinuit.
Până și amintirile, impresiile și gândurile acestui trup trezeau acum întrânsul același sentiment de dezgust, ca și trupul însuși. Înfățișarea celorlalți oameni, vorba lor, propriile lor amintiri – toate nu-i aduceau decât chinuri.
Cei din jurul lui își dădeau seama de aceasta și, inconștient, nu-și îngăduiau nici o mișcare, nici o convorbire, nici vreo dorință. Viața se concentra pentru toți în sentimentul de suferință al muribundului și în dorința de a-l vedea scăpat de ea.
El atingea clipa supremă când moartea avea să-i pară împlinirea tuturor dorințelor; sale, fericirea. Mai înainte, fiecare dorință în parte, trezită de o durere sau de o lipsă, ca de pildă foamea, oboseala, setea, fusese satisfăcută de funcțiile organismului – ceea ce-i făcea plăcere. Acum însă nevoile lui și durerea nu mai puteau fi alinate. Însăși încercarea de a le satisface determina o suferință nouă. De aceea, toate dorințele sale se contopeau în una singură – dorința de a se izbăvi de toate durerile și de obârșia lor, trupul.
Dar pentru exprimarea acestei dorințe de izbăvire, bolnavul n-avea cuvinte. De aceea nu vorbea de asta, ci cerea din obișnuință satisfacerea unor dorințe care nu mai puteau fi împlinite.
„Întoarceți-mă pe partea cealaltă”, le spunea el și numaidecât le cerea să-l așeze ca mai înainte. „Dați-mi supă.” „Luați supa.” „Spuneți ceva.” „De ce tăceți?” însă, de îndată ce începea cineva să vorbească, bolnavul închidea ochii, lăsând să i se vadă pe față oboseala, indiferența și dezgustul.
În a zecea zi de la sosirea ei în oraș, Kitty se îmbolnăvi. O durea capul. Avea vărsături. Nu se putu da jos din pat toată dimineața.
Doctorul explica această stare ca fiind o urmare a emoției și a oboselii și îi prescrise liniște și odihnă.
Totuși, după masă, Kitty se sculă din pat și se duse ca de obicei la bolnav cu lucrul ei de mână. Gând o văzu intrând, Nikolai o privi cu asprime; iar când ca îi spuse că fusese suferinda, el zâmbi disprețuitor. În ziua aceea, Nikolai își sufla mereu nasul și gemea jalnic.
— Cum te mai simți? Îl întrebă Kitty.
— Mai rău, rosti bolnavul cu greutate. Sufăr.
— Unde te doare?
— Peste tot.
— Astăzi se prăpădește. Aveți să vedeți, șopti Maria Nikolaevna.
Deși vorbise în șoaptă, ea rostise cuvintele în așa fel, încât bolnavul, foarte sensibil, ar fi putut s-o audă, după cum se temu Levin. El îi făcu semn să tacă și întoarse capul spre bolnav. Nikolai o auzise, dar aceste cuvinte nu făcuseră nici o impresie asupra lui. Avea aceeași privire încordată și plină de mustrare.
— De ce crezi asta? O întrebă Levin, când Maria Nikolaevna ieși în urma lui pe coridor.
— A început să se despoaie, răspunse ea.
— Cum adică să se despoaie?
— Uite-așa, zise ea, trăgându-și cutele rochiei sale de lână.
Într-adevăr, Levin băgase de seamă că bolnavul încercase toată ziua să apuce și să smulgă ceva de pe el.
Prezicerea Mariei Nikolaevna se adeveri. Înainte de căderea nopții, bolnavul nu mai era în stare să-și ridice mâinile. Avea privirea fixă, atentă și concentrată într-un punct oarecare din spațiu. Chiar și atunci când Levin sau Kitty se aplecau asupra lui, ca să poată fi văzuți de el, bolnavul nu-și schimba expresia privirii. Kitty trimise după preot să-i citească molifta de dezlegare.
În vreme ce preotul citea molifta, muribundul nu dădu nici un semn de viață. Ochii îi erau închiși. Levin, Kitty și Maria Nikolaevna stăteau în picioare lângă pat. Preotul nu isprăvise încă rugăciunea, când muribundul se întinse, oftă și deschise ochii. După ce sfârși molifta, preotul duse crucea la fruntea rece a lui Nikolai, apoi își înfășură crucea în patrafir cu gesturi încete și, după ce zăbovi câteva clipe în tăcere, atinse mâna enormă, rece, fără sânge a bolnavului.
— A răposat, grăi preotul. Și vru să se dea la o parte.
Dar mustățile lipicioase ale muribundului se mișcară deodată; și în liniștea odăii se deslușiră limpede câteva sunete aspre, ieșite din fundul pieptului:
— Nu de tot… în curând.
Peste câteva clipe, chipul i se însenină, un zâmbet se ivi sub mustață. Niște femei care se adunaseră acolo se apucară să grijească mortul.
Înfățișarea fratelui său mort reînnoi în sufletul lui Levin sentimentul de groază care-l cuprinsese față de enigma: apropierea și fatalitatea morții, în seara aceea de toamnă, când fratele său venise la dânsul.
Acum acest sentiment era și mai puternic decât atunci. Levin se simțea și mai nevolnic de a pătrunde sensul morții, iar fatalitatea ei i se părea și mai îngrozitoare.
Cu toate acestea, datorită prezenței lui, Kitty, sentimentul acesta nu-l mai deznădăjduia. În ciuda morții, Levin simțea nevoia de viață și de iubire. Simțea că dragostea îl scapă de deznădejde și că dragostea ajunsese, sub amenințarea deznădejdii, mai puternică și mai curată…
De-abia se săvârșise sub ochii lui taina morții, rămasă nedezlegată, când o altă taină se înfiripă, tot atât de nedezlegată, care-l chema la dragoste și la viață.
Presupunerile doctorului privitoare la starea lui Kitty se confirmară: era însărcinată.
XXI.
Din clipa în care Alexei Alexandrovici înțelese, din explicațiile avute cu Betsy și cu Stepan Arcadici, că toată lumea, începând cu Anna, nu-i cerea decât un singur lucru, și anume: să-și despovăreze soția de prezența lui – el se simți atât de pierdut, încât nu mai fu în stare să ia singur nici o hotărâre. Nu mai știa ce vroia și, lăsându-se în grija celor ce se ocupau tu atâta plăcere de treburile lui, își dădea consimțământul la orice. Numai când Anna părăsi cu totul casa, iar englezoaica trimise să-l întrebe dacă trebuie să ia masa cu el sau deoparte – numai atunci el își înțelese limpede situația și se îngrozi.
Cel mai greu lucru pentru dânsul era că nu putea să-și renege trecutul, nici să-l împace cu prezentul. Dar nu trecutul, în care trăise fericit cu soția sa, îl tulbura. Chinuitoarea trecere de la acel trecut când descoperise necredința soției sale se consumase. Îi venise greu, însă acestea erau lucruri pe care le înțelegea. Dacă soția sa l-ar fi părăsit atunci, după ce-și mărturisise necredința, el ar fi fost amărât, nenorocit, dar nu s-ar fi aflat în impasul, de neînțeles pentru dânsul, în care se găsea acum. Îi era cu neputință să împace iertarea, înduioșarea, dragostea lui pentru soția sa și pentru copilul străin, cu ceea ce i se întâmpla acum, când, drept răsplată, pentru toate acestea, rămânea singur, dezonorat, batjocorit, nefolositor nimănui, disprețuit de toți!
În primele două zile după plecarea soției sale, Karenin primi pe solicitatori și pe administrator. Luă parte la consilii și mâncă în sufragerie, ca de obicei. Fără să-și dea seama de ce se purta astfel, Alexei Alexandrovici își încorda în aceste două zile toate puterile sufletului numai cu un singur scop: să pară liniștit și chiar nepăsător. Se străduia din răsputeri să răspundă la unele întrebări ale servitorilor în legătură cu lucrurile și odăile Annei în chipul cel mai firesc, ca unul care era de mult pregătit la această schimbare și nu vede în ea nimic extraordinar. Și-și ajunse scopul: nimeni nu putu observa la el vreun semn de deznădejde. Dar, a doua zi după plecarea Annei, Kornei îi prezentă contul de la un magazin de mode, pe care ea uitase să-l plătească, și-l încunoștință că vânzătorul se afla acolo. Alexei Alexandrovici porunci să fie chemat vânzătorul.
— Excelență, vă rog să mă iertați că am îndrăznit să vă supăr. Dacă-mi porunciți să mă adresez doamnei, binevoiți să-mi dați adresa excelenței-sale.
Alexei Alexandrovici căzu pe gânduri, cum i se păru vânzătorului; apoi, întorcându-se deodată, se așeză la masă, își sprijini capul în mâini și rămase mult timp în poziția asta. Încercă de câteva ori să vorbească, dar nu izbuti.
Dându-și seama de starea stăpânului său, Kornei îl ruga pe vânzător să vină altădată. După ce rămase iarăși singur, Karenin înțelese că nu mai era în stare să joace rolul unui om tare și calm. Porunci să se dea drumul cupeului care-l aștepta, să nu fie primit nimeni și nu se duse la masă.
Simțea că nu mai poate înfrunta disprețul pe care-l citea și pe fața vânzătorului, ca și pe chipul lui Kornei și al tuturor celor întâlniți, fără excepție, în ultimele două zile. Își dădea seama că nu se putea păzi de ura oamenilor – deoarece ura lor se născuse nu fiindcă el era rău (în cazul acesta s-ar fi putut strădui să se facă mai bun), ci din pricină că era nenorocit într-un chip rușinos și dezgustător. Știa că oamenii vor fi neîndurători cu dânsul, tocmai fiindcă avea inima sfâșiată. Simțea că oamenii îl vor nimici, așa cum rup dulăii dintr-un dine sfâșiat, care schelălăiește de durere. Știa că singurul mijloc de scăpare din gheara oamenilor era să-și ascundă rănile de ochii lor – ceea ce se și silise să facă, inconștient, timp de două zile. Acum însă nu se mai simțea în stare să ducă mai departe lupta aceasta inegală.
Gândul că rămăsese cu totul singur în durerea lui îi sporea și mai mult deznădejdea. Nu avea – și nu numai în Petersburg – un singur om căruia să-și fi putut deschide sufletul și care să-l compătimească, nu ca pe un funcționăraș superior sau ca pe un membru al societății, ci numai ca pe un om care suferă. Nu găsea nicăieri un asemenea om.
Alexei Alexandrovici rămăsese orfan de mic copil, cu fratele său. Pe tatăl lor nici nu-l mai țineau minte. Mama lor murise când Alexei Alexandrovici avea zece ani. Avere era puțină. Îl crescuse unchiul Karenin, un funcționar cu vază, pe vremuri favoritul împăratului defunct.
După ce isprăvise, cu medalii, liceul și universitatea, Alexei Alexandrovici fusese ajutat de unchiul său și căpătase numaidecât un post important. De atunci el se lăsase stăpânit numai de ambiții funcționărești. Nici în liceu, nici în universitate, nici mai târziu, la serviciu, nu avusese relații de prietenie. Fratele său fusese persoana cea mai apropiată de sufletul lui, dar intrase în slujbă la Ministerul de Externe și locuise toată vremea în străinătate, unde și murise puțin timp după căsătoria lui Alexei Alexandrovici.
Pe vremea când Alexei Alexandrovici fusese numit în postul de guvernator – el nu mai era în prima tinerețe, deși ca guvernator, se considera tânăr – o mătușă de-a Annei, o boieroaică bogată din provincie, îi prezentase nepoata și manevrase în așa fel, încât Karenin se trezi într-o bună zi pus în alternativa de a se pronunța sau de a părăsi orașul.
Șovăi multă vreme să facă acest pas, având în măsură egală argumente pro și contra. Nu găsea un motiv hotărâtor care să-l silească a-și călca regula sa de viață, și anume: când stai la îndoială, e mai bine să te abții. Dar mătușa Annei îi strecură printr-o cunoștință ideea că el compromisese fata și că era o datorie de onoare să-i ceară mâna. Alexei Alexandrovici o ceru în căsătorie și avu pentru logodnică, iar pe urmă pentru soție, toate sentimentele de care era capabil.
Afecțiunea pentru Anna îi izgoni cu, totul din inimă nevoia de a avea legături mai strânse cu ceilalți oameni. De aceea, printre toți cunoscuții săi, el nu găsea acum nici un om care să-i fie apropiat sufletește. Avea multe așa-zise relații, dar nici un prieten. Alexei Alexandrovici cunoștea o mulțime de oameni, pe care putea să-i poftească la masă, să-i roage a interveni într-o chestiune ce-l interesa, sau să protejeze un solicitant. Ar fi putut judeca deschis cu dânșii actele altor oameni sau pe acelea ale guvernului. Dar mai mult nu. Relațiile cu aceste persoane erau încadrate, prin uz și obicei, într-un domeniu bine determinat, din care nu putea în nici un chip să iasă. Mai avea un coleg de universitate cu care se împrietenise mai târziu și cu care ar fi putut vorbi despre o durere personală, acesta însă funcționa ca inspector școlar într-un district îndepărtat. Dintre persoanele care locuiau în Petersburg, cele mai intime și de casă se socoteau șeful cancelariei sale și doctorul.
Mihail Vasilievici Sliudin, șeful cancelariei, era un om modest, deștept, bun și de treabă. Alexei Alexandrovici simțea că Sliudin ținea la dânsul, dar disciplina celor cinci ani de serviciu făcut împreună punea o stavilă de neînvins mărturisirilor intime.
După ce semnă hârtiile, Alexei Alexandrovici tăcu mult timp, aruncând din când în când câte o privire spre Mihail Vasilievici. Încercă de câteva ori să vorbească, dar nu se simți în stare. Își pregătise chiar o frază: „Ai auzit de necazul meu?”, dar până la urmă nu spuse, ca de obicei, decât: „Te rog să-mi pregătești lucrările”, și-l lăsă să plece.
Altă persoană care ținea la el era doctorul. Între, dânșii, printr-o înțelegere tacită, se stabilise de mult că amândoi sunt prea ocupați ca să aibă vreme de pierdut.
În ceea ce privește prietenele sale, și în primul rând contesa Lidia Ivanovna, Alexei Alexandrovici nici nu se gândea la ele. Toate femeile, privite ca femei, îi provocau groaza și dezgustul.
XXII.
Alexei Alexandrovici uitase de contesa Lidia Ivanovna, dar aceasta nu-l uită. Contesa sosi la el tocmai în clipa cea mai grea de singurătate și de deznădejde și intră în birou fără să se anunțe. Îl găsi în aceeași poziție, cu capul rezemat în mâini.
— J'ai forcé la consigne14, începu contesa intrând cu pași repezi, gâfâind de emoție și de agitație. Am auzit totul! Alexei Alexandrovici! Dragă prietene, adăugă ea, strângându-i puternic mâna cu amândouă mâinile și privindu-l în față cu ochii săi minunați, visători…
Alexei Alexandrovici se sculă încruntat și, desfăcându-și mâna, îi întinse un scaun.
— Nu iei loc, contesă? Azi nu primesc, fiindcă sunt bolnav, zise Karenin și buzele îi tremurau.
— Dragă prietene! Repetă contesa, fără să-și ia privirea de la el.
Sprâncenele i se ridicară deodată, alcătuind pe frunte un triunghi. Fața ei urâtă și galbenă se urâți și mai mult; dar el simți că Lidia Ivanovna îl compătimește, că e gata să plângă, și-l copleși înduioșarea, îi apucă mâna grasă și începu să i-o sărute.
— Dragă prietene, șopti contesa cu glasul întretăiat de emoție, nu trebuie să te lași răpus de durere. Suferința dumitale e mare, însă trebuie să-ți găsești mângâiere.
— Sunt zdrobit, pierdut… nu mai sunt om! Izbucni Alexei Alexandrovici, lăsându-i mâna, dar uitându-se mai departe în ochii ei plini de lacrimi. Situația mea e cu atât mai îngrozitoare, cu cât nu găsesc nicăieri un punct de sprijin, nici măcar în mine însumi.
— Ai să găsești sprijin. Nu-l căuta în mine, deși te rog să crezi în prietenia mea, zise contesa, oftând. Sprijinul trebuie să-l căutăm în iubire, acea iubire pe care ne-a lăsat-o el. Povara lui e ușoară, adăugă ea, cu privirea aceea în extaz, pe care Karenin o cunoștea atât de bine. El are să te sprijine și o să-ți dea ajutor.
Deși aceste cuvinte exprimau mai mult înduioșarea față de propriile sale sentimente înalte, precum și o exaltare mistică, de curând la modă în Petersburg, și care i se părea exagerata lui Alexei Alexandrovici, acesta simți o mângâiere auzindu-le acum.
— Sunt slab. Sunt zdrobit. N-am prevăzut nimic și acum nu mai pricep nimic.
— Dragă prietene, repetă Lidia Ivanovna.
— Nu-i vorba de ceea ce am pierdut, urmă Alexei Alexandrovici. Nu de asta îmi pare rău. Dar nu mă pot dezbăra de un sentiment de rușine față de lume din pricina situației în care sunt pus. E urât, dar nu pot face nimic!
— Nu dumneata ai săvârșit înalta faptă a iertării, de care sunt entuziasmată, de altfel ca și toată lumea, ci el, el care sălășluiește în inima dumitale, spuse contesa Lidia Ivanovna, ridicându-și ochii în extaz. De aceea nu trebuie să te rușinezi de fapta dumitale.
Karenin se încruntă și, împreunându-și mâinile, începu să-și trosnească degetele.
— Trebuie să cunoști toate amănuntele, zise Alexei Alexandrovici cu glas pițigăiat. Puterile omului au un capăt, contesă, și eu am ajuns la capăt. Astăzi am fost nevoit să dau toată ziua dispoziții privitoare la gospodărie, dispoziții care decurg (el accentua cuvântul decurg) din noua mea situație de om singur; servitorii, guvernanta, conturile… toate acestea mă mistuie cu încetul, ca un foc mocnit – n-am mai fost în stare să mă stăpânesc. Ieri la masă era cât pe-aci să mă scol și să plec. Nu puteam îndura privirea fiului meu. Nu m-a întrebat ce înseamnă toate acestea, dar vroia să întrebe, și eu nu i-am putut înfrunta privirea. Se temea să se uite la mine. Și asta nu-i totul…
Alexei Alexandrovici vru să pomenească de contul ce i se adusese, dar glasul începu să-i tremure. Se opri. Amintirea contului aceluia, pe hârtia albastră, pentru o pălărie și niște panglici, îl înduioșa, făcându-l să-i fie milă de sine însuși.
— Înțeleg, dragă prietene, zise contesa Lidia Ivanovna. Înțeleg totul. Ajutor și mângâiere sufletească n-ai să găsești la mine; totuși, am venit să te ajut, dacă pot. Aș vrea să te scap de toate aceste griji meschine, înjositoare… E nevoie de o mână de femeie care să orânduiască toate acestea. Îmi încredințezi mie această sarcină?
Alexei Alexandrovici îi strânse mâna în tăcere, cu recunoștință.
— Ne vom ocupa împreună de Serioja! Nu sunt prea pricepută în chestiunile de ordin practic, dar am să încerc. O să fiu menajera dumitale. Nu-mi mulțumi. N-o fac de la mine…
— Nu pot să nu-ți mulțumesc.
— Însă, dragă prietene, nu te mai lăsa pradă sentimentului de care-mi vorbeai, de a te rușina tocmai de ceea ce este cea mai înaltă faptă a oricărui creștin – cine se umilește, acela se înalță! Apoi nici nu-mi poți mulțumi mie. Trebuie să-i mulțumești lui și tot lui să-i ceri ajutor. Numai în el vom găsi liniștea, mângâierea, salvarea și iubirea, adăugă ea și, înălțându-și privirea la cer, începu să se roage, după cum înțelese Alexei Alexandrovici din tăcerea ci.
Karenin o asculta, iar expresiile care mai înainte, chiar dacă nu-i displăceau, i se păruseră de prisos, îi apăreau acum firești și pline de mângâiere. Lui Alexei Alexandrovici nu-i plăcea acest spirit nou de exaltare. Era credincios, dar se interesa de religie mai cu seamă din punct de vedere politic; iar noua învățătură, care îngăduia unele interpretări noi, nu era în principiu pe placul lui, tocmai fiindcă deschidea o cale discuțiilor și analizelor. Mai înainte, Karenin avusese o atitudine rece și chiar ostilă față de noua învățătură și nu intrase niciodată în discuție cu Lidia Ivanovna, care se pasionase de această învățătură, ferindu-se de orice conversații cu ea în această privință. Acum însă, pentru întâia oară, el îi ascultă cuvintele cu plăcere și nu mai simțea născându-se în el nici o obiecție.
— Îți sunt foarte, foarte recunoscător și pentru faptele și pentru vorbele dumitale, zise el când contesa își isprăvi rugăciunea.
Lidia Ivanovna mai strânse o dată amândouă mâinile prietenului său.
— Acum încep lucrul, adăugă ea cu un surâs, după câteva clipe de tăcere, ștergându-și urmele lacrimilor de pe față. Mă duc la Serioja. N-am să mă adresez dumitale decât în cazuri extreme, și contesa se ridica și ieși.
Contesa Lidia Ivanovna se îndreptă spre apartamentul lui Serioja și acolo, scăldând în lacrimi obrajii băiatului speriat, îi spuse că tatăl său e un sfânt și că maică-sa murise.
Contesa Lidia Ivanovna își ținu făgăduiala. Luă într-adevăr asupră-i toate grijile în legătură cu orânduirea și cu conducerea gospodăriei lui Alexei Alexandrovici. Nu exagerase, însă, spunând că nu se prea pricepe în chestiuni de ordin practic. Toate dispozițiile sale trebuiau schimbate, fiindcă nu se puteau îndeplini. Le schimba Kornei, feciorul lui Alexei Alexandrovici, care începu să conducă toată gospodăria lui Karenin, aproape fără să se simtă. În timp ce își ajuta boierul la îmbrăcat, Kornei îl încunoștința de tot ce era nevoie să știe, liniștit și cu luare-aminte. Totuși ajutorul Lidiei Ivanovna era cât se poate de folositor. Dragostea și respectul ei îi dădeau lui Alexei Alexandrovici un sprijin moral, mai cu seamă că, așa cum îi plăcea să creadă, ea aproape îl convertise la creștinism, făcând dintr-un credincios indiferent și leneș un partizan înflăcărat de noua interpretare a învățăturii creștine, care se răspândise în vremea din urmă la Petersburg. Această convertire se făcuse ușor. Ca și Lidia Ivanovna și alți oameni care le împărtășeau concepțiile, el era cu totul lipsit de o imaginație profundă, de acea însușire sufletească, datorită căreia creațiile închipuirii cer o oarecare logică și conformitate cu realitatea ca să le poți da crezare.
Astfel, el nu vedea nimic imposibil și nefiresc în ideea că moartea, care există pentru cei necredincioși, nu există pentru dânsul; că sufletul lui este spălat de orice păcat, fiindcă se bucură de o credință desăvârșită, al cărei judecător este el însuși, și că se putea socoti – fiind încă pe pământ – absolut sigur de mântuirea lui deplină.
E drept că Alexei Alexandrovici simțea uneori, nelămurit, că ideile noii sale credințe sunt ușuratice și false și-și dădea seama atunci că bucuria pricinuita de sentimentul puternic ce-l îndemnase la iertare fusese mai nobilă și mult superioară bucuriei pe care o simțea acum, când gândea că în orice clipă Iisus Christos sălășluiește în inima lui și că, semnând corespondența, îndeplinește voia sa. Alexei Alexandrovici avea nevoie să creadă astfel; în umilința hu avea nevoie să se ridice la înălțimea aceasta imaginară de unde – disprețuit de toți – să poată disprețul și el pe alții, și de aceea se agăța de noua lui credință ca de un colac de salvare.
XXIII.
Contesa Lidia Ivanovna, entuziastă din fire, se măritase de foarte tânără cu un om bogat și de vază, cu inimă bună, vesel, dar desfrânat din cale-afară.
După o lună și câteva zile de căsnicie, bărbatul său o părăsise. La entuziastele sale manifestări de dragoste, soțul răspundea numai cu ironii, ba chiar cu dușmănie – ceea ce nu puteau înțelege oamenii care cunoșteau inima bună a contelui și nu găseau nici un defect în caracterul entuziast al Lidiei. De atunci, deși nu divorțaseră, soții locuiau despărțiți. Iar când bărbatul își întâlnea nevasta, o întâmpina întotdeauna cu aceeași ironie amară, pe care nu și-o putea explica nimeni.
Contesa Lidia Ivanovna încetase de mult de a mai fi îndrăgostită de soțul său, dar nu încetase nici o clipă de atunci să fie îndrăgostită de câte cineva, uneori de mai multe persoane deodată – bărbați și femei – în genere aproape de toți oamenii care se deosebeau prin ceva de ceilalți muritori. De pildă, se îndrăgostea de toate prințesele și de toți prinții care făceau alianțe noi cu familia țarului. Îndrăgise un mitropolit, un vicar și un preot, apoi un ziarist, trei slavi din Balcani, pe Komisarov, un ministru, un doctor, un misionar englez și pe Karenin. Toate aceste iubiri, când mai slabe, când mai puternice, n-o împiedicau să aibă cele mai întinse și mai complicate relații la curte, ca și în societate. Dar după nenorocirea care îl lovise pe Alexei Alexandrovici, de când îl luase sub deosebita ei protecție și începuse să vadă de gospodăria lui și să-i îndrumeze sufletul, Lidia Ivanovna își dădu seama că toate celelalte dragoste fuseseră iluzorii și că-l iubea sincer numai pe Karenin, că sentimentul pe care-l nutrea pentru dânsul era mai puternic decât toate sentimentele sale de până acum. Analizându-și sentimentul și comparându-l cu cele de mai înainte, ea își dădu bine seama că nu s-ar fi putut îndrăgosti de Komisarov dacă acesta n-ar fi salvat viața țarului; că nu s-ar fi îndrăgostit de Ristici-Kudjițki15 dacă n-ar fi existat problema slavă. Pe Karenin însă îl iubea pentru persoana lui, pentru sufletul lui superior și neînțeles, pentru timbrul. Subțirel al glasului cu intonații prelungite, atât de drag ei, pentru privirea-i obosită, pentru caracterul și pentru mâinile lui albe, moi, cu vinele umflate. Nu numai că se bucura când îl vedea, dar căuta pe fața lui urmele impresiei pe care o făcea ea asupră-i. Dorea să-i placă, nu numai prin vorbă, ci prin întreaga ei ființă. Ca să-i placă lui, ea se îngrijea acum de toalete mai mult decât oricând în trecut. Se surprindea visând ce s-ar fi întâmplat dacă ea n-ar fi fost căsătorită, iar el ar fi fost liber. Se îmbujora de emoție când intra Karenin în odaie. Nu-și putea stăpâni un zâmbet de încântare când îi spunea ceva plăcut.
De câteva zile, contesa Lidia Ivanovna era foarte tulburată. Aflase că Anna și Vronski se găseau la Petersburg. Trebuia să-l ferească pe Alexei Alexandrovici de o întâlnire cu dânsa. Se cuvenea să-l apere chiar de chinuitoarea veste că această femeie îngrozitoare se află în același oraș cu dânsul și că el ar putea s-o întâlnească în orice clipă.
Lidia Ivanovna culegea informații, prin cunoscuți, despre intențiile acestor oameni dezgustători, cum îi numea pe Anna și pe Vronski, și încerca în același timp să conducă în așa fel pașii prietenului său, încât acesta să nu-i întâlnească. Un tânăr adjutant, prieten cu Vronski, de la care contesa primea știri și care nădăjduia să capete cu ajutorul ei o concesiune, îi spuse că Anna și Vronski își isprăviseră treburile și erau hotărâți să plece a doua zi. Lidia Ivanovna începuse să se liniștească, dar a doua zi dimineață i se aduse un bilet. Recunoscu îngrozită scrisul: era al Annei Karenina. Plicul lunguieț, galben, de hârtie groasă ca o coajă de tei purta un monogram mare. Scrisoarea mirosea frumos.
— Cine a adus-o?
— Un comisionar de la hotel.
Mult timp, contesa Lidia Ivanovna nu se putu așeza să citească scrisoarea. Din pricina emoției ca avu un acces de astmă, de care suferea; după ce se liniști, citi următoarea scrisoare în franțuzește: „Madame la comtesse16, sentimentele creștinești care vă umplu inima îmi dau neiertata îndrăzneală de a vă scrie. Sunt nenorocită din pricina despărțirii de fiul meu. Vă implor să-mi îngăduiți să-l văd o singură dată înainte de plecare. Iertați-mă că vă reamintesc de mine. Mă adresez domniei-voastre și nu lui Alexei Alexandrovici, numai fiindcă nu vreau să-l fac pe acest om mărinimos să sufere, aducându-i aminte de mine. Cunoscând prietenia domniei-voastre pentru el, mă veți înțelege. Îl veți trimite pe Serioja la mine, ori am să vin eu acolo la o anumită oră fixată de dumneavoastră, ori mă veți înștiința când și unde l-aș putea vedea în afara casei? Nu mă gândesc la un refuz, deoarece cunosc generozitatea aceluia de care depinde acest lucru. Nici nu vă puteți închipui cât de arzătoare este dorința mea de a-l vedea, și de aceea nu vă puteți închipui nici cât de nemăsurată este recunoștința pe care v-o port pentru ajutorul pe care domnia voastră veți binevoi să mi-l dați.
Anna”
Pe contesa Lidia Ivanovna o enervă absolut totul în această scrisoare: cuprinsul, aluzia la generozitate și mai cu seamă tonul prea sigur, după cum i se păru.
— Spune că nu e răspuns zise Lidia Ivanovna și, îndată după aceea, deschizând buvard-ul, scrise lui Alexei Alexandrovici că nădăjduiește să-l vadă la ora douăsprezece, cu prilejul prezentării felicitărilor la palatul imperial.
„Trebuie să-ți vorbesc într-o chestiune importantă și tristă. Acolo ne vom înțelege unde să ne întâlnim. Cel mai bine e la mine. Voi porunci să ți se pregătească ceaiul dumitale. E necesar! El ne dă crucea, dar tot el ne dă și puterea s-o purtăm”, adăugă ea, ca să-l pregătească câtuși de puțin.
Contesa Lidia Ivanovna trimitea de obicei la Karenin câte două-trei bilete pe zi. Îi plăcea acest mijloc de a comunica cu el, care avea un caracter elegant și misterios, tocmai ceea ce în realitate lipsea relațiilor ei personale.
XXIV.
Prezentarea felicitărilor era pe sfârșite. Cei care plecau vorbeau între ei despre ultimele noutăți: decorațiile acordate în acea zi și despre mișcarea în aparatul superior de stat.
— Ce-ar fi dacă i s-ar încredința contesei Maria Borisovna Ministerul de Război, iar prințesa Vatkovskaia ar fi numită șef al Marelui Stat-Major? Spuse chicotind un bătrânel cu părul alb, îmbrăcat într-o uniformă cusută cu fir de aur, către o doamnă de onoare, înaltă și frumoasă, care-l întrebase despre mișcarea anunțată.
— Iar pe mine să mă facă adjutant, răspunse zâmbind doamna de onoare.
— Locul domniei-voastre e gata găsit. La departamentul Cultelor. Îl veți avea ca ajutor pe Karenin.
— Bună ziua, prințule, zise bătrânelul, strângând mâna unui bărbat care se apropiase de ei.
— Ce spuneți de Karenin? Întrebă prințul.
— El și Puteatov au primit ordinul „Alexandr Nevski”.
— Credeam că-l are mai de mult.
— Nu-l avea. Dar uitați-vă la dânsul, arătă bătrânelul cu tricornul brodat spre Karenin; acesta – îmbrăcat în uniforma de curte, cu un cordon roșu nou pus peste umăr – se oprise în ușa sălii împreună cu unul din membrii influenți ai Consiliului de Stat. E mulțumit și fericit ca un ban nou-nouț, adăugă bătrânelul, oprindu-se să strângă mâna unui șambelan frumos, cu înfățișare de atlet.
— Dar a îmbătrânit, spuse șambelanul.
— De griji. Sta și scrie mereu la proiecte. Iar acum că l-a înhățat pe nenorocitul acela de lângă el, nu-i mai dă drumul până nu-i expune totul, punct cu punct.
— Cum a îmbătrânit! Il fait des passions17. Îmi închipui că Lidia Ivanovna e geloasă până și pe soția sa.
— Vă rog să nu vorbiți de rău pe contesa Lidia Ivanovna.
— E oare un rău să te îndrăgostești de Karenin?
— E adevărat că Anna Karenina e aici?
— Adică nu e aici, la palat, ci în Petersburg. Am întâlnit-o ieri cu Alexei Vronski, bras dessus, bras dessous18, pe Morskaia.
— C'est un homme qui n'a pas19… începu șambelanul; dar se opri, făcând loc și înclinându-se înaintea unui membru din familia imperiala care tocmai trecea pe acolo.
În timp ce lumea vorbea întruna despre Alexei Alexandrovici, criticându-l și ironizându-l, acesta tăiase drumul unui membru al Consiliului de Stat, îl oprise și, fără să se clintească din loc, ca să nu-l scape, îi expunea cu de-amănuntul tot proiectul său financiar.
Cam în același timp când îl părăsise soția, i se întâmplase lui Alexei Alexandrovici cel mai trist eveniment din viața unui slujbaș: oprirea ascensiunii în serviciu. Această oprire era un fapt împlinit – lucru limpede pentru toată lumea. Numai Alexei Alexandrovici nu-și dădea seama că i se încheiase cariera.
Fie din pricina ciocnirii cu Stremov, fie din pricina nenorocirii cu soția, ori din pricină că atinsese culmea ce-i fusese hărăzită, dar în anul acela toți înțeleseseră că activitatea lui funcționărească fusese încheiată.
Mai ocupa încă un post important, era membru în mai multe comisii și comitete, dar toți îl socoteau ca un om în declin, de la care nimeni nu mai aștepta nimic. Orice ar fi spus sau ar fi propus, era ascultat așa ca și cum ceea ce propunea el ar fi fost de mult cunoscut, fiind tocmai lucrul de care nu se simțea de loc nevoie.
Dar Karenin nu-și dădea seama de acest lucru, ba, dimpotrivă, înlăturat de la participarea directă la viața guvernamentală, vedea mai limpede decât înainte defectele și greșelile în activitatea altora și socotea că este de datoria lui să propună mijloace de îndreptare. Curând după despărțirea de soția sa, începu să scrie primul lui memoriu asupra noilor tribunale, unul dintr-o serie interminabilă de memorii inutile asupra tuturor ramurilor administrative.
Alexei Alexandrovici nu numai că nu-și dădea seama de situația lui deznădăjduită în lumea funcționărească și nu era amărât din pricina asta, dar părea mai mulțumit decât oricine de activitatea lui.
„Cine este însurat se îngrijește de lucrurile lumești: cum să placă nevestei; dar cine nu e însurat se îngrijește de cele dumnezeiești: cum să placă Domnului”, spune apostolul Pavel. Karenin, care se conducea acum în toate treburile lui după Scriptură, își aducea deseori aminte de acest text. I se părea că de când rămăsese fără soție, singur cu proiectele sale, îl slujea mai bine pe Dumnezeu decât înainte.
Nerăbdarea vădită de membrul Consiliului, care vroia să plece, îl lăsă rece pe Karenin. Acesta își întrerupse expunerea abia atunci când consilierul, profitând de trecerea unei persoane din familia imperială, plecă și el.
Rămas singur, Alexei Alexandrovici își lăsă capul în piept, adunându-și gândurile; apoi privi distrat în juru-i și se îndreptă spre ușă, unde nădăjduia să întâlnească pe Lidia Ivanovna.
„Cât de voinici și de sănătoși sunt oamenii ăștia”, se gândi el, uitându-se la șambelanul uriaș, cu favoriți bine pieptănați și mirodiți, și la ceafa roșie a ducelui, strâns în uniformă, prin fața cărora trebuia să treacă. „Bine a zis cine a zis că totul e rău pe lume”, gândi el, aruncând o privire chiorâșă spre pulpele șambelanului.
Înaintând fără grabă, cu acrul său obișnuit de oboseală și de demnitate, Alexei Alexandrovici se înclină înaintea acestor domni care vorbeau despre dânsul și, cu privirea îndreptată spre ușă, o căută pe Lidia Ivanovna.
— A! Alexei Alexandrovici! Îi spuse bătrânelul, Cu ochii strălucitori de răutate, în clipa când Karenin ajunse în dreptul său și, cu un gest rece, își înclină capul. Încă nu v-am felicitat, adaugă el, arătând spre cordonul nou primit.
— Vă mulțumesc, răspunse Alexei Alexandrovici. Ce zi minunată e astăzi! Urmă el, accentuând după obiceiul lui cuvântul „minunată”.
Știa că râdeau de dânsul. Dar nici nu se aștepta din partea lor la altceva decât la dușmănie. Se deprinsese.
Văzând umerii măslinii, revărsați din corset, ai contesei Lidia Ivanovna, care tocmai intra pe ușă, precum și ochii săi ademenitori, minunați și galeși, Alexei Alexandrovici surâse, descoperindu-și dinții albi, încă tineri, și se apropie de dânsa.
Toaleta Lidiei Ivanovna o costase multă trudă, ca toate rochiile sale din ultima vreme, având acum alt scop decât cel urmărit cu treizeci de ani în urmă. Pe atunci simțea dorința de a se împodobi cât mai mult, și cu cât era mai împopoțonată, se credea mai frumoasă. Acum, dimpotrivă, fiind obligată să se gătească, ceea ce nu se mai potrivea cu vârsta ei, ea nu mai avea alta grijă decât să atenueze pe cât putea contrastul nemăgulitor dintre podoabe și înfățișarea sa. Față de Alexei Alexandrovici, contesa își atinse scopul: lui îi părea atrăgătoare. Pentru dânsul, Lidia Ivanovna era singura insulă, nu numai de simpatie, ci și de dragoste, în oceanul de dușmănie și de batjocură care-l înconjura.
Trecând printre două rânduri de priviri ironice, Karenin tindea în chip firesc spre privirea ei plină de dragoste, ca planta spre lumină.
— Felicitările mele, spuse contesa, arătând cu ochii spre cordon.
Stăpânindu-și un zâmbet de plăcere, Karenin ridică din umeri și-și închise ochii, ca și cum ar fi spus că aceasta nu-l putea bucura. Știa însă foarte bine că asta era una dintre cele mai mari bucurii ale sale, deși el n-ar fi recunoscut-o niciodată.
— Ce mai face îngerul nostru? Îl întrebă contesa, gândindu-se la Serioja.
— N-aș putea spune că sunt în totul mulțumit de dânsul, răspunse Alexei Alexandrovici, ridicând din sprâncene și deschizând ochii. Nici Sitnikov nu-i mulțumit. (Sitnikov era preceptorul căruia i se încredințase educația mondenă a lui Serioja.) După cum ți-am mai spus, Serioja are oarecare rezervă fața de chestiunile esențiale, care ar trebui să atingă inima oricărui om și a oricărui copil, începu Karenin să-și expună ideile asupra singurei probleme ce-l mai interesa afară de slujbă: educația fiului său.
Când Alexei Alexandrovici, cu ajutorul Lidiei Ivanovna, își reluase viața și activitatea, se simțise dator să se îngrijească de creșterea fiului, care rămăsese în seama lui. Deoarece mai înainte nu-l interesaseră niciodată problemele de educație, el consacră câtva timp studierii teoretice a chestiunii. După ce citi câteva cărți de antropologie, pedagogie și metode didactice, Karenin își întocmi un plan de educație și angaja pe cel mai bun pedagog din Petersburg, care să-l pună în practică și să-i educe băiatul. Chestiunea aceasta îl preocupa în permanență.
— Bine, bine, dar inima? Văd în el inima tatălui său. Cu o asemenea inimă, un copil nu poate fi rău, spuse cu entuziasm contesa Lidia Ivanovna.
— Da, poate… în ceea ce mă privește, îmi fac datoria. E tot ce pot face.
— Vino la mine, îl rugă contesa după o clipă de tăcere. Trebuie să vorbim despre o chestiune tristă pentru dumneata. Aș fi făcut orice ca să te scutesc de anumite amintiri. Alții însă cred altfel. Am primit o scrisoare de la ea, E aici, în Petersburg.
Ei tresări când auzi pomenindu-se despre soția sa, dar numaidecât fața îi încremeni ca de moarte, exprimând astfel o neputință desăvârșită în chestiunea aceasta.
— Ma așteptam la asta, zise el.
Lidia Ivanovna îl privi în extaz. În ochi îi apărură lacrimi de admirație pentru mărinimia lui.
XXV.
Când Alexei Alexandrovici intră în budoarul mic și plăcut al contesei Lidia Ivanovna, plin de porțelanuri vechi și portrete, gazda lipsea. Își schimba rochia.
Pe măsuța rotundă, acoperită cu o față de masă, se afla un serviciu chinezesc și un ceainic de argint, care se încălzea cu spirt. Alexei Alexandrovici își plimbă privirea distrată pe nenumăratele portrete cunoscute, care împodobeau budoarul și, așezându-se la masă, deschise o Evanghelie găsită acolo. Foșnetul rochiei de mătase a contesei îl scoase din gândurile sale.
— Așa! Acum să ne așezăm în liniște, zise Lidia Ivanovna, strecurându-se grăbită între masă și divan, cu un surâs emoționat. Și să vorbim în timp ce ne luăm ceaiul.
După câteva cuvinte de pregătire, răsuflând din greu și îmbujorându-se la față, ea înmână lui Alexei Alexandrovici scrisoarea primită.
După ce citi scrisoarea, Karenin tăcu mult timp.
— Nu cred că aș avea dreptul s-o refuz, spuse Alexei Alexandrovici cu sfială, ridicând ochii.
— Dragă prietene, dumneata nu vezi răul la nimeni.
— Dimpotrivă, văd că totul e rău. Dar ar fi drept?
Pe chipul lui se citea nehotărârea. Cerea parcă un sfat, un sprijin și o îndrumare într-o chestiune în care nu se pricepea.
— Nu, îl întrerupse ea. Toate au o margine. Înțeleg imoralitatea, începu contesa fără prea multă sinceritate, deoarece niciodată nu putuse înțelege ce anume le atrage pe femei spre imoralitate, dar nu înțeleg cruzimea. Și față de cine? Față de dumneata! Să rămână în același oraș în care locuiești dumneata? Cât trăiești, înveți. Eu acum învăț să înțeleg noblețea dumitale sufletească și josnicia ei.
— Cine va ridica cel dintâi piatra? Spuse Alexei Alexandrovici, vădit mulțumit de rolul lui. Am iertat totul. De aceea nu pot s-o lipsesc de ceea ce este o nevoie a inimii sale, iubirea de copil…
— Oare este în adevăr iubire, dragă prietene? E în adevăr sinceră? Să zicem că ai iertat-o, că o ierți… Dar avem noi dreptul să tulburăm sufletul acestui înger? El o crede moartă. Se roagă pentru dânsa și roagă pe Dumnezeu să-i ierte păcatele… E mai bine pentru el. Și acum ce o să creadă băiatul?
— Nu m-am gândit la asta, răspunse el, recunoscând dreptatea acestui raționament.
Lidia Ivanovna își acoperi fața cu mâinile și tăcu un răstimp. Se ruga.
— Dacă-mi ceri sfatul, zise contesa, după ce-și isprăvi rugăciunea și-și descoperi fața, atunci te povățuiesc să nu faci asta. Crezi oare că nu văd cât suferi? Că ți se redeschide rana? Să presupunem că uiți, ca de obicei, de dumneata. La ce ar duce asta? La noi suferințe pentru dumneata, și o mare tulburare pentru copil! Dacă a mai rămas ceva omenesc în ființa ei, ea însăși n-ar trebui să dorească așa ceva. De aceea, fără șovăire, te sfătuiesc să n-o faci. Și, dacă-mi dai voie, pot să-i scriu.
Alexei Alexandrovici consimți, iar contesa Lidia Ivanovna trimise următoarea scrisoare în franțuzește: „Stimată doamnă, Revederea cu domnia-voastră ar putea face pe fiul domniei-voastre să pună unele întrebări la care ar fi cu neputință să i se răspundă, fără a trezi în sufletul copilului un gând de condamnare pentru ceea ce se cuvine să rămână sfânt în ochii săi. De aceea vă rog să priviți refuzul soțului domniei-voastre în spiritul iubirii creștine. Rog pe cel de sus să fie milostiv cu dumneavoastră.
Contesa Lidia”
Scrisoarea aceasta își atinse scopul ascuns pe care Lidia Ivanovna și-l tăinuia chiar sieși. O jigni pe Anna până în adâncul sufletului.
La rândul lui, Alexei Alexandrovici se întoarse acasă foarte tulburat și nu-și putea relua în ziua aceea îndeletnicirile sale obișnuite. Nu-și regăsi nici liniștea sufletească de om credincios, cu sufletul împăcat, cum se simțea mai înainte.
Amintirea soției sale, care era atât de vinovată față de dânsul și față de care el se purtase ca un sfânt, cum spunea cu drept cuvânt Lidia Ivanovna, n-ar fi trebuit să-i tulbure inima; totuși. Karenin nu se simțea liniștit. Nu putea înțelege cartea pe care o citea, nu izbutea să alunge amintirile chinuitoare ale vieții lor comune, ca și ale greșelilor de care se credea acum vinovat față de Anna. Amintirile despre felul cum îi primise mărturisirea necredinței la întoarcerea de la curse (mai ales faptul că ceruse de la ea numai respectarea conveniențelor și nu-l provocase la duel pe Vronski) îl rodeau și trezeau întrânsul amare păreri de rău. Îl chinuia și amintirea scrisorii pe care i-o trimisese. Mai ales iertarea lui zadarnică și grija de copilul străin îi umpleau inima de rușine și de căință.
Același sentiment de rușine și de căință îl avea și când își amintea de trecutul comun și de cuvintele stângace de care se folosise, după multe șovăieli, ca s-o ceară în căsătorie.
„Dar care e vina mea?” se întreba el. Iar această întrebare stârnea totdeauna o alta: dacă toți acești Vronski, Oblonski… dacă toți acești șambelani cu pulpe groase simt, iubesc și se însoară în alt chip? Prin minte îi trecea un șir întreg de oameni plini de vigoare, sănătoși, siguri de ei, care totdeauna îi atrăseseră atenția plină de curiozitate. Alunga aceste gânduri. Căuta să se convingă că nu trăia pentru viața vremelnică de aici, ci pentru viața cea veșnică, și că în inima sa sălășluiau pacea și iubirea. Dar faptul că în viața asta trecătoare și nemernică el făcuse unele greșeli, după cum își închipuia, îl chinuia, atât de cumplit, de parcă nici n-ar fi existat mântuirea cea veșnică în care credea. Ispita aceasta nu ținu însă mult timp. În curând, un sentiment de pace și de înălțare puse stăpânire pe sufletul lui Alexei Alexandrovici, și el izbuti să uite ceea ce nu vroia să țină minte.
XXVI
— Ce se mai aude, Kapitonici? Întreba Serioja, rumen și vesel, întorcându-se de la plimbare în ajunul zilei sale de naștere. Tocmai se pregătea să-și dea mantaua cu crețuri la talie portarului bătrân și înalt, care zâmbea omulețului de la înălțimea staturii sale. Ei? Slujbașul cel cu falca legată a mai fost astăzi pe-aici? L-a primit tata?
— L-a primit. L-am anunțat de cum a ieșit șeful cancelariei, răspunse portarul, făcând vesel cu ochiul. Dați-mi voie s-o scot eu.
— Serioja! Îl strigă preceptorul rus, oprindu-se în ușa care dădea spre odăi. Scoateți-o singur.
Dar Serioja, deși auzise glasul slab al preceptorului, nu-i dădu atenție. Stătea în picioare, ținându-se cu mâna de cureaua portarului. I se uita drept în ochi.
— Ei? I-a făcut tata ce cerea el? Portarul dădu afirmativ din cap.
Atât Serioja cât și portarul se interesau de slujbașul cu falca legată, care venise de șapte ori să-l roage ceva pe Alexei Alexandrovici. Serioja îl întâlnise într-un rând în antreu. Omul se ruga jalnic de portar să-l anunțe, spunând că e muritor de foame împreună cu copiii.
De atunci Serioja îl mai văzuse o dată în antreu și se interesase de dânsul.
— Ei? Era mulțumit? Întrebă Serioja.
— Cum să nu fie mulțumit? A plecat sărind într-un picior.
După o clipă de tăcere, Serioja întrebă:
— Mi s-a adus ceva?
— Tii, conașule, îi spuse portarul în șoaptă, clătinând din cap. Aveți ceva de la doamna contesă.
Serioja înțelese numaidecât că lucrul despre care vorbea portarul era un dar din partea contesei Lidia Ivanovna, trimis de ziua lui.
— Nu mai spune! Și unde e?
— Kornei l-a dus la papa. Trebuie să fie ceva strașnic!
— Cât de mare e? O fi așa?
— Ceva mai mic. Dar e frumos.
— O carte?
— Nu. Un lucru. Du-te, du-te. Te cheamă Vasili Lukici, zise portarul, auzind pașii preceptorului care se apropia și, arătând cu capul spre Lukici, desfăcu ușurel mânuța lui Serioja, cu mănușa pe jumătate scoasă, care-l ținea de curea.
— Vasili Lukici, vin acuși! Răspunse Serioja cu surâsul lui vesel și drăgăstos, care-l dezarma totdeauna pe conștiinciosul Vasili Lukici.
Serioja era prea vesel și prea fericit ca să nu împărtășească prietenului său, portarul, bucuria din familia lui. O aflase la plimbare, în Grădina de vară, de la o nepoată a contesei Lidia Ivanovna. Bucuria aceasta i se părea cu atât mai importantă, cu cât coincidea cu bucuria slujbașului și cu bucuria lui proprie datorită jucăriei primite. Lui Serioja i se părea că într-o zi ca asta toți trebuiau să fie bucuroși și veseli.
— Știi! Tata a primit „Alexandr Nevski”.
— Cum să nu știu? A și venit lume să-l felicite.
— Ce zici? Îi pare bine?
— Cum să nu se bucure de răsplata țarului? Înseamnă că a fost vrednic de ea, zise portarul cu un ton grav și serios.
Serioja rămase pe gânduri, uitându-se la fața portarului pe care o cunoștea în cele mai mici amănunte, și mai cu seamă la bărbia lui, între favoriții cărunți, pe care nimeni n-o vedea ca Serioja, care-l privea numai de jos în sus.
— Dar fata dumitale n-a fost de mult pe aici. Fiica portarului era dansatoare de balet.
— Cum să vină în zilele de lucru? Învață și ele. Și dumneata trebuie să înveți. Du-te, conașule!
Intrând în odaie, Serioja – în loc să se apuce de lecții – mărturisi pedagogului presupunerea lui că darul adus trebuia să fie o mașină. „Dumneata ce crezi?” îl întrebă el.
Dar Vasili Lukici se gândea numai la faptul că Serioja trebuia să-și facă lecțiile la gramatică pentru profesorul care urma să vină la ora două.
— Spune-mi numai un cuvânt, Vasili Lukici, îl întrebă deodată Serioja, stând la masa de lucru cu cartea în mână. Ce decorație e mai mare decât „Alexandr Nevski”? Știi că tata a primit „Alexandr Nevski”?
Vasili Lukici răspunse că mai mare decât „Alexandr Nevski” este decorația „Vladimir”.
— Și mai mare decât asta?
— Cea mai mare e „Andrei Pervozvannâi”.
— Dar peste „Andrei”?
— Nu știu.
— Cum? Nu șui nici dumneata? Rezemându-se în mâini, Serioja căzu pe gânduri. Gândurile sale erau foarte complicate și felurite.
Își închipuia că tatăl său va primi dintr-o dată și „Vladimir”, și „Andrei”… și că din pricina asta va fi mult mai îngăduitor la lecția de astăzi. Iar el însuși, când va fi mare, va primi toate decorațiile, și pe cele ce se vor mai născoci și vor fi mai mari decât „Andrei”. De cum au să fie născocite decorațiile, el are să le și primească. Se vor isca ordine din ce în ce mai mari, iar el va fi pe loc vrednic de ele.
Timpul trecu în astfel de meditații. Când sosi profesorul, nu învățase încă lecția despre complementele circumstanțiale de timp, de loc și de mod. Profesorul rămase nu numai nemulțumit, dar și amărât. Această amărăciune îl înduioșa pe Serioja. Nu se simțea însă vinovat că nu învățase lecția: cu toate că se străduise din răsputeri, nu izbutise de loc. Atunci când profesorul îi explica, Serioja credea că înțelege și parcă și înțelegea; de îndată însă ce rămânea singur, nu-și mai putea aminti și nici nu mai putea pricepe în ruptul capului cum cuvântul „subit”, atât de scurt și limpede, putea fi un complement circumstanțial de mod.
Totuși lui Serioja îi părea rău că-și necăjise profesorul. Ar fi vrut să-l mângâie.
Alese o clipă când profesorul privea tăcut într-o carte.
— Mihail Ivanâci, când e ziua dumitale? Îl întrebă Serioja deodată.
— Mai bine te-ai gândi la lecțiile dumitale. Ziua onomastică n-are nici o însemnătate pentru o ființă rațională. E o zi ca toate celelalte, în care trebuie să muncești.
Serioja se uită cu luare-aminte la profesor, la bărbuța lui rară, la ochelarii care se lăsaseră sub semnul făcut de ei pe nas și căzu iarăși pe gânduri, așa că nu mai auzi nimic din ceea ce îi explică profesorul.
Băiatul își dădu seama că profesorul nu se gândea la cele ce vorbea, ceea ce se simțea după felul cum rostea cuvintele.
„Dar de ce s-au înțeles cu toții să vorbească în același fel aceleași lucruri plictisitoare și fără folos? De ce se poartă profesorul așa cu mine? De ce nu mă iubește?” se întrebă cu tristețe băiatul și nu putu găsi răspuns.
XXVII.
După ora profesorului urmă aceea a tatălui său. Până la sosirea lui Karenin, Serioja se așeză la masă și, jucându-se cu un cuțitaș, se cufundă din nou în gânduri. Printre îndeletnicirile sale preferate era și aceea de a căuta pe maică-sa în timpul plimbărilor. Nu credea în moarte, îndeobște, și mai cu seamă în moartea, mamei sale, deși i-o anunțase Lidia Ivanovna, iar Alexei Alexandrovici o confirmase. De aceea, chiar și după ce-i vorbiră de moartea ei, Serioja nu înceta să o caute ori de câte ori se ducea la plimbare. De câte ori vedea o femeie mai împlinită, grațioasă și cu părul negru, inima i se umplea de duioșie într-atât, încât simțea că se înăbușă, ochii i se umpleau de lacrimi și se aștepta din clipă în clipă ca femeia aceea să se apropie de el și să-și ridice voalul; atunci i-ar vedea toată fața, care i-ar zâmbi, l-ar săruta; i-ar simți parfumul și mângâierea datinii delicate și ar plânge de fericire ca într-o seară, o dată, când s-a tăvălit la picioarele ei, fiindcă ea îl gâdila; iar el râdea în hohote și îi mușca ușor mâna albă, plină de inele.
Mai târziu, când Serioja afla din întâmplare, de la dădaca lui, că maică-sa nu murise, tatăl său și Lidia Ivanovna îi explicaseră că trebuie să fie moartă pentru el fiindcă se făcuse rea (copilul crezu și mai puțin aceasta, căci o iubea), el nu conteni s-o caute și s-o aștepte. În ziua aceea, în Grădina de vară, copilul văzu o doamnă cu voal violet. O urmări cu inima zvâcnind pe când se apropia de dânsul pe alee, crezând că era ca; dar doamna nu ajunse până la dânșii: dispăru.
Serioja simțea în ziua aceea, mai puternic decât oricând, un val de iubire pentru ea, și acum, într-o desăvârșită uitare de sine, așteptându-și tatăl, băiatul cresta cu cuțitașul colțul mesei și se uita înainte în ochii strălucitori, cu gândul la dânsa.
— Vine tata! Îi atrase luarea-aminte Vasili Lukici. Serioja sări de pe locul lui, se duse la tatăl său și după ce-i sărută mâna, se uită atent la dânsul, căutând semne de bucurie pentru primirea ordinului „Aleksandr Nevski”.
— Ai făcut o plimbare frumoasă? Îl întrebă Alexei Alexandrovici; și, după ce se așeză în fotoliu, trase spre dânsul Vechiul Testament și-l deschise. Cu toate că Alexei Alexandrovici îi spusese de multe ori lui Serioja că fiecare creștin trebuie să cunoască temeinic Sfânta Scriptură băiatul observase că tatăl său consulta adesea Vechiul Testament.
— Da, papa, am petrecut foarte bine, răspunse Serioja, așezându-se pe marginea scaunului și legănându-se – lucru interzis. Am întâlnit-o pe Nadenka (o nepoată pe care o creștea Lidia Ivanovna). Mi-a spus că ai primit o stea nouă. Îți pare bine, papa?
— Mai întâi, te rog să nu te legeni, îl rugă Alexei Alexandrovici. În al doilea rând, trebuie să știi că plăcută nu-i răsplata, ci munca. Aș dori să înțelegi asta. Uite, tu de pildă, dacă ai să muncești, dacă ai să înveți numai ca să fii răsplătit, munca are să ți se pară grea. Dacă ai să lucrezi însă din dragoste pentru muncă, ai să-ți găsești în ea răsplata. (Alexei Alexandrovici spunea acestea amintindu-și cum îl îmbărbătase conștiința datoriei în dimineața aceea la lucrul lui plictisitor, care se mărginise la semnarea unui număr de o sută optsprezece hârtii.)
Ochii lui Serioja care luceau de duioșie și de bună dispoziție se stinseră și se plecară în jos sub privirea tatălui său. Era același ton, cunoscut de mult, pe care Alexei Alexandrovici îl folosea ori de câte ori îi vorbea Serioja și la care băiatul învățase să răspundă fals, fără sinceritate. Tatăl său vorbea totdeauna cu el (i se părea copilului) ca și cum ar fi vorbit unui băiat imaginar, scos parcă din cărți, dar care nu semăna de loc cu Serioja. Iar acesta încerca mereu să se prefacă în ochii tatălui său că e chiar băiatul din cărți.
— Cred că înțelegi? Îl întrebă tatăl.
— Da, papa, răspunse Serioja, făcându-l pe băiatul închipuit.
Lecția cuprindea învățarea pe de rost a câtorva versete din Evanghelie și repetarea începutului Vechiului Testament. Serioja știa binișor versetele din Evanghelie; dar tocmai în clipa când începu să le spună, văzu pe fruntea tatălui său un os care se încovoia atât de brusc spre tâmple, încât se încurcă și, având două cuvinte la fel, legă sfârșitul unui verset de începutul altuia. Karenin descoperi că băiatul nu înțelegea ceea ce spune și se enervă.
Se posomorî și începu să explice ceea ce Serioja auzise de multe ori, însă nu fusese în stare să rețină, tocmai fiindcă înțelegea foarte bine, ca în cazul lui „subit”, complementul circumstanțial de mod. Serioja se uita la tatăl său cu o privire speriată și se gândea numai la un singur lucru: are să-l pună oare tatăl său să repete, ori nu, cele ce-i explica, așa cum mai făcuse și altă dată? Gândul acesta îl speria așa de mult, încât nu mai înțelegea nimic. Dar tatăl său nu-l puse să repete cele spuse de dânsul și trecu la lecția din Vechiul Testament. Serioja povesti frumos evenimentele; dar când trebui să răspundă la întrebarea ce anume însemnau unele din aceste evenimente, nu știu nimic, deși mai fusese pedepsit pentru lecția aceasta. Locul unde Serioja se opri și se încurcă fără să mai poată spune ceva, începând să taie masa și să se legene pe scaun, era tocmai pasajul în care trebuia să vorbească despre patriarhii de dinainte de potop. Dintre aceștia nu și-l mai amintea decât pe Enoh, cel luat de viu în cer. Le știuse numele mai înainte, dar acum le uitase cu desăvârșire, mai cu seamă fiindcă Enoh era personajul lui preferat din tot Vechiul Testament. Luarea lui Enoh de viu la cer îi stârni în minte un întreg șir de gânduri, care puseră stăpânire pe el, în timp ce rămăsese cu ochii țintă la lanțul de la ceasornicul tatălui său și la un nasture descheiat pe jumătate al vestei lui.
Serioja nu credea de loc în moarte, despre care i se vorbea atât de des. Nu credea că ființele iubite pot muri și mai cu seamă că el însuși va muri. Era ceva absolut imposibil și de neînțeles. Dar i se spunea că toți oamenii vor muri. Întrebase chiar pe unii oameni, în care avea încredere, și aceștia spuseseră la fel. În același chip îi vorbea și dădaca lui, deși în silă. Dar Enoh nu murise. Prin urmare nu toți oamenii mor. „Atunci de ce nu s-ar putea învrednici oricine înaintea lui Dumnezeu ca să fie luat de viu la cer?” se întreba Serioja. Oamenii răi, adică aceia pe care nu-i iubea Serioja, n-aveau decât să moară. Însă toți oamenii buni puteau să fie ca Enoh.
— Atunci, ce patriarh cunoști?
— Pe Enoh și Enos.
— Da. Ai mai spus asta. Rău, Serioja, foarte rău. Dacă nu te silești să înveți ceea ce e mai folositor decât orice pentru un creștin, zise tatăl, ridicându-se, atunci ce te poate atrage? Sunt nemulțumit de tine. Și Piotr Ignatici (profesorul principal) e nemulțumit… Trebuie să te pedepsesc.
Și tatăl, și profesorul erau nemulțumiți de Serioja, care învăța într-adevăr foarte prost. Nu se putea spune însă nici pe departe că-i un băiat neînzestrat. Era, dimpotrivă, mult mai înzestrat decât băieții pe care profesorul îi dădea drept pildă lui Serioja. Din punctul de vedere al părintelui, copilul nu vroia să învețe ceea ce i se preda. De fapt, el nu putea învăța, fiindcă sufletul lui avea cerințe mai imperioase și deosebite de cele impuse de părinte și de profesor. Aceste cerințe erau în contradicție cu educatorii. De aceea, Serioja începu cu ei o adevărată luptă.
Avea nouă ani, era copil, dar știa că are suflet, și îi era scump, și îl apăra așa cum ocrotește pleoapa ochiul; nu lăsa pe nimeni să-i pătrundă în suflet fără cheia iubirii. Educatorii săi se plângeau că nu vroia să învețe, dar sufletul îi era însetat de Cunoștințe. Serioja învăța de la Kapitonâci, de la dădacă, de la Nadenka, de la Vasili Lukici, dar nu de la profesori. Apa, pe care tatăl și profesorul lui principal o așteptau să vină la moara lor, curgea de mult și mișca alte mori. Tatăl îl pedepsi pe Serioja, nelăsându-l să se ducă la Nadenka, nepoata Lidiei Ivanovna. Dar pedeapsa asta se schimbă într-o fericire pentru copil. Vasili Lukici era în toane bune și-i arătă cum se fac morile de vânt. Toată seara o petrecu lucrând și visând cum să clădească o moară care să te poată învârti și, pe tine: să te apuci cu mâinile de aripile ei, sau să te legi de ele și să te învârtești. Serioja nu se gândi la mama sa toată seara. Dar după ce se culcă în pat, își aduse aminte de dânsa și începu să se roage în felul lui ca maică-sa să nu se mai ascundă, și mâine, de ziua lui, să vină la el.
— Vasili Lukici, știi pentru ce m-am mai rugat?
— Ca să înveți mai bine?
— Nu.
— Pentru jucării?
— Nu. N-ai să ghicești. Pentru ceva minunat. Dar asta e o taină. Când are să se împlinească, am să-ți spun. N-ai ghicit?
— Nu. Nu ghicesc. Spune-mi dumneata, zise Vasili Lukici zâmbind, ceea ce i se întâmpla rar. Hai, culcă-te, că sting lumânarea.
— Fără lumânare se deslușește mai bine ceea ce văd, la ce m-am rugat. Era cât pe-aci să-ți spun taina! Râse Serioja vesel.
Cu lumânarea stinsă, i se păru lui Serioja că o simte și o aude pe maică-sa lângă el. Stătea aplecată asupră-i și-l mângâia cu o privire plină de iubire. Apoi răsăriră niște mori, un briceag… Toate se amestecară și Serioja adormi.
XXVIII.
Când sosiră la Petersburg, Vronski și Anna traseră la unul din cele mai mari hoteluri. Vronski se stabili separat la parter, iar Anna – la etajul întâi, cu fetița, doica și camerista, într-un apartament mare, compus din patru camere.
Chiar în ziua sosirii, Vronski se duse la fratele său. O găsi acolo și pe maică-sa, venită cu treburi de la Moscova. Mama și cumnata îl întâmpinară ca de obicei; îi puseră întrebări cu privire la călătoria lui în străinătate; vorbiră despre cunoscuți comuni, dar nu pomeniră nici un cuvânt despre relațiile sale cu Anna. Fratele lui însă veni a doua zi dimineața la Vronski și-l întrebă de dânsa. Alexei îi spuse deschis că el socoate legătura sa cu Karenina ca o căsnicie, că nădăjduiește să obțină divorțul și atunci se va însura cu dânsa. Iar până atunci o socotește soția sa, ca orice soție legitimă, și-l roagă să spună asta mamei și nevestei sale.
— Dacă societatea nu încuviințează lucrul acesta, mi-e indiferent, zise Vronski. Dar dacă neamurile vor să întrețină relații, de rudenie cu mine, atunci trebuie să fie în aceleași relații și cu soția mea.
Fratele cel mai mare, care respecta totdeauna părerile mezinului, nu prea știa dacă acesta avea dreptate ori nu, până când lumea nu va rezolva această chestiune. În ceea ce-l privea însă pe dânsul personal, n-avea nimic împotrivă și se duse la Anna împreună cu Alexei.
Față de fratele său, ca și față de toată lumea, Vronski îi spunea Annei „dumneata” și se purta cu ea ca și cum ar fi fost o cunoștință apropiată. Se subînțelegea însă că fratele său cunoștea raporturile dintre ei și vorbiră împreună despre plecarea Annei la moșia lui Vronski.
Cu toată experiența lui mondenă, Vronski – din pricina noii situații în care se afla – căzu într-o ciudată eroare. El, mai bine ca oricine, ar fi trebuit să știe că porțile societății aveau să rămână închise pentru ei. Dar el își închipui, printr-un raționament absurd și neîntemeiat, că vederile societății se schimbaseră, emancipându-se de vechile prejudecăți, datorită progresului rapid general (ajunsese, fără să-și dea seama, un partizan al tuturor progreselor) și că nu era încă nimic hotărât în problema admiterii lor în societate, „Fără îndoială, se gândea Vronski, societatea din preajma curții n-o va primi. Dar prietenii pot și trebuie să înțeleagă situația așa cum se cuvine.”
Poți să șezi ceasuri în șir cu picioarele sub tine în aceeași poziție, dacă știi că nu te împiedică nimic să-ți schimbi poziția. Însă dacă știi că ești silit să stai așa, cu picioarele strânse, capeți cârcei, iar picioarele încep să se smucească și să se întindă în direcția dorită. Vronski era în aceeași situație față de societate. Deși știa în fundul sufletului că le era interzis accesul în societate, el încerca să vadă dacă lumea nu s-a schimbat și dacă totuși n-o să-i primească. Înțelese în curând că dacă porțile societății erau deschise pentru el personal, ele rămâneau închise pentru Anna. Ca la jocul de-a șoarecele și pisica, mâinile care se ridicau pentru dânsul se lăsau numaidecât în jos față de Anna.
Una dintre primele doamne din societatea Petersburgului pe care o văzu Vronski a fost vara lui, prințesa Tverskaia.
— În sfârșit! Îl întâmpină Betsy cu bucurie. Dar Anna ce face? Ce bine-mi pare! Unde locuiți? Îmi închipui că Petersburgul nostru vă îngrozește după minunata voastră călătorie. Îmi închipui luna voastră de miere la Roma. Ce e cu divorțul? L-ați isprăvit?
Vronski observă că entuziasmul lui Betsy scăzu când află că nu începuse încă divorțul.
— Știu că are să mi se arunce piatra, urmă Betsy, dar am să mă duc la Anna. Da. Am să mă duc negreșit. N-aveți să rămâneți mult timp aici?
Într-adevăr, Betsy veni în aceeași zi la Anna. Tonul său era însă cu totul altul decât mai înainte. Se mândrea, vădit, cu îndrăzneala ei și ținea că Anna să-i prețuiască devotamentul prieteniei sale. Nu rămase decât zece minute, povestind ultimele noutăți mondene, iar la plecare adăugă:
— Nu mi-ați spus când începeți divorțul. Să presupunem că mie personal nu-mi pasă; dar alții, mai rigoriști, au să vă înghețe cu răceala lor până o să vă căsătoriți. E foarte simplu acum. Ca se fait20. Așadar, plecați vineri? Păcat că n-am să pot să vă mai văd până atunci.
Din tonul lui Betsy putea să-și dea seama ce avea de așteptat de la societate. Totuși el mai făcu o încercare în familia lui. N-avea nici o nădejde în ajutorul mamei sale. Știa că aceasta, căreia Anna îi plăcuse atât de mult la început, când făcuse cunoștință cu dânsa, acum era neîndurătoare față de ea, fiindcă distrusese cariera fiului său. Punea însă mari speranțe în Varea, cumnata sa. Își închipuia că Varea nu va ridica piatra, ci se va duce la Anna cu simplitate și cu hotărâre, primind-o și la dânsa.
A doua zi după sosire, Vronski o vizită și, găsind-o singură, îi împărtăși dorința.
— Alexei, răspunse Varea, după ce-l ascultă până la sfârșit, știi cât îmi ești de drag și ce sunt în stare să fac pentru tine. Am tăcut, fiindcă știam că nu-ți puteam fi de folos, nici ție, nici Annei Arkadievna, urmă ea, rostind cu deosebită grijă numele „Anna Arkadievna”. Te rog să nu-ți închipui că o condamn. Nici nu-mi trece prin minte. Poate că în locul ei aș fi făcut la fel. Nu intru în amănunte și nici nu pot intra, îi spuse Varea privindu-i cu sfiiciune chipul întunecat. Dar trebuie să vedem lucrurile așa cum sunt. Tu vrei să mă duc la dânsa, s-o primesc la mine și s-o reabilitez astfel în societate. Înțelege însă că nu pot face asta. Am fete care se ridică și trebuie să trăiesc în societate pentru bărbatul meu. Să zicem că m-aș duce la Anna Arkadievna. Ea ar înțelege că nu pot s-o poftesc la mine, sau ar trebui să fac așa, încât ca să nu întâlnească pe aceia care privesc altfel lucrurile. Asta ar jigni-o. Eu nu pot s-o înalț…
— Nu cred să fi căzut mai jos decât sutele de femei pe care le primiți, o întrerupse Vronski și mai întunecat; apoi se ridică tăcut, înțelegând că hotărârea cumnatei sale nu mai putea fi schimbată.
— Alexei, nu fi supărat pe mine. Pricepe, te rog, că n-am nici o vină, șopti Varea, uitându-se la dânsul cu un zâmbet sfios.
— Nu sunt supărat pe tine, răspunse Alexei, tot atât de posac, dar asta mă doare îndoit. Mă doare și pentru prietenia noastră stricată. Să zicem că n-o strică, dar o slăbește, căci trebuie să înțelegi că nu poate fi altfel.
După aceste cuvinte, Vronski plecă.
Alexei înțelese că alte încercări ar fi fost zadarnice. Trebuia să petreacă cele câteva zile la Petersburg, ca într-un oraș străin, ferindu-se de orice relații cu societatea de dinainte, ca să nu se expună la neplăceri și la jigniri atât de chinuitoare pentru el. Una dintre laturile cele mai neplăcute ale situației sale la Petersburg era împrejurarea că Alexei Alexandrovici și numele său era parcă pretutindeni. Nu puteai să începi o convorbire, fără ca discuția să nu alunece la Karenin. Nu te puteai duce undeva, fără să-l întâlnești. Așa îi părea cel puțin lui Vronski, după cum unui om cu un deget bolnav i se pare că se lovește mereu de toate lucrurile tocmai cu degetul bolnav.
Șederea lui la Petersburg îi părea și mai apăsătoare din pricina atitudinii Annei, care era într-o stare de spirit nouă și neînțeleasă: când plină de dragoste pasionată, când rece, mereu nervoasă și enigmatică. Părea frământată de un gând pe care i-l ascundea și nu băga în seamă jignirile care otrăveau viața lui Vronski și pe care, cu sensibilitatea ei obișnuită, ar fi trebuit să le simtă mai viu decât el.
XXIX.
Pentru Anna unul dintre scopurile reîntoarcerii sale în țară – cel mai de seamă – fusese să-și revadă copilul. Gândul acestei revederi nu încetase s-o frământe din ziua în care părăsise Italia; și cu cât se apropia de Petersburg, cu atât bucuria și nerăbdarea creșteau. Nu se întrebase cum va pune la cale întâlnirea. I se păruse firesc și simplu să-și vadă copilul când va fi în același oraș cu dânsul. Dar după sosirea la Petersburg, situația ei în societate i se înfățișă clar și Anna își dădu seama de greutatea de a obține o întâlnire.
Se afla de două zile la Petersburg și nu încetase o clipă să se gândească la băiat, dar încă nu-l văzuse. Simțea că nu se cădea să meargă de-a dreptul în casa unde risca să-l întâlnească pe Alexei Alexandrovici. Puteau să n-o lase înăuntru și s-o jignească. Numai gândul de a scrie soțului său și de a intra în legătură cu dânsul era un chin pentru Anna; și nu-și găsea liniștea decât atunci când îl uita. A-și vedea băiatul la plimbare, după ce ar afla când și unde se duce, era prea puțin pentru ea. Atâta se pregătise pentru întâlnirea asta, avea atâtea să-i spună! Dorea așa de mult să-l îmbrățișeze și să-l sărute! Fosta dădacă a lui Serioja ar fi putut s-o ajute și să-i dea un sfat; dar ea nu se mai afla în casa lui Alexei Alexandrovici. Două zile trecură cu aceste șovăieli și în căutarea dădacei.
A treia zi, aflând despre strânsele relații dintre Alexei Alexandrovici și contesa Lidia Ivanovna Anna se hotărî să-i trimită acesteia o scrisoare, care o costă multă trudă. Îi spuse intenționat că întâlnirea ei cu băiatul atârna de mărinimia soțului său, știind ca scrisoarea îi va fi arătată și că el, jucându-și mai departe rolul de om generos, nu va putea s-o refuze.
Comisionarul care dusese scrisoarea se întoarse cu vestea cea mai crudă și cea mai neașteptată: nu era nici un răspuns. Nu se simțise niciodată atât de înjosită ca în clipa când, chemându-l pe comisionar, auzi din gura lui relatarea amănunțită, cum așteptase și cum i se spusese că „nu era nici un răspuns”. Se simțea umilită și ofensată; dar înțelegea că, din punctul ei de vedere, contesa Lidia Ivanovna avea dreptate. Durerea îi era cu atât mai mare, cu cât rămânea neîmpărtășită. Nu putea și nici nu voia s-o împartă cu Vronski. Știa că în ochii lui, deși el era principala cauză a nenorocirii sale, întâlnirea ei cu băiatul părea un lucru puțin însemnat. Știa că n-ar fi fost în stare să pătrundă în adânc suferința sa. Știa mai ales că atitudinea lui rece în această chestiune ar fi putut s-o facă a-l urî, și Anna se temea de acest lucru mai mult decât de orice pe lume. De aceea, ea ascundea tot ceea ce îl privea pe băiat.
Stând toată ziua acasă, Anna încercă să născocească un mijloc ca să-și vadă copilul. Se opri la hotărârea de a-i scrie soțului. Începuse chiar scrisoarea, când i se aduse răspunsul Lidiei Ivanovna. Tăcerea contesei o făcu să se resemneze și să se supună; dar scrisoarea, cu tot ce citi printre rânduri, o indignă. Răutatea asta, pusă alături de dragostea ei pătimașă și firească pentru copil, i se păru atât de nedreaptă, încât se revoltă împotriva celor ce voiau s-o jignească și nu se mai învinovăți pe sine însăși.
„Calmul ăsta e o prefăcătorie, își zise ea. Ei vor numai să mă jignească și să chinuie copilul. Și eu să mă supun lor? Pentru nimic în lume! Lidia e mai rea decât mine. Eu cel puțin nu mint.” în aceeași clipă, Anna se hotărî să se ducă chiar a doua zi, în ziua de naștere a lui Serioja, de-a dreptul acasă la soțul ei, să cumpere slugile, să le înșele, ca să-și vadă cu orice preț băiatul și să spulbere minciuna aceea monstruoasă pe care o țesuseră în jurul nefericitului copil.
Se duse la o prăvălie, cumpără jucării și chibzui planul de acțiune. Se va duce dis-de-dimineață, pe la ora opt, când, probabil, Alexei Alexandrovici nu va fi încă sculat. Va avea în mână banii pregătiți, pe care îi va da portarului și feciorului, ca s-o lase să intre. Fără să-și ridice voalul, ea le va spune că vine din partea nașului lui Serioja, ca să-l felicite și să pună jucăriile lângă patul băiatului. Numai cuvintele pe care urma să le spună copilului nu și le pregătise. Deși își frământă mult timp capul, ea nu putu găsi nimic.
A doua zi, la ora opt dimineața, Anna coborî dintr-o birjă de piața și sună la intrarea principală a fostei sale case.
— Du-te de vezi ce vrea. E o cucoană, zise Kapitonâci, încă neîmbrăcat, numai cu paltonul pe dânsul și în galoși, uitându-se pe fereastră la doamna cu fața acoperită de un voal, care stătea chiar lângă ușă.
Ajutorul de portar, un tânăr pe care Anna nu-l cunoștea, nu apucă să deschidă bine ușa că Anna se și strecură înăuntru. Scoase din manșon o hârtie de trei ruble și i-o puse în mână.
— Serioja… Serghei Alexeici, rosti Anna și trecu înainte.
După ce se uită la bancnotă, ajutorul de portar o opri la ușa cealaltă, cu geamuri.
— Pe cine căutați? O întrebă el. Anna nu-i auzi cuvintele și nu răspunse. Observând fâstâceala necunoscutei, Kapitonâci ieși chiar el în întâmpinarea ei, o lăsă să intre și o întrebă ce dorește.
— Din partea prințului Skorodumov, la Serghei Alexeici, răspunse ea.
— Nu s-a sculat încă, zise portarul uitându-se cu luare-aminte.
Anna nu se așteptase de loc ca atmosfera vestibulului, rămas neschimbat, din. Casa unde locuise nouă ani, s-o impresioneze atât de adânc. Amintirile, vesele și triste, năvăleau una după alta în sufletul ei și Anna uită o clipă ce căuta acolo.
— Doriți să așteptați? O întrebă Kapitonâci, scoțându-i blana.
După ce-i scoase blana, Kapitonâci o privi în față, o recunoscu și, în tăcere, se înclină adânc în fața ei.
— Poftiți, excelență, spuse el.
Anna vru să spună ceva, dar nu putu scoate nici un cuvânt. Îl privi pe bătrân cu o rugă vinovată în ochi și începu să urce scara cu pași ușori și repezi. Cu tot trupul aplecat înainte, agățându-și galoșii de trepte, Kapitonâci alergă după ea, încercând să treacă înaintea ei.
— Profesorul e acolo. Poate nu e îmbrăcat. Mă duc să anunț.
Anna urcă mai departe scara cunoscută, fără să audă ceea ce spunea bătrânul.
— Poftiți pe aici, la stânga. Iertați că nu e grijit. Stă acum în fosta odaie a divanelor, spuse portarul, răsuflând din greu. Vă rog, așteptați puțin, excelență, mă duc să văd, adăugă Kapitonâci și, după ce-i trecu înainte, deschise o ușă înaltă și se mistui în dosul ei. Anna se opri, așteptând. Abia s-a trezit, urmă portarul, ieșind pe ușă.
În clipa când portarul rostea aceste cuvinte, Anna auzi un căscat de copil. Și acest căscat fu destul ca să-și recunoască băiatul, să-i răsară ca aievea dinaintea ochilor.
— Lasă-mă, lasă-mă, dă-te la o parte, zise ea și intră pe ușa cea înaltă.
În dreapta ușii se afla un pat, iar în pat ședea în capul oaselor băiatul cu cămașa descheiată; căsca și se întindea, cu trupul aplecat înainte. Apoi buzele i se împreunară într-un zâmbet fericit și somnoros și, cu surâsul acesta pe buze, copilul se răsturnă încet și dulce înapoi în pat.
— Serioja îi șopti mama, apropiindu-se fără zgomot de el.
În timpul despărțirii și sub năvala dragostei pe care o simțea pentru dânsul în ultima vreme, Anna îl vedea în închipuire ca băiețel de patru ani, la vârsta în care îi plăcuse ei mai mult. Acum însă copilul nu mai era nici măcar așa cum îl lăsase. Se îndepărtase și mai mult de copilul de patru ani. Crescuse și slăbise; aproape să nu-l recunoască! Ce față slabă, ce păr scurt! Ce mâini lungi! Cât de mult se schimbase de când îl părăsise! Dar era el, cu forma capului său, buzele lui, cu gâtu-i moale, cu umerașii largi…
— Serioja! Repetă Anna la urechea copilului. Băiatul se ridică iarăși într-un cot, își întoarse capul zburlit în dreapta și în stânga, căutând parcă pe cineva, și deschise ochii. Se uită liniștit și întrebător câteva clipe la maică-sa, care stătea nemișcată înainte; apoi deodată surâse fericit și, închizându-și din nou ochii somnoroși, se prăvăli, dar nu pe spate, ci spre dânsa, în brațele ei.
— Serioja! Scumpul meu băiețel! Exclamă Anna, înăbușindu-se și cuprinzând cu brațele trupul lui dolofan.
— Mamă! Izbucni copilul, răsucindu-se în brațele ei, ca să-i simtă atingerea mâinilor cu tot trupul său.
Zâmbind somnoros, cu ochii tot închiși, Serioja își puse mâinile pe umerii mamei, se lipi de ea, învăluind-o într-o mireasmă plăcută și călduță, pe care o au numai copiii în somn. Începu pe urmă să-și frece fața de gâtul și de umerii ei.
— Știam, zise copilul, deschizând ochii. Azi e ziua mea. Știam că ai să vii. Mă scol îndată.
Și, spunând aceasta, Serioja adormi din nou.
Anna îl cerceta lacom cu privirea. Vedea cât de mult crescuse și cum se schimbase în lipsa ei. li recunoștea și nu-i recunoștea picioarele goale, atât de lungi acum, care ieșeau de sub plapumă. Îi recunoștea obrajii slăbiți și zulufii tăiați scurt de pe ceafa pe care i-o sărutase atât de des. Pipăia totul și nu putea spune nimic. O înăbușeau lacrimile.
— De ce plângi, mamă? O întrebă copilul, trezindu-se de tot. Mamă, de ce plângi? Strigă Serioja cu glas plângător.
— Eu? N-am să mai plâng… Plâng de bucurie. Nu te-am văzut de atâta vreme! N-am să mai plâng, n-am să mai plâng, zise Anna, înghițindu-și lacrimile și întorcându-și capul în altă parte. Hai! E timpul să te îmbraci, adăugă ea, după ce-și mai reveni.
După câteva clipe de tăcere, fără să-i lase mâna, Anna se așeză lângă pat pe un scaun pe care erau pregătite hainele lui Serioja.
— Cum te îmbraci fără mine? Cum… Anna vru să vorbească simplu și vesel, însă nu putu și-și întoarse iarăși fața în altă parte.
— Nu mă mai spăl cu apă rece. M-a oprit papa. Dar pe Vasili Lukici nu l-ai văzut? Are să vină acum. Vai, te-ai așezat pe hainele mele!
Serioja râse cu hohote. Anna îl privi și zâmbi.
— Mamă, măicuță, suflețelul meu! Strigă Serioja, aruncându-se din nou spre ea și îmbrățișând-o, ca și cum de-abia acum, când îi văzu surâsul, înțelese bine cele ce se petreceau. Asta nu trebuie, zise copilul, scoțându-i pălăria din cap. Apoi, parcă văzând-o pentru prima oară fără pălărie, se aruncă iarăși ca s-o sărute.
— Dar ce ai gândit despre mine? Ai crezut că am murit?
— N-am crezut niciodată!
— N-ai crezut, puiul meu?
— Știam, știam, repeta Serioja cuvintele lui preferate și, luându-i mâna care-l mângâia pe par, o lipi cu palma de gura lui și începu s-o sărute.
XXX.
La început, Vasili Lukici nu înțelese cine era doamna în vizită la ei, și – aflând că venise chiar mama, acea femeie care-și părăsise soțul și pe care el n-o cunoștea, deoarece intrase în slujbă după plecarea ci – rămase încurcat. Nu știa dacă trebuie să intre înăuntru, ori nu, sau să anunțe pe Alexei Alexandrovici. Socotind, în sfârșit, că era datoria lui să-l scoale pe Serioja la ora obișnuită, fără să țină seama de cine era acolo, mama sau altcineva, Vasili Lukici se îmbrăcă, se apropie de ușă și o deschise.
Dar mângâierile mamei și ale fiului, sunetul glasului lor și vorbele pe care și le spuneau îl făcură să-și schimbe gândul. Preceptorul clătină din cap și, oftând, închise ușa. „Să mai aștept zece minute”, își zise el, tușind ușor și ștergându-și lacrimile.
În timpul acesta, o mare emoție domnea printre servitorii din casă. Toată lumea aflase că venise cucoana. Kapitonâci o lăsase să intre, și ea se afla acum în odaia lui Serioja. După ora opt, boierul obișnuia să treacă prin camera copilului. Toate slugile înțelegeau că o întâlnire a soților era cu neputință și că trebuia împiedicată. Kornei, feciorul personal al lui Alexei Alexandrovici, coborî în camera portarului și întrebă cine dăduse drumul doamnei Karenina? Aflând de la Kapitonâci că o primise chiar el și o condusese sus, Kornei îl mustră pe bătrân. Portarul se încăpățână să tacă; dar când Kornei îi spuse că pentru asta ar trebui dat afară, Kapitonâci sări în sus și, dând din mâini cu aprindere, se apropie de el, spunând:
— Da! Aș fi vrut să te văd pe tine dacă-i dădeai drumul ori nu! După ce ai slujit zece ani și n-ai auzit decât vorbe bune, te-ai fi dus și i-ai fi spus: „Poftiți afară!” Văd că ești tare în politică. Așa-i! În ce te privește pe tine, nu uiți să-ți prazi stăpânul și să-i șterpelești blănurile!
— Bădăranule, îi aruncă disprețuitor Kornei și se întoarse spre dădaca lui Serioja, care intrase tocmai atunci. Maria Efimovna, judecă și dumneata. I-a dat drumul, n-a spus la nimeni. Iar Alexei Alexandrovici (trebuie să iasă din clipă în clipă și are să se ducă în odaia copilului!
— Ce întâmplare! Ce întâmplare! Oftă dădaca. Kornei Vasilievici, caută de-l ține pe loc într-un fel sau altul pe boier, eu mă duc într-o fugă s-o scot de acolo. Vai, ce întâmplare!
Când intră dădaca în odaia copilului, Serioja îi povestea mamei sale cum căzuse împreună cu Nadenka, dându-se cu săniuța. Se rostogoliseră peste cap de trei ori. Anna îi asculta intonațiile glasului. Îi vedea fața și mimica, îi pipăia mâna, dar nu înțelegea ce spunea băiatul. Trebuia să plece, trebuia să-l părăsească: gândea și simțea numai asta. Auzi și pașii lui Vasili Lukici care se apropiase de ușă, tușind… auzi și pașii dădacei, care se deslușeau din ce în ce mai tare; dar stătea ca împietrită: nu era în stare nici să vorbească, nici să se ridice.
— Stăpână, porumbița mea! Începu dădaca, venind spre Anna, sărutându-i mâinile și umerii. Ce bucurie a dat Dumnezeu peste mititelul nostru! Nu te-ai schimbat de loc.
— Ah, dădacă, scumpa mea! Nu știam că ești aici, spuse Anna, revenindu-și pentru o clipă.
— Nu mai stau aici. Locuiesc cu fata mea. Am venit să-l felicit pe Serghei Alexeici, puișorul meu.
Dădaca izbucni deodată în plâns și începu din nou să-i sărute mâna.
Zâmbetul și ochii lui Serioja străluceau. Þinându-se cu o mână de maică-sa și cu alta de dădacă, el trop ăia pe covor cu piciorușele goale, grăsuțe… Duioșia dădacei lui iubite față de maică-sa îl încântă.
— Mămuță! Ea vine des la mine, și când vine… începu Serioja, dar se opri, băgând de seamă că dădaca spusese ceva Annei și că pe chipul ei se întipărise spaima și un fel de rușine, care nu-i stătea de loc bine mamei sale.
Anna Arkadievna se apropie de Serioja.
— Drăguțul meu! Șopti ca.
Expresia feței sale spunea adio, dar ea nu putu rosti cuvântul. Copilul însă înțelese.
— Dragul meu, dragul meu Kutik! Șopti Anna, numindu-l ca pe vremea când era mic de tot. N-ai să mă uiți? N-ai… și nu mai putu vorbi.
Mai târziu, Anna găsi atâtea cuvinte pe care i le-ar fi putut spune! Dar atunci nu găsi nimic, nu-i putu spune nimic. Serioja însă înțelese tot ce voise să-i spună maică-sa. Înțelese că era nefericită și că-l iubea. Înțelese chiar ceea ce spusese dădaca în șoaptă. Auzi cuvintele: „Totdeauna după ora opt”, și înțelese că fusese vorba despre tatăl său și că maică-sa n-avea voie să-l întâlnească. Înțelegea aceasta, dar nu putea pricepe de ce se ivea pe fața ei spaima și rușinea… Ea nu era vinovată. Se temea totuși de el și se rușina de ceva. Vru să pună o întrebare care i-ar fi lămurit nedumerirea, dar nu îndrăzni. Vedea că maică-sa suferea și-i era milă de dânsa. Se lipi tăcut de ca, apoi spuse în șoaptă:
— Nu pleca încă. Nu vine așa de repede.
Mama îl dădu la o parte, ca să vadă dacă el știe ce spune. Și în expresia înspăimântată a feței lui, ea citi că Serioja nu numai că vorbise despre tatăl său, dar parcă o întrebase ce trebuia să gândească despre acesta.
— Dragă Serioja, zise Anna, iubește-l. El e mai bun și mai cumsecade decât mine. Eu sunt vinovată față de el. Când ai să fii mare, ai să-ți dai seama.
— Nimeni nu-i mai bun decât tine! strigă deznădăjduit băiatul printre lacrimi și, agățându-se de umerii ei, o strânse din toate puterile în brațele lui slabe care-i tremurau din pricina încordării.
— Suflețelul meu, puișorule, îngăimă Anna și începu să plângă tot atât de zdrobită, copilărește, ca și el.
Între timp, ușa se deschise și intră Vasili Lukici. La cealaltă ușă se auzeau pași. Dădaca șopti cu spaimă „vine” și întinse Annei pălăria.
Serioja se lăsă pe pat și izbucni într-un plâns cu hohote, acoperindu-și fața cu mâinile. Anna îi dădu mâinile la o parte, îi sărută încă o dată fața udă și, cu pași repezi, ieși pe ușă. Alexei Alexandrovici venea spre ea. Văzând-o, Karenin se opri și-și plecă fruntea în pământ.
Deși spusese cu câteva clipe înainte, că el e mai bun și mai cumsecade decât ea, când aruncă o privire fugară asupra lui și-l revăzu în toate amănuntele, Anna simți că se trezește într-însa un sentiment de dezgust și de mânie, precum și de invidie, fiindcă el avea copilul. Cu o mișcare bruscă, ea își lăsă voalul în jos și, iuțind pasul, ieși aproape în fugă din odaie.
În graba ei, nici n-avusese timp să scoată jucăriile. Le duse înapoi cu ea acasă așa cum le alesese, o zi mai înainte, cu atâta dragoste și cu atâta tristețe.
XXXI.
Oricât de mult dorise să-și revadă băiatul, oricât de mult se gândise și se pregătise pentru evenimentul acesta, Anna nu-și închipuise că întâlnirea aceasta avea s-o impresioneze atât de puternic. Întorcându-se în apartamentul ei singuratic de la hotel, ea nu înțelese mult timp ce căuta acolo. „Da, totul s-a sfârșit! Sunt iarăși singură”, își zise ea și, fără să-și scoată pălăria, se așeză într-un fotoliu lângă cămin. Cu privirea ațintită la un ceas de bronz care se afla pe masă, între ferestre, căzu pe gânduri.
Subreta franceză, adusă din străinătate, intră și o întrebă dacă nu vrea să se schimbe. Anna se uită la dânsa cu mirare și-i răspunse:
— Mai târziu.
Feciorul o pofti la cafea.
— Mai târziu, rosti Anna.
Doica italiană, care tocmai îmbrăcase fetița, intră cu dânsa în odaie și o aduse la Anna. Fetița, plinuță și bine îngrijită, văzându-și mama, îi zâmbi ca de obicei, cu gurița fără dinți, și întinse spre ea minutele goale ca legate cu ață la încheieturi, dând din ele așa cum vâslesc peștii din aripioare, și bătând cu palmele peste cutele scrobite ale rochiței brodate. Nu se putea să nu-i surâzi și să n-o săruți. Nu se putea să nu-i dai un deget, pe care ea să-l apuce, țipând și săltându-se cu tot tropul. Nu se putea să nu-ți întinzi buzele, pe care fetița să le apuce cu gura în chip de sărutare. Anna făcu toate acestea. O luă în brațe, o săltă pe genunchii ei, îi sărută obrazul fraged și coatele goale. Dar văzând fetița, Anna își dădu seama și mai limpede că sentimentul pe care-l avea ea nu putea fi numit iubire, pe lângă ceea ce simțea pentru Serioja. Totul în fetița asta era drăgălaș, dar nu-i atingea inima. În primul copil, deși-l avusese de la un bărbat pe care nu-l iubise, Anna își concentrase toate puterile dragostei sale rămase neîndestulate. Fetița se născuse în condițiile cele mai grele. Nu se bucurase nici de a suta parte din îngrijirile pe care le dăduse primului copil. Afară de aceasta, fetița nu reprezenta în ochii ei decât speranțe, pe când Serioja era aproape un om, și încă un om drag, în care se luptau gânduri, sentimente. O înțelegea, o iubea, o judeca, își zicea Anna aducându-și aminte de cuvintele și de privirile lui. Și acum ca era despărțită de dânsul pentru totdeauna, nu numai fizicește, dar și din punct de vedere spiritual, și aceasta nu se mai putea îndrepta.
Anna trecu doicii fetița, o lăsă să plece și deschise un medalion în care avea portretul lui Serioja, când băiatul era de aceeași vârstă cu fetița. Se ridică și, după ce-și scoase pălăria, luă de pe măsuță un album în care se aflau fotografiile fiului ei la diferite vârste. Vru să confrunte fotografiile și începu să le scoată din album. Le scoase pe toate. Rămăsese una singură – ultima, cea mai bună. Într-o cămașă albă, Serioja ședea călare pe un scaun, cu ochii încruntați și cu gura zâmbitoare. Era expresia lui cea mai caracteristică și cea mai frumoasă. Cu mâinile ei albe, mici, sprintene, cu degetele lungi și subțiri, deosebit de nervoase în ziua aceea, Anna apucă de câteva ori colțul fotografiei, dar fotografia îi scăpa mereu și nu izbuti s-o scoată. Nu era pe masă un coupe-papier. Atunci ea scoase o fotografie de alături (fotografia lui Vronski, făcută la Roma, care îl înfățișa cu pălăria rotundă, cu părul lung) și, cu ea, desprinse fotografia băiatului. „Da, uite-l!” zise Anna, privind fotografia lui Vronski, și-și aduse deodată aminte de acela care era pricina nenorocirii sale de acum. În toată dimineața aceea nu se gândise de loc la dânsul. Văzând deodată chipul lui bărbătesc, nobil, atât de cunoscut și de iubit, ea simți cum o năpădește pe neașteptate un val de dragoste centru dânsul.
„Unde-o fi? Cum de mă lasă singura în suferința mea?” se gândi Anna de îndată, cu un sentiment de mustrare, uitând că ea însăși îi ascunsese tot ce îl privea pe fiul său. Trimise la el, rugându-l să vină numaidecât. Îl aștepta cu strângere de inimă, căutând să-și închipuie cuvintele pe care i le va spune, ea și vorbele lui de dragoste, ce o vor liniști. Trimisul se întoarse cu răspunsul că Vronski avea un musafir, dar că va veni neîntârziat. Alexei o întreba dacă-l poate primi cu prințul Iașvin, care sosise la Petersburg. „Nu vine singur, deși nu m-a văzut de ieri de la prânz, se gândi ea. Nu vine singur, ca să-i pot spune tot ce am pe suflet, ci cu Iașvin.” Apoi pe neașteptate, îi fulgeră în minte un gând groaznic: „Dar dacă nu mă mai iubește?”
Lăsând să se perinde în capul ei întâmplările ultimelor zile, Anna vedea parcă în toate adeverirea acestui gând îngrozitor. Așa, de pildă, cu o zi înainte, Vronski nu luase prânzul acasă; apoi el stăruise ca la Petersburg să locuiască separat, și chiar acum nu venea singur la dânsa, ferindu-se parcă s-o întâlnească între patru ochi.
„Dar trebuie să mi-o spună. Trebuie să limpezească acest lucru, ca să știu ce am de făcut”, își zise ea, însă nu era în stare să-și închipuie ce ar face dacă s-ar convinge de indiferența lui. Gândul că Vronski n-o mai iubește o duse în pragul deznădejdii și stârni într-însa o uriașă agitație. Sună subreta și intră în cabinetul de toaletă. Se îmbrăcă cu o deosebită grijă, ca și cum Vronski, încetând de a o mai iubi, s-ar fi putut îndrăgosti din nou, văzând-o în rochia și cu pieptănătura care-i stăteau mai bine.
Auzi soneria înainte de a-și isprăvi toaleta.
Când intră în salon, nu Vronski o întâmpină cu privirea, ci Iașvin, Vronski se uita la fotografiile lui Serioja, pe care ea le uitase pe masă, și nu se grăbi s-o privească.
— Ne cunoaștem, zise Anna, punându-și mâna mică în mâna enormă a lui Iașvin, care se zăpăcise (lucru straniu pentru statura lui uriașă și fața lui puternică). Ne cunoaștem de anul trecut, de la curse. Dă-mi-le, îl rugă Anna luând cu o mișcare iute fotografiile lui Serioja, la care se uita Alexei, și-l privi semnificativ, cu ochi strălucitori. Au fost izbutite cursele de anul acesta? În schimb, am fost la cursele de la Corso, la Roma. De altfel, dumneavoastră nu vă place viața din străinătate, adăugă ea cu un zâmbet prietenos. Vă cunosc și vă știu toate gusturile, deși ne-am văzut foarte puțin.
— Îmi pare rău, fiindcă gusturile mele sunt îndeobște proaste, răspunse Iașvin, mușcându-și colțul stâng al mustății.
După un răstimp de conversație, observând că Vronski se uită la ceas, Iașvin o întrebă pe Anna cât mai rămâne la Petersburg. Apoi, dezdoindu-și trupul uriaș, puse mâna pe șapcă.
— Mi se pare că foarte puțin, răspunse Anna încurcată, uitându-se la Vronski.
— Atunci n-o să ne mai vedem? Întrebă Iașvin, sculându-se și adresându-se lui Vronski. Unde iei masa?
— Poftiți la prânz la mine, spuse Anna cu hotărâre, fiindu-i ciudă parcă de fâstâceala ei și roșind ca totdeauna când își dădea situația în vileag fața de o nouă cunoștință. Nu se mănâncă bine aici, dar veți fi ce! Puțin împreună. Dintre toți camarazii de regiment, Alexei la dumneata ține cel mai mult.
— Îmi pare foarte bine, îi mulțumi Iașvin cu un zâmbet din care Vronski înțelese că Anna îi plăcuse foarte mult.
Iașvin saluta și ieși. Vronski ramase mai în urmă.
— Pleci și tu? Întrebă ea.
— Am și întârziat, răspunse el. Du-te înainte. Te ajung îndată! Strigă Vronski spre Iașvin.
Anna îl apucă de mână și-l privi fără să-și ia ochii de la dânsul, căutând în gând ce-i putea spune ca să-l rețină.
— Stai. Am să-ți spun ceva. Luându-i mâna, Anna și-o lipi de gât. Nu-i nimic că l-am poftit la masă?
— Ai făcut foarte bine, spuse Vronski cu un zâmbet liniștit, descoperindu-și dinții deși și sărutându-i mâna.
— Alexei, nu te-ai schimbat față de mine? Îl întrebă Anna strângându-i mima cu amândouă mâinile. Alexei, nu mai pot îndura. Când plecăm?
— În curând, în curând. Nici nu-ți închipui cât de tare mă apasă și pe mine viața noastră de aici, răspunse Vronski și-și trase mâna.
— Hai, du-te, du-te! Făcu Anna, jignită, și se îndepărtă repede de dânsul.
XXXII.
Când se întoarse Vronski acasă, Anna încă nu venise. I se spusese că puțin după plecarea lui sosise o doamnă și amândouă ieșiseră împreună în oraș.
Vronski rămase pe gânduri, fiindcă Anna plecase fără să-i spună unde se duce – ceea ce nu se întâmplase până atunci – și fiindcă în dimineața aceea mai fusese undeva tot fără să-l vestească. La asta se mai adaugă iritarea pe care o citise în dimineața aceea pe chipul ci și amintirea tonului ostil cu care, de față cu Iașvin, aproape îi smulsese din mâini fotografiile copilului. Hotărî să-i ceară neapărat o explicație și rămase s-o aștepte în salon. Dar Anna nu se întoarse singură, ci însoțită de prințesa Oblonski, o mătușă de-a ei, fată bătrână. Era aceeași persoană care venise dimineața și se dusese cu Anna la târguieli. Fără să bage în seamă fața îngrijorată și întrebătoare a lui Vronski, Anna povesti, bine dispusă, ceea ce cumpărase în dimineața aceea. Alexei vedea că se petrece cu dânsa ceva deosebit: ochii ei strălucitori, când se opreau din fugă asupra lui, exprimau o mare tensiune de spirit. Vorbele și mișcările ei aveau o vioiciune și o grație nervoasă – lucru care la începutul intimității lor îl ispitea, dar acum îl umplea de îngrijorare și de spaimă.
Prânzul fusese comandat pentru patru persoane. Toată lumea se pregătea să treacă în mica sufragerie, când sosi Tușkevici cu un comision pentru Anna din partea prințesei Betsy. O ruga s-o ierte că nu venise să-și ia rămas bun. Era indispusă. O ruga însă pe Anna să vină ea la dânsa între șase și jumătate și nouă. Vronski aruncă o privire Annei, auzind această precizare a orei care arăta că fuseseră luate toate măsurile ca să nu dea ochi cu nimeni. Dar Anna parcă nu băga nimic de seamă.
— Îmi pare rău că tocmai între șase jumătate și nouă nu pot să mă duc, zise Anna, cu un zâmbet abia schițat.
— Prințesei are să-i pară foarte rău.
— Și mie.
— Vă duceți, desigur, s-o ascultați pe Patti? Întrebă Tușkevici.
— Patti? Mi-ai dat o idee. M-aș duce, dacă aș putea găsi o lojă.
— Pot să v-o procur eu, se oferi Tușkevici.
— Þi-aș rămâne foarte, foarte recunoscătoare, răspunse Anna. Dar nu vrei să iei masa cu noi? Vronski ridică din umeri aproape neobservat. Nu pricepea nimic din purtarea Annei. De ce o adusese pe această prințesă bătrână? De ce oprise la masă pe Tușkevici și, mai cu seamă, de ce îl trimisese după lojă? Era oare cu putință să se gândească măcar să se ducă, în situația ei, la un spectacol, în zi de abonament, s-o asculte pe Patti, unde va fi întreaga societate cunoscută de ea? Alexei se uită la dânsa cu o privire gravă. Anna îi răspunse cu aceeași căutătură provocatoare, veselă și deznădăjduită în același, timp, a cărei semnificație Vronski n-o putea înțelege. În timpul prânzului, Anna se arătă deosebit de veselă, cochetând parcă, ba cu Tușkevici, ba cu Iașvin. Gând se ridicară toți de la masă și Tușkevici plecă după lojă, iar Iașvin se duse să fumeze o țigara, Vronski coborî împreună cu dânsul în apartamentul său. După un scurt timp el ieși și urcă în fugă la Anna.
Anna se și îmbrăcase. Purta o rochie de mătase de culoare deschisă, decoltată, garnisită cu catifea, pe care și-o făcuse la Paris. Avea pe cap dantele albe, scumpe, care-i încadrau fața și puneau în valoare orbitoarea-i frumusețe.
— Vrei să te duci într-adevăr la teatru? O întrebă Vronski încercând să n-o privească.
— De ce mă întrebi cu atâta spaimă? Răspunse Anna, jignită din nou, fiindcă el nu se uita la dânsa. De ce să nu mă duc?
Parcă nu înțelegea sensul cuvintelor lui.
— Firește, nu e nici un motiv, răspunse Vronski, posomorât.
— Asta spun și eu, adăugă Anna, făcându-se că nu înțelege ironia tonului său și trăgându-și mai departe, cu un aer liniștit, mănușa lungă, parfumată.
— Anna, pentru numele lui Dumnezeu, ce e cu dumneata? Întrebă Vronski, încercând parcă s-o trezească, întocmai cum îi vorbise odată, soțul sau.
— Nu înțeleg ce vrei să spui.
— Doar știi că nu te poți duce.
— De ce? Nu mă duc singură. Prințesa Yarvara a plecat să se îmbrace. Merge cu mine.
Alexei ridică din umeri, mirat și deznădăjduit.
— Dar parcă nu știi, începu el.
— Nu vreau să știu nimic! Răspunse ea aproape strigând. Nu vreau. Mă căiesc de ceea ce am făcut? Nu, nu și iar nu. Și dacă ar fi s-o iau de la capăt, aș face același lucru. Pentru noi, pentru mine și pentru dumneata, are importanță numai dacă ne iubim. Alte considerații nu există. De ce locuim aici separat și nu ne vedem? De ce nu mă pot duce la teatru? Te iubesc și mi-e totuna, dacă tu nu te-ai schimbat, urmă Anna în rusește, privindu-l în ochi cu o strălucire ciudată și neînțeleasă. De ce nu te uiți la mine?
Vronski o privea. Îi vedea frumusețea chipului și a toaletei, care-i venea totdeauna așa de bine. Însă acum tocmai frumusețea și eleganța ei îl enervau.
— Știi că sentimentele mele nu se pot schimba; te rog însă, te implor să nu te duci, spuse el din nou în franțuzește cu o rugă duioasă în glas, dar cu o privire rece.
Anna nu-i auzi cuvintele. Îi văzu însă privirea rece și-i răspunse enervată:
— Te rog să-mi explici de ce nu trebuie să mă duc.
— Fiindcă asta ți-ar putea pricinui… Vronski se încurcă.
— Nu mai înțeleg nimic. Iașvin n'est pas compromettant21. Iar prințesa Varvara nu e mai rea decât altele. Dar uite-o.
XXXIII.
Vronski avu pentru întâia oara un sentiment de necaz. Aproape de furie împotriva Annei, fiindcă aceasta nu vroia, intenționat, să-și înțeleagă situația. Sentimentul acesta sporea și mai mult prin faptul că nu-i putea spune motivul necazului sau. Dacă ar fi putut să-i mărturisească deschis ceea ce credea, Vronski ar fi trebuit să-i spună: „A apărea la teatru în această toaletă și cu această prințesă, cunoscută de toată lumea, înseamnă nu numai să-ți recunoști situația de femeie pierdută, dar să sfidezi societatea, adică să renunți la ea pentru totdeauna”.
Vronski însă nu putea să-i spună așa ceva. „Dar cum nu poate înțelege asta, și ce se petrece cu ea?” se întreba el. Și simțea că-i scădea respectul pentru dânsa, și totodată în sufletul lui sporea conștiința frumuseții ei.
Se întoarse posomorât în apartamentul său și, așezându-se lângă Iașvin, care-și întinsese pe un scaun picioarele lungi și bea coniac cu sifon, porunci să i se aducă aceeași băutură.
— Vorbești de Moiguci al lui Lankovski. E un cal bun și te sfătuiesc să-l cumperi, îi spunea Iașvin, uitându-se la chipul mohorât al camaradului său. Are crupa cam joasă, cât despre picioare și cap, nu poți dori ceva mai bun.
— Cred că am să-l iau, răspunse Vronski. Convorbirea despre cai îl interesa, dar Vronski nu-și putea lua gândul de la Anna, ascultând fără voie zgomotul pașilor pe coridor și uitându-se la ceasul de pe cămin.
— Anna Arkadievna mi-a poruncit să vă anunț că a plecat la teatru.
Iașvin își mai turnă un păhăruț de coniac în sifon, bău și se ridică, încheindu-și haina.
— Ei? Mergem? Întrebă Iașvin, abia zâmbind pe sub mustață și arătând prin acest surâs că înțelege de ce e mohorât Vronski, fără să dea însă acestui fapt vreo importanță.
— Nu mă duc, răspunse posomorât Alexei.
— Eu însă trebuie să mă duc, pentru că am făgăduit. Și acum, la revedere! Dacă vrei, du-te în stal. Ocupă fotoliul lui Krasinski, adăugă Iașvin, ieșind.
— Nu pot. Am treabă.
„Rău cu nevastă, dar mai rău cu cineva care nu ți-e nevastă”, gândi Iașvin ieșind din hotel.
Rămas singur, Vronski se sculă de pe scaun și începu să se plimbe prin cameră.
„Ce e astăzi? Abonamentul numărul patru… Acolo e Egor cu soția și mama, probabil… Așadar, tot Petersburgul e acolo. Anna a intrat acum, și-a scos blana și a ieșit la lumină. Tușkevici, Iașvin, prințesa Varvara… își închipuie Alexei. Dar eu ce mai aștept? Mi-e teamă sau am trecut lui Tușkevici datoria de a o proteja? Oricum aș privi-o, situația e stupidă, stupidă… Dar de ce mă pune într-o asemenea situație?” își zise el, făcând un gest cu mâna.
Prin mișcarea asta, Alexei agăță masa pe care se afla sifonul și sticla cu coniac, gata s-o răstoarne.
Vrând s-o rețină, o răsturnă de tot. Atunci o îmbrânci, înciudat, cu piciorul și sună.
— Dacă vrei să mai stai în serviciul meu, spuse Vronski feciorului care tocmai intra, trebuie să-ți cunoști datoria. Să nu se mai întâmple așa ceva. Strânge de aici.
Simțindu-se nevinovat, feciorul vru să se apere; dar, uitându-se la stăpânul său, înțelese după fața lui că trebuia să tacă. Feciorul se lăsă grăbit în genunchi pe covor și începu să aleagă paharele și sticlele întregi de cele sfărâmate.
— Asta nu e treaba ta. Cheamă un lacheu să facă aici curățenie. Tu pregătește-mi fracul.
Vronski ajunse la teatru la ora opt și jumătate. Spectacolul era în toi. Un plasator bătrân îi luă blana și, recunoscându-l, îi spuse „excelență” și-i recomandă să nu ceară număr, ci numai să-l strige pe Feodor. Pe coridorul luminat nu era nimeni afară de plasator și doi feciori care – ținând niște blănuri în brațe – ascultau la o ușă. Prin ușa întredeschisă se auzeau sunetele unei orchestre, acompaniind staccato, în surdină, și un glas de femeie care rostea deslușit o frază muzicală. Ușa se dădu în lături și un plasator se strecură afară. Fraza care se apropia de sfârșit izbi auzul lui Vronski prin claritatea ei, dar ușa se închise numaidecât. Alexei nu mâi auzi sfârșitul frazei și cadența, dar înțelese după ropotul de aplauze de partea cealaltă a ușii că actul se isprăvise. Când intră în sala puternic luminată de candelabre și de tulipe de bronz, cu gaz, se mai aplauda încă. Pe scenă cântăreața cu umerii goi, strălucind de diamante, se înclina și zâmbea: aduna, cu ajutorul tenorului care o ținea de mâna, buchete aruncate peste rampă; apoi se apropie de un domn, care avea pe creștetul lucios al capului o șuviță de păr pomădat; și, cu mâinile sale lungi, îi întindea o cutie de bijuterii peste rampă. Tot publicul de la parter și din loji se frământa, se înclina înainte, striga și bătea din palme. Dirijorul îl ajută de pe postamentul său să dea cutia și-și îndreptă cravata albă. Vronski înainta până în mijlocul parterului și, oprindu-se, începu să se uite de jur împrejur. În ziua aceea, mai puțin atent decât oricând, el abia luă în seamă mediul cunoscut, familiar, scena, zgomotul, întreaga turmă a spectatorilor – știută, neinteresantă, pestriță – din sala ticsită a teatrului.
Ca de obicei, niște doamne, aceleași, ședeau în loji, cu niște ofițeri în spatele lor. Aceleași femei îmbrăcate în rochii multicolore – Dumnezeu știe cine erau… Aceleași uniforme și redingote. La galerie – aceeași mulțime murdară. În toată mulțimea asta din loji și din primele bănci nu erau decât vreo patruzeci de persoane, bărbați și femei, care reprezentau adevărata lume. Vronski își îndreptă numaidecât atenția spre aceste oaze.
Actul se sfârșise. De aceea nu se duse în loja fratelui său, ci trecu până la rândul întâi și se opri la rampă lângă Serpuhovski care, zărindu-l de departe, îl chemase cu un zâmbet.
Vronski n-o văzuse încă pe Anna și nici n-o căuta; dar, după direcția privirilor celorlalți, știa unde se afla. Se uita în jurul lui, fără să-și oprească privirea la ea. Așteptându-se la ceva și mai rău, îl căuta din ochi pe Karenin care, din fericire, nu venise în seara aceea la teatru.
— Cât de puțin aspect militar ți-a mai rămas! Îi spuse Serpuhovski, parcă ai fi un diplomat, artist sau așa ceva.
— Da. Cum m-am întors în țara, mi-am și pus fracul, răspunse Vronski zâmbind și luându-și încet binoclul.
— În privința asta, drept să-ți spun, te invidiez. De câte ori mă întorc din străinătate și-mi pun astea (Serpuhovski își atinse eghileții), îmi pare rău după libertate.
Serpuhovski pierduse de mult orice iluzii privitoare la cariera lui Vronski, dar îl iubea ca și mai înainte, iar acum era deosebit de gentil cu dânsul.
— Păcat că ai pierdut primul act!
Trăgând cu urechea la ceea ce spunea Serpuhovski, Vronski își mută binoclul de la lojile de jos la cele de balcon, cercetându-le cu privirea. Lângă o doamna cu turban și un bătrânel pleșuv care clipea supărat în lentila binoclul ui pe care-l mișca mereu, el văzu deodată capul Annei – mândru, de o frumusețe uimitoare, zâmbind într-un cadru de dantele. Era în loja a cincea de jos, la douăzeci de pași de dânsul. Ședea în față și, întorcându-se puțin, spunea ceva lui Iașvin. Þinuta capului ei pe umerii largi și frumoși, strălucirea ochilor plini de un foc stăpânit, splendoarea întregii sale ființe, i-o aminteau întocmai așa cum o văzuse la balul din Moscova.
Vronski o privea însă acum cu alți ochi. În sentimentele pe care i le inspira frumusețea ei nu mai era nimic tainic De aceea frumusețea ei, deși mai mare decât înainte, îl atrăgea, dar în același timp îl și jignea. Anna nu se uita în partea lui, dar Vronski simți că-l văzuse. Când își îndreptă din nou binoclul în partea aceea, Vronski băgă de seamă că prințesa Varvara, deosebit de îmbujorată, râdea în chip nefiresc, aruncând priviri dese spre loja de alături. Anna, ciocănind ușor cu evantaiul strâns marginea de catifea roșie a lojei, se uita undeva, departe, fără să vadă și desigur nici nu vroia să vadă ceea ce se petrece în loja vecina. Pe fața lui Iașvin era întipărită aceeași expresie pe care o avea când pierdea la cărți; încruntat Iașvin își vârâse în gură din ce în ce mai adânc colțul stâng al mustății și arunca priviri chiorâșe tot spre loja de alături.
În loja aceasta, din stânga, se aflau soții Kartasov. Vronski îi cunoștea. Știa că și Anna îi cunoștea. Doamna Kartasov, o femeie slabă, mică de statură, stătea în picioare în loja ei și, cu spatele întors spre Anna, își punea mantila de seară pe care i-o ținea soțul. Avea fața palidă și supărată; și, foarte enervată, spunea ceva. Kartasov, un domn gras și chel, se uita mereu înapoi la Anna, silindu-se să-și potolească soția. După ce doamna ieși, Kartasov zăbovi mult și căută cu ochii privirea Annei, vrând s-o salute. Dar Anna nu vru să observe acest lucru, întoarsă cu spatele, vorbea cu Iașvin, care-și aplecase spre dânsa capul tuns. Kartasov ieși afară fără s-o fi salutat și loja ramase goală.
Vronski nu înțelese ce anume se petrecuse între soții Kartasov și Anna, dar simți că se întâmplase ceva jignitor pentru Anna. Își dădea seama după expresia feței ei că Anna își aduna ultimele puteri ca să-și joace până la capăt rolul: să păstreze aparența unui calm desăvârșit – ceea ce izbuti perfect. Acei care nu o cunoșteau pe Anna și nici cercul ei, și care nu puteau auzi expresiile de compătimire, indignare și de mirare ale femeilor, fiindcă Anna își îngăduise să se arate în public cu atâta îndrăzneală în toată strălucirea frumuseții sale și a podoabei de dantele – aceia admirau calmul și frumusețea acestei femei și nu bănuiau ca ea îndura chinul omului legat la stâlpul infamiei.
Văzând că se întâmplase ceva, dar neștiind ce anume, Vronski, plin de îngrijorare, se îndreptă spre loja fratelui sau, nădăjduind să afle acolo ceva. Trecu prin sală într-adins în partea opusă lojii sale și se întâlni la ieșire cu fostul lui comandant de regiment, care stătea de vorbă cu doi cunoscuți. Vronski auzi rostindu-se numele soților Karenin și observă că fostul său comandant de regiment se grăbise să-i spună tare pe nume, privindu-și semnificativ interlocutorii.
— Ah, Vronski! Când treci pe la regiment? N-ai să scapi fără un chef. Doar dumneata ești stâlpul regimentului! Îi strigă comandantul.
— Îmi pare foarte rău, dar n-o să am timp. Să lăsăm pe altă dată, răspunse Vronski și urcă în fugă scările, îndreptându-se spre loja fratelui său.
Bătrâna contesă, maică-sa cu cârlionții de culoarea oțelului, era și ea în loja fiului său. Alexei întâlni pe Varea, însoțită de prințesa Sorokina, pe coridorul lojilor de sus.
După ce conduse pe prințesa Sorokina la mama ei, Varea îl luă pe cumnatul său de braț și începu numaidecât să vorbească cu el despre ceea ce-l interesa. Era atât de tulburată, cum rar o văzuse mai înainte.
— Găsesc că este o lașitate și o josnicie. Madame Kartasova n-avea nici un drept s-o facă, Madame Karenina… începu Varea.
— Dar ce s-a întâmplat? Eu nu știu nimic.
— Cum? N-ai auzit?
— Îți dai seama că eu trebuia să aflu cel din urmă.
— Există oare o ființă mai rea decât această Kartasova?
— Dar ce-a făcut?
— Mi-a povestit bărbatul meu… A jignit-o pe Karenina. Kartasov a schimbat câteva vorbe cu ea, de la o lojă la alta, și soția sa i-a făcut o scenă. Se pare că i-ar fi spus ceva jignitor în gura mare și ar fi plecat.
— Conte, vă poftește mama dumneavoastră, îi spuse prințesa Sorokina, scoțând capul pe ușa lojii.
— Te tot aștept, începu maică-sa zâmbind ironic. Nu-i chip să te mai văd.
Alexei văzu că maică-sa nu-și putea stăpâni un zâmbet de bucurie.
— Bună seara, maman. Tocmai veneam la dumneata, răspunse el cu răceală.
— Cum? Nu te duci pour faire la cour a madame Karénine?22 adăugă ea, după ce prințesa Sorokina se dădu la o parte. Elle fait sensation. On oublie la Patti pour elle23.
— Maman, te-am rugat să nu-mi, vorbești de asta, spuse Alexei încruntându-se.
— Vorbesc despre ceea ce vorbește toată lumea. Vronski nu răspunse nimic și, după ce schimbă câteva cuvinte cu prințesa Sorokina, ieși. Se întâlni în ușă cu fratele său.
— Ah! Alexei! Îl întâmpină fratele său. Ce murdărie! O proastă și nimic mai mult… Tocmai vroiam să mă duc la ea. Hai împreună.
Vronski nu-l mai ascultă. Coborî cu pași repezi. Simțea că trebuie să facă ceva, dar nu știa ce anume. Era necăjit împotriva ei, fiindcă îi pusese pe amândoi într-o situație falsă, dar în același timp era plin de milă pentru ea și răscolit de suferințele ei. Coborî la parter și se îndreptă spre loja Annei. Stremov stătea în picioare lângă lojă și vorbea cu Anna.
— Nu mai există temeri. Le moule en est brisé24. Vronski se înclină înaintea ei și se opri să vorbească cu Stremov.
— Mi se pare că ai venit târziu și n-ai auzit aria cea mai frumoasă, spuse Anna lui Vronski, uitându-se ironic la dânsul, după cum i se părea lui.
— Nu sunt un critic bun, răspunse Alexei și o privi cu asprime.
— Ca și prințul Iașvin, adăugă Anna zâmbind. El e de părere că Patti cântă prea tare. Mulțumesc, spuse ea, luând cu mâna ei mică, cuprinsa într-o mănușă lungă, programul ridicat de Vronski. În aceeași clipă, fața ei frumoasă tresări; se ridică și trecu în fundul lojii.
Observând că în timpul actului următor loja ei rămase goală, Vronski părăsi parterul în șoaptele de protest ale sălii, încremenită în sunetele cavatinei, și pleca acasă.
Anna se și întorsese. Când intră la dânsa, Vronski o găsi îmbrăcată așa cum fusese la teatru. Ședea pe primul fotoliu de la perete și se uita drept înaintea ei, îi aruncă o privire fără să-și schimbe atitudinea.
— Anna, rosti el.
— Numai tu ești de vină, numai tu! Strigă ea, ridicându-se cu glasul înecat în lacrimi de deznădejde și de furie.
— Te-am rugat, te-am implorat să nu te duci. Știam că ai să ai neplăceri…
— Neplăceri! Izbucni Anna. A fost îngrozitor! N-am să uit asta cât oi trăi. Mi-a spus că-i e rușine să stea alături de mine.
— Vorba unei femei proaste, încercă s-o liniștească Vronski. Dar de ce să riști și să provoci…
— Îți urăsc calmul. Nu trebuia să mă faci să ajung aici. Dacă m-ai fi iubit…
— Anna! Ce are a face asta cu dragostea mea?
— Da. Dacă m-ai fi iubit, ca mine… dacă ai fi suferit ca mine… urmă Anna, privindu-l cu o expresie de spaimă.
Îi era milă de dânsa, însă îl cuprinse și ciuda. O încredință de dragostea lui, fiindcă își dădea seama că numai așa o putea potoli acum. Nu-i spuse nici un cuvânt de mustrare, dar în adâncul sufletului era supărat pe ea.
Iar asigurările de dragoste ale lui Vronski, pe care acesta le socotea atât de banale, încât se rușina să le rostească, Anna le sorbea și încetul cu încetul se potolea.
A doua zi, ei plecară la țară deplin împăcați.


PARTEA A ȘASEA.

I
Daria Alexandrovna petrecu vara împreună cu toți copiii la Pokrovskoie, la sora sa, Kitty Levina. La moșia ei casa ajunsese atât de dărăpănată, încât Levin și cu soția sa o convinseseră să-și petreacă vara la dânșii. Stepan Arkadici era încântat de această hotărâre. Spunea că-i pare grozav de rău că slujba nu-l lăsa să-și petreacă vara la țară împreuna cu familia – ceea ce ar fi fost pentru dânsul cea mai mare fericire. El rămase la Moscova și venea din când în când la țară, pentru o zi-două. Afară de Daria Alexandrovna cu toți copiii ei și cu guvernanta, în casa soților Levin se mai găsea și bătrâna prințesă. Ea se simțea datoare să-și supravegheze fiica fără experiență, „care se afla într-o anumită situație”. Pe lângă asta, Varenka, prietena din străinătate, își ținuse și ea făgăduiala de a veni la Kitty după măritiș și se stabilise la Pokrovskoie. Așa că în casa lui Levin erau numai rudele și prietenii soției sale. Deși Levin nu-i iubea pe toți, îi cam părea rău că „lumea și orânduiala Levin” se vedeau înăbușite de invazia „elementului Șcerbațki”, cum îi zicea el în sinea lui. Dintre rudele sale, se afla un singur oaspete – Serghei Ivanovici. Dar și acesta era un om de formație nu „Levin”, ci „Koznâșev”, așa că spiritul „Levin” se pierduse cu totul.
În casa lui Levin, rămasă multă vreme goală, forfotea acum atâta lume, încât aproape toate odăile erau ocupate. Mai în fiecare zi se întâmpla ca bătrâna prințesă, așezându-se la masă, să fie nevoită a număra pe toți musafirii și a pune la o măsuță deoparte pe al treisprezecelea nepot sau pe a treisprezecea nepoată. Kitty, care se ținea cu râvnă de gospodărie, avea destulă bătaie de cap să se aprovizioneze cu multe găini, curcani și rațe, care să mulțumească pofta de mâncare din timpul verii a musafirilor și a copiilor.
Într-o zi, toată familia se așezase la masă. Copiii Dariei făceau planuri, cu guvernanta și cu Varenka, unde să se ducă după ciuperci, când, spre marea mirare a tuturor, Serghei Ivanovici, care era respectat de toți și chiar venerat pentru inteligența și erudiția lui, se amestecă în convorbirea despre ciuperci:
— Luați-mă și pe mine. Grozav îmi place să culeg ciuperci, zise el, uitându-se la Varenka. Găsesc că este o îndeletnicire foarte plăcută.
— Cum nu, cu multă plăcere, răspunse Varenka roșind. Kitty schimbă cu Dolly o privire plină de înțeles. Propunerea eruditului și a inteligentului Serghei Ivanovici de a merge la cules ciuperci cu Varenka întărea unele presupuneri ale lui Kitty – presupuneri care în timpul din urmă o preocupau foarte mult. Kitty, ca să nu i se observe privirea, se grăbi să-i spună ceva mamei sale. După prânz, Serghei Ivanovici se așeză în salon la fereastră, cu ceașca de cafea în mână, continuând conversația începută cu fratele său și aruncând priviri spre ușa pe unde trebuiau să iasă copiii care se pregăteau să se ducă după ciuperci. Levin se așeză pe marginea ferestrei, lângă dânsul.
Kitty, în picioare alături de Levin, aștepta sfârșitul conversației care n-o interesa, ca să-i spună ceva.
— De când te-ai însurat, te-ai schimbat în multe privințe, și în bine, observă Serghei Ivanovici, zâmbind spre Kitty, fără să-l intereseze nici pe el convorbirea începută. Dar ai rămas credincios pasiunii tale de-a apăra ideile cele mai paradoxale.
— Katia, nu-i bine să stai în picioare, îi spuse bărbatul ei, trăgând un scaun spre dânsa și privind-o cu înțeles.
— Ei, da… de altfel, nici nu mai avem când, adăugă Serghei Ivanovici, văzând copiii care ieșeau în fugă pe ușă.
În fruntea tuturor alerga spre ei Tania, cu ciorapii bine întinși pe picior, fluturând coșul și pălăria lui Koznâșev.
Venea în fugă, curajoasă, la Serghei Ivanovici, și cu ochi strălucitori – avea ochii frumoși ai tatălui său – Tania îi întinse lui Koznâșev pălăria, prefăcându-se că vrea să i-o pună în cap, cu un zâmbet sfios și delicat care-i îndulcea îndrăzneala.
— Varenka așteaptă, îl anunță Tania și îi puse cu băgare de seamă pălăria în cap, înțelegând după surâsul lui că se poate.
Varenka stătea în ușă într-o rochie de pânză galbenă și cu o basma albă pe cap.
— Sunt gata, vin, Varvara Andreevna, spuse Serghei Ivanovici, înghițind la iuțeală ce-i mai rămăsese din cafea și punându-și în buzunare batista și port-țigaretul.
— Ce fată încântătoare e Varenka mea! Nu-i așa? Spuse Kitty soțului ei în așa fel ca s-o audă Serghei Ivanovici, care abia se ridicase. Și ce frumoasă e! Câtă noblețe în frumusețea ei! Varenka! O strigă Kitty. Vă duceți în pădurea de lângă moară? Venim și noi mai târziu.
— Kitty, uiți cu totul starea în care te afli! O mustră bătrâna prințesă, intrând repede pe ușă. N-ai voie să țipi așa.
Auzind glasul lui Kitty și observația prințesei, Varenka se apropie de prietena sa cu pași ușori și repezi.
Privirea, vioiciunea mișcărilor, bujorii răsăriți pe fața-i însuflețită, totul arata că se petrecea în ea ceva neobișnuit. Kitty știa ce anume era acest lucru neobișnuit și o urmărea cu luare-aminte. Kitty o strigase pe Varenka numai ca s-o binecuvinteze în gând pentru acel eveniment important care trebuia să se întâmple, după părerea ei, chiar în după-amiaza aceea în pădure.
— Varenka, aș fi foarte fericită daca s-ar întâmpla azi un anumit lucru, îi șopti Kitty, sărutând-o.
— Vii și dumneata cu noi? Îl întrebă Varenka, tulburată, pe Levin prefăcându-se că nu auzise ceea ce-i spusese Kitty.
— Vin, dar numai până la arie. Rămân acolo.
— Și ce treabă ai acolo? Îl întrebă Kitty.
— Trebuie să văd și să număr căruțele cele noi, răspunse Levin. Dar tu unde ai să fii?
— Pe terasă.
II.
Pe terasă se adunase toată societatea feminină, căreia îi plăcea de obicei să stea acolo după prânz. În ziua aceea însă aveau acolo și treaba. Pe lângă cusutul cămășuțelor și croșetatul feșelor la care lucrau toate – în ziua aceea se făcea acolo dulceață după o metodă nouă pentru Agafia Mihailovna – adică fără apă. Kitty adusese cu dânsa această metodă nouă, folosită în casa Șcerbațki. Mai înainte treaba asta cădea în sarcina Agafiei Mihailovna care, socotind că ceea ce se făcea în casa Levin nu putea fi rău, pusese apă în dulceața de căpșuni și de fragi, fiind încredințată că nu se putea altfel. Fusese surprinsă asupra faptului. Din pricina asta, dulceața de smeură se făcea acum față de toată lumea. Agafia Mihailovna trebuia convinsă că dulceața iese bună și fără apă.
Cu fața aprinsa și necăjită, cu parul zburlit și cu brațele slabe, goale până la cot. Agafia Mihailovna învârtea o tingire pe o plită portativă și, posomorâtă, se uita la dulceața de smeura, dorind din tot sufletul ca siropul să se lege prea tare sau ca fructele să nu fiarbă destul. Simțind că mânia Agafiei Mihailovna era îndreptată împotriva ei, ca sfătuitoare principală în chestiunea dulceții de smeura, bătrâna prințesă se prefăcea că e prinsă cu alte treburi și că n-are grijă de dulceață. Vorbea despre tot felul de lucruri, dar se uita din când în când la plită cu coada ochiului.
— Eu cumpăr totdeauna singură, de la tarabe, materiale ieftine pentru rochiile slujnicelor, spunea bătrâna prințesă, urmând conversația începută… Nu e vremea de luat spuma, dragă? Întrebă ea pe Agafia Mihailovna. Nu trebuie să faci tu treaba asta, te încălzești prea tare, încheie ea, oprind-o pe Kitty.
— Lasă că fac eu, sări Dolly și, ridicându-se, începu să umble cu grijă cu lingura prin siropul cu spumă. Din când în când, ca să desprindă ceea ce se luase pe lingură, o bătea de farfuria plina cu spuma în fel de fel de culori, galbene-trandafirii, cu dâre de sirop sângeriu. „Ce au să mai lingă copiii la ceai!” se gândea Dolly la odraslele sale, aducându-și aminte cum ea însăși, când era copil, se mira de ce oamenii mari nu mănâncă ce e mai bun pe lume: spuma dulceții.
— Stiva spune că e mult mai bine să le dai bani, urmă în același timp Daria Alexandrovna conversația începută despre felul cel mai bun de a-ți răsplăti slugile, dar…
— Cum poți să le dai bani? Izbucniră într-un glas prințesa și Kitty. Ele prețuiesc atenția și se bucură de cadouri.
— Eu, de pildă, am cumpărat acum un an pentru Matriona Semionovna de la noi ceva în felul poplinului, își aminti prințesa.
— Îmi aduc aminte. Purta rochia aceea de ziua dumitale.
— Era un desen foarte drăguț. Așa de simplu și de distins! Dacă n-ar fi avut-o ea, mi-aș fi făcut una la fel. Semăna cu rochia Varenkăi. Drăguț și ieftin!
— Ei, mi se pare că acum e gata, anunță Dolly, încercând siropul.
— Când se face „bombonica”, atunci e gata. Mai ține-o puțin pe foc, Agafia Mihailovna.
— Ce de muște! Spuse mânioasă Agafia Mihailovna. Are să iasă la fel, adăugă ea.
— Ah, ce drăguță e! N-o speriați! Exclamă pe neașteptate Kitty, uitându-se la o vrabie care se așezase pe balustradă și începuse să ciugulească o codiță de smeură, întorcând-o cu ciocul.
— Da, dar stai mai departe de plită, o rugă maică-sa.
— A propos de Varenka, urmă Kitty în franțuzește, cum vorbeau tot timpul, ca să nu înțeleagă Agafia Mihailovna. Nu știu de ce, maman, parcă aștept astăzi o hotărâre. Înțelegi care. Ce bine ar fi!
— Ce bună pețitoare avem! Zâmbi Dolly. Cu câtă prudență și dibăcie caută să-i apropie…
— Spune, maman, ce crezi mata?
— Ce să cred? El (prin el se subînțelegea Serghei Ivanovici) ar fi putut face oricând partida cea mai strălucită din Rusia. Nu mai e așa de tânăr; totuși știu că multe fete, chiar așa, s-ar mărita cu dânsul… Varenka e foarte drăguță, însă el ar fi putut…
— Înțelege, mamă, că nu s-ar putea născoci ceva mai bun nici pentru el, nici pentru dânsa. Mai întâi, ea e o minune! Zise Kitty, îndoind un deget.
— Îi place foarte mult, într-adevăr, întări Dolly.
— Pe urmă, el are o situație așa de frumoasă în societate, încât n-are de loc nevoie să se însoare cu o femeie pentru avere sau relații în lume; îi trebuie un singur lucru: o nevastă bună, drăguță și liniștită.
— Da, cu ea poți fi liniștit, adeveri Dolly.
— În al treilea rând, să-l iubească! Și asta este… ar fi așa de frumos! Aștept ca la întoarcerea din pădure totul să se fi hotărât. Am să văd numaidecât după ochii lor. Mi-ar părea atât de bine! Dar tu, Dolly, ce crezi?
— Nu te mai frământa atât. Nu trebuie să te agiți de loc, o sfătui din nou maică-sa.
— Nici nu mă agit, mamă. Dar eu cred că el are să-i ceară astăzi mâna.
— Ah, cât e de ciudat felul cum fac bărbații cererea în căsătorie, când… acea barieră care a fost până atunci este deodată înlăturată, spuse Dolly, zâmbind visător cu gândul la cele petrecute cu Stepan Arkadici.
— Mamă, cum ți-a cerut papa mâna? O întrebă Kitty pe neașteptate.
— N-a fost nimic neobișnuit, ci foarte simplu, răspunse prințesa; și, această amintire îi însenină deodată fața.
— Dar cum a fost? L-ai iubit înainte de a-ți fi făcut declarația?
Kitty simțea un farmec deosebit când vorbea cu maică-sa, acum, ca de la egal la egal, despre aceste chestiuni importante din viața femeilor.
— L-am iubit, fără îndoială. Venea la noi, la țară.
— Cum s-a hotărât, mamă?
— Îți închipui probabil că voi ați născocit ceva nou? E același și același lucru: s-a hotărât cu ochii, cu zâmbetele…
— Ce frumos ai spus, mama! Tocmai cu ochii și cu zâmbetele, adeveri Dolly.
— Ce cuvinte anume ți-a spus?
— Dar Kostea ce ți-a spus?
— El mi le-a scris cu creta. A fost extraordinar… Mi se pare că toate s-au întâmplat într-un trecut atât de îndepărtat! Zise Kitty.
Tustrele femeile se cufundară, visătoare. În aceleași gânduri. Kitty rupse cea dintâi tăcerea. Își aminti de ultima iarnă de dinaintea măritișului ei și de pasiunea pentru Vronski.
— Numai ceva mă îngrijorează: dragostea veche a Varenkăi, spuse Kitty, aducându-și aminte de ea printr-o asociație firească de idei. Voiam să i-o spun într-un fel sau altul lui Serghei Ivanovici ca să-l pregătesc. Toți bărbații, adăugă ea, sunt grozav de geloși pe trecutul nostru.
— Nu toți, fu de părere Dolly. Tu judeci după bărbatul tău. Amintirea lui Vronski îl chinuiește și acum. Nu-i așa? E adevărat?
— Adevărat, răspunse Kitty pe gânduri, zâmbind din ochi.
Prințesa-mamă interveni în discuție mai mult ca să-și apere felul în care o supraveghease pe fiica sa:
— Atâta doar că nu înțeleg în ce l-ar putea neliniști trecutul tău. Că Vronski ți-a făcut curte? Asta se întâmplă oricărei fete.
— Dar nu-i vorba de asta, spuse Kitty roșind.
— Dă-mi voie, urmă maică-sa, și mai gândește-te că tu însăți nu m-ai lăsat să vorbesc cu Vronski. Þii minte?
— Vai, mama! Izbucni Kitty cu o expresie de suferință.
— În ziua de astăzi nu e chip să vă stăpânească nimeni… Relațiile dintre voi nu puteau trece marginile cuvenite. I-aș fi cerut eu însămi socoteală. De altfel, drăguță, nu se cade să te enervezi. Te rog, nu uita asta. Potolește-te!
— Sunt foarte liniștită, maman.
— Ce noroc a avut atunci Kitty că a sosit Anna, își aminti Dolly, și ce nenorocire a fost pentru Anna! Lucrurile au ieșit tocmai pe dos, adăugă Dolly, uimită de gândul ei. Atunci Anna era așa de fericită, iar Kitty se socotea nenorocită. Iar astăzi, cât de răsturnate sunt situațiile! Mă gândesc adesea la dânsa.
— N-ai la ce te gândi! E o femeie josnică, dezgustătoare, fără inimă, răbufni maică-sa, neputând uita că fiica ei nu se măritase cu Vronski, ci cu Levin.
— Ce v-a apucat să vorbiți de asta? Izbucni Kitty cu necaz. Eu nu ma gândesc și nici nu vreau să mă gândesc la asta… Și nici nu vreau să mă gândesc, repeta Kitty, trăgând cu urechea la pașii soțului care se auzeau pe scara terasei.
— Despre ce spui: „și nici nu vreau să mă gândesc”? O întrebă Levin, apărând pe terasă.
Nimeni nu-i răspunse și el nu mai repetă întrebarea.
— Îmi pare rău că am tulburat această împărăție feminină, zise Levin, aruncând o privire nemulțumită asupra tuturora.
Înțelese că fusese vorba despre ceva de care nu s-ar fi vorbit față de dânsul.
O clipă simți că împărtășește sentimentul de nemulțumire al Agafiei Mihailovna, la gândul că trebuie să facă dulceața de smeură fără apă și îndeobște din pricina înrâuririi străine a Șcerbațkilor. Totuși zâmbi și se apropie de Kitty.
— Ei, ce mai faci acum? O întrebă el, privind-o cu aceeași expresie pe care o aveau toți acum când îi vorbeau.
— Bine, foarte bine, răspunse Kitty zâmbind. Dar tu?
— Acum se cară de două ori mai mult decât cu căruțele obișnuite. Nu vrei să mergem după copii? Am poruncit să se înhame caii.
— Cum? Vrei s-o duci pe Kitty cu droșca? Spuse prințesa-mamă cu dojana în glas.
— Dar vom merge la pas, prințesă.
Levin nu-i spunea niciodată prințesei: maman, așa cum obișnuiesc ginerii – și asta o nemulțumea pe ea. Deși o iubea și o respecta foarte mult, el n-o putea numi astfel, fără să i se pară că jignește sentimentele sale față de răposata lui mamă.
— Vino cu noi, maman, zise Kitty.
— Nici nu vreau să aud despre o asemenea nebunie.
— Atunci am să mă duc pe jos. Asta-mi face bine.
Kitty se ridică, se apropie de bărbatul ei și-l luă de braț.
— Þi-o fi făcând bine, însă totul trebuie să fie cu măsură, stărui prințesa.
— Ce se aude, Agafia Mihailovna? E gata dulceața? Întrebă Levin, zâmbind către Agafia Mihailovna în dorința de a o înveseli. Iese bine cu sistemul nou?
— O fi ieșind. Dar, după părerea mea, e prea deasă.
— E mai bine așa, Agafia Mihailovna. N-are să fermenteze. De altfel, gheața ni s-a topit. N-avem unde păstra dulceața, zise Kitty, înțelegând numaidecât intenția soțului său și vorbind și ea bătrânei pe același ton. În schimb, mama spune că nicăieri n-a mâncat murături ca ale dumitale, urmă ea, zâmbindu-i și îndreptându-i basmaua.
Agafia Mihailovna o privi cu supărare.
— Nu mă mai mângâiați, cucoană. E destul să mă uit la dumneata alături de el, ca să mă înveselesc. Această expresie grosolană, de „el” în loc de „dumnealui”, o înduioșa pe Kitty.
— Hai cu noi la ciuperci. Să ne arăți locurile bune unde cresc.
Agafia Mihailovna zâmbi și clătină din cap, spunând parcă: „Aș vrea să mă supăr pe dumneata, dar nu pot”.
— Te rog să-mi urmezi sfatul, îi spuse bătrâna prințesă. Pune pe dulceață o hârtie muiată în rom. Chiar fără gheață n-are să prindă mucegai.
III.
Kitty era foarte mulțumită că rămâne singură cu soțul ei, fiindcă băgase de seamă că o umbră de amărăciune alunecase pe chipul lui, care oglindea totul cu atâta limpezime în clipa când pășise pe terasă și întrebase despre ce se vorbea și nimeni nu-i răspunsese.
Porniră pe jos înaintea celorlalți și, când nu se mai văzu casa și dădură de drumul bătătorit, plin de praf, presărat cu spice și cu boabe de secară, Kitty se sprijini și mai tare de brațul lui și-l strânse mai aproape de dânsa. Levin și uitase impresia neplăcută, trecătoare, pe care o avusese și, singur cu Kitty – urmărit de gândul sarcinii ei care nu-l părăsea nici o clipă – se lăsa în voia sentimentului nou, lipsit cu totul de senzualitate, care-i dădea bucuria intimității cu femeia iubită. N-avea ce să-i spună. Dorea numai să-i audă mlădierile glasului schimbat, ca și privirea, din pricina sarcinii. Vocea și ochii ei erau plini de blândețe și de gravitate, ca la oamenii absorbiți de o îndeletnicire care le este dragă.
— N-ai să te obosești așa? Reazemă-te mai tare de mine, îi spuse el.
— Nu. Îmi pare așa de bine că sunt singură cu tine! Îți mărturisesc că, oricât de mult îmi place să fiu cu ai mei, îmi pare rău de serile noastre de iarnă, când eram numai noi doi.
— Atunci era bine, dar acum e și mai bine. E bine și într-un fel și în altul, șopti el, strângându-i cotul.
— Știi despre ce vorbeam când ai intrat?
— Despre dulceață?
— Da, și despre dulceață. Dar pe urmă despre felul cum se fac cererile în căsătorie.
— Ah! Exclamă Levin, ascultând mai mult mlădierile glasului ei decât cuvintele rostite de dânsa. Se gândea tot timpul la drumul pe care-l străbătea acum cu Kitty prin pădure, ocolind locurile unde ar fi putut face un pas greșit.
— Am mai vorbit și despre Serghei Ivanovici și despre Varenka. Ai băgat de seamă? Doresc asta de mult, adause Kitty. Tu ce părere ai? Și ea îl privi drept în față.
— Nu știu ce să cred, răspunse Levin zâmbind. În privința asta, Serghei mi se pare un om foarte ciudat. Doar ți-am povestit…
— Da, a fost îndrăgostit de fata aceea care a murit…
— Era pe vremea copilăriei mele. Știu asta din auzite. Mi-l amintesc, pe atunci era extrem de seducător. De atunci îl observ în societatea femeilor. E amabil cu ele. Unele chiar îi plac. Simți însă că ele sunt pentru dânsul numai niște ființe omenești, nu femei.
— Bine, bine, dar acum, cu Varenka… Mi se pare că e ceva…
— O fi… Dar trebuie să-l cunoști… E un om deosebit, excepțional. Duce numai o viață spirituală. E un bărbat de o curățenie neobișnuita, de o mare înălțime sufletească.
— Cum? Crezi că asta l-ar înjosi?
— Nu. Dar el s-a deprins atât de mult să ducă o viață exclusiv spirituală, încât nu știu cum s-ar împăca cu realitatea. Și Varenka e totuși o realitate.
Levin se deprinsese să-și spună gândurile sincer și spontan fără să se străduiască a le îmbrăca în cuvinte exacte. Știa că soția sa înțelege dintr-o aluzie ce vrea să spună el în clipele de apropiere sufletească, așa ca acum. Într-adevăr, Kitty îl înțelese.
— Da. Dar ea n-are atâta realitate ca mine. Îmi dau seama că Serghei n-ar fi putut să mă iubească. Pe când Varenka e numai spirit…
— Ba da. Te iubește mult. Îmi face atâta plăcere ca ai mei țin la tine…
— Într-adevăr, el e bun cu mine. Dar…
— Dar nu așa ca bietul Nikolenka. V-ați iubit unul pe altul, încheie Levin. De ce să n-o spun? Adăugă el. Uneori mă mustru singur că până la urmă am să-l uit. Ah, ce om groaznic și încântător în același timp era Nikolenka! Da… Dar despre ce vorbeam? Întrebă Levin după câteva clipe de tăcere.
— Crezi că nu e în stare să se îndrăgostească? Întrebă Kitty, traducând cuvintele în limba ei.
— Nu spun că nu e în stare să se îndrăgostească, răspunse Levin zâmbind. Îi lipsește însă slăbiciunea necesară… Totdeauna l-am invidiat. Și chiar acum, când sunt așa de fericit totuși îl invidiez…
— Îl invidiezi fiindcă nu e în stare să se îndrăgostească?
— Îl invidiez fiindcă e mai bun decât mine, răspunse Levin zâmbind. Nu trăiește pentru dânsul. La el, toată viața e subordonată datoriei. Și de aceea poate fi liniștit și mulțumit.
— Dar tu? Îl întrebă Kitty cu un zâmbet ironic, drăgăstos.
Kitty n-ar fi putut exprima în nici un chip asociația de idei care o făcea să zâmbească. Ultima deducție făcută de dânsa era că soțul ei, entuziasmat de fratele lui și înclinat veșnic să se umilească în comparație cu el, nu era sincer. Kitty știa că lipsa asta de sinceritate izvorăște din dragoste pentru fratele său, dintr-un sentiment aproape de rușine fiindcă era prea fericit, și mai cu seamă dintr-o dorință neîncetată de a se face din ce în ce mai bun. Lui Kitty îi plăcea asta, și de aceea surâdea.
— Dar tu? De ce ești nemulțumit? Îl întrebă Kitty cu același zâmbet.
Neîncrederea manifestată de Kitty în nemulțumirea lui de sine îl bucura; și, fără să-și dea scama, o îndemna să-și arate motivele acestei neîncrederi.
— Sunt fericit, însă nu sunt mulțumit de mine…
— Dar cum poți fi nemulțumit, dacă ești fericit?
— Adică, vezi, cum să-ți spun? Numai atât doresc, din fundul inimii: să nu te împiedici. Ah, n-ai voie să sari așa! Își întrerupse Levin convorbirea cu o dojana, fiindcă ea făcuse o mișcare prea bruscă, pășind peste o creangă de pe potecă. Când mă gândesc la mine și mă compar cu alții, mai ales cu fratele meu, îmi simt inferioritatea.
— În ce? Adăugă Kitty cu același zâmbet. Nu lucrezi și tu pentru alții? Dar fermele tale, gospodăria ta, cartea ta!
— Nu! Simt, mai cu seamă acum, că nu e ceea ce trebuie, zise Levin strângându-i brațul. Tu ești de vină. Le fac așa, de mântuială. Ah, dacă mi-ar fi atât de dragi îndeletnicirile astea cum îmi ești tu de dragă! În timpul din urmă, însă, le îndeplinesc cum aș face o lecție oarecare.
— Dar ce spui despre papa! Îl întrebă Kitty. Crezi că și el e inferior, fiindcă n-a făcut nimic pentru binele obștesc?
— El? Nu. Tatăl tău e înzestrat cu o simplitate, o limpezime de vederi, o inimă bună – ceea ce eu n-am. Eu nu fac nimic și asta mă chinuiește. Și toate acestea numai din pricina ta. Când nu existai tu și nu era încă asta, zise Levin aruncând spre pântecele ei o privire pe care Kitty o înțelese, atunci îmi încordam toate puterile la lucru. Astăzi însă nu mai pot și mi-e rușine. Parcă aș pregăti o lecție care mi s-a dat. Sunt nevoit să mă prefac…
— Dar ai vrea să-ți schimbi acum soarta cu Serghei Ivanovici? Îl întrebă Kitty. Ai vrea să muncești pentru binele obștesc, să-ți placă lecția asta ca fratelui tău, și atâta tot?
— Firește că nu, răspunse el. De altfel, eu sunt așa de fericit, că nu mai pricep nimic. Și tu crezi într-adevăr că Serghei are să-i ceară mâna astăzi? Urmă el după o pauză scurtă.
— Și da și nu, totuși o doresc grozav. Stai puțin. Kitty se aplecă și rupse de pe marginea drumului o romaniță sălbatică. Hai, numără: îi cere mâna? Nu-i cere? Zise ea, întinzându-i floarea.
— Îi cere, nu-i cere, numără Levin, smulgând petalele albe, înguste, vârstate la mijloc.
— Nu, nu! Kitty, care-i urmarea degetele, tulburată, îl opri, apucându-l de mâna. Ai rupt două dintr-o dată.
— În schimb, n-o mai rup pe asta mică, o mângâie Levin, smulgând o petală scurtuță, care n-apucase să crească. Uite că ne-a ajuns droșca.
— N-ai ostenit, Kitty? Îi strigă prințesa.
— De loc.
— Poate totuși te urci, mergem la pas.
Nu mai făcea să se urce. Aproape ajunseseră, și toată lumea porni pe jos.
IV.
Cu o basma albă peste părul ei negru, înconjurată de copiii lăsați în seama ei, voioasă și blândă în mijlocul lor, tulburată de eventualitatea unei declarații de dragoste din partea unui bărbat care-i plăcea, Varenka era foarte atrăgătoare. Serghei Ivanovici mergea alături de dânsa, admirând-o mereu. Privind-o, el își amintea de toate cuvintele plăcute auzite de la ea și de toate lucrurile bune pe care le știa despre dânsa. Își dădea seama din ce în ce mai mult că avea un sentiment deosebit pentru Varenka, un sentiment pe care-l mai încercase o singură data în viață, în prima lui tinerețe. Bucuria de a fi aproape de Varenka sporea din ce în ce mai mult. Punându-i în coș o mânătarcă uriașă, cu piciorul subțire și cu marginile răsfrânte, Serghei Ivanovici se uita în ochii ei și, văzând roșeața emoției, plină de bucurie și de spaimă totodată, care-i acoperi fața, se tulbură și-i zâmbi în tăcere cu un zâmbet care spunea prea multe.
„Dacă e așa, se gândi el, trebuie să chibzuiesc și să iau o hotărâre. Nu mă pot lăsa stăpânit, ca un băiețandru, de o pasiune trecătoare”.
— Mă duc să culeg ciuperci singur, fiindcă isprăvile mele de până acum văd că trec neobservate, îi spuse Serghei Ivanovici. Merseseră până atunci pe marginea pădurii, prin iarba scurtă, mătăsoasă… Koznâșev porni singur printre mestecenii bătrâni și rari din margine, către inima pădurii, unde – alături de mestecenii cu trunchiul alb – se vedeau plopi cu coaja cenușie și tufișuri întunecate de alun. Se depărta vreo patruzeci de pași și, știind că nu e văzut de nimeni, se opri lângă o tufă de salbă moale, în plină floare, cu mâțișori trandafirii-roșcați. În jur era o liniște adâncă. Numai în vârful mestecenilor sub care se oprise, bâzâiau fără odihnă muștele și, din când în când, ajungeau până ta el glasuri de copii. Deodată, nu departe de marginea pădurii, răsună vocea de contralto a Varenkăi, care-l chema pe Grișa. Un zâmbet bucuros se revărsă pe fața lui Serghei Ivanovici. Dându-și seama de acest zâmbet, Koznâșev făcu din cap un semn de dezaprobare pentru starea în care se afla. Își scoase o țigară de foi și încerca s-o aprindă. Se căzni vreme îndelungată să aprindă chibritul de trunchiul unui mesteacăn. Scama ușoară de pe coaja albă a copacului se lipea de gămălie și chibritul nu lua foc. În sfârșit, se aprinse unul. Legănându-se ca un văl subțire, fumul aromat de tutun se înălță înainte, în sus, deasupra unei tufe, pe sub crengile de mesteacăn care se aplecau. Urmărind cu ochii vălul de fum, Serghei Ivanovici porni cu pas domol, meditând asupra stării sale sufletești.
„La urma urmei, de ce nu? Se gândea el. Dacă aceasta ar fi numai izbucnirea unei pasiuni, dacă n-ar fi decât o atracție reciprocă (și pot spune reciprocă), și aș simți că este în dezacord cu felul meu de viață și că, lăsându-mă stăpânit de acest sentiment, mi-aș trăda chemarea și datoria, ar fi altceva… dar nu e așa. O singură obiecție aș putea ridica împotriva acestui lucru: hotărârea mea, când am pierdut-o pe Marie, să rămân credincios amintirii sale. Și asta este important”, își zise Serghei Ivanovici, dându-și seama în același timp că această considerație nu putea avea nici o însemnătate pentru el; îi compromitea numai aureola de poezie în ochii lumii. „Dar, afară de asta, oricât aș căuta, nu găsesc nimic de spus împotriva sentimentului meu. Dacă aș fi ales numai cu rațiunea și tot n-aș fi putut găsi ceva mai bun.”
Printre femeile și fetele cunoscute de care-și amintea, el nu putea găsi nici o fată care să întrunească totul, adică toate calitățile, pe care el, judecând rece, ar fi dorit să le vadă la soția sa. Varenka avea tot farmecul și toată frăgezimea tinereții. Dar nu mai era un copil, și dacă îl iubea, ea îl iubea conștient, cum trebuie să iubească o femeie – aceasta în primul rând. În al doilea rând, Varenka nu numai că n-avea nimic de mondenă; dar, după câte se părea, înalta societate pe care de altfel o cunoștea, o dezgusta. Primise educația și bunele maniere ale unei femei de societate, fără de care Serghei Ivanovici nu și-ar fi putut închipui o tovarășă de viață. În al treilea rând, Varenka era credincioasă, dar nu în mod inconștient, ca un copil evlavios și bun, cum era de pildă Kitty. Viața i se întemeia pe convingeri morale și religioase. Chiar în chestiunile de amănunt, Serghei Ivanovici găsea la dânsa tot ceea ce ar fi putut cere unei soții. Era săracă și singură, așa că Varenka nu avea să aducă o droaie de neamuri, cu influența lor, în casa bărbatului, după cum văzuse la Kitty, ci se va simți îndatorată față de soț – ceea ce dorise el totdeauna pentru viitoarea lui viață de familie. Și fata aceasta, care întrunea toate calitățile, îl iubea. Serghei Ivanovici era modest, dar nu putea să nu-și dea seama. Și o iubea și el. Un singur lucru putea fi împotriva lui: vârsta. Neamul lui Koznâșev se bucura de longevitate. Serghei Ivanovici n-avea nici un fir de păr alb. Nimeni nu-i dădea mai mult de patruzeci de ani. Își amintea că, după părerea Varenkăi, numai în Rusia oamenii de cincizeci de ani se socotesc bătrâni. În Franța, un om de cincizeci de ani se consideră „dans la force de l'âge”25, iar unul de patruzeci, „un jeune homme”26. Dar ce însemnau anii, când Koznâșev se simțea tânăr sufletește, așa cum fusese în urmă cu douăzeci de ani? Oare nu însemna tinerețe sentimentul pe care-l încerca acum, când – ieșind din nou la marginea pădurii, însă de partea cealaltă – văzu în lumina vie a razelor piezișe de soare silueta gingașă a Varenkăi în rochia ei galbenă, pășind ușor, cu coșul în mână, prin dreptul trunchiului unui mesteacăn bătrân? Icoana Varenkăi se contopea cu uimitoarea frumusețe a unui lan auriu de ovăz, scăldat în razele piezișe, iar dincolo de lan, cu pădurea bătrâna din depărtare care – stropită de pete ca șofranul – se pierdea în zarea albastră.
Inima îi zvâcni de bucurie. Îl cuprinse un sentiment de duioșie. Simți că luase hotărârea.
Varenka tocmai se aplecase să culeagă o ciupercă. Se ridică cu o mișcare sprintenă și se uită în juru-i. Aruncând țigara, Serghei Ivanovici se îndreptă spre dânsa cu pași energici.
V
„Varvara Andreevna, de pe vremea când eram încă foarte tânăr, mi-am făurit idealul femeii pe care voi iubi-o și pe care voi fi fericit s-o numesc soția mea. Am trăit o viață lungă și de-abia acum, pentru întâia oară, am întâlnit-o. Te iubesc și te rog să primești a-mi fi soție.”
Serghei Ivanovici avea aceste cuvinte pe buze când ajunsese la zece pași de Varenka. Lăsându-se în genunchi și apărând cu mâinile o ciupercă împotriva lui Grișa, ea o strigă pe Mașa cea mică:
— Aici, mititeilor, aici! Sunt multe! Strigă ea cu glasul ei adânc și plăcut…
Văzându-l pe Serghei Ivanovici, care se apropia, ea nu se ridică și nu-și schimbă poziția; totul îi spunea că ea-i simte apropierea și se bucură.
— Ei? Ai găsit ceva? Îl întrebă Varenka, întorcându-și spre dânsul chipul frumos, care zâmbea blând din cadrul basmalei albe.
— Niciuna, răspunse Serghei Ivanovici. Dar dumneata?
Varenka nu-i răspunse; îngrijea de copiii care o înconjuraseră.
— Uite-o și pe aceea, lângă creangă, arătă Varenka micuței Mașa o vinețică vârstată de-a curmezișul pălăriei fragede și trandafirii de un firișor de iarba uscată, de sub care abia se smulsese. După ce Mașa culese vinețica, rupând-o în două jumătăți albe, Varenka se ridică.
— Asta-mi amintește copilăria, adăugă ea, îndepărtându-se de copii, alături de Serghei Ivanovici.
Amândoi făcură câțiva pași în tăcere. Varenka vedea că Serghei Ivanovici vroia să-i vorbească. Bănuia ce vroia să-i spună. Tulburată, inima i se strângea de bucurie și de teamă. Se îndepărtară atât de mult, încât nimeni nu-i putea auzi. Dar el tot nu începea să vorbească. Varenka ar fi trebuit să tacă. Peste câteva clipe de tăcere, le-ar fi venit mai ușor să spună ceea ce aveau pe suflet, decât după o discuție despre ciuperci. Varenka rosti spontan, fără voie:
— Va să zică, n-ai găsit nimic? De altfel, în mijlocul pădurii sunt mai puține.
Serghei Ivanovici oftă și nu răspunse. Îi era necaz că Varenka începuse să vorbească despre ciuperci. Vroia s-o întoarcă la primele cuvinte, pe care le spusese despre copilărie. Dar, după câteva clipe de tăcere, parcă fără voia lui, el făcu o observație în legătură cu ultimele ei cuvinte.
— Am auzit că ciupercile albe cresc mai cu seamă la marginea pădurii, deși nu le prea pot deosebi de celelalte.
Mai trecură câteva clipe. Se depărtară și mai mult de copii. Erau eu totul singuri. Inima Varenkăi zvâcnea atât de puternic, încât ea îi auzea bătăile. Simțea cum i se îmbujorează fața, cum pălește și cum i se învăpăiază din nou.
A fi soția unui om de felul lui Koznâșev, după situația de la doamna Stahl, i se părea culmea fericirii. Afară de asta, Varenka era aproape convinsă că e „îndrăgostită de el. Totul trebuia să se hotărască în câteva clipe. Îi era frică. Se temea și că-i va spune, dar și că nu-i va spune.
Declarația trebuia să se facă acum ori niciodată. Serghei Ivanovici simțea asta. Privirea, împurpurarea feței, ochii plecați în pământ ai Varenkăi – totul arăta o așteptare înfrigurată. Serghei Ivanovici își dădea seama de acest lucru și-i era milă de ea. Simțea chiar că dacă nu i-ar fi spus nimic acum, ar fi însemnat s-o jignească. Repeta cu repeziciune în minte toate argumentele în favoarea hotărârii sale. Repeta și cuvintele prin care vroia să-și facă propunerea, însă în locul acestor cuvinte, dintr-o pornire cu totul neașteptată, Koznâșev o întrebă:
— Dar care e deosebirea dintre o ciupercă albă și o mânătarcă?
Buzele Varenkăi tremurau de emoție când răspunse:
— La pălărie aproape că nu există nici o deosebire, dar piciorul…
De îndată ce rostiră aceste cuvinte, și el și ea înțeleseră că totul se sfârșise și că ceea ce trebuia spus nu va mai fi rostit. Și tulburarea lor, ajunsă la culme, începu să se potolească.
— Piciorul mânătărcii seamănă cu bărbia unui brunet, neras de două zile, spuse, liniștit acum, Serghei Ivanovici.
— Da, așa e, răspunse zâmbind Varenka.
Direcția plimbării lor se schimbă de la sine; amândoi se îndreptară spre copii. Varenka era jignită și stingherită, dar în același timp avea un sentiment de ușurare.
După ce se întoarseră acasă, Serghei Ivanovici – cercetând rând pe rând toate argumentele – ajunse la concluzia că raționamentul său fusese greșit. Nu putea trăda memoria Mariei.
— Mai încet, copii, mai încet! Strigă Levin la copii, supărat chiar, așezându-se în fața soției sale, ca s-o apere împotriva droaiei de copii care îl întâmpinau, alergând și chiuind de bucurie.
Serghei Ivanovici și Varenka ieșiră din pădure în urma copiilor. Kitty n-avu nevoie s-o întrebe pe Varenka. După expresia calmă și oarecum stingherită a feței lor, ea înțelese că planurile sale nu se îndepliniseră.
— Ei, ce se aude? O întrebă Levin, când porniră iarăși spre casă.
— Nu merge, răspunse Kitty cu zâmbetul și cu felul de a vorbi al tatălui său, ceea ce Konstantin Dmitrici observa adesea cu plăcere.
— Cum adică, nu merge?
— Uite-așa, răspunse Kitty, luând mâna soțului, ducând-o la gură și atingând-o cu buzele strânse, așa cum se sărută mâna arhiereilor.
— La care din doi nu merge?
— La amândoi. Uite cum ar fi trebuit să facă…
— Vin niște mujici.
— Nu-i nimic. N-au văzut.
VI.
În timp ce copiii își luau ceaiul, toată lumea stătea de vorbă pe terasă, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, dar știau toți, și mai cu seamă Varenka și Serghei Ivanovici, că se petrecuse un eveniment foarte important, deși negativ. Amândoi se simțeau ca niște elevi după un examen neizbutit, rămași repetenți în aceeași clasă sau eliminați pentru totdeauna din școală. Dându-și seama cu toții că se petrecuse ceva, cei de față discutau cu însuflețire despre alte chestiuni. Levin și Kitty se simțeau deosebit de fericiți și plini de dragoste în seara aceea, și oarecum stingheriți din pricina fericirii lor, ca de o aluzie nepotrivită la neghiobia celor ce nu știau să fie fericiți.
— Să țineți minte vorba mea. Alexandre nu vine, susținea bătrâna prințesă.
Stepan Arkadici era așteptat să vină cu trenul de seară. Bătrânul prinț scrisese că poate va veni și el.
— Știu și de ce, adăugă prințesa. El spune că la început tinerii căsătoriți trebuie lăsați singuri.
— Da, ne-a părăsit papa. Nu l-am văzut de o mulțime de vreme, răspunse Kitty. Dar ce fel de tineri căsătoriți suntem noi? Acum suntem soți bătrâni.
— Dacă nu vine, îmi iau și eu rămas bun de la voi, copii, anunță prințesa, oftând trist.
— De ce, mamă? Tăbărâră pe ea amândouă fiicele.
— Gândiți-vă și voi, cum o duce? Acum… Deodată se întâmplă ceva cu totul neașteptat, glasul bătrânei prințese începu să tremure. Fiicele sale tăcură și schimbară câte o privire. „Maman trebuie să născocească totdeauna ceva trist”, spuneau aceste priviri. Dolly și Kitty nu știau că, oricât de bine s-ar fi simțit prințesa la fiicele sale, oricât de necesară s-ar fi socotit acolo, o chinuia tristețea gândindu-se la soțul său și la ea însăși, de când își măritase ultima fată, cea mai iubită, iar cuibul familiei rămăsese pustiu.
— Ce dorești, Agafia Mihailovna? O întrebă deodată Kitty pe Agafia Mihailovna, care se oprise lângă dânsa cu o înfățișare misterioasă și semnificativă.
— În privința mesei.
— Foarte bine, zise Dolly. Atunci tu du-te și îngrijește de masă, iar eu mă duc cu Grișa să repetăm lecția. N-a făcut nimic toată ziua.
— Lecția mă privește pe mine. Nu, Dolly, ma duc eu, sări Levin de la locul lui.
Grișa, care tocmai intrase în liceu, trebuia să-și repete lecțiile în timpul verii. Daria Alexandrovna, începuse chiar de la Moscova să învețe latinește împreună cu băiatul ei; și de când venise la soții Levin, își făcuse obiceiul să repete cu dânsul, măcar o dată pe zi, cele mai grele lecții de aritmetică și de limba latină. Levin se oferise s-o înlocuiască; dar ea, asistând o dată la o lecție a lui Levin, băgase de seamă că acesta n-o făcea ca preparatorul din Moscova. Încurcată și căutând să nu-l jignească, Daria îi spusese totuși cu hotărâre că trebuie să se țină după carte, ca preceptorul, și că mai bine ar fi să facă ea lecțiile din nou cu băiatul.
Levin era supărat atât pe Stepan Arkadici care, din nepăsare, lăsa supravegherea învățăturii pe seama soției sale – care nu se pricepea de loc – cât și pe profesori, pentru că învățau atât de prost copiii. Făgădui însă cumnatei sale să facă lecțiile așa cum dorea ea. Levin urma să se ocupe de Grișa, dar nu după sistemul lui, ci după carte – deci în silă, uitând adesea din pricina aceasta ora lecției. Așa se întâmplase și atunci.
— Nu, mă duc eu, Dolly, tu rămâi aici, insistă Levin. Avem să facem totul cum trebuie, după carte. Numai când are să vină Stiva și o să plecăm la vânătoare, numai atunci am să lipsesc de la lecții.
Și Levin se duse cu Grișa.
Același lucru îi spuse Varenka lui Kitty. Varenka știa să se facă folositoare chiar și în casa fericită și în bună orânduială a soților Levin.
— Mă duc să mă îngrijesc de masă, iar dumneata rămâi aici, o rugă Varenka și se ridică, îndreptându-se spre Agafia Mihailovna.
— Da, da, desigur că n-au găsit pui. Atunci să taie dintr-ai noștri…
— O să vedem cu Agafia Mihailovna, zise Varenka și ieși împreună cu ea.
— Ce fată drăguță! Exclamă bătrâna prințesă.
— Nu drăguță, maman, ci o minune cum nu se mai află.
— Va să zică, îl așteptați în seara asta pe Stepan Arkadici? Întrebă Serghei Ivanovici, care nu dorea probabil să continue conversația despre Varenka. E greu de găsit doi cumnați care să semene mai puțin unul cu altul, urmă el cu un zâmbet fin – unul, neastâmpărat, care se simte bine numai în societate, ca peștele în apă, iar celălalt – Kostea al nostru – vioi, sprinten, sensibil la toate, dar care, când se află în societate, amorțește sau se zbate fără rost, ca peștele pe uscat.
— Da, e foarte copilăros, spuse bătrâna prințesă către Serghei Ivanovici. Tocmai voiam să te rog să-i spui lui Kostea că ea (și arătă spre Kitty) nu poate rămâne aici. Trebuie să plece neapărat la Moscova. El spune că vrea să aducă un doctor.
— Maman, el face orice, se învoiește la orice, se supără Kitty pe maică-sa, fiindcă-l luase judecător pe Serghei Ivanovici în chestiunea asta.
În toiul convorbirii, se auzi pe alee sforăitul cailor și zgomotul roților pe prundiș.
Dolly nu apucase să se scoale ca să iasă în întâmpinarea soțului său, când Levin și sări jos de pe fereastra camerei unde făcea lecții cu Grișa, scoborându-l și pe copil.
— E Stiva! Strigă Levin de sub terasă. Am isprăvit, Dolly, nu te teme! Adăugă el și, ca un băiețandru, o luă la fugă ca să întâmpine trăsura.
— Is, ea, id, ejus, ejus27, răcnea Grișa, sărind pe alee.
— E încă cineva. Fără îndoială, papa! Strigă Levin și se opri în capătul aleii. Kitty, să nu cobori de-a dreptul pe scara asta repede. Du-te primprejur.
Levin se înșelase, luând pe cel ce ședea în trăsură drept bătrânul prinț. Când se apropie de trăsură, el văzu alături de Stepan Arkadici, nu pe prinț, ci pe un tânăr frumos, gras, care purta o bonetă scoțiană, cu panglici lungi la spate. Era Vasenka Veslovski, văr de al treilea cu surorile Șcerbațki, un tânăr strălucit din saloanele Petersburgului și ale Moscovei, „băiat foarte bun și vânător pasionat”, după cum îl prezentă Stepan Arkadici.
Fără să-i pese câtuși de puțin de dezamăgirea pricinuită prin prezența lui, în loc de cea a bătrânului prinț, Veslovski îl salută voios pe Levin, reamintindu-i de cunoștința lor de altădată. Apoi îl urcă pe Grișa în trăsură trecându-l peste pointer28-ul adus de Stepan Arkadici.
Levin nu se sui în trăsură, ci porni pe jos, în urma ei. Era nemulțumit că nu sosise bătrânul prinț, pe care cu cât îl cunoștea mai bine, cu atât îl iubea mai mult, și pentru că în locul lui răsărise acest Vasenka Veslovski, un om cu totul străin și de prisos. I se păru și mai străin, și mai de prisos, când – apropiindu-se de scară, unde se strânsese toată societatea celor mari și mici – îl văzu pe Vasenka Veslovski sărutând mâna lui Kitty cu un aer deosebit de prietenos și de galant.
— Sunt cousin29 cu soția dumitale și un vechi prieten al ei, zise Veslovski, strângând încă o dată din toate puterile mâna lui Levin.
— Ei? Este vânat? Îl întrebă Stepan Arkadici pe Levin, cum isprăvi de spus fiecăruia câte un cuvânt de bun-găsit. Vasenka și cu mine avem cele mai sângeroase intenții. Ba da, maman, ei n-au mai fost de-atunci la Moscova. Poftim, Tania, uite ce ți-am adus. Scoate-o de la spatele trăsurii, urmă el, vorbind când cu unul când cu altul. Ce bine arăți Dollenka! Spuse el soției sale, sărutându-i încă o dată mâna, pe care i-o reținu și i-o mângâie cu mâna cealaltă.
Levin, care cu câteva clipe mai înainte fusese în cea mai bună dispoziție, se uita acum posomorât la toți și nu-i mai plăcea nimic.
„Oare pe cine o fi sărutat ieri cu buzele astea?” se gândea Levin, uitându-se cum Stepan Arkadici își mângâia soția. O privi pe Dolly și îi displăcu și ea.
„Doar ea nu crede în dragostea lui. Atunci de ce e așa de bucuroasă? E ceva dezgustător!” își zise el.
Se uită și la bătrâna prințesă, care-i fusese atât de simpatică cu câteva clipe mai înainte, și îl jigni felul ei amabil de a-l primi pe acest Vasenka, cu panglicile lui.
Chiar și Serghei Ivanovici, care ieșise și el în capul scării, îi displăcu prin bunăvoința prefăcută cu care îl întâmpinase pe Stepan Arkadici, deoarece știa că fratele său nu-l simpatiza și nu-l stima.
Până și Varenka îl dezgustă, fiindcă făcuse cunoștință cu acest domn, luându-și un aer de sainte nitouche30, când de fapt nu se gândea decât la măritiș.
Dar cel mai mult îl dezgustă Kitty, fiindcă împărtășea veselia acestui domn, care socotea sosirea lui la țară ca o sărbătoare, atât pentru dânsul, cât și pentru toți ceilalți. Kitty îi displăcea mai cu seamă din pricina zâmbetului cu care răspundea la surâsul lui.
Toți intrară în casă, vorbind cu însuflețire; dar de îndată ce se așezară, Levin se întoarse și ieși.
Kitty băgă de seamă că se petrecuse ceva cu soțul ei. Căuta un moment prielnic ca să-i vorbească între patru ochi; dar Levin se grăbi să se îndepărteze de dânsa, spunându-i că are de lucru la birou. Treburile gospodăriei nu i se păruseră de mult atât de importante ca în ziua aceea. „Pentru dânșii, fiecare zi e o sărbătoare, se gândea el, dar pentru mine, nu; treburile de la țară nu îngăduie zăbavă, nu te așteaptă, și fără ele nu poți trăi.”
VII.
Levin nu se întoarse acasă până când nu-l chemară la masă. Kitty și Agafia Mihailovna se aflau pe scară, sfătuindu-se în privința vinurilor pentru cină.
— De ce atâta fuss31? Să se servească vinul obișnuit.
— Nu se poate. Stiva nu bea… Stai puțin, Kostea, ce ai? Îl întrebă Kitty, încercând să se țină de el.
Neînduplecat, fără să aștepte, Levin intră cu pași mari în sufragerie, unde luă numaidecât parte la conversația generală însuflețită, pe care o întrețineau Vasenka Veslovski și Stepan Arkadici.
— Ei, ce zici? Mergem mâine la vânătoare? Întrebă Stepan Arkadici.
— Vă rog, hai să mergem, zise Veslovski, aplecându-se într-o parte pe scaun și trăgând sub dânsul unul din picioarele lui groase.
— Sunt bucuros. Să mergem. Ați mai fost la vânat anul ăsta? Îl întrebă Levin pe Veslovski, uitându-se atent la piciorul lui, cu o politețe prefăcută, care nu i se potrivea de loc și pe care Kitty o cunoștea atât de bine. Nu știu dacă o să găsim duble. Dar becaține sunt multe. Numai că trebuie să mergem de dimineață. N-o să obosiți? Stiva, nu ești ostenit?
— Ostenit, eu? N-am fost niciodată ostenit. Dacă vreți, putem să nu ne culcăm toată noaptea. Facem o plimbare.
— Într-adevăr, hai să nu ne culcăm de loc. Foarte bine! Întări Veslovski.
— Ah, în privința asta suntem siguri că ești în stare să nu dormi și să nu lași nici pe alții să doarmă, spuse Dolly lui Stepan Arkadici cu acea ironie abia simțită, care întovărășea acum aproape tot ce spunea soțul ei. Pentru mine e ceasul culcării; eu mă retrag, nu cinez.
— Nu, Dollenka, rămâi, o rugă Stepan Arkadici, trecând de partea cealaltă a mesei mari, în jurul căreia cinau. Mai am atât de multe să-ți spun!
— Mai nimic, desigur.
— Știi, Veslovski a fost la Anna și are să se mai ducă. Ei locuiesc numai la șaptezeci de verste de aici. Am să mă duc și eu, neapărat. Veslovski, vino încoace!
Veslovski se apropie de doamne și se așeză lângă Kitty.
— Ah, povestește-ne, te rog. Ai fost la ea? Cum arată? Îl întrebă Daria Alexandrovna.
Levin rămase la celălalt capăt al mesei și, vorbind într-una cu prințesa și cu Varenka, văzu cum se lega o conversație însuflețită și misterioasă între Stepan Arkadici, Dolly, Kitty și Veslovski. Nu era vorba numai de o convorbire misterioasă. În timp ce acesta povestea, Levin văzu expresia unui sentiment serios pe chipul soției sale, care nu-și mai lua ochii de la fața frumoasă a lui Veslovski.
— E foarte frumos la ei, povestea Vasenka despre Vronski și Anna. Firește că nu-mi iau dreptul să-i judec. Dar te simți la ei ca în familie.
— Ce au de gând să facă?
— Mi se pare că vor să petreacă iarna la Moscova.
— Ce bine ar fi să ne întâlnim la dânșii! Tu când pleci? Îl întrebă Stepan Arkadici pe Vasenka.
— Petrec la ei luna iulie.
— Ai să te duci și tu? O întrebă Stepan Arkadici pe soția sa.
— Vroiam de mult să mă duc. Am să mă duc negreșit, răspunse Dolly. Mi-e milă de ea. O cunosc bine. E o femeie minunată! Am să mă duc singură, după plecarea ta. Așa că n-am să stingheresc pe nimeni. E chiar mai bine să plec fără tine.
— Minunat! Zise Stepan Arkadici. Dar tu, Kitty?
— Eu? Ce să caut eu acolo? Răspunse Kitty roșind și întorcând capul spre bărbatul său.
— Cunoști pe Anna Arkadievna? O întrebă Veslovski. E o femeie foarte seducătoare.
— Da, răspunse Kitty lui Veslovski, îmbujorându-se și mai mult. Se ridică și se apropie de Levin. Va să zică, mâine te duci la vânătoare? Îl întrebă Kitty.
Cât timp Kitty vorbise cu Veslovski, gelozia lui Levin sporise foarte mult, mai cu seamă din pricina roșeții care acoperea obrajii lui Kitty. Acum, ascultându-i cuvintele, el le interpreta în felul lui. Oricât de ciudate i se părură gândurile acestea mai târziu, când își aminti de ele, Levin nu se îndoia de loc că ea, întrebându-l dacă se duce la vânătoare, vroia să afle numai dacă soțul său o să facă plăcerea asta lui Vasenka Veslovski, de care Kitty, după cum credea el, se și îndrăgostise.
— Da, mă duc, îi răspunse Levin pe un ton nefiresc, care-l dezgustă și pe dânsul.
— Nu. Mai bine rămâneți mâine acasă. Dolly abia și-a văzut bărbatul, iar poimâine puteți să vă duceți la vânătoare, zise Kitty.
Levin îi interpreta însă cuvintele astfel: „Să nu mă desparți de el. Dacă pleci tu, mi-e totuna; dar lasă-mă să mă bucur de societatea acestui tânăr încântător.”
— Dacă vrei, rămânem mâine aici, răspunse Levin foarte curtenitor.
Între timp Veslovski, nebănuind suferința pricinuită de prezența lui, se ridică de la masă, după Kitty, și porni în urma ei, învăluind-o într-o privire zâmbitoare și mângâioasă.
Levin îi văzu privirea, păli și pentru câteva clipe i se tăie răsuflarea. „Cum își îngăduie să se uite așa la soția mea!” fierbea el de mânie.
— Atunci a rămas pe mâine? Vă rog să mergem, îi spuse Vasenka, așezându-se pe scaun și trăgându-și din nou piciorul sub dânsul, după obiceiul lui.
Gelozia lui Levin ajunse la culme.
Se și vedea soț înșelat, de care nevasta și amantul aveau nevoie numai ca să le aducă de-a gata plăcerile și comoditățile vieții… Cu toate acestea, prefăcându-se că e o gazdă primitoare, el întreba pe Vasenka despre vânătorile sale, despre pușcă, cizme, și primi să plece la vânat a doua zi.
Spre norocul lui Levin, bătrâna prințesă îi curmă chinurile, ridicându-se în picioare și sfătuind-o pe Kitty să se ducă la culcare. Însă și de data asta îl aștepta un nou chin. Când se despărți de stăpâna casei, Vasenka vru să-i sărute iarăși mâna, dar Kitty roși și spuse, retrăgându-și mâna cu o grosolănie naivă, pentru care maică-sa o mustră mai târziu:
— La noi nu se obișnuiește.
Pentru Levin, Kitty era vinovată fiindcă îngăduise astfel de purtări, ba încă și mai vinovată fiindcă arătase cu atâta stângăcie că nu-i plăceau.
— Ce gust să vă culcați! Zise Stepan Arkadici care, după cele câteva pahare de vin băute la masă, se găsea în cea mai plăcută și mai poetică stare sufletească. Uite, Kitty, adăugă el, arătând luna care se înălța deasupra teilor. Ce frumusețe! Veslovski, iată clipa prielnică pentru o serenadă. Știi, are o voce plăcută. Am cântat împreună pe drum. A adus câteva romanțe foarte frumoase, printre care două noi. Ar fi bine să ni le cânte cu Varvara Andreevna.
După ce toată lumea se retrase, Stepan Arkadici se plimbă încă mult timp pe alee cu Veslovski și se auziră glasurile lor cântând o romanță nouă.
Ascultându-le cântecul, Levin ședea încruntat în fotoliul din iatacul soției sale și tăcea cu încăpățânare la toate întrebările acesteia, care cerca să afle ce are. În sfârșit, când ea îl întrebă cu un zâmbet sfios: „Nu cumva nu ți-a plăcut ceva la Veslovski?”, el răbufni. Își vărsă tot focul. Ceea ce spunea era jignitor pentru el însuși și-l făcea să se înfurie și mai tare.
Stătea în fața ei, cu niște ochi care luceau înfiorător pe sub sprâncenele încruntate și-și strângea pumnii puternici pe piept, străduindu-se parcă din răsputeri să se stăpânească. Expresia feței ar fi fost aspră și chiar crudă, dacă pe chipul lui nu ar fi fost întipărită în același timp și o suferință care o înduioșa pe Kitty. Fălcile îi tremurau. Glasul i se întretăia.
— Înțelege că nu sunt gelos. Acesta e un cuvânt dezgustător. Nu pot fi gelos. Nu pot crede că… Nu sunt în stare să spun ceea ce simt, dar e ceva îngrozitor… Nu sunt gelos, mă simt însă jignit, umilit de ceea ce îndrăznește cineva să creadă… de faptul că cutează să se uite la tine cu asemenea privire…
— Cu ce privire? Întrebă Kitty, încercând să-și aducă aminte cât mai amănunțit de toate cuvintele și gesturile din seara aceea.
În fundul inimii, Kitty simți că într-adevăr Veslovski fusese prea familiar când venise după dânsa în capătul celălalt al mesei; nu îndrăzni însă să recunoască asta nici măcar față de ea însăși, dar încă să se mai hotărască să i-o spună și lui și să-i sporească astfel supărarea.
— Mai poate fi atrăgătoare o femeie în starea mea?
— Ah, izbucni Levin, apucându-se cu mâinile de cap. Mai bine n-ai mai vorbi! Va să zică, dacă ai fi fost atrăgătoare…
— Nu mai fi așa, Kostea, stai, ascultă-mă! Spuse Kitty, privindu-l cu o expresie de suferință și de compătimire. Cum poți crede așa ceva? Știi bine că pentru mine nu mai sunt alți bărbați… nu mai sunt… nu mai sunt. Vrei să nu mai văd pe nimeni?
La început, gelozia lui o jigni. Îi era necaz că nu i se îngăduia distracția cea mai neînsemnată și inofensivă. Acum însă ar fi jertfit nu numai astfel de nimicuri, dar orice pentru liniștea lui, numai să-l scutească de suferința pe care o îndura.
— Trebuie să înțelegi grozăvia și comicul situației mele, urmă Levin cu o șoaptă deznădăjduită. Se află în casa mea. N-a făcut de altfel nici o necuviință. Atât numai că… e prea dezghețat și-și trage mereu piciorul sub dânsul. El crede că tot ce face e de bon ton – iar cu sunt nevoit să fiu politicos cu dânsul.
— Ah, Kostea, cum exagerezi! Zise Kitty, bucurându-se în fundul inimii de puterea dragostei lui, care răbufnea acum în gelozie.
— Dar ceea ce e mai îngrozitor e că tu, așa cum ai fost totdeauna și cum ești și astăzi… când tu ești sfânta-sfintelor pentru mine… când suntem atât de fericiți, fericiți cum rar se vede… și deodată lepădătura asta. La drept vorbind, nu e o lepădătură. De ce să-l insult? N-am nimic cu el. Dar de ce fericirea mea, fericirea ta…
— Știi… Acum înțeleg de unde s-a iscat asta, începu Kitty.
— De unde? De unde?
— Am băgat de seamă cum te uitai la mine când vorbeam în timpul mesei.
— Ei da, da! Spuse Levin speriat.
Kitty îi povesti despre ce vorbiseră. Istorisind, i se tăia respirația de emoție. Levin tăcea; apoi îi privi cu luare-aminte fața palidă, speriată, și se apucă deodată cu mâinile de cap.
— Katia, te-am chinuit degeaba. Iartă-mă, draga mea! Sunt nebun, Katia, sunt mai vinovat decât orice culpabil! Cum de am putut să mă frământ pentru o prostie ca asta!
— Mi-e milă de tine.
— De mine? De mine? Ce sunt eu? Un nebun! De ce te-am chinuit? E îngrozitor să te gândești că un om oarecare, un străin, ne-ar putea zdrobi fericirea.
— Firește! Tocmai de aceea e jignitor…
— Nu. Atunci, dimpotrivă, am să-l opresc într-adins la noi toată vara și o să caut să-i fac orice plăcere, adăugă Levin sărutându-i mâinile. Ai să vezi. A… dar mâine, mâine ne ducem la vânătoare.
VIII.
A doua zi, înainte de a se scula doamnele, trăsura de vânătoare, căruța și șareta se și aflau la scară. Înțelegând de dimineață că stăpânul ei pleacă la vânătoare, Laska – după ce se săturase de schelălăit și de zbenguială – se așezase în căruță, lângă vizitiu. Agitată, cățeaua se uita cu mustrare la ușa pe care vânătorii întârziau să se ivească. Cel dintâi ieși Vasenka Veslosvski, încălțat în cizme mari, noi, care-i ajungeau până la jumătatea coapselor grase, îmbrăcat într-o bluză verde, încins cu o cartușieră nouă care mirosea a piele, purtând nelipsita-i bonetă cu panglici și o pușcă englezească nou-nouță, fără catarame și curea. Laska sări prietenos la dânsul să-l salute și, făcând câteva salturi, îl întrebă în limba ei dacă vânătorii ceilalți vor ieși în curând. Neprimind nici un răspuns, ea se întoarse la postul său de așteptare și se potoli iarăși, culcându-și capul pe o parte, cu o ureche ciulită, în sfârșit, ușa se deschise cu zgomot și Krak, pointer-ul cafeniu-deschis cu pete albe al lui Stepan Arkadici o zbughi afară, învârtindu-se și sărind. În sus, urmat de Oblonski, cu pușca în mână și, între buze, cu o țigară de foi. „Tout beau, tout beau32 Krak! Strigă vesel Stepan Arkadici la câinele care-i sărea cu labele pe burtă și pe piept, agățându-se de torbă. Stepan Arkadici era într-un fel de opinci și cu obiele, îmbrăcat cu niște pantaloni vechi și un palton scurt. Pe cap avea o pălărie veche, și ea, și boțită. Pușca lui, însă, de cel mai modern tip, torba și cartușiera, deși învechite de uz, erau de cea mai bună calitate.
Vasenka Veslovski nu știuse până atunci care este adevărata eleganță a vânătorului, adică de a nu se îmbrăca prea îngrijit, dar de a avea un foarte bun echipament de vânătoare. Abia acum și dădu seama de asta, văzându-l pe Stepan Arkadici care, în hainele lui ponosite, strălucea cu înfățișarea lui de boier, elegant, vesel, bine hrănit. Hotărî ca la vânătoarea următoare să se echipeze la fel.
— Dar gazda noastră ce face? Întrebă Vasenka.
— Are soție tânără, răspunse Stepan Arkadici zâmbind.
— Da, și ce încântătoare!
— Era îmbrăcat gata. A fugit probabil din nou la ea.
Stepan Arkadici ghicise. Levin alergase la Kitty s-o mai întrebe o dată dacă-l iertase pentru prostia din ajun. Þinea apoi s-o roage a fi cât mai cu luare-aminte, pentru numele lui Dumnezeu, și mai cu seamă să se ferească de copii, care ar putea-o înghionti. Afară de asta, Levin mai vroia să-l încredințeze ea că nu se supără dacă el lipsește două zile. Vroia s-o mai roage să-i trimită neapărat printr-o ștafetă călare un bilet a doua zi dimineață, măcar cu două cuvinte, ca s-o știe sănătoasă.
Lui Kitty îi părea rău, ca totdeauna, să se despartă pentru două zile de soțul său. Văzându-i însă chipul însuflețit, și trupul care-i părea deosebit de mare și de puternic în bluză albă cu cizme de vânătoare, precum și bucuria înfrigurării sale vânătorești, neînțeleasă pentru ca, Kitty își uită întristarea și-și luă, voioasă, rămas bun de la dânsul.
— Vă rog să mă iertați, domnilor, își ceru scuze Levin, ieșind în fugă pe scară. Ați luat mâncarea pentru dimineața asta? De ce ați înhămat roibul la dreapta? Ei, lăsați-l așa. Laska, marș, treci la loc! Dă-le drumul în cireada vitelor sterpe, porunci Levin văcarului care-l aștepta la scară ca să-l întrebe de niște junei. Iertați-mă, mai vine un bandit.
Levin sări din trăsura în care se urcase și se îndreptă spre un dulgher care se apropia de scara cu un stânjen în mână.
— N-ai venit la birou ieri și acum mă faci să întârzii. Ei, ce e?
— Dați-mi voie să mai fac un cot. Trebuie să adaug numai trei trepte. Are să se potrivească întocmai. O să fie mai bine așa.
— Mai bine m-ai fi ascultat pe mine, răspunse Levin, necăjit. Þi-am spus doar să se facă întâi zidăria și numai după aceea să croiești treptele. Acum nu se mai poate îndrepta nimic. Fă cum ți-am poruncit din capul locului. Construiește o scară nouă.
Iată despre ce era vorba: la aripa casei care tocmai se zidea, dulgherul greșise scara, construind-o separat, fără să calculeze unghiul de înclinație. La montare, treptele ieșiseră prea repezi. Dulgherul vroia acum să lase aceeași scară, adăugând trei trepte.
— Are să fie mai bine așa.
— Dar unde o să iasă, dacă-i mai adaugi încă trei trepte?
— Dați-mi voie, zise dulgherul zâmbind disprețuitor. Are să iasă tocmai unde trebuie. Care va să zică începe de jos, adăugă dulgherul cu un gest convingător, și merge, și merge, și se potrivește…
— Nu vezi că cele trei trepte măresc și lungimea? Unde are să iasă scara?
— Înseamnă că începe de jos și merge înainte, repeta cu încăpățânare dulgherul cu un ton convingător.
— Are să ajungă în tavan și în perete.
— Vai de mine, începe doar de jos. Merge, merge și se potrivește.
Levin își scoase varga de la pușcă și începu să deseneze scara pe pământul plin de praf.
— Ei, vezi acum?
— Cum porunciți dumneavoastră – încuviință dulgherul, cu ochii înseninați deodată, înțelegând pesemne, în sfârșit, cum stăteau lucrurile.
— Înseamnă că trebuie să fac o scară nouă.
— Ei, fă așa cum ți-am poruncit! Strigă Levin, urcându-se în trăsură. Dă-i drumul! Þine câinii, Filip!
Lăsând în urmă toate grijile familiei și ale gospodăriei, Levin era plin de o bucurie de-a trăi atât de mare, încât nici nu-i venea să vorbească. Afară de aceasta, simțea acea emoție și încordare a oricărui pușcaș care se apropie de locurile de vânătoare. Se gândea numai dacă au să găsească ceva la balta de la Kolpeno, cum are să se poarte cățeaua lui în comparație cu Krak și dacă o să tragă bine în ziua aceea. Să nu se facă de rușine față de un om străin! Să nu i-o ia înainte Oblonski! Până și la asta se gândea.
Stepan Arkadici era stăpânit de același sentiment și nu avea nici el chef de vorbă. Numai Vasenka Veslovski pălăvrăgea într-una, bine dispus. Ascultându-l, lui Levin îi era rușine chiar să se și gândească cât de nedrept fusese în ajun cu dânsul. Vasenka părea într-adevăr un băiat simpatic, simplu, bun și foarte vesel. Dacă l-ar fi cunoscut când era burlac, Levin s-ar fi împrietenit cu el. Nu-i prea plăcea însă atitudinea lui trândavă în fața vieții și nici preocuparea sa de eleganță, care îți dădea impresia că Vasenka își recunoaște singur o superioritate incontestabilă pentru că are unghii lungi, bonetă și toate celelalte. Dar asta i se putea ierta, dacă se ținea seama că era băiat cumsecade și binecrescut. Lui Levin îi plăcea, tocmai prin educația pe care o avea, excelentul accent franțuzesc și prin faptul că făcea parte din lumea lui.
Calul din stânga, un cal de stepă, de la Don, îi plăcea grozav lui Vasenka. Îl admira într-una.
— Ce frumos ar fi să galopezi prin stepă pe un cal ca ăsta! Ce zici? Exclamă Veslovski.
Își închipuia goana pe un cal de stepă, ceva sălbatic și poetic, dar nu putea să exprime prin cuvinte ceea ce simțea. Cu toate acestea, naivitatea lui, îmbinată cu frumusețea, cu zâmbetul plăcut și cu grația mișcărilor sale îi atrăgeau pe toți cunoscuții.
Levin se simțea bine în tovărășia lui, fie că-i era simpatic caracterul lui Vasenka, fie că se silea să găsească în el numai părți bune, ca să-și ispășească păcatul din ajun.
După ce făcu trei verste, Veslovski observă deodată că-i lipsesc țigările de foi și portvizitul. Nu știa dacă le pierduse sau le uitase pe masă. Avea în portvizit trei sute șaptezeci de ruble și de aceea nu se puteau lăsa lucrurile așa.
— Știi, Levin, aș trage o fugă acasă pe lăturașul ăsta de Don. Ar fi minunat! Ce zici? Îl întrebă Veslovski, gata să încalece.
— Nu! De ce? Răspunse Levin, socotind că Vasenka trebuia să aibă cel puțin șase puduri. Am să trimit vizitiul.
Vizitiul porni numaidecât călare pe lăturaș, iar Levin rămase să mâne singur cei doi cai rotași.
IX
— Ei? Care ne e drumul? Îl întrebă Stepan Arkadici. Spune totul cu de-amănuntul.
— Uite planul: acuma mergem până la Gvozdevo. Dincoace de Gvozdevo e o baltă cu duble, iar dincolo se întind bălți minunate cu becațe, unde se întâmplă să fie și duble. Acuma e cald. Ajungem pe răcoare – avem douăzeci de verste – și facem câmpul pe sub seară. Mânăm acolo, iar dis-de-dimineață batem bălțile cele mari.
— Dar în drum n-avem nimic?
— Avem, însă am întârziat, și e cald. Sunt două locșoare bunicele. Dar nu știu dacă este ceva pe acolo.
Levin ar fi dorit și el să bată locșoarele acelea, care erau aproape de casă și le putea face oricând; afară de asta, locurile erau mici și trei puști n-aveau unde vâna. Iată de ce spusese că se îndoiește că ar fi vânat pe acolo. Când ajunseră în dreptul unei bălți mici. Levin vru să treacă mai departe; dar – cu ochiul său experimentat de vânător – Stepan Arkadici zări numaidecât pe baltă, înălțându-se ici-colo, popândace.
— Nu ne oprim puțin? Întrebă Stepan Arkadici, arătând spre baltă.
— Levin, te rog. Ce frumos ar fi! Începu să-l roage Vasenka Veslovski.
Levin nu se putu împotrivi.
Nu apucară să oprească bine, că – luându-se la întrecere – câinii și ajunseră într-un suflet la baltă.
— Krak! Laska! Câinii se întoarseră.
— Tustrei nu încăpem. Eu am să rămân aici, se oferi Levin.
Nădăjduia că tovarășii săi nu vor găsi nimic, afară de nagâții care se ridicau speriați de câini și, legănându-se în zbor, se tânguiau jalnic deasupra bălții.
— Nu. Hai, Levin, să mergem împreună, îl îndemna Veslovski.
— Nu, n-avem loc. Laska, înapoi! Doar n-aveți nevoie de al doilea câine!
Levin rămase la trăsurică, uitându-se cu jind la vânători. Pușcașii străbătură toată balta. Afară de o găinușă și de nagâți – Vasenka împușcă unul – nu se zări nimic altceva pe baltă.
— Ați văzut și voi că n-avea de ce să-mi pară rău, le spuse Levin. Numai vreme pierdută.
— Totuși a fost frumos! N-ai văzut? Îi răspunse Vasenka Veslovski, când se urcă greoi în trăsurică, ținând în mâini pușca și nagâțul. Ce frumoasă lovitură! Nu-i așa? Mai avem mult până la balta cea adevărată?
Caii se smuciră deodată. Levin se lovi cu capul de țeava unei puști. Bubui o detunătură. La drept vorbind, împușcătura răsunase mai înainte, dar așa i se păru lui Levin. Iată ce se întâmplase: Vasenka Veslovski, vrând să lase cocoașele, atinse un trăgaci, dar ținuse cu degetul celălalt cocoș. Încărcătura se slobozise în pământ, fără să facă vreun rău cuiva.
Stepan Arkadici clătină din cap și râse dojenitor cu ochii la Veslovski, Levin însă nu îndrăzni să-i facă observație. Mai întâi, orice mustrare ar fi părut pricinuită de primejdia prin care trecuse și de cucuiul de pe fruntea lui. În al doilea rând, Veslovski se simți cuprins la început de o desperare atât de naivă, iar pe urmă râse așa de comunicativ și cu atâta voie bună de spaima lor, încât Levin nu se putu stăpâni să nu izbucnească în râs.
Când se apropiară de balta cealaltă, destul de întinsă și care le-ar fi răpit mult timp, Levin îi rugă să nu intre acolo, dar Veslovski îl înduplecă din nou prin rugăminți. Cum balta era îngustă, Levin – ca gazdă ospitalieră – rămase din nou la trăsură.
Când ajunse acolo, Krak zbughi de-a dreptul spre popândace. Vasenka Veslovski alergă cel dintâi după câine. Înainte ca Stepan Arkadici să se fi putut apropia, se ridică o dublă. Veslovski o scăpă, dar pasarea se așeză pe o fâneață necosită. Dubla fusese sorocită lui Veslovski. Krak o găsi din nou, căzu în aret, iar Veslovski o împușcă și se întoarse la trăsură.
— Acu, du-te dumneata. Eu o să rămân la cai, zise Vasenka.
Levin începu să simtă pizma vânătorească. Trecu hățurile lui Veslovski și intră în baltă.
Laska de mult scheuna jalnic și se jeluia împotriva nedreptății ce i se făcea. Acum ea porni în goană drept înainte, spre un loc foarte bun, cu popândace, pe care-l cunoștea Levin și unde Krak nu intrase.
— De ce n-o chemi îndărăt? Îl întrebă Stepan Arkadici.
— Nu sperie vânatul, răspunse Levin, mulțumit de bucuria câinelui și zorind după Laska.
Cu cât se apropia mai mult de locurile cunoscute, cățeaua căuta din ce în ce mai serios. O pasăre mică de baltă nu-i răpi luarea-aminte decât o singură clipă. Laska făcu un cerc în jurul popândacelor, începu al doilea cerc și deodată tresări și încremeni pe loc.
— Du-te Stiva, du-te! Îi strigă Levin, simțind cum începe să-i bată inima mai puternic, ca și cum în auzul lui încordat se deschisese o portiță.
Pierduse noțiunea de distanță; toate zgomotele îl izbeau acum dezordonat, dar limpede. Levin auzea pașii lui Stepan Arkadici, îl luă însă drept un îndepărtat tropot de cai. Auzi pârâitul unei tufe de ierburi, ruptă cu pământ cu tot sub pasul lui și i se păru că e fâlfâitul unei duble. Auzi undeva, pe aproape, la spatele său, și un plescăit în apă, dar nu se putu lămuri ce anume era.
Căutând locul unde să pășească, Levin se apropie de câine.
— Pil!
În loc de dublă, izbucni de sub botul cățelei o becață. Levin duse pușca la umăr; dar chiar în clipa când ochi, plescăitul prin apă spori, se apropie și auzi și glasul lui Veslovski, care strigă ceva neînchipuit de tare. Levin simți că ochise în urma becaței; totuși trase.
Dându-și seama că trăsese în gol, se uită îndărăt și văzu că trăsurică lui nu mai era în drum, ci în balta.
Veslovski vroise să vadă mai de aproape cum se trage și intrase cu trăsurică în baltă, unde caii se împotmoliseră.
„Dracu l-a pus!”, se gândi Levin, întorcându-se la trăsura împotmolită.
— De ce ai intrat aici? Îl întrebă el aspru și, strigând vizitiul, se apucă să scoată caii din baltă.
Era necăjit că fusese împiedicat să tragă și că i se împotmoliseră caii, dar mai cu seamă din pricină că nici Stepan Arkadici, nici Veslovski nu ajutară să scoată caii din baltă și să-i deshame – deoarece niciunul, nici celălalt habar n-aveau de mânuirea hamurilor.
Veslovski îl asigură că în partea aceea pământul era uscat, dar Levin nu-i răspunse nici un cuvânt și se strădui în tăcere împreuna cu vizitiul că scoată caii din baltă. Pe urmă, în toiul lucrului, văzând cu câtă sârguință trăgea Veslovski trăsurică de o aripă, încât o și rupse, Levin își făcu singur mustrări că – sub influența sentimentelor sale din ajun – se purtase prea rece cu Vasenka. De aceea încercă printr-o deosebită amabilitate să șteargă urmele răcelii sale. Când puseră totul în rânduială și scoaseră trăsurică la drum, Levin porunci să se aducă gustarea.
— Bon appétit – bonne conscience! Ce poulet va tomber jusqu'au fond de mes bottes!33 – rosti Veslovski o zicală franțuzească. După ce dădu gata cel de-al doilea pui, Veslovski se înveseli. Ei, acum ni s-a isprăvit calvarul. Toate au să meargă strună. Și ca pedeapsă pentru vina mea voi sta pe capră. Nu-i așa? Ei? Nu, nu! Eu voi fi Automedonul34 vostru… Să vedeți cum o să vă duc, răspunse Veslovski, fără să lase hățurile din mină, când Levin îl rugă să facă loc vizitiului. Nu, se cuvine să-mi ispășesc vina. Mă simt foarte bine pe capră, încheie el și dădu bice cailor.
Levin se temea puțin ca Yasenka să nu spetească caii, mai cu seama roibul din stânga, pe care nu-l putea stăpâni. Se supuse însă, fără voie, veseliei sale. Ascultă romanțele pe care Veslovski le cântă în tot timpul drumului, stând pe capră și imitând cum mină englezii caii four în hand35; și astfel, după gustarea de dimineața, ajunseră cu toții la balta de la Gvozdevo foarte bine dispuși.
X.
Vasenka mână caii atât de repede, încât ajunseră la baltă devreme, încă pe căldură.
Apropiindu-se de balta cea mare, ținta principală a călătoriei lor, Levin se gândea fără voie cum să scape de Vasenka și să vâneze nestingherit.
Stepan Arkadici dorea probabil același lucru. Levin îi citea pe față expresia de îngrijorare pe care o are totdeauna un adevărat pușcaș înainte de începerea vânătorii, precum și o expresie de șiretenie binevoitoare, caracteristică felului sau de a fi.
— Cum o să mergem? Balta e minunată! Văd și hultani, spuse Stepan Arkadici arătând două păsări mari, care se roteau pe deasupra rogozului. Unde sunt hultani, este, fără cea mai mică îndoială, și vânat.
— Vedeți, domnilor, zise Levin cam posomorât, trăgând de tureatca cizmelor și cercetând cilindrele puștii, vedeți rogozul acela? Levin arătă spre o mică insulă de verdeață de culoare închisă, care se afla pe malul drept al gârlei, într-un fânaț umed, pe jumătate cosit. Balta începe de aici, chiar din fața noastră. Vedeți? De unde e mai verde, balta o apucă spre dreapta, acolo unde umblă niște cai. Acolo sunt popândace și se găsesc duble. Pe urmă, balta se întinde în jurul rogozului, până hăt-departe în aninii aceia și apoi până la moară. Vedeți golfulețul acela? Acolo e locul cel mai bun. O dată am împușcat acolo șaptesprezece becațe. Să ne despărțim, luăm fiecare câte un câine, și ne întâlnim la moară.
— Ei, cine o ia la dreapta și cine la stânga? Întrebă Stepan Arkadici. La dreapta e mai larg. Duceți-vă voi amândoi. Eu apuc la stânga, propuse el, parcă nepăsător.
— Foarte bine! Hai, noi o să împușcăm mai mult vânat decât dânsul. Ei, hai să mergem! Izbucni Vasenka.
Levin trebui să primească. Se despărțiră.
De îndată ce vânătorii se înfundară în baltă, câinii începură să caute, îndreptându-se spre locurile cu apă ruginie. Levin cunoștea felul de a căuta al Laskăi, cercetător și cu luare-aminte. Ea știa și locul. Aștepta să se ridice cârdul de becațe.
— Veslovski, treci alături, alături! Spuse Levin cu jumătate de glas către tovarășul său, care plescăia în urma lui; de când scăpase Vasenka focul pe balta de la Kolpeno, Konstantin Dmitrici se tot uita la gura puștii sale.
— Nu! N-o să te încurc. Nu te-ngriji de mine. Dar Levin își amintea fără să vrea de cuvintele lui Kitty, care-i spusese la despărțire: „Băgați de seamă să nu vă împușcați!”
Câinii se apropiau din ce în ce mai mult, luându-se la întrecere, fiecare din altă direcție. Levin aștepta cu atâta încordare să sară becața, încât ori de câte ori plescăia tocul cizmelor lui Veslovski, când acesta le scotea din mocirlă, îi părea un țipăt de becață; și de fiecare dată apuca pușca și-i strângea patul.
Pac! Pac! Răsună la urechea lui.
Vasenka trăsese într-un stol de rațe care se rotea peste baltă, trecând pe deasupra lor dincolo de bătaia puștii. Levin nu apucă să-și întoarcă privirea, că și țâșni o becață, apoi alta și alta… se ridicară încă vreo opt, una după alta.
Stepan Arkadici trăsni o becață chiar în clipa când aceasta se pregătea să-și înceapă croșetele. Pasărea căzu glonț în mlaștină. Apoi ochi fără grabă altă becață, care zbura la mică înălțime spre rogoz. O dată cu bubuitul împușcăturii căzu și pasărea. Se vedea cum se zbate ca să fugă de pe cositura de rogoz, dând din aripa neatinsă, albă pe dedesubt.
Levin a fost mai puțin norocos. Trase în cea dintâi becață prea aproape și o scăpă. Ochi din nou când începu să se înalțe în văzduh; dar în aceeași clipă îi zbură alta de la picior și-i atrase atenția. Nici cu al doilea foc nu o nimeri.
Până să-și încarce vânătorii puștile sări încă o becață. Dar Veslovski, care își și încărcase pușca, trase la fața apei încă două focuri cu ploaie.
Stepan Arkadici își ridică becațele, îl privi pe Levin cu ochii strălucitori și spuse:
— Ei, acum să ne despărțim.
Trăgând ușor piciorul stâng și ținând pușca pregătită, Stepan Arkadici își fluieră câinele și trecu de partea cealaltă. Levin și Veslovski porniră în partea opusă.
Așa se întâmpla totdeauna cu Levin. Când greșea primul foc, el se înfierbânta, se necăjea și trăgea prost toată ziua. La fel se petrecură lucrurile și în ziua aceea.
Erau foarte multe becațe. Săreau într-una din fața câinelui și de la piciorul vânătorilor. Levin și-ar fi putut drege norocul, dar cu cât trăgea mai des, cu atât mai mult se făcea de râs față de Veslovski. Acesta, vesel, trăgea la focuri cu nemiluita, nu împușca nimic și nu se sinchisea câtuși de puțin de neizbânda lui.
Levin se grăbea, nu-și putea recăpăta stăpânirea de sine, se înfierbânta din ce în ce mai tare și ajunse să tragă fără nădejdea de a mai nimeri.
Parcă și Laska își dădea seama de asta. Începu să caute mai leneș, uitându-se la vânători cu nedumerire și cu dojana.
Răsunau împușcături după împușcături, vânătorii erau învăluiți în fum de praf de pușcă, însă în plasa încăpătoare a torbei nu se aflau decât trei becaține, ușurele, dintre care una fusese ucisă de Veslovski, iar alta de amândoi. Între timp de cealaltă parte a bălții împușcăturile bufneau mai rar, dar toate nimereau din plin, după cum i se părea lui Levin, căci aproape de fiecare dată se auzea: „Krak, Krak, apporte!”
Asta-l enerva pe Levin și mai mult. Becațele roiau în văzduh fără întrerupere pe deasupra rogozului, din toate părțile se auzeau neîncetat plescăituri pe pământ, iar în văzduh țivlituri. Becațele, care se ridicau după ce se roteau în aer, se lăsau jos, în fața vânătorilor. În loc de doi hultani, zeci de păsări de pradă pluteau acum, țipând pe deasupra bălții.
Levin și Veslovski străbătură mai mult de jumătate din baltă și ajunseră la un loc unde fâneața mujicilor, împărțită în loturi lungi, dădea în rogoz; loturile erau însemnate fie prin pârtii bătătorite, fie prin câte un rând de iarbă cosită. Jumătate din aceste loturi erau gata cosite.
Deși nu prea avea nădejde să găsească tot atâta vânat pe loturile necosite ca pe cele cosite, Levin făgădui lui Stepan Arkadici să-l întâlnească mai departe și porni înainte cu însoțitorul său atât pe fâșiile de iarbă cosită, cât și pe cele necosite.
— Hei, vânătorilor! Îi chemă un mujic, care ședea jos lângă o căruță cu caii deshămați. Poftim de ospătați cu noi: Poftim la niște băuturică.
Levin aruncă o privire într-acolo.
— Hai, nu vă codiți! Răcni un mujic bărbos, vesel, cu fața roșie, rânjindu-și dinții albi și ridicând o garafă verzuie, care strălucea la soare.
— Qu'est-ce qu'ils disent?36 îl întrebă Veslovski.
— Ne cheamă la un păhăruț de votcă. Probabil că și-au împărțit fânețele. Eu unul aș bea, zise Levin cu oarecare viclenie, nădăjduind că Veslovski se va lăsa ispitit de votcă și se va duce la mujici.
— De ce ne poftesc?
— Așa. Vor să petreacă. Hai, du-te la ei. O să ți placă.
— Allons, c'est curieux37.
— Du-te, du-te. Ai să găsești drumul la moară! Îi strigă Levin și, aruncând o privire îndărăt, văzu cu plăcere cum Veslovski, aplecat înainte, poticnindu-se cu picioarele, sale obosite și ținând pușca în cumpănire, ieșea din baltă în dreptul mujicilor.
— Hai și dumneata! Îi strigă un mujic lui Levin. Vino, să te înfrupți din plăcintă.
Levin avea o poftă cumplită să bea votcă și să mănânce o bucată de pâine. Îi slăbiseră puterile. Simțea că de-abia își putea scoate din mlaștină picioarele care i se împleticeau. Șovăi câteva clipe, dar cățeaua căzu în aret și oboseala i se risipi ca prin farmec. Se îndreptă ușor prin mlaștină spre câine. O becață îi zbughi de la picior. Trase și o nimeri, dar câinele rămase mai departe în aret. „Pil!” De la câine se ridică altă becață. Levin trase, avea însă o zi nefericită: dădu greș; iar când se duse să găsească becața ucisă, nu o găsi nici pe aceea. Scotoci tot rogozul, dar Laska nu mai credea că Levin împușcase vânatul. Când o trimitea să caute, ea se prefăcea că îl caută, însă de fapt nu-l căuta.
Chiar și fără Vasenka, pe care Levin arunca toată vina ghinionului, lucrurile nu se îndreptară. Și aici mișunau becațele, însă Levin dădea mereu greș.
Razele piezișe ale soarelui erau încă fierbinți. Hainele lui, leoarcă de sudoare, i se lipeau de trup. Cizma din stânga, grea, plină de apă, clefăia. Pe fața-i pătată de negreala prafului de pușcă se prelingeau broboane de sudoare. Gura îi era amară. În nas simțea numai iz de praf de pușcă și de metal încins. În urechi îi răsunau neîntrerupt țivliturile becațelor. De țevi nici nu te puteai atinge, atât erau de încinse. Inima îi bătea scurt și repede. Mâinile îi tremurau de enervare. Picioarele obosite i se împleticeau și se poticneau în popândacele cu ierburi din mlaștină. Dar el mergea mereu înainte și trăgea într-una; în sfârșit, când făcu o greșeală prea boacănă, își trânti de pământ pușca și pălăria.
„Trebuie să-mi vin în fire!” își zise Konstantin Dmitrici și-și ridică pușca și pălăria. Chemă ia picior cățeaua și ieși din baltă. Când ajunse pe uscat, Levin se așeză pe un popândac, se descălță și-și scurse apa din cizmă. Se apropie de baltă, bău zdravăn din apa cu gust de rugină, își udă țevile încinse ale puștii și se spălă pe față și pe mâini.
După ce se răcori, se îndreptă din nou spre același loc unde se lăsaseră becațele, cu hotărârea neclintită de a nu-și mai pierde firea.
Levin hotărî să fie calm, dar se petrecu același lucru. Atingea cu degetul trăgaciul înainte de a fi ochit. Totul mergea din ce în ce mai prost.
N-avea în torbă decât cinci bucăți când ieși din baltă la anini, unde trebuia să-l întâlnească pe Stepan Arkadici.
Înainte de a-l zări pe Oblonski, Levin îi văzu câinele. Negru de nămolul împuțit al bălții, Krak țâșni de după o rădăcină răsucită de anin și, cu un aer de învingător, se mirosi cu Laska. După Krak, în urma animalului, se ivi statura chipeșă a lui Stepan Arkadici. Roșu și leoarcă de sudoare, cu gulerul descheiat, el venea în întâmpinarea lui Levin, trăgând ușor piciorul, ca și mai înainte.
— Cum v-a mers? Ați tras mult? Zise Stepan Arkadici zâmbind voios.
— Dar tu? Îl întrebă Levin. N-avea însă nevoie să-l mai întrebe, căci îi vedea torba plină.
— Binișor.
Avea paisprezece bucăți.
— Strașnică baltă! Desigur că te-a încurcat Veslovski. Când doi pușcași trebuie să vâneze cu un singur câine, nu le prea vine la îndemână, spuse Stepan Arkadici, micșorându-și izbânda.
XI.
Când Levin, însoțit de Stepan Arkadici, ajunse la izba mujicului la care trăgea de obicei, îl găsi acolo pe Veslovski. Ședea pe o băncuță în mijlocul casei, ținându-se cu amândouă mâinile de ea; un soldat, fratele gazdei, îi trăgea cizmele pline de noroi. Vesel, Vasenka râdea cu râsul lui molipsitor.
— De-abia am picat și eu. Ils ont été charmants38. Închipuiți-vă, mi-au dat să beau și să mănânc. Ce pâine! O minune! Délicieux!39 Și ce votcă! N-am băut niciodată ceva mai gustos! N-au vrut să ia bani pentru nimic în lume. Tot spuneau: „Să nu vă fie cu supărare”.
— De ce să ia bani? Ați fost oaspetele lor. Doar nu li-e votca de vânzare! Zise soldatul, scoțându-i în cele din urmă cizma udă cu ciorapul înnegrit.
Cu toată necurățenia adusă în izbă de cizmele vânătorilor și de câinii murdari care se lingeau într-una, cu tot mirosul de baltă și de praf de pușcă ce se încinse înăuntru, și deși lipseau cuțitele și furculițele, pușcașii cinară și băură ceai cu atâta poftă, cum se mănâncă numai la vânătoare. Spălați și curați, tustrei se duseră în șura de fân, unde vizitiii pregătiseră așternutul pentru boieri.
Cu toate că se înnoptase, nici unui vânător nu-i era somn.
Vorba lâncezi la început între amintiri și povestiri despre felurite lovituri, câini și despre vânătorile de odinioară, și alunecă apoi asupra unui subiect care-i interesa pe tustrei.
Stârnit de cuvintele de admirație ale lui Vasenka, care nu înceta de a lăuda frumusețea serii, mireasma finului, farmecul căruței sfărâmate (i se păruse sfărâmată, fiindcă fusese scoasă de pe roțile de dinainte), inima bună a mujicilor care-l cinstiseră cu votcă și câinii culcați fiecare la picioarele stăpânului sau – Stepan Arkadici povesti despre o vânătoare minunată la Malthus, unde fusese cu un an mai înainte. Malthus era un vestit și bogat antreprenor de căi ferate.
Descrise bălțile arendate de Malthus în gubernia Tver și în ce stare le ținea, apoi trăsurile și docarele care-i duceau pe vânători, și cortul întins pe malul bălții pentru gustarea de dimineață.
— Nu pricep de loc, îl întrerupse Levin, ridicându-se din așternutul lui de fân, cum nu te dezgustă asemenea oameni! Desigur că o gustare la care se bea Laffitte e foarte plăcută, dar cum nu te dezgustă tocmai luxul acesta? Toți oamenii ăștia fac bani, întocmai ca otcupcicii care se îmbogățeau într-un chip rușinos fără să le pese de disprețul celorlalți, știind că în cele din urmă averile adunate necinstit pot răscumpăra până și disprețul.
— Foarte adevărat! Exclamă Vasenka Veslovski. Perfect! Oblonski, firește, o face numai din bonhomie40, dar alții spun: „Chiar și Oblonski frecventează casa lui…”
— Ba de loc! (Levin simți că Oblonski zâmbea rostind aceste cuvinte.) Eu nu-l socot mai necinstit decât oricare dintre negustorii sau nobilii bogați. Și unii și alții au făcut avere deopotrivă prin muncă sau printr-un efort intelectual.
— Bine, bine, dar prin ce muncă? Să capeți o concesie și s-o revinzi, asta-i muncă?
— Firește că da. E muncă în sensul că dacă n-ar fi existat el și alții ca dânsul, n-am fi avut nici căi ferate.
— Cum poți să asemuiești munca asta cu a mujicului sau a savantului?
— Să zicem ca nu, totuși este o muncă, fiindcă activitatea lui dă un rezultat – calea ferată. Dar tu ești de părere că liniile ferate sunt inutile.
— Asta e altă problemă. Sunt gata să recunosc că sunt folositoare. Orice achiziție însă, care nu corespunde muncii depuse, e necinstită.
— Dar cine este chemat să hotărască dacă într-adevăr corespunde ori nu?
— Dobândirea de bunuri pe căi necinstite, prin vicleșuguri, urmă Levin, dându-și seama că nu poate preciza limita dintre cinste și incorectitudine, seamănă, cu îmbogățirea bancherilor. Răul acesta, adică dobândirea de averi uriașe fără muncă, așa cum era pe vremea otcupurilor, nu și-a schimbat decât forma. Le roi est mort, vive le roi! 41 De îndată ce s-a desființat otcupul, s-au ivit căile ferate, băncile, adică tot averi făcute fără muncă.
— Da! S-ar putea să fie drept și cuminte ce spui… Krak, stai liniștit! Strigă Stepan Arkadici câinelui său, care se scărpina și răvășea tot fânul. Fiind convins probabil de justețea punctului său de vedere, el vorbea calm și fără grabă. Dar tu n-ai precizat hotarul dintre munca cinstită și cea necinstită. Faptul că eu am o leafă mai mare decât șeful meu de birou, care cunoaște lucrările mai bine decât mine, e lucru necinstit?
— Nu știu.
— Atunci să-ți spun eu. Faptul că tu primești pentru munca din gospodăria ta, să zicem, cinci mii de ruble, pe când gazda noastră, un mujic, nu scoate mai mult de cincizeci de ruble, oricât ar munci, asta e tot atât de incorect ca și faptul că eu primesc mai mult decât șeful meu de birou, iar Malthus – mai mult decât un maistru de la calea ferată. De fapt, eu cred că ciuda oamenilor împotriva celor bogați e numai din invidie…
— Nu. Nu e drept, zise Veslovski. Nu poate fi vorba de invidie. Afacerea asta are totuși ceva necurat în ca.
— Da-mi voie, urmă Levin. Spui că e nedrept ca eu să am cinci mii de ruble, iar mujicul – cincizeci. E adevărat! Simt că e o nedreptate, dar…
— Într-adevăr, așa e. Când stai să te gândești că noi mâncăm, bem, mergem la vânat, nu facem nimic, și el muncește veșnic, veșnic! Zise Vasenka Veslovski, gândindu-se probabil pentru întâia dată în viața lui la lucrul acesta și de aceea vorbind cu toată sinceritatea.
— Da. Îți dai seama de asta, însă nu-i cedezi moșia ta, spuse Stepan Arkadici, care-l ațâța pe Levin parcă într-adins.
În vremea din urmă, între cei doi cumnați se iscase parcă un fel de ostilitate ascunsă. Parcă de când țineau două surori începuse între ei o rivalitate, fiecare căutând să dovedească cine și-a orânduit mai bine viața. Și acum, acest sentiment începuse să se manifeste într-o discuție pe chestiuni personale.
— N-o dau, fiindcă nu mi-o cere nimeni; și chiar dacă aș vrea, n-aș putea s-o dau și nici n-aș avea cui, răspunse Levin.
— Dă-o mujicului ăstuia. N-are să te refuze.
— Cum să i-o dau? Să mă duc cu el și să fac un act de vânzare-cumpărare?
— Nu știu. Dacă ești convins că n-ai dreptul…
— Ba nu sunt convins de loc. Dimpotrivă, simt că n-am dreptul s-o dau, fiindcă am îndatoriri și față de pământ, și față de familie.
— Dă-mi voie. Dacă tu crezi că aceasta e o nedreptate, e de datoria ta s-o faci să înceteze…
— Încerc să fac acest lucru, dar negativ, în sensul că nu caut să adâncesc deosebirea de situații care există între mine și el.
— Să am iertare, dar ăsta e un paradox.
— Da. Explicația e cam sofistică, întări Veslovski. Hei, gospodarule, îi strigă Vasenka mujicului care, făcând să scârțâie ușa, intrase în șură. Ce e? Încă nu te-ai culcat?
— Ce culcat? Credeam că boierii s-au culcat, când colo, îi aud vorbind. Am de luat o coasă de aici. Nu mușcă oare câinele? Adăugă mujicul, călcând cu băgare de seamă cu picioarele goale.
— Dar dumneata unde o să te culci?
— Ne ducem să paștem caii.
— Ah, ce noapte! Izbucni Veslovski, aruncând o privire către lumina slabă a amurgului, spre un colț de casă și spre căruța fără cai, care se vedeau în cadrul larg al ușii deschise. Ascultați! Se aud cântând niște voci de femei. Și nu-i zic urât. Cine cântă, gospodăriile?
— Niște fete de la curte, de aici, de-alături.
— Hai să ne plimbăm. Tot n-o să putem dormi. Hai, Oblonski!
— Cum aș face să pot ședea și culcat, dar și să plec? Răspunse Oblonski, întinzându-se. Tare bine e să stai culcat!
— Atunci, mă duc singur! Hotărî Veslovski, sculându-se repede și încălțându-se. La revedere, domnilor! Dac-o fi frumos, vă chem. Mi-ați oferit vânat berechet. N-am să vă uit.
— Nu-i așa că e băiat simpatic? Întrebă Oblonski, după ce ieși Veslovski, și mujicul închise ușa în urma lui.
— Da, e simpatic, răspunse Levin, gândindu-se mai departe la subiectul convorbirii de mai înainte.
I se părea că-și exprimase cât putuse de limpede ideile și sentimentele. Totuși acești oameni, amândoi, deștepți și sinceri, îi spuseseră într-un glas că se mângâie cu sofisme. Asta îl punea pe gânduri.
— Și așa, dragul meu. Una din două: ori recunoști că orânduirea actuală a societății este dreaptă, și atunci poți să-ți aperi drepturile, ori recunoști că te bucuri de avantaje nedrepte, cum fac de altfel și eu, și te bucuri de ele cu plăcere.
— Nu, dacă te-ai bucura de avantaje nedrepte, nu te-ai putea folosi cu plăcere de bunurile acestea. Eu, cel puțin, n-aș fi în stare. În ceea ce mă privește, trebuie să simt înainte de orice că nu sunt vinovat.
— Și ce-ar fi, la urma urmei, dacă ne-am duce și noi? Întrebă Stepan Arkadici, obosit probabil de atâta gândire. Tot nu putem adormi. Hai să mergem!
Levin nu răspunse. Îl urmărea ceea ce se spusese în timpul convorbirii, și anume: că încearcă să fie drept numai în sens negativ. „Oare numai negativul poate să fie drept?” se întrebă el.
— Ce tare miroase fânul proaspăt! Zise Stepan Arkadici, ridicându-se într-un cot. Nu-i chip să adormi, și pace! Vasenka trebuie să fi pus ceva la cale acolo. N-auzi hohote de râs și glasul său? Vrei să mergem și noi? Hai!
— Nu. Nu merg.
— Nu cumva faci și asta tot din principiu? Adăugă Stepan Arkadici cu un surâs, căutându-și pe întuneric cascheta.
— Nu din principiu. De ce să mă duc?
— Calci rău, ți-o spun eu, îl dăscăli Stepan Arkadici, găsind cascheta și ridicându-se în picioare.
— Adică de ce?
— Crezi că nu mi-am dat seama de relațiile dintre tine și soția ta? Am văzut că plecarea pentru două zile la vânătoare era o problemă de o importanță capitală pentru voi. Asta e frumos ca idilă, dar nu e pentru toată viața. Soțul trebuie să fie independent. Are interesele lui bărbătești. Soțul se cuvine să fie bărbat, încheie Oblonski deschizând ușa.
— Adică ce ar trebui să fac? Să umblu după slujnicele de la curte? Îl întrebă Levin.
— Și de ce nu, dacă-ți face plăcere! Ça ne tire pas a conséquence42. Soția mea nu s-ar simți rău din pricina asta și eu aș petrece. Lucrul de căpetenie este să-ți ferești sfințenia casei. Acasă să nu se întâmple nimic; nu trebuie însă să-ți legi mâinile.
— Se poate, răspunse rece Levin și se întoarse pe cealaltă parte. Mâine dimineața trebuie să plecăm devreme. N-am să scol pe nimeni. Am să pornesc cum s-o crăpa de ziuă.
— Messieurs, venez vite!43 se auzi glasul lui Veslovski, care se întorcea. Charmante! Eu am descoperit-o. Charmante! O adevărată Gretchen. Am și făcut cunoștință. E într-adevăr grozav de drăguță! Povestea el mulțumit, de parcă fata ar fi fost făcută așa de nostimă anume pentru dânsul și-și arăta mulțumirea față de cel ce i-o pregătise lui.
Levin se prefăcea ca doarme; iar Oblonski își puse pantofii, aprinse o țigară și ieși din șură. În curând, glasurile li se stinseră în depărtare.
Levin nu putu adormi multă vreme. Auzea cum ronțăiau caii fânul, apoi cum se pregătea gospodarul să plece eu fiul cel mare și cum porni cu caii la păscut. Mai târziu, auzi cum soldatul împreună cu nepotul său, mezinul gospodarului, se cuibăriră! Să se culce de cealaltă parte a șurii. Auzi cum copilul împărtășea unchiului, cu glas subțirel, impresia făcută de câini, care i se părură uriași și înspăimântători. În sfârșit, copilul întrebă ce vor vâna câinii. Soldatul îi răspunse cu glas răgușit și somnoros că vânătorii au să se ducă mâine la baltă, unde au să tragă cu puștile; iar în cele din urmă, ca să scape de întrebările băiatului, îi spuse: „Culcă-te, Vaska, hai, culcă-te, că de nu…” Peste puțin timp, soldatul începu să sforăie și totul amuți. Nu se auzea decât nechezatul cailor și țivliturile becațelor. „Oare numai în mod negativ? Își repeta Levin întrebarea. Ei și? Eu nu sunt de vină.” Și începu să se gândească la ziua de mâine.
„Mâine dimineață am să plec devreme și o să încerc a-mi păstra sângele rece. Sunt o sumedenie de becațe. Se află și duble. Când am să mă întorc, voi găsi un bilet de la Kitty. Da. Cred că Stiva are dreptate. Nu mă port bărbătește cu dânsa. Am ajuns ca o muiere… Dar ce e de făcut? Și aici, tot în mod negativ…?”
Auzi prin somn râsetele și glasurile vesele ale lui Veslovski și Stepan Arkadici. Deschise o clipă ochii: răsărise luna. Cei doi prieteni stăteau de vorbă în fața ușii deschise, scăldați de lumina vie a lunii. Stepan Arkadici spunea ceva despre frăgezimea fetei, pe care o asemuia cu o alună proaspătă, dezghiocată de curând. Iar Veslovski, hohotind cu râsul său molipsitor, repeta ceva spus probabil de un mujic. „Fă-te luntre și punte și ia-ți femeia ta!” Levin rosti ca prin vis:
— Domnilor, mâine, cum s-o crapă de ziua! și adormi.
XII.
Deșteptându-se în zori, Levin încercă să-și trezească tovarășii de vânătoare. Vasenka, culcat pe pântece și ținând întins piciorul descălțat și numai în ciorap, dormea atât de adânc, încât, eu toată străduința lui Levin, nu răspunse nimic. Oblonski refuză prin somn să plece așa de dimineață. Chiar și Laska, care dormea încolăcită la marginea fânului, se sculă în silă și-și întinse alene, pe rând, picioarele de dindărăt, dezmorțindu-și-le. Levin se încălță, își luă pușca și, deschizând cu băgare de seamă ușa șurii, care scârțâia, ieși pe uliță. Vizitiii dormeau lângă trăsuri. Caii moțăiau, numai unul ronțăia leneș ovăz, împrăștiindu-l cu botul în iesle. Afară stăruia încă lumina slabă de dinainte de mijitul zorilor.
— De ce te-ai sculat așa devreme, conașule? Îl întrebă prietenos bătrâna gazdă, care tocmai ieșise din izbă, vorbindu-i ca unui vechi prieten.
— Plec la vânat, mătușico. Pot trece pe aici, spre baltă?
— Ia-o de-a dreptul prin dosul casei, pe arii și prin cânepiști, dai acolo într-o potecuță…
Pășind cu grijă cu picioarele-i goale, arse de soare, bătrâna îl petrecu pe Levin și-i deschise o portiță care dădea spre o arie.
— Pe-aici te lași drept la baltă. Ai noștri s-au dus într-acolo încă de-aseară.
Laska alerga voioasă, înainte, pe potecă. Levin mergea în urma ei cu pași repezi și ușori, uitându-se mereu la cer. Vroia să ajungă la baltă înainte de răsăritul soarelui. Dar soarele nu zăbovea. Luna, care lumina încă pe când ieșise Levin, acum lucea ca argintul viu. Luceafărul dimineții, care mai înainte strălucea așa de puternic, aproape nu se mai vedea.
Niște pete pe câmpul îndepărtat, nelămurite mai înainte, prindeau chip: erau niște căpițe de secară. Rouă, nezărită încă fără lumina soarelui în cânepa înaltă și aromată care fusese rărită, uda picioarele și bluza lui Levin până mai sus de brâu. În liniștea limpede a dimineții se deslușeau chiar și zvonurile cele mai slabe. O albină trecu în zbor pe lângă urechea lui Levin, șuierând ca un glonț. El aruncă o privire atentă în juru-i. Mai văzu o albină și încă una. Veneau de peste gardul de nuiele al prisăcii și se mistuiau pe deasupra cânepiștii, spre baltă.
Potecuța îl duse de-a dreptul la baltă. Puteai ghici unde e balta după aburii care se ridicau din ea – ici mai deși, colo mai rari, încât rogozul și tufele de răchită se legănau pe aburi ca niște ostroave. Pe malul bălții și la marginea drumului, copiii și mujicii care păzeau caii ședeau culcați și dormeau acoperiți cu sumanele, așteptând faptul zilei. În apropiere umblau trei cai împiedicați. Unul zornăia din piedica de fier. Laska mergea alături de stăpânul său. Cerea să fie lăsată înainte și se uita împrejur. Trecând de mujicii care dormeau și ajungând în dreptul primelor tufe de ierburi, Levin cerceta țevile puștii și dădu drumul câinelui. Un cal murg de vreo trei ani, bine hrănit, văzând dinele, se smuci într-o parte, își răsuci coada și sforăi. Ceilalți cai se speriară și ei. Bălăcindu-se prin apă cu picioarele împiedicate și făcând cu copitele prin clisa groasă un zgomot ce aducea a plescăit de palme, caii începură să sară, ca să iasă din baltă. Laska se opri, privind ironic caii și uitându-se întrebător la Levin. Acesta o mângâie și-i fluieră, în semn că poate începe.
Cățeaua porni în fugă, voioasă și grijulie, peste mlaștina care se legăna sub ea.
Intrând în baltă, printre miresmele cunoscute de rădăcini de ierburi palustre, de rugina-apei și prin izul străin al baligii de cal, Laska simți parcă, răspândit pretutindeni, un miros de pasăre, cea mai mirositoare pasăre, care o tulbura mai mult decât toate celelalte. Pe alocuri în mușchi și pe brusturii de baltă, izul acesta era foarte puternic, dar cățeaua nu se putea lămuri din ce parte venea mai mult și de unde mai puțin. Ca să descopere firul miresmei, ea trebuia să meargă mai departe, în bătaia vântului. Laska parcă nu-și mai simțea picioarele; sărea într-o fugă încordată. Dacă ar fi fost nevoie, s-ar fi putut opri din fiecare salt. Se întoarse la dreapta, ca să se ferească de vântulețul care sufla dinspre răsărit înainte de mijitul zorilor, și porni cu botul împotriva vântului. Cu nările umflate, trăgând aer în piept, cățeaua simți numaidecât nu numai urmele păsărilor, ba că și ele erau acolo, înaintea ei… și nu numai una, ci multe. Își încetini goana. Păsările se aflau acolo, dar unde anume nu se putea încă dumiri. Ca să găsească locul, Laska începu să facă un cerc, când glasul stăpânului ei îi abătu deodată luarea-aminte în altă parte. „Laska, aici”, îi strigă Levin, arătându-i altă direcție.” Laska rămase câtva timp locului, parcă întrebându-l dacă n-ar fi mai bine să meargă, mai departe, încotro pornise ea. El însă repetă porunca cu glas supărat, arătând spre niște popândace acoperite cu apă, unde nu putea fi nimic. Laska îl ascultă, prefăcându-se că începe să caute, ca să-i facă plăcere. Scotoci printre ierburi și se întoarse în locul de unde plecase; acolo simți numaidecât din nou vânatul.
Acum, când Levin n-o mai încurca, Laska știa ce avea de făcut. Fără să se uite unde calcă, poticnindu-se cu ciudă în popândacele mai înalte, cățeaua cădea în apă, dar își revenea datorită picioarelor sale sprintene și puternice. Începu, în sfârșit să facă un cerc, care trebuia s-o lămurească cum stau lucrurile. Mirosul lor o izbea din ce în ce mai tare și mai deslușit. Deodată, Laska înțelese că una din ele era acolo, după tufa aceea, la cinci pași de dânsa. Se opri. Tot trupul îi încremeni. Din pricina picioarelor scurte, cățeaua nu putea vedea nimic în fața sa. Știa însă după miros ca pasărea nu putea fi mai departe de cinci pași. Stătea în aret, simțind-o tot mai puternic, și aștepta plină de încântare. Coada ei întinsă și încordată tresărea ușor din vârf. Cățeaua își ținea gura puțin întredeschisa și urechile ciulite; o ureche i se răsfrânse din fuga. Laska răsufla greu, dar cu luare-aminte și, cu mai mare băgare de seamă, întoarse spre stăpânul său nu atât capul, cât ochii. Levin, cu o expresie pe care i-o cunoștea bine, și cu niște ochi care-i păreau Laskăi înfricoșători, înainta, poticnindu-se în popândace și mult prea încet după părerea ei. I se părea că Levin pășea încet, deși alerga.
După felul cum caută cățeaua care se lipise cu pântecele de pământ, cu gura ușor întredeschisa și parcă vâslind târâș cu picioarele de dinapoi – Levin înțelese că Laska dăduse peste duble. Rugându-se lui Dumnezeu să izbândească, mai ales cu primul foc, Levin se apropie în fuga de cățea. Ajuns lângă ea, privi înainte și, de la înălțimea lui, văzu cu ochii ceea ce Laska văzuse cu nasul. În cotlonul dintre două popândace se zărea o dublă. Aceasta întoarse capul și ascultă; apoi, abia desfăcându-și aripile și strângându-și-le iarăși, se mistui după o tufă, dând stângaci din coadă.
— Pil, pil! Strigă Levin, împingând-o de la spate.
„Dar nu pot să mă mișc, părea că se gândește cățeaua, încotro să pornesc? De aici le simt, dar, dacă înaintez, n-am să-mi mai dau seama unde sunt și cine sunt.” Dar Levin o îmbrânci cu genunchiul și, cu o șoaptă emoționată rosti:
— Pil, Lasocika, pil!
„Ei, fie! Dacă ține numaidecât, o fac, însă nu mai răspund de mine”, păru să-și spună Laska și izbucni înainte printre popândace, cât o țineau picioarele. Acum nu mai mirosea nimic. Vedea numai și auzea, dar nu pricepea nimic.
La zece pași de locul unde stătuseră mai înainte, se ridică o dublă cu un huruit gros și cu fâlfâitul de aripi caracteristic. În urma împușcăturii, pasărea bufni greu, cu pieptul alb, în mlaștină. O altă dublă nu mai aștepta câinele, ci sări singură din spatele lui Levin.
Când Konstantin Dmitrici se întoarse spre dânsa, pasărea era departe; totuși, focul o nimeri. După ce zbură vreo douăzeci de pași, dubla se înălță drept în sus și, după ce se învârti în aer, bufni deodată pe un loc tare, ca o minge aruncată.
„De aici iese ceva!” gândi Levin, vârând în torbă dublele calde și grase. Ce zici, Lasocika, facem treaba?”
După ce-și încarcă pușca, Levin porni mai departe. Soarele, ascuns după nori, răsărise. Pierzându-și strălucirea, luna înălbea pe cer, ca un nouraș. Nu se mai zarea nici o stea. Argintii mai înainte sub rouă, popândacele păreau acum de aur. Rugina-apei părea chihlimbar. Albăstriul ierburilor se topise într-un verde gălbui. Păsările de baltă roiau în stufărișurile de lângă pârău, care scăpărau de rouă, întinzând umbre lungi. Un uliu se trezise; stătea pe o căpiță, întorcând capul când într-o parte, când într-alta, și arunca uneori priviri nemulțumite peste baltă. Stăncuțele treceau în zbor spre câmp. Un băiețaș cu picioarele goale mâna caii către un bătrân, care se ridicase de sub suman și începu să se scarpine.
Fumul împușcăturilor punea pete albe ca laptele pe verdele ierbii.
Un băiețel se apropie fuga de Levin.
— Nene, ieri au fost rațe pe aici! Îi strigă băiatul și porni mai departe după dânsul.
În fața acestui băiețaș oare-l privea cu admirație, Levin simți o plăcere îndoită să împuște încă trei becațe, una după alta.
XIII.
Superstiția vânătorilor, care cred că dacă primul foc tras este norocos, vânătoarea va fi bună, se dovedi a fi întemeiată.
Levin, obosit, flămând, dar fericit, se-ntoarse la căsuța din sat, peste ora nouă – după ce bătuse vreo treizeci de verste – cu nouăsprezece bucăți de vânat nobil și cu o rață pe care o spânzurase la brâu, pentru că nu mai încăpea în torba! Tovarășii săi de vânătoare se treziseră de mult. Avuseseră timp să le vină pofta de mânare și să ia gustarea de dimineață.
— Stați, stați, știu că sunt nouăsprezece, spuse Levin, numărând încă o dată becațele și dublele, zgârcite, cu picioarele încârligate, pline de sânge închegat, cu capetele sucite într-o parte. Din aerul lor mândru, pe care-l avuseseră când se ridicau în zbor înaintea lui, nu mai rămăsese nimic.
Socoteala era bună. Invidia lui Stepan Arkadici îi făcu plăcere lui Levin. Îl mai bucura și faptul că, întorcându-se la gazdă, îl găsi pe trimisul lui Kitty, care și sosise cu un bilețel.
„Sunt vesela și sănătoasă tun. Dacă te îngrijorează starea mea, atunci poți să fii și mai liniștit decât înainte. Am un nou paznic al sănătății mele, pe Maria Vlasievna (moașa, o persoană nouă și importantă în viața de familie a lui Levin). A venit să mă vadă. M-a găsit foarte sănătoasă. Am oprit-o până te întorci tu. Toți suntem sănătoși și voioși. Te rog să nu te grăbești. Dacă vânătoarea merge bine, mai rămâi o zi.”
Vânătoarea izbutită și biletul de la soția sa erau două bucurii atât de mari, încât cele două neplăceri mici, suferite mai târziu, nu-l impresionară prea mult pe Levin.
Mai întâi, murgul lăturaș, probabil prea muncit în ajun, nu mânca și era trist. Vizitiul spunea că trebuie să aibă hernie.
— S-a istovit ieri, Konstantin Dmitrici, zise vizitiul. A fost mânat zece verste fără nici o socoteală!
O altă neplăcere care-i spulberase, la început buna dispoziție, dar de care râse el însuși, mai târziu, se datora faptului că nu mai rămăsese nimic din toate proviziile puse de Kitty cu atâta îmbelșugare, încât ai fi putut crede că n-au să le dea gata nici într-o săptămână.
În timp ce se întorcea obosit și flămând de la vânătoare, Levin se gândea cu atâta poftă la pateuri, încât – ajungând la gazdă – le și simțea mirosul și gustul în gură, așa cum adulmeca Laska vânatul. Abia intră, că și porunci numaidecât lui Filip să-i aducă pateurile. Când colo, nu numai pateurile se isprăviseră – ci și puii.
— Are un apetit grozav! Arătă Stepan Arkadici, râzând, spre Vasenka Veslovski. Nici eu nu mă pot plânge că mi-ar lipsi pofta de mâncare, dar pofta lui e cumplită.
— Atunci, ce-i de făcut? Întrebă Levin, aruncând lui Veslovski o privire posomorită. Filip, dă-mi niște friptura de vaca.
— S-a mâncat și friptura; iar oasele le-am dat la câini, îl anunță Filip.
Lui Levin îi păru atât de rău, încât zise necăjit:
— Să-mi fi lăsat și mie măcar ceva! Și-i veni să plângă de ciudă. Scoate mațele la păsări, spuse lui Filip cu voce tremurătoare, încercând să-l privească pe Vasenka, și bagă-le înăuntru urzici. Iar pentru mine caută măcar niște lapte.
După ce se satură de lapte, Levin se rușina că-și arătase necazul față de un om străin și începu să râdă de mânia lui de om flămând.
Pe sub seară ei mai bătură o dată câmpul, Veslovski împușcă și el câteva becațe, iar către noapte luară drumul spre casă.
Drumul la întors a fost tot atât de vesel ca și la dus. Veslovski ba cânta, ba-și amintea cu mare plăcere de întâmplările cu mujicii care-l cinstiseră cu votcă și-i spuseseră: „Să nu vă fie cu supărare”, sau aventurile nocturne cu alunele, cu fata de la curte și cu un mujic care-l întrebase dacă e însurat. Aflând că nu e însurat, mujicul îi spuse: „Să nu-ți curgă ochii după nevestele altora. Fă-te luntre și punte și ia-ți femeia dumitale.” Mai cu seamă vorbele astea îl făceau pe Veslovski să izbucnească în hohote de râs.
— În genere, sunt cât se poate de mulțumit de călătoria noastră. Dar dumneata, Levin?
— Și eu sunt foarte mulțumit, răspunse sincer Levin, care era foarte bucuros că nu mai avea nici un pic de dușmănie față de Vasenka Veslovski, așa cum avusese acasă, ba chiar era în cea mai prietenoasă dispoziție sufletească față de dânsul.
XIV.
A doua zi dimineață, la ora nouă, Levin – după ce-și inspecta gospodăria – bătu în ușa odăii în care dormea Vasenka.
— Entrez!44 îi strigă acesta. Iartă-mă! De-abia am isprăvit mez ablutions45, spuse el cu un zâmbet pe buze, stând înaintea lui numai în cămașă.
— Te rog să nu te jenezi. Levin se așeză lângă fereastră. Ai dormit bine?
— Ca mort. Și astăzi ar fi o zi bună de vânătoare!
— Dumneata ce iei dimineața: ceai sau cafea?
— Niciuna, nici alta. Iau o gustare. Dar sunt în întârziere, mi-e și rușine. Îmi închipui că doamnele s-au și sculat. E o vreme minunată de plimbare! Să-mi arăți, te rog, caii dumitale.
După ce se plimbară prin parc, trecură pe la grajd și făcură chiar împreună gimnastică la bare. Apoi Levin se întoarse acasă împreună cu musafirul sau și intră cu dânsul în salon.
— Am avut o vânătoare minunată! Suntem copleșiți de impresii, zise Veslovski apropiindu-se de Kitty, care ședea jos lângă samovar. Ce păcat că femeile sunt lipsite de aceste plăceri!
„Da, trebuie să vorbească și el ceva cu stăpâna casei”, se gândi Levin. Și iarăși i se păru ceva nepotrivit în zâmbetul lui, precum și în aerul de cuceritor, pe care-l avea vorbind cu Kitty.
Prințesa, care ședea de partea cealaltă a mesei împreună cu Maria Vlasievna și cu Stepan Arkadici, îl chemă pe Levin lângă dânsa și începu să-i vorbească despre mutarea la Moscova și despre pregătirea locuinței în vederea nașterii. După cum, în preajma nunții, lui Levin nu-i plăcuseră pregătirile, care prin nimicnicia lor jigneau măreția actului ce trebuia să se săvârșească – tot așa și acum îl jigneau pregătirile viitoarei nașteri, al cărei termen era socotit pe degete. Încerca mereu să n-audă conversațiile despre sistemul de înfășat viitorul copil. Căuta să-și întoarcă privirea și să nu vadă nenumăratele și misterioasele feșe croșetate, precum și trunchiurile acelea de pânză, cărora Dolly le dădea o importanță deosebită, și așa mai departe. Nașterea fiului său (Levin era convins că va fi băiat) – evenimentul acesta așteptat, în care nu putea încă crede, i se părea atât de extraordinar, fiindcă pe de o parte o fericire prea mare și deci cu neputință de atins, iar pe de altă parte, un eveniment atât de misterios încât faptul de a-l prevedea și de a vorbi despre el ca despre un lucru obișnuit îl jignea și-l revolta.
Dar bătrâna prințesă nu-i înțelegea sentimentele; ea vedea în sila lui de a se gândi și de a vorbi despre acestea ușurință și nepăsare. De aceea nu-l lasă în pace. Tocmai îl însărcinase pe Oblonski să se îngrijească de o locuință și acum îl chemase pe Levin lângă ea.
— Prințesă, eu nu mă pricep. Faceți cum doriți, îi spuse el.
— Trebuie să hotărâți când vă mutați.
— Drept să spun, nu știu. Atâta știu, că milioane de copii se nasc fără Moscova și fără doctori… De ce…
— Dacă e așa…
— Ba nu. Cum vrea Kitty.
— Cu Kitty nu se poate vorbi despre asta. Ce, vrei s-o sperii? Uite, Natalia Golițâna a murit primăvara trecută din pricina unui mamoș prost.
— Cum ai să spui dumneata așa am să fac, răspunse Levin, posomorât.
Prințesa începu să-i explice, el însă n-o asculta. Conversația cu prințesa îl enerva; dar nu atât discuția aceasta îl făcea să fie posomorât, cât cele ce se petreceau lângă samovar.
„Nu. Nu se mai poate răbda!” se gândea el, aruncând din când în când o privire spre Veslovski și spre soția sa, tulburata și îmbujorata. Veslovski, aplecat spre Kitty, îi spunea ceva cu frumosul său zâmbet.
În atitudinea lui Veslovski, în privirea și în surâsul lui se ascundea ceva impur. Levin văzu ceva impur chiar și în atitudinea și în privirea lui Kitty. Toate se întunecară din nou în ochii săi. Ca și acum două zile, el se simți dintr-o dată zvârlit, de la înălțimea fericirii, a liniștii și a demnități sale, într-o prăpastie de deznădejde, mânie și de înjosire. Se simți iarăși dezgustat de toți și de toate.
— Prin urmare, prințesă, fă cum vrei dumneata, adăugă el, uitându-se din nou la Veslovski și la Kitty.
— Grea e coroana țarului, rosti în glumă un proverb Stepan Arkadici, făcând probabil aluzie nu numai la conversația lui Levin cu prințesa, ci și ia pricina tulburării sale, pe care o observase. Ce târziu ai coborât astăzi, Dolly!
Toți se ridicară în întâmpinarea Dariei Alexandrovna. Vasenka se sculă o clipă și, cu lipsa de politețe față de doamne, caracteristică tinerilor din generația nouă, abia se înclină și-și urmă mai departe conversația cu Kitty, râzând de ceva.
— M-a necăjit Mașa. A dormit prost noaptea asta și acum e îngrozitor de mofturoasă, răspunse Dolly.
Vasenka și Kitty vorbeau despre același subiect discutat cu două zile mai înainte, despre Anna și problema dacă dragostea este mai presus de legile societății. Conversația aceasta îi displăcea lui Kitty, o tulburau atât subiectul cât și tonul lui Vasenka, dar mai cu seamă faptul că știa cum va reacționa soțul ei. Era însă lipsită de experiență și prea naivă ca să știe cum s-o curme și să-și ascundă stinghereala amestecată cu un fel de plăcere, pricinuită de atenția vădită a tânărului musafir. Kitty vroia să întrerupă conversația, dar nu știa cum. Își dădea seama că, orice gest ar fi făcut ar fi fost observat de soțul său și răstălmăcit împotrivă-i. Într-adevăr, când Kitty o întrebă pe Dolly ce e cu Mașa și când Veslovski, așteptând sfârșitul acestui schimb de vorbe plictisitoare pentru dânsul, o privi nepăsător pe Daria Alexandrovna – întrebarea aceasta îi păru lui Levin o viclenie nefirească și dezgustătoare.
— Ce zici? Mergem astăzi la cules ciuperci? Întrebă Dolly.
— Cum nu, mergem! O să merg și eu, zise Kitty și roși. Din politețe, ea vru să-l întrebe pe Veslovski dacă merge și el, dar nu-l întrebă. Unde te duci, Kostea? Își întrebă Kitty cu un aer vinovat soțul, când acesta trecu prin fața ei cu pași hotărâți. Aerul acesta de vinovăție al ei îi întări toate îndoielile.
— În lipsa mea a venit mecanicul și nu l-am văzut încă, îi răspunse Levin, fără să se uite la dânsa.
Coborî, dar – înainte de a ieși din birou – auzi pașii cunoscuți ai soției sale, care se apropia de dânsul cu o repeziciune imprudentă.
— Ce dorești? O întrebă el rece. Avem treabă.
— O clipă numai, spuse Kitty către mecanicul neamț, am de spus câteva cuvinte bărbatului meu.
Neamțul vru să iasă, dar Levin îi spuse:
— Numai câteva clipe.
— Trenul pleacă la trei? Întrebă neamțul. Să nu-l scap.
Levin nu-i răspunse și ieși cu Kitty.
— Ei, ce ai să-mi spui? O întrebă el în franțuzește.
N-o privea în față. Nu vroia să știe că lui Kitty, în starea în care se afla, îi tremura toată fața: avea o înfățișare jalnică, de femeie zdrobită.
— Eu… vreau să-ți spun că asta nu mai e viață, E un adevărat chin… vorbi Kitty.
— E lume în oficiu, răspunse Levin supărat. Te rog, fără scene.
— Atunci, hai de aici!
Intrară într-o odaie de trecere. Kitty vru să intre în camera de alături, însă englezoaica dădea acolo lecție Taniei.
— Hai în parc!
Acolo întâlniră grădinarul care curăța aleea de iarbă. Nici nu le trecea prin minte că acesta putea să vadă fața plânsă a lui Kitty și obrazul tulburat al lui Levin. Nu se gândeau că au înfățișarea unor oameni care fug de o nenorocire. Mergeau cu pași repezi înainte, simțind că trebuiau să-și spună ce aveau pe suflet, să rămână singuri, să se limpezească neînțelegerea dintre ei și să scape de chinul îndurat de amândoi.
— Așa nu mai e chip de trăit. E un adevărat chin! Sufăr și eu, suferi și tu. De ce? Îl întrebă Kitty, când ajunseră în sfârșit la o bancă singuratică din capătul unei alei de tei.
— Să-mi spui un singur lucru: recunoști că în tonul lui era ceva necuviincios, murdar, josnic, groaznic? A întrebă el, oprindu-se în fața ei cu aceeași atitudine ca în noaptea aceea, cu pumnii strânși la piept.
— Da, răspunse ea cu glas tremurător. Dar tu nu vezi, Kostea, că eu n-am nici o vină? De azi dimineață mă hotărâsem să-l pun la locul lui… însă oamenii ăștia… De ce a venit? Eram așa de fericiți! Izbucni ea, înecându-se în hohote de plâns, care-i cutremurau trupul împlinit.
Grădinarul se întreba cu mirare ce-i gonise, de ce fugiseră și ce putuseră ei găsi pe banca aceea care să-i bucure atât, de se întorceau acum în casă, trecând pe lângă dânsul, cu chipurile liniștite, înseninate.
XV.
După ce-și însoți nevasta sus la ea, Levin intră la Daria Alexandrovna; Dolly era și ea foarte necăjită în ziua aceea. Se plimba prin odaie și-și certa fetița care stătea la colț, plângând în hohote.
— Ai să stai toată ziua la colț, o să iei masa singură n-ai să vezi nici o păpușă, n-am să-ți mai cos nici o rochiță nouă, spunea Dolly, care nu mai știa cum s-o pedepsească. Nu. E o fetiță rea! Îi spuse Dolly lui Levin. De unde a luat apucăturile astea urâte?
— Dar ce-a făcut? Întrebă destul de nepăsător Levin, care dorea să-i ceară sfatul în chestiunea lui și-i era necaz că nu nimerise un moment prielnic.
— A fost cu Grișa în smeuriș – și acolo… nici nu pot să-ți spun ce a făcut… Regret de mii de ori pe miss Elliot. Asta de acum nu vede nimic, e o mașină… Figurez-vous que la petite…46
Și Daria Alexandrovna povesti crima Masei.
— Asta nu înseamnă nimic… Nu e nici o apucătură urâtă… e numai o ștrengărie, o potoli Levin.
— Dar de ce ești necăjit? Ce te-a adus la mine? Îl întrebă Dolly. Ce se întâmplă?
După tonul întrebării ei, Levin înțelese că va putea povesti ușor ceea ce avea de spus.
— Am fost în parc cu Kitty. E a. doua oară că ne certăm, de când… a venit Stiva.
Dolly îl privi cu o căutătură inteligentă, înțelegătoare.
— Spune, cu mâna pe inimă, dacă – nu vorbesc de Kitty – dacă acest domn… n-a avut o atitudine neplăcută… nu neplăcută, ci jignitoare chiar, pentru un soț?
— Cum să-ți spun… Stai acolo, stai în colț! Spuse Dolly, Masei care, văzând un surâs abia perceptibil pe figura mamei sale, se și întorsese. Din punct de vedere monden, el se poartă ca toți tinerii de astăzi. Il fait la cour a une jeune et jolie femme47, iar soțul, om de societate, nu trebuie să fie decât măgulit de așa ceva.
— Bine, bine, rosti Levin posomorât. Ei bine, dumneata ai observat?
— Nu numai eu, dar și Stiva a observat. Mi-a spus de-a dreptul după ceai: Je crois que Veslovski fait un petit brin de cour a Kitty48.
— Perfect! Acum sunt liniștit. Am să-l dau afară! Hotărî Levin.
— Cum așa, ai înnebunit? Exclamă Dolly îngrozită. Ce ți s-a năzărit, Kostea? Vino-ți în fire! Zise ea, izbucnind în râs. Hai, poți să te duci acum la Fanny, spuse ea Mașei. Nu! Dar dacă vrei, pot vorbi cu Stiva; are să-l ia cu dânsul. Ar putea să-i spună că așteptați musafiri. De altfel, Veslovski nu se potrivește cu atmosfera generală de aici.
— Nu, nu! Îi spun eu singur.
— Dar ai să te cerți cu el.
— De loc! Are să-mi facă plăcere, adăugă Levin cu ochii strălucind de o adevărata bucurie. Hai, iart-o, Dolly! N-are să mai facă, urmă el, gândindu-se la micuța criminală, care nu se dusese la Fanny, ci stătea nehotărâtă înaintea mamei sale, așteptând și căutându-i privirea pe sub sprâncene.
Dolly se uită la ea. Fetița începu să plângă cu sughițuri, îngropându-și fața în poala maică-sii. Dolly îi puse pe cap mâna ei slabă și delicată.
„Ce avem noi comun cu dânsul?” se gândi Levin și se duse să-l caute pe Veslovski.
Trecând prin antreu, porunci să se pună caii la trăsură, ca să plece la gară.
— I s-a rupt ieri un arc, răspunse feciorul.
— Atunci înhămați-i la droșcă. Cât mai repede. Unde e musafirul?
— S-a dus în odaia dumnealui.
Când Levin intră la Veslovski, acesta își scosese lucrurile din geamantan și-și rânduise noile romanțe; iar atunci tocmai își încerca jambierele de piele, ca să plece la călărie.
Fie că fața lui Levin exprima ceva deosebit, fie că Vasenka însuși simțea că „ce petit brin de cour” nu era la locul lui în această familie, dar el se zăpăci puțin când intră Konstantin Dmitrici – atât cât se poate zăpăci un om de societate.
— Călărești cu jambiere?
— Da. Așa e mult mai curat, răspunse Vasenka și, punând pe un scaun piciorul lui gras, încheie catarama de jos cu un zâmbet vesel, binevoitor…
Era într-adevăr un băiat bun, și Levin încercă un sentiment de milă pentru dânsul și de rușine fața de sine însuși, ca gazdă, când descoperi o umbră de sfială în privirea lui Veslovski.
Pe masă se afla o bucată din bățul pe care-l rupseseră împreună în dimineața aceea, în timpul exercițiilor de gimnastică, încercând să ridice niște bare umflate de ploaie. Levin luă în mâna bățul frânt și începu să-i rupă capătul așchiat, neștiind cum să înceapă.
— Vroiam… începu el și tăcu. Amintindu-și deodată de Kitty și de cele întâmplate, îi spuse, privindu-l țintă în ochi: Am poruncit să se pună caii la trăsură, pentru dumneata.
— Cum adică? Întrebă mirat Veslovski. Unde să mă duc?
— La gară, răspunse posomorât Levin, rupând așchii de la capătul bățului.
— Plecați, ori s-a întâmplat ceva?
— S-a întâmplat că aștept musafiri, răspunse Levin, rupând cu degetele sale puternice, din ce în ce mai repede, capetele așchiate ale bățului. Ba nu aștept nici un musafir și nici nu s-a întâmplat nimic, dar te rog să pleci. Poți să-ți explici cum vrei nepolitețea mea.
Vasenka își îndreptă statura.
— Vă rog să-mi explicați… ceru el demn, înțelegând în cele din urmă despre ce e vorba.
— Nu pot să-ți explic nimic, rosti Levin încet și rar, silindu-se să-și ascundă tremurul fălcilor. Dar e mai bine să nu întrebi.
Și deoarece capetele așchiate fuseseră rupte, Levin își încleșta degetele pe vârfurile groase ale bățului, pe care-l desfăcu în două, prinzând cu grijă bucata care era cât pe ce să-i scape.
Mâinile acestea încordate, precum și amintirea mușchilor pipăiți de dânsul în dimineața aceea în timpul exercițiilor de gimnastică, ochii lucioși, glasul scăzut și fălcile lui Levin care tremurau îl convinseră, probabil, pe Vasenka, mai bine decât vorbele. Se înclină, ridicând din umeri, și zâmbi cu dispreț.
— N-aș putea să-l văd pe Oblonski?
Gestul umerilor și zâmbetul lui Vasenka nu-l scoaseră din fire pe Levin.
„Ce-i mai rămâne altceva de făcut?” se gândi el.
— Am să ți-l trimit numaidecât.
— Ce absurditate! Exclamă Stepan Arkadici, aflând de la prietenul său că fusese dat afară din casă. Îl găsi pe Levin în parc, unde se plimba, așteptând plecarea musafirului. Mais c'est ridicule!49 Ce gărgăuni! Mais c'est du dernier ridicule!50 Ce ți s-a năzărit, dacă tânărul…
Dar se vede că gărgăunii bâzâiau mai departe în capul lui Levin; acesta păli din nou, când Stepan Arkadici vru să-i dea explicații. Îl întrerupse brusc:
— Te rog să nu-mi explici nimic. Nu pot face altfel. Îmi pare rău de tine și de dânsul; dar cred că plecarea lui nu e pentru el o supărare chiar așa de mare, iar pentru mine și pentru soția mea prezența lui era de nesuferit.
— Dar l-ai jignit. Et puis, c'est ridicule.51
— Și eu am fost jignit, și m-am frământat. Și cum de fapt n-am nici o vină, nu înțeleg de ce să sufăr!
— Zău, nu mă așteptam la așa ceva din partea ta! On peut etre jaloux, mais a ce point, c'est du dernier ridicule.52
Levin se întoarse repede, apucă pe alee și, îndepărtându-se de Stepan Arkadici, se plimbă mai departe singur încoace și încolo. Auzi în curând un hodorogit de droșcă și-l zări printre copaci pe Vasenka, așezat pe fân (din nefericire droșca n-avea leagăn), cu boneta lui scoțiană, hurducându-se la hopurile de pe drum.
„Ce-o mai fi și asta?” se gândi Levin, când un fecior ieși în fugă din casă și opri droșca. Era mecanicul de care Levin uitase cu totul. Mecanicul salută, spuse ceva lui Veslovski, apoi se urcă în droșcă și amândoi porniră la drum.
Oblonski și prințesa erau revoltați de purtarea lui Levin. Însuși Konstantin Levin se simțea nu numai ridicule din cale afară, ci vinovat și rușinat față de toată lumea. Amintindu-și însă de tot ce înduraseră el și soția sa, când se întrebă ce ar face dacă ar fi s-o ia de la capăt, își răspunse: „Tot așa!”
Cu toate acestea, spre sfârșitul zilei, toți – afară de prințesa, care nu-i ierta lui Levin purtarea avută în împrejurarea asta – erau neobișnuit de însuflețiți și de voioși, ca niște copii după ce și-au făcut pedeapsa, sau ca niște gazde după o recepție oficială grea. Seara, în lipsa prințesei, vorbeau despre izgonirea lui Veslovski ca despre un eveniment petrecut demult. Iar Dolly, care moștenise de la tatăl său darul de a povesti cu haz, o făcea pe Varenka să se prăpădească de râs, când îi istorisea pentru a treia și a patra oră, cu alte înflorituri umoristice, cum se gătise ea cu fundulițe noi în cinstea musafirului, cum intrase în salon… și deodată auzi huruitul unei droști. Cine credeți că era în ea?} însuși Vasenka în carne și oase, cu boneta lui de scoțian, cu romanțele și cu jambierele sale, cocoțat pe fân…
— Să fi pus cel puțin caii la cupeu! Pe urmă numai ce aud: „Stai” îmi zic, poate s-o fi milostivit de dânsul. Când colo, îi mai urcară în droșcă un neamț gras, și pe-aci ți-e drumul… Iar fundulițele mele au rămas de căruță!
XVI.
Daria Alexandrovna ținea să-și îndeplinească gândul de a se duce la Anna. Se temea că acest lucru avea s-o necăjească pe soră-sa și să facă cumnatului ei o neplăcere; își dădea seama câtă dreptate aveau soții Levin să nu dorească a avea vreo legătură cu Vronski, dar socotea ca o datorie să meargă în vizita la Anna și să-i arate astfel că, în ciuda noii situații în care se găsea, sentimentele sale rămăseseră aceleași.
Ca să nu ceară ajutorul familiei Levin pentru aceasta călătorie, ea trimise în sat să tocmească niște cai. Dar Levin, aflând, veni să-i facă mustrări.
— De ce îți închipui că mi-ar displăcea vizita pe care vrei s-o faci? Și chiar așa să fie, mi-ai face o neplăcere și mai mare neluând caii mei, o mustră Levin. Niciodată nu mi-ai spus hotărât că vrei să pleci. Dacă iei cai din sat, în primul rând mă necăjești pe mine, și în al doilea – ceea ce e principalul – țăranii au să se tocmească, dar n-au să te ducă până la capăt. Eu am cai; dacă nu vrei să mă superi, ia-i pe ai mei.
Daria Alexandrovna trebui să primească. Pentru ziua hotărâtă, Levin pregăti cumnatei sale patru cai și un schimb la mijlocul drumului. Alese cai de muncă și de călărie, nepotriviți unul cu altul, dar care puteau s-o ducă pe Dolly până la capătul călătoriei într-o singură zi. Era nevoie de cai și pentru bătrâna prințesă care pleca, și pentru moașă, așa ca Levin se simțea pus în încurcătură; totuși, legile ospitalității îl sileau să nu îngăduie ca Daria Alexandrovna să închirieze cai din sat, atâta vreme cât se afla în casa lui. Afară de asta, el știa că cele douăzeci de ruble cerute Dariei Alexandrovna pentru drum erau o sumă foarte însemnată pentru ea. Starea pecuniară a Dariei Alexandrovna era foarte proastă, și Levin punea la inimă acest lucru, ca și cum l-ar fi privit direct.
După sfatul lui Levin, Dolly plecă înainte de revărsatul zorilor. Drumul era bun, trăsura comodă, iar caii alergau voioși. Pe capră, lângă vizitiu, ședea contabilul, trimis de Levin pentru mai multă pază în locul feciorului. Daria Alexandrovna ațipi și se trezi abia când ajunse aproape de hanul unde trebuia să schimbe caii.
Bău ceai la același mujic bogat care-l găzduise pe Levin cu prilejul călătoriei sale la Sviajski. Vorbi cu niște femei despre copii, iar cu bătrânul țăran despre Vronski, pe care acesta îl lăuda foarte mult. Pe la ora zece ca plecă mai departe. Acasă, năpădită de grija copiilor, Dolly nu avea niciodată timp să se gândească; în schimb acum, în călătoria aceasta de patru ore, o năpădiră toate gândurile înăbușite până atunci. Ca niciodată, ea lăsă să-i treacă pe dinaintea ochilor toată viața, cercetând-o din toate punctele de vedere. Gândurile acestea îi părură ei înseși ciudate. Se gândi mai întâi la copii. Și, cu toate că prințesa și mai cu seamă Kitty (în ea avea mai multă încredere) îi făgăduiseră că vor avea grijă de ei, Dolly era neliniștită. „De nu s-ar apuca Mașa iarăși de ștrengării… De nu l-ar lovi vreun cal pe Grișa… Dacă nu și-ar strica Lilly stomacul și mai rău.” Mai târziu, grijile mărunte ale prezentului fură înlocuite cu cele ale viitorului apropiat: pentru la iarnă trebuia să-și caute la Moscova o locuință nouă, să schimbe mobila din salon și să facă o blană fetiței celei mai mari. Apoi îi răsăriră în minte problemele unui viitor și mai îndepărtat: ce va face cu copiii? „Cu fetele o să meargă cum va da Dumnezeu, se gândi ea, dar cu băieții?” „Bine, acum mă pot ține de Grișa, pentru că sunt liberă, n-am copil mic. În ceea ce-l privește pe Stiva, se înțelege că nu te poți lăsa în seama lui. Așa că tot eu și cu ajutorul câtorva oameni de inimă trebuie să caut să ies cu ei la capăt; dar dacă mai vine încă un copil…” Și se gândi deodată că pe nedrept erau socotite durerile facerii ca fiind semnul blestemului căzut asupra femeii: „și va naște prunci în chinuri”. „Să naști nu e cine știe ce, să porți copilul e adevăratul chin „, își zise ea, amintindu-și de sarcina și de moartea ultimului copil. În legătură cu aceasta îi veni în minte o convorbire cu o țărancă tinerică de la hanul de poștă. La întrebarea dacă are copii, frumoasa femeiușcă îi răspunse voioasă:
— Am avut o fetiță, dar m-a dezlegat dumnezeu, am îngropat-o în postul mare.
— Ei, ce rău trebuie să-ți pară! Spuse Daria Alexandrovna.
— De ce să-mi pară rău? Bunicul are și așa destui nepoți. Era mare bătaie de cap. Nu mai puteam să muncesc, nici să fac nimic. Parcă aveam mâinile legate.
Răspunsul acesta îi păruse dezgustător Dariei Alexandrovna, cu toată frumusețea blajină a tinerei femei. Acum, când își aminti de aceste cuvinte, ea văzu că ele cuprindeau și o parte de adevăr.
„La asta se reduc toate, își zise Dolly, gândindu-se la viața sa din cei cincisprezece ani de căsnicie: sarcini, greață, toropeală a minții, dezgust de toate, mai cu seamă sluțire. Kitty, așa de tânără și de frumoasă cum e, și cât s-a urâțit! Dar eu? În timpul sarcinii mă fac monstruoasă; știu asta. Nașterea, suferințele, chinurile cumplite ale ultimelor clipe… apoi alăptatul, nopțile nedormite, durerile acelea înspăimântătoare…”
Daria Alexandrovna se cutremură numai aducându-și aminte de durerea gurguielor crăpate, pe care o îndura aproape după fiecare naștere. „Apoi vin bolile copiilor, spaima asta veșnică cu fiecare copil, și pe urmă – creșterea, năravurile urâte (Dolly își aminti de răutățile din zmeuriș ale micii Mașa), învățătura, latina – toate acestea, atât de complicate și de grele. Iar pe deasupra, mai groaznic decât orice – moartea acelorași copii.” Și iarăși îi săgeta prin minte tabloul acela crud, care-i apăsa mereu inima de mamă – moartea ultimului născut, un băiețel, prunc în fașă, mort de crup… înmormântarea… nepăsarea tuturor față de sicriașul roz… durerea ei singuratică, care-i sfâșiase inima, înaintea frunții mici și palide, cu cârlionți la tâmple… a guriței deschise, mirate, care se vedea din coșciug în clipa când îi puneau deasupra căpăcelul roz, pe care era o cruce făcută din galoane de fir.
„Și toate acestea pentru ce? Ce are să iasă din asta? Iată-mă fără o clipă de răgaz; îmi duc zilele ba însărcinată, ba alăptând, veșnic supărată, cicălitoare, eu însămi chinuită și chinuind pe alții, respingătoare în ochii bărbatului meu. Și se vor ridica niște copii nenorociți, prost crescuți, calici… Chiar și acum, dacă n-am fi petrecut vara la Levin, nu știu cum am fi scos-o la capăt. Kostea și Kitty sunt bineînțeles atât de delicați, încât nu simțim nici un pic de stinghereală, dar asta n-o să meargă la nesfârșit. O să aibă și ei copii. N-au să ne mai poată ajuta. Sunt strâmtorați și acum. Sau ne va ajuta papa, care nu și-a oprit aproape nimic din avere? Așa că nu știu cum am să-mi cresc copiii. Va trebui să cer protecția altora, să mă umilesc. Dar să presupunem împrejurarea cea mai fericită: că n-o să-mi mai moară copiii și o să-i cresc cum s-o putea; în cazul cel mai bun, nu vor ajunge niște ticăloși. Asta e tot ce-mi pot dori. Și pentru asta, câte chinuri, câtă trudă… O viață sfărâmată!”
Își aminti din nou de cuvintele tinerei femei de la han și simți iarăși dezgust, aducându-și aminte de ele. Totuși trebui să recunoască faptul crud că vorbele ei cuprindeau un grăunte de adevăr.
— Ce zici, Mihailo, mai avem mult? Îl întrebă Daria Alexandrovna pe contabil, ca să scape de gândurile care o înspăimântau.
— Cică din satul ăsta mai avem șapte verste. Trăsura cobora pe ulița satului, spre pod. O ceată de femei vesele, care purtau pe umeri funii împletite pentru (legat snopii, treceau podul, flecărind voios, în gura mare. Femeile se opriră pe pod, aruncând priviri curioase spre trăsură. Toate fețele îndreptate spre dânsa (părură Dariei Alexandrovna sănătoase, vesele, râzându-și parcă de ea prin bucuria lor de a trăi. „Toată lumea trăiește, toți se bucură de viață, își urmă ea gândurile, după ce trecu de femei, legănată iarăși de arcurile moi ale trăsurii vechi, care urca dealul în trapul cailor. Numai eu parcă aș fi întemnițată în lumea grijilor care mă omoară și din care am scăpat acum pentru o clipă. Toți trăiesc – și femeile acestea, și sora mea Nathaly, și Varenka, și Anna la care mă duc… numai eu nu.
Lumea o condamnă pe Anna. De ce? Oare eu sunt mai bună? Eu am cel puțin un bărbat pe care-l iubesc. Nu așa cum aș fi vrut să-l iubesc, totuși mi-e drag. Anna însă nu și-a iubit niciodată bărbatul. Care e vina ei? Vrea să trăiască. Dumnezeu a pus nevoia asta în noi. Poate aș fi făcut și eu la fel? Nici până astăzi nu știu dacă am făcut bine ascultând-o pe Anna atunci, în vremea aceea îngrozitoare, când a venit la mine la Moscova. Ar fi trebuit să-mi părăsesc soțul și să încep o viață nouă. Cine știe, poate aș fi fost în stare să iubesc pe altul și aș fi putut fi iubită. Acum oare e mai bine? N-am nici o considerație pentru el. Am nevoie de dânsul, se gândea ea la soțul său, și-l tolerez. E mai bine așa? Pe atunci aș mai fi putut să plac. Eram încă frumoasă”, gândea Daria Alexandrovna, și deodată simți dorința de a se privi în oglindă. Avea în trusă o oglindă de voiaj și ar fi vrut s-o scoată, dar uitându-se la spatele vizitiului și al contabilului, care se legănau pe capră, își dădu seama că s-ar rușina dacă vreunul dintr-înșii și-ar întoarce capul și ar vedea-o – așa că nu mai scoase oglinda.
Dar chiar și fără să se uite în oglindă, ea se gândi că nici acum n-ar fi prea târziu. Își aminti de Serghei Ivanovici, care se purtase deosebit de amabil cu ea, și de prietenul lui Stiva Þurovțân, omul acela atât de cumsecade, care o ajutase să-și îngrijească copiii în timpul scarlatinei. Se îndrăgostise de ea. Și mai era un tânăr, aproape un băiat, care – după cum glumea Stiva – găsea că ea-i cea mai frumoasă dintre surorile Șcerbațki. În mintea ei se înfățișau cele mai pătimașe și mai imposibile romane de dragoste. „Anna a făcut foarte bine. Și cu una n-am să-i aduc nici o învinuire. E fericită. Face și pe altul fericit. Nu e sfârșită, ca mine. Desigur că Anna e ca totdeauna, proaspătă, frumoasă, spirituală și o interesează totul”, își zise ea. Un zâmbet șăgalnic îi încreți buzele, căci, gândindu-se la romanul de dragoste al Annei, își închipui unul asemănător cu un bărbat imaginar, plin de calități, care s-ar fi îndrăgostit de dânsa. Ca și Anna, ea ar fi mărturisit totul soțului său. Mirarea și uluirea lui Stepan Arkadici la aflarea acestei știri o făcură să zâmbească.
Cufundată în asemenea visuri, Dolly ajunse la o cotitură unde, părăsind drumul cel mare, trăsura o luă spre Vozdvijenskoe.
XVII.
Vizitiul opri trăsura și întoarse capul la dreapta, spre un lan de secară, unde câțiva mujici ședeau lângă căruțele lor cu caii deshămați. Contabilul vru să sară jos, dar se răzgândi și strigă poruncitor către un mujic, chemându-l să vină la dânsul. Vântișorul, care suflase cât mersese trăsura, se potolise. Niște tăuni năvăliră asupra cailor asudați, care se apărau mânioși. Zgomotul metalic, care venea de lângă o căruță unde cineva bătea o coasă, amuți. Un mujic se ridică și se apropie de trăsură.
— Mișcă-te, că doar nu ți-s picioarele de lemn! Strigă supărat contabilul către mujicul desculț, care călca încet pe bulgării drumului uscat, nebătut. Hai mai repede!
Bătrânul avea părul creț, legat cu un curmei de tei. Spatele adus îi era negru de sudoare. Își iuți pasul, se apropie de trăsură și-și puse mâna pârlită de soare pe aripa trăsurii.
— La Vozdvijenskoe? La curtea boierească? La domnul conte? Repetă mujicul. Cum dai în vale, se face o cotitură la stânga. Mergi drept pe drum, până dai de conac. Dar la cine mergeți? Chiar la dânsul?
— Dumnealor or fi acasă, moșule? Întreba nehotărâtă Daria Alexandrovna, care nu știa cum să întrebe pe mujic despre Anna.
— Trebuie să fie acasă, răspunse mujicul, lăsându-se când pe un picior, când pe altul și întipărind în praf talpa lui cu cinci degete. Trebuie să fie acasă, repetă el, cu dorința vădită de a intra în vorbă. Ieri le-au mai venit niște oaspeți. Au o groază de musafiri… Ce vrei? Bătrânul se întoarse spre un flăcău de la o căruță, care-i strigă ceva. Așa e! Au trecut adineauri călare pe-aici, ca să vadă cum se seceră. Acum trebuie să fie acasă. Dar dumneavoastră de unde sunteți?
— De departe, răspunse vizitiul, urcându-se pe capră. Va să zică e aproape?
— Þi-am spus că e colea. Cum ieși de-aici… zise bătrânul, plimbându-și mâna pe aripa trăsurii.
Un flăcău tânăr, zdravăn și îndesat se apropie și el.
— N-aveți nevoie de muncitori pentru seceriș? Întrebă flăcăul.
— Nu știu, băiete.
— Va să zică, cum apuci la stânga, ești acolo, adăugă mujicul, care, după cum se vedea, se despărțea greu de călători, având chef de vorbă.
Vizitiul porni caii, dar de îndată ce trăsura coți, mujicul strigă în urma lor:
— Stai! Hei, omule! Oprește! Răcniră deodată mujicul și flăcăul.
Vizitiul opri trăsura.
— Uite-i! Iacătă-i pe dumnealor! Strigă mujicul, îi vezi cum vin? Arătă el spre patru călăreți și doua persoane într-o șaretă, care veneau pe drum.
Erau Vronski, un jocheu, Veslovski și Anna, calări, iar prințesa Varvara cu Sviajski – într-o șaretă. Ieșiseră să se plimbe și să vadă cum lucrează secerătoarele aduse de curând.
Când se opri trăsura, călăreții își lăsară caii la pas. În frunte mergea Anna alături de Veslovski. Anna venea în pas liniștit pe un cob53 scund și îndesat, cu coama tunsă și cu coada scurtă. Capul frumos al Annei, cu șuvițe negre de păr care ieșeau de sub pălăria înaltă, umerii ei plini, talia subțire în costumul negru de amazoană și toată ținuta-i liniștită și grațioasă o uimiră pe Dolly.
La început, ea socoti necuviincios faptul că Anna umbla călare, căci vedea în aceasta ideea unei cochetării ușuratice, care nu se potrivea cu situația Annei. Dar când o privi mai de aproape, ea își schimbă numaidecât părerea. În ciuda eleganței, totul era așa de simplu, demn și calm în ținuta, îmbrăcămintea și în gesturile ei, încât nimic nu putea fi mai firesc.
Alături de Anna era Vasenka Veslovski, cu boneta lui scoțiană în cap, la care fâlfâiau panglici. Călărea un cal sur de cavalerie, plin de foc; și, întinzându-și înainte picioarele-i groase, era vădit încântat de el însuși. Recunoscându-l, Daria Alexandrovna nu-și putu stăpâni un zâmbet vesel. În urma lor venea Vronski călare pe un pur-sânge, murg-închis, care se înfierbântase galopând. Alexei îl strunea din frâu.
După dânșii se ținea un bărbat scund, în costum de jocheu. Prințesa și Sviajski, suiți în șareta nouă, trasă de un trăpaș negru, mare, încercau să ajungă din urmă pe călăreți.
Când Anna o recunoscu pe Dolly în făptura mică, ghemuită în fundul vechii trăsuri, chipul i se lumină deodată de un zâmbet de bucurie. Scoase un strigăt, tresări în șa și porni la galop. Când se apropie de trăsură, descălecă fără ajutorul nimănui și, ținând cu o mână poalele amazoanei lungi, alergă în întâmpinarea lui Dolly.
— Îmi ziceam că ești tu, dar nu îndrăzneam să cred. Ce bucurie! Nici nu-ți poți închipui ce bucuroasă sunt! Exclamă Karenina, ba lipindu-și obrazul de fața ei și sărutând-o, ba dându-se îndărăt și uitându-se la dânsa cu un zâmbet pe buze. Ce bucurie, Alexei! Adăugă Anna, întorcând capul spre Vronski, care descălecase și el între timp și se apropia de ele.
Scoțându-și pălăria cenușie, înaltă, Vronski se îndreptă spre Dolly.
— Nici nu vă puteți închipui cât ne bucură vizita dumneavoastră, zise el, dând o importanță deosebită cuvintelor rostite și descoperindu-și printr-un zâmbet dinții albi, puternici.
Fără să descalece, Vasenka Veslovski își scoase boneta și salută oaspetele, fluturându-și cu bucurie panglicile deasupra capului.
— Asta e prințesa Varvara, răspunse Anna la privirea întrebătoare a lui Dolly, când se apropie șareta.
— A, făcu Daria Alexandrovna, și pe chipul său se întipări fără voie o expresie de nemulțumire.
Prințesa Varvara era mătușa soțului ei. Dolly o cunoștea de mult și n-o respecta. Știa că trăise toată viața oploșită pe la rudele bogate. Faptul însă că acum locuia la Vronski, un om străin pentru dânsa, o jignea, fiindcă era vorba de o rudă a soțului.
Anna observă expresia feței lui Dolly și se fâstâci, se îmbujora la față, dădu drumul amazoanei și se împiedică în ea.
Daria Alexandrovna se apropie de șareta care se oprise și o salută rece pe prințesă. Îl cunoștea și pe Sviajski. Aceasta o întrebă ce mai face originalul său prieten cu tânăra-i soție și, aruncând o privire scurtă la caii desperecheați și la aripile peticite ale trăsurii, invită doamnele în șareta.
— Eu trec în vehiculul ăsta, zise el. Calul e blând, iar prințesa mână foarte bine.
— Nu, rămâneți așa cum ați fost, răspunse Anna, apropiindu-se. Mergem noi cu trăsura.
O lua pe Dolly de braț și plecă împreună cu dânsa.
Dariei Alexandrovna nu-i venea să-și ia ochii de la echipajul acela frumos cum nu mai văzuse, de la caii minunați, de la persoanele elegante, strălucitoare care o înconjurau. Dar cel mai mult o uimea schimbarea petrecută în Anna, pe care o cunoștea atât de bine și o iubea atât de mult. O altă femeie, cu mai puțin spirit de observație, care n-ar fi cunoscut-o mai înainte pe Anna și mai ales care n-ar fi avut gândurile care o asaltaseră pe Dolly în timpul drumului, n-ar fi băgat de seamă la ea nimic deosebit. Dar Dolly era uimită de frumusețea trecătoare pe care o au femeile îndrăgostite și pe care o vedea acum pe chipul Annei. Totul la ea, de la gropițele din obraji și din bărbie, linia buzelor, zâmbetul care-i plutea parcă în jurul feței, strălucirea ochilor, grația și sprinteneala mișcărilor, intonațiile glasului plin, până la felul cum răspunsese, cam brusc dar prietenos, lui Veslovski, când acesta îi ceruse voie să-i încalece armăsarul ca să-l învețe galopul pornit cu piciorul drept – totul era nespus de atrăgător. Parcă ea însăși își dădea seama de acest lucru și se bucura.
Când se urcară în trăsură, amândouă femeile se simțiră stingherite. Anna, din pricina privirii atente și întrebătoare a lui Dolly, iar aceasta – din pricina cuvintelor lui Sviajski despre „vehicul” – se rușina fără voie de trăsura veche și murdară, în care Anna se suise alături de dânsa. Vizitiul Filip și contabilul aveau același simțământ. Contabilul, ca să-și ascundă tulburarea, nu știa cum să ajute mai repede doamnelor să ia loc în trăsură; iar vizitiul Filip se întunecase la față și hotărî să nu se mai supună de acum înainte acestei superiorități exterioare. Zâmbi ironic, uitându-se la trăpașul cel negru și-și zise în sinea lui că e bun de înhămat numai la o șaretă și numai pentru o prominadă, nefiind în stare să facă patruzeci de verste pe căldură dintr-o întinsoare.
Mujicii de lângă căruță se sculaseră în picioare și, urmărind curioși și voioși întâmpinarea oaspetei, făceau observații între dânșii.
— Le pare și lor bine. Nu s-au văzut de mult, făcu bătrânul cu părul creț, legat cu un curmei de tei la cap.
— Moș Gherasim, ce zici, dacă am avea armăsarul cel negru la cărat snopii. Ce-ar mai trage! Iute de tot.
— Ian te uită! O femeie cu nădragi! Grăi unul dintre mujici, arătând pe Vasenka Veslovski, care tocmai se suia pe șaua de damă.
— Nu-u. Îi bărbat. N-ai văzut ce sprinten a sărit în șa?
— Ce ziceți, băieți? Pesemne nu ne mai culcam?
— Acum somn? Răspunse bătrânul, uitându-se chiorâș la soare. Uite, a trecut de amiază. Luați coasele. Începem de colo!
XVIII.
Anna privi fața Dariei – slabă, obosită, trecută, pe care praful închipuia zbârcituri – și vru să-i spună că slăbise; dar gândindu-se că ea însăși se făcuse mai frumoasă, cum adeverea însăși privirea lui Dolly, oftă numai și începu să vorbească despre sine.
— Te uiți la mine și te întrebi dacă pot fi fericită în situația mea? Ei bine, mi-e rușine să mărturisesc, dar sunt… neîngăduit de fericită. Cu mine s-a petrecut ceva magic. Ca în somn, când visezi ceva groaznic, înspăimântător și, trezindu-te deodată, vezi că toate spaimele s-au risipit. M-am deșteptat. Am trăit zile pline de chinuri și de groază, dar ele au rămas de mult în urmă. Sunt așa de fericită, mai cu seamă de când ne aflăm aici… zise Anna, uitându-se la Daria cu un zâmbet sfios, întrebător…
— Ce bine-mi pare! Răspunse Dolly, zâmbind involuntar mai rece decât ar fi vrut. Îmi pare foarte bine în privința ta. De ce nu mi-ai scris?
— De ce? Fiindcă n-am îndrăznit… Uiți situația mea…
— N-ai îndrăznit să-mi scrii mie? De-ai ști cât… eu socotesc…
Daria Alexandrovna vru să-i împărtășească gândurile din dimineața aceea; dar acum i se părură, nu știa nici ea de ce, nelalocul lor.
— De altfel, despre asta o să vorbim mai târziu! Ce sunt toate clădirile astea? Întrebă ea, ca să schimbe vorba, arătând niște acoperișuri roșii și verzi, care se zăreau prin verdeața gardurilor vii de salcâm și de liliac. Parcă e un orășel.
Anna însă nu-i răspunse.
— Nu, nu! Spune-mi ce gândești despre situația mea? Ce crezi despre mine? Întrebă ea.
— Eu cred… începu Daria Alexandrovna.
În vremea asta, Vasenka Veslovski, care purta o jachetă scurtă – după ce-l făcu pe cob să pornească la galop cu piciorul drept – trecu în goană pe lângă dânșii, săltând greu în șaua de damă, îmbrăcată în piele de antilopă.
— Merge, Anna Arkadievna, strigă el.
Karenina nu-i aruncă nici o privire. Dariei Alexandrovna i se păru iarăși nepotrivit să înceapă în trăsură o conversație lungă. De aceea ea își spuse părerea pe scurt.
— Nu cred nimic, zise Dolly. Te-am iubit totdeauna. Și când ții la cineva, iubești omul în întregime, așa cum este el, nu așa cum ai dori să fie.
Luându-și privirea de la prietena sa și mijindu-și ochii – un obicei nou, pe care Dolly nu i-l cunoștea – Anna căzu pe gânduri, vrând să pătrundă cât mai adânc înțelesul acestor cuvinte. Apoi, după ce păru că le înțelege așa cum vroia, Anna se uită la Dolly.
— Dacă ai avea păcate, zise ea, ele ți s-ar ierta toate pentru vizita ta și pentru vorbele acestea.
Dolly văzu lacrimi în ochii Annei; tăcu și-i strânse mâna.
— Dar ce-i cu clădirile astea? Ce multe sunt! Repetă ea întrebarea după câteva clipe de tăcere.
— Sunt acareturile slujbașilor, fabrica, grajdurile, răspunse Anna. Aici începe parcul. Toate erau paraginile, Alexei însă a refăcut totul. Moșia asta i-i foarte dragă. Și, ceea ce nu mi-aș fi închipuit niciodată, el s-a pasionat de agricultură. De altfel, e o fire atât de bogat înzestrată! Tot ce face, face bine! Nu numai că nu se plictisește, dar muncește cu patimă. Contrar firii pe care i-o cunoșteam, a ajuns un agricultor socotit, un gospodar foarte priceput, aproape zgârcit, însă numai în administrația moșiei! Acolo unde e vorba de zeci de mii de ruble, nu se scumpește, adăugă Anna cu un zâmbet plin de bucurie și un fel de șiretenie, cum au adesea femeile când vorbesc despre însușirile ascunse, cunoscute numai de ele, ale bărbatului iubit. Vezi clădirea asta mare? E spitalul cel nou. Cred că va costa peste o sută de mii de ruble. Asta e acum slăbiciunea lui. Și știi cum a ajuns la ideea clădirii spitalului? Mujicii l-au rugat să le lase fânețele mai ieftin și el n-a vrut. Atunci l-am învinovățit de zgârcenie. Bineînțeles că nu numai asta, ci toate împrejurările laolaltă l-au făcut să înceapă construirea spitalului, vrând să arate, înțelegi, că nu e zgârcit. Dacă vrei, c'est une petitesse54. De aceea îl iubesc și mai mult. Acum o să vezi curtea. Casa e ridicată de bunicul său. Alexei n-a schimbat nimic pe dinafară.
— Ce frumoasă e! Exclamă fără voie Dolly, uitându-se cu admirație la casa splendidă, cu coloane, care se întrezărea prin verdeața de toate nuanțele a bătrânilor copaci din parc.
— Așa că-i frumoasă? Și din casă, de sus, se deschise o priveliște pitorească.
Intrară într-o curte presărată cu prundiș și împodobită cu flori, unde doi lucrători încadrau un strat de flori cu pietre zgrunțuroase, rustic cioplite. Se opriră la scară, sub o marchiză.
— Ah! Au și sosit! Strigă Anna, uitându-se la caii de călărie care erau duși chiar atunci de la scară. Așa că-i frumos calul ăsta? E un cob. E calul meu favorit. Adu-l aici și dă-mi zahăr. Unde e domnul conte? Întrebă Anna pe doi feciori în livrele, care le ieșiseră înainte. Ah, uite-l și pe el! Arătă ea, zărindu-l pe Vronski, care venea cu Veslovski în întâmpinarea lor.
— Unde o instalezi pe prințesă? Întrebă Vronski în franțuzește pe Anna și, fără să aștepte răspuns, el o salută încă o dată pe Daria Alexandrovna și-i săruta mâna. Cred că în odaia cea mare cu balcon.
— A, nu! E prea departe. Mai bine în odaia din colț. O să fim mai aproape una de alta. Ei, hai – urmă Anna, dând calului său favorit zahărul pe care-l adusese feciorul.
— Et vous oubliez votre devoir55, spuse Anna lui Veslovski, care ieșise și el în capul scării.
— Pardon, j'en ai tout plein les poches!56 răspunse acesta zâmbind și vârând mâna în buzunarul vestei.
— Mais vous venes trop tard57, îl mustră ea, ștergându-și cu batista mâna pe care i-o îmbălase calul luând zahărul. Și întorcându-se către Dolly: Ai venit pentru mai mult timp? Numai pentru o zi? Nu se poate!
— Așa am făgăduit, apoi grija de copii… îngăimă Dolly, stingherită, fiindcă trebuia să-și ia trusa din trăsură și fiindcă simțea că-i era fața plină de praf.
— Nu se poate, Dolly, scumpa mea… Ei, o să vedem. Hai, hai! Și Anna o conduse în odaia ei.
Camera aceasta nu era iatacul de onoare, propus de Vronski, ci o odaie pentru care Anna își ceru iertare Dariei ca fiind prea simplă. Dar încăperea asta, pentru care Anna crezuse de cuviință să-și ceară scuze, era împodobită cu un lux cu care Dolly nu era obișnuită și care-i amintea de cele mai bune hoteluri din străinătate.
— Ah, scumpa mea, cât sunt de fericită! Zise Anna, așezându-se, în costumul său de călărie, câteva clipe lângă Dolly. Vorbește-mi despre ai tăi. Pe Stiva l-am zărit în treacăt. El nu știe să povestească despre copii. Ce mai face Tania, favorita mea? Îmi închipui că-i o fetiță mare.
— Da, e mare, răspunse scurt Daria Alexandrovna, mirându-se și ea că vorbește așa de rece despre copiii săi. Petrecem o vară plăcută la familia Levin, adăugă ea.
— Dacă aș fi știut, zise Anna, că nu mă disprețuiește, v-aș fi poftit să veniți cu toții la noi. Doar Stiva e un vechi și bun prieten al lui Alexei, adăugă Anna și se îmbujoră deodată la față.
— Da. Dar ne simțim așa de bine și acolo… răspunse Dolly, tulburată.
— De altfel, de bucurie nici nu-mi mai dau seama ce spun. Să știi un lucru, scumpa mea: îmi pare așa de bine că te văd! Repetă Anna, sărutând-o din nou. Încă nu mi-ai spus ce crezi despre mine. Vreau să știu totul. Mă bucur că ai să mă vezi așa cum sunt. Mai ales n-aș dori ca lumea să creadă că vreau să dovedesc ceva. Nu vreau să dovedesc nimic, vreau numai să trăiesc fără să fac nimănui nici un rău, afară de mine însămi! Am dreptul acesta, nu-i așa? De altfel, în privința aceasta sunt multe de spus. O să vorbim noi mai pe urmă. Acum mă duc să mă îmbrac și să-ți trimit o cameristă.
XIX.
După ce rămase singură, Daria Alexandrovna cercetă odaia cu ochiul unei gospodine. Tot ceea ce văzuse, începând cu heiurile din curte, până la lucrurile din casă și acum din odaia ei – îi făcea impresia de belșug, eleganță și de lux european modern, cum citise numai în romanele englezești, fără să fi întâlnit vreodată ceva asemănător în Rusia și mai ales la țară. Totul era nou, de la tapetele franțuzești până la covorul care acoperea întreaga odaie. Patul avea somieră cu teluri, saltea, un sul special pentru căpătâi și niște perne mici, cu fețe de mătase. Lavoarul de marmură, toaleta, sofaua, mesele, ornicul de bronz de pe cămin, perdelele și draperiile – toate erau scumpe și noi.
Subreta venită să-și ofere serviciile, îmbrăcată și pieptănată mai îngrijit și mai frumos decât Dolly, era tot atât de modernă și de împodobită ca întreaga cameră. Dariei Alexandrovna îi făcea plăcere politețea, curățenia și serviabilitatea subretei, dar se simțea stingherită. Se cam sfia de camizolul său peticit, împachetat din greșeală. Se rușina tocmai de peticele și de cârpiturile de care se mândrea atât de mult la ea acasă.
Acasă la dânsa, Dolly știa că pentru șase camizole avea nevoie de douăzeci și patru de arșini de batist a șaizeci și cinci de copeici arșinul – ceea ce costa peste cincisprezece ruble, afară de garnitură și de lucru. Cârpind pe cele vechi, se economiseau aceste cincisprezece ruble. Nu se putea spune că-i era chiar rușine de slujnică, dar se simțea oarecum stingherită.
Când intră în cameră vechea sa cunoștință. Annușka, Daria Alexandrovna simți o mare ușurare. Stăpâna o chemă pe subretă, de care avea nevoie, și Annușka rămase cu Daria Alexandrovna.
După cât se vedea, Annușka era încântată de sosirea Dariei Alexandrovna. Vorbea mereu. Dolly bagă de seamă că Annușka ar fi vrut să-și spună părerea despre situația stăpânei sale, mai ales despre dragostea și devotamentul domnului conte pentru Anna Arkadievna; însă de îndată ce Annușka începu vorba despre acest lucru, Dolly avu grijă s-o oprească.
— Am crescut cu Anna Arkadievna. Nu țin la nimeni ca la dumneaei… nu se cuvine s-o judec eu… Dar o dragoste așa de mare ca a domnului…
— Te rog să dai asta la spălat, o întrerupse Daria Alexandrovna.
— Am înțeles. Pentru spălat mărunțișurile avem două femei tocmite anume, iar rufele mari se spală toate cu mașina. Domnul conte se îngrijește de toate. Așa bărbat…
Dolly se bucură când o văzu pe Anna intrând la dânsa și întrerupând prin venirea ei pălăvrăgeala Annușkăi.
Anna se îmbrăcase cu o rochie foarte simplă de batist. Dolly cercetă cu luare-aminte rochia aceasta simplă. Știa ce înseamnă simplitatea aceea și câți bani costă.
— O veche cunoștință, zâmbi Anna, arătând spre Annușka.
Acum, Anna nu se mai simțea stingherită. Era liniștită, cu totul stăpână pe dânsa. Dolly observă că Anna își revenise din emoția pricinuită de vizita ei. Își recăpătase aparența de indiferență, sub care își ascundea acea parte de suflet în care își păstra sentimentele și gândurile sale intime.
— Anna, ce-ți face fetița? O întrebă Dolly.
— Anny? (Așa îi spunea fetiței.) E sănătoasă. Îi merge bine aici. Vrei s-o vezi? Vino să ți-o arăt. Am pătimit multe cu guvernantele, începu să povestească Anna. Am avut o doică italiancă. Era bună, dar așa de proastă! Am vrut să-i dăm drumul; fetița însă s-a deprins așa de mult cu ea, încât o ținem și acum.
— Dar cum ați făcut? începu Dolly, vrând să întrebe ce nume va purta fetița. Observând însă chipul Annei, care se întunecase deodată, ea schimbă întrebarea: Cum ați făcut? Ați înțărcat-o?
Dar Anna o înțelese.
— Nu asta ai vrut să întrebi. Ai vrut să întrebi care e numele ei. Nu e așa? Asta îl chinuie pe Alexei. Fetița n-are nume. Adică e Karenina, zise Anna, mijindu-și iarăși ochii, așa încât nu i se mai văzură decât genele împreunate. De altfel, și fața i se însenină dintr-o dată, o să vorbim mai târziu de toate acestea. Elle est tres gentille58. A început să meargă de-a bușilea.
Luxul din întreaga casă, de care se miră Daria Alexandrovna, o uimi și mai mult când văzu odaia copilei. Erau acolo cărucioare aduse din Anglia, aparate pentru învățat pruncii să meargă în picioare, un divan anume construit, ca un biliard, pentru a îngădui copilului să se târască în patru labe, leagăne, băi speciale, noi… Totul era englezesc, trainic, de bună calitate și, vădit, foarte scump. Odaia era mare, foarte înaltă și luminoasă.
Când Anna și Dolly intrară la copil, fetița, numai într-o cămășuță, stătea la masă într-un fotoliu mic și mânca supă de carne, pe care și-o vărsase pe tot pieptul. O hrănea o fată rusoaică, ajutoare la odaia copilului, și probabil că mânca împreună cu dânsa. În cameră nu era nici doica, nici guvernanta; se aflau în odaia de alături. De acolo se auzea vorba lor într-o franțuzească pocită, singura limbă în care se puteau înțelege.
Auzind glasul Annei, o englezoaică înaltă, cu fața antipatică și cu o expresie lipsită de sinceritate, intră pe ușă fluturându-și buclele blonde și începu numaidecât să se justifice, deși Anna nu-i făcea nici o imputare. La fiecare cuvânt al Annei, englezoaica repeta grăbit: „Yes, my lady”59.
Fetița rumenă, cu sprâncenele și părul negru, cu trupușorul voinic și pielea. Trandafirie îi plăcu foarte mult Dariei Alexandrovna, în ciuda căutăturii severe pe care o arunca mititica noii-venite. O invidia chiar pentru înfățișarea ei sănătoasă. Îi plăcea și cum mergea de-a bușilea. Niciunul dintre copiii săi nu se târâse așa de frumos pe brânci. Când o așezară pe covor și-i traseră rochița la spate, fetiță îi păru nespus de drăguță.
Se uita la lume ca un pui de sălbăticiune, cu ochii negri și strălucitori, bucurându-se că era admirată. Zâmbind, Anny, înainta voinicește în patru labe.
Dar atmosfera generală din odaia copilului și mai cu seamă englezoaica nu-i plăcură Dariei Alexandrovna. Faptul că Anna, care cunoștea așa de bine oamenii, luase pentru fetița ei o englezoaică atât de antipatică și de neprezentabilă, și-l explica numai prin aceea că o guvernantă bună nu s-ar fi angajat într-o familie care nu era „legiuită”, ca familia Annei.
Afară de aceasta, Daria Alexandrovna înțelese din câteva cuvinte că Anna, doica, guvernanta și copilul nu aveau legături prea strânse și că vizita mamei în odaia fetiței era un eveniment neobișnuit. Anna căută o jucărie pentru fetiță, însă n-o găsi.
Dar și mai surprinzător era faptul că la întrebarea: câți dinți avea fetița, Anna greși numărul lor; nu știa nimic despre ultimii doi dinți.
— Uneori mă întristează gândul că parcă sunt de prisos aici, zise Anna, ieșind din odaia copilei și ridicându-și trena ca să treacă pe lângă niște jucării care se aflau aproape de ușă. Cu primul copil a fost cu totul altfel.
— Eu aș fi crezut că dimpotrivă… rosti cu sfială Daria Alexandrovna.
— Ah, nu! Știi, l-am văzut pe Serioja, adăugă Anna închizând ochii pe jumătate, ca și cum s-ar fi uitat la ceva îndepărtat. De altfel, despre asta o să vorbim mai târziu. N-ai să mă crezi, dar parcă sunt o ființă hămesită, înaintea căreia s-ar fi întins o masă îmbelșugată și ea nu știe cu ce să înceapă mai întâi. Masa îmbelșugată ești tu și ceea ce o să vorbim împreună – lucruri despre care n-am putut vorbi cu nimeni. Nu știu cu ce să încep. Mais je ne vous ferai grâce de rien60. Trebuie să-ți spun totul. În primul rând, se cuvine să fac un tablou al societății pe care o găsești aici, începu ea. Mai întâi prințesa Varvara. O cunoști. Știu ce părere aveți voi, tu și cu Stiva, despre ea. Stiva spune că întregul scop al vieții ei este să-și dovedească superioritatea asupra mătușii mele Katerina Pavlovna. Într-adevăr, așa-i. Dar e bună și-i sunt foarte recunoscătoare. La Petersburg era o vreme când aveam nevoie de un chaperon61. Tocmai a picat ea. Dar să știi că e într-adevăr bună. Mi-a ușurat mult situația. Văd că nu ți-ai dat seama de toată greutatea situației mele… acolo la Petersburg, adăugă Anna. Aici sunt cu totul liniștită și fericită. Dar despre asta, mai târziu! Se cuvine să ți-i descriu pe toți. Apoi Sviajski, mareșalul nobilimii, un om foarte cumsecade care are nevoie de Alexei. Îți dai seama că acum, stabilindu-se la țară, Alexei poate să aibă o mare influență, datorită averii sale. Pe urmă Tușkevici. Îl cunoști. Se învârtea pe lângă Betsy. A fost înlăturat și a venit la noi. După Alexei, Tușkevici este unul dintre oamenii aceia care sunt foarte simpatici dacă-i iei drept ceea ce vor să pară… et puis il est comme il faut62 – cum spune prințesa Varvara. Apoi Veslovski… pe care-l cunoști. E un băiat foarte drăguț, adăugă Anna, și un zâmbet ștrengăresc îi încreți buzele. Ce zici de povestea aceea absurdă cu Levin? Veslovski i-a povestit-o lui Alexei. Dar nu ne vine să credem. Il est tres gentil et naif63, urmă ea cu același surâs. Bărbații au nevoie de distracție, și lui Alexei îi trebuie lume. De aceea țin mult la societatea asta. La noi trebuie să fie însuflețire și veselie, așa ca Alexei să nu mai dorească altceva. După aceea ai să-l vezi pe administrator. E un neamț foarte cumsecade, care-și cunoaște meseria. Alexei îl prețuiește mult. Urmează doctorul, un tânăr despre care n-aș putea spune că e nihilist sută la sută; dar știi, e unul care mănâncă cu cuțitul… ca medic însă e foarte bun. În sfârșit, arhitectul… Une petite cour.64
XX
— Prințesă, iat-o pe Dolly. Doreai atât de mult s-o vezi! Zise Anna, ieșind cu Daria Alexandrovna pe o terasă mare de piatră, unde prințesa Varvara ședea la umbră, în fața unui gherghef și lucra o pernă pentru un fotoliu al contelui Alexei Kirillovici. Spune că nu vrea nimic până la masă. Dar vă rog să porunciți a vi se servi aici o gustare. Până atunci mă duc să-l caut pe Alexei și să-i aduc pe toți.
Prințesa Varvara o primi pe Dolly prietenos și cu un aer oarecum protector. Începu numaidecât să explice că s-a stabilit la Anna, deoarece a iubit-o totdeauna mai mult decât sora sa, Katerina Pavlovna, aceea care a crescut-o pe Anna. Și acum, când toți o părăsiseră, credea că e de datoria ei s-o ajute în perioada asta de tranziție, cea mai grea pentru Anna.
— Îndată ce soțul său va consimți la divorț, am să mă retrag iarăși în singurătatea mea. Acum însă, pot să-i fiu de folos și o să-mi fac datoria oricât de greu mi-ar veni. Eu nu sunt ca altele. Ce drăguță ești că ai venit! Ai făcut foarte bine! Trăiesc ca niște soți model. Să-i judece Dumnezeu nu noi! Oare Biriuzovski și Avenieva? Ba însuși Nikandrov? Dar Vasiliev cu Mamonova? Dar Liza Neptunova? N-au făcut și ei la fel? Și nimeni n-a spus nimic. Până la urmă, toată lumea a început să-i primească. Afară de asta, c'est un intérieur si joli, si comme il faut. Tout-a-fait a l'anglaise. On se réunit le matin au breakfast et puis on se sépare65. Până la dejun fiecare face ce vrea. Prânzul se ia la ora șapte. Stiva a făcut foarte bine că te-a trimis. Are nevoie să fie în termeni buni cu dânșii. Știi, prin mama și fratele sau, el are mare trecere. Apoi el face multe binefaceri. Nu ți-a vorbit de spitalul lui? Ce sera admirable!66 Totul se aduce de la Paris.
Anna le întrerupse convorbirea. Îi găsi pe bărbați în camera de biliard și se întoarse împreună cu dânșii pe terasă. Până la masă mai dura încă mult. Vremea era minunată. De aceea se făcură diferite propuneri, ca să se petreacă plăcut cele două ceasuri care mai rămâneau până la masă. La Vozdvijenskoe dăinuiau felurite moduri de a-ți petrece vremea, dar niciunul nu semăna cu cele practicate la Pokrovskoe.
— Une partie de lawn-tennis67, propuse Veslovski, zâmbind. Suntem iarăși în aceeași partidă, Anna Arkadievna.
— Nu. E prea cald. Mai bine să facem o plimbare prin parc și pe urmă cu barca, să arătăm Dariei Alexandrovna malurile lacului, propuse Vronski.
— Sunt gata la orice, spuse Sviajski.
— Cred că lui Dolly i-ar plăcea mai mult o plimbare pe jos. Nu-i așa? Pe urmă ne vom plimba și cu barca, zise Anna.
Într-adevăr, așa se și hotărî. Veslovski și Tușkevici se duseră la cabină. Făgăduiră să pregătească barca și să aștepte pe ceilalți.
Două perechi porniră pe alee. Anna cu Sviajski și Dolly cu Vronski. Daria era oarecum tulburată și stingherită din pricina mediului, cu totul nou pentru dânsa, în care se pomenise deodată. Din punct de vedere abstract, teoretic, ea nu numai că îndreptățea purtarea Annei, ci o și aproba. Și cum se întâmplă câteodată la unele femei de o moralitate ireproșabilă, care se satură de monotonia vieții lor morale, Dolly nu numai că scuza de departe dragostea vinovată, dar o și invidia. Afară de asta, ea o iubea pe Anna din toată inima. Acum însă, văzând-o în mijlocul acestor oameni străini, cu obiceiuri elegante, noi pentru dânsa, Daria Alexandrovna se simți stingherită. O supăra mai ales prezența prințesei Varavara, care ierta totul pentru confortul de care se bucura.
În general, vorbind abstract, Dolly aproba fapta Annei, dar îi era neplăcut să vadă pe bărbatul pentru care își pierduse buna reputație. Pe lângă aceasta, Vronski nu-i plăcuse niciodată. Îl socotea prea mândru și nu vedea la dânsul nimic care să-i justifice mândria, afară de bogăție. Totuși, împotriva voinței ei, Alexei Vronski îi impunea aici, la el acasă, și mai mult decât înainte, și-și dădea seama că în fața lui nu se simțea la largul ei. Avea în prezența lui Vronski același sentiment pe care îl avusese în fața subretei, din pricina camizolului peticit. După cum față de subretă Dolly nu se simțise rușinată, ci oarecum stingherită din pricina peticelor, tot așa și față de Vronski nu se rușina, ci se simțea stingherită.
Dolly, tulburată, căuta un subiect de conversație. Cunoscând mândria lui Vronski, nu îndrăznea să-i facă complimente banale în privința casei și a parcului, dar negăsind altceva mai bun, ea îi spuse totuși câteva cuvinte de laudă.
— Da. E o clădire foarte frumoasă, într-un stil vechi, ales, adeveri Vronski.
— Mi-a plăcut mult curtea din fața casei. Așa a fost și înainte?
— A, nu! Răspunse Alexei și fața i se însenină de plăcere. Dacă ați fi văzut curtea astă-primăvară!
Mai întâi potolit, apoi pasionându-se din ce în ce mai mult, Vronski îi atrase luare-aminte asupra feluritelor detalii de ornamentație ale casei și ale parcului. Se vedea că, punând multă osteneală la îmbunătățirea și la înfrumusețarea moșiei, Vronski simțea nevoia admirației celorlalți și se bucura din inima de laudele Dariei Alexandrovna.
— Dacă nu ești obosită și vrei să arunci o privire asupra spitalului… Nu e departe… am putea merge acum, adăugă Vronski, privind-o în față, ca să se convingă că într-adevăr n-o plictisea acest lucru. Vii și tu, Anna? O întrebă Alexei.
— Mergem și noi. Nu-i așa? Îl întrebă Ana pe Sviajski. Mais il ne faut laisser le pauvre Veslovski et Tușkevici se morfondre la-bas, dans le bateau.68 Trebuie să le trimitem vorbă. Da, el ridică aici un monument, adăugă Anna, întorcându-se către Dolly cu același zâmbet șiret, cuprinzător, pe care-l avusese și când îi vorbise întâia oară despre spital.
— Da. E o fundație capitală! Zise Sviajski. Dar ca să nu dea impresia că-l măgulește pe Vronski, Sviajski adăugă numaidecât o observație oarecum critică. De un singur lucru mă mir, conte, că dumneata, care faci atât de mult pentru popor din punct de vedere sanitar, ești atât de indiferent față de școli.
— C'est devenu tellement commun les écoles69, răspunse Vronski. Îți dai seama că nu din pricina asta… dar așa, m-am pasionat. Poftim pe aici, spuse Alexei către Daria Alexandrovna, arătându-i o ieșire lăturalnică din alee.
Doamnele își deschiseră umbrelele și porniră pe o alee laterală. După ce cotiră de câteva ori și ieșiră pe o portița, Daria Alexandrovna văzu înaintea ei, pe o colină, o clădire mare, roșie, aproape isprăvită, de un stil foarte complicat. Acoperișul de tablă, încă nevopsit, strălucea orbitor în soarele viu. Lângă clădirea mare se ridica o altă construcție, încă înconjurată de schele; iar lucrătorii, cu șorțuri dinainte, așezau cărămizile, turnau mortarul din ciubere și-l nivelau cu mistria.
— Ce repede înaintează lucrarea! Se minună Sviajski. Ultima oară când am fost aici, încă nu fusese ridicat acoperișul.
— La toamnă, totul va fi pus la punct. Înăuntru aproape e gata, zise Anna.
— Dar ce e cu clădirea cea nouă?
— E locuința doctorului și farmacia, răspunse Aronski, uitându-se la arhitect, care venea spre dânsul, în halatul de lucru. Își ceru iertare de la doamne și porni în întâmpinarea lui.
Ocolind varnița din care lucrătorii cărau mortar, Vronski se opri pe loc cu arhitectul, căruia începu să-i spună ceva, plin de căldură.
— Frontonul este prea jos, îi spuse Vronski Annei, care-l întrebase ce se întâmplase.
— Eu am spus că fundațiile trebuiau făcute mai înalte, răspunse Anna.
— Ana Arkadievna, firește că ar fi fost mai bine, răspunse arhitectul, dar nu se mai poate.
— Da. Mă interesez mult de toate acestea, îi spuse Anna lui Sviajski, fiindcă acesta se mirase de cunoștințele ei în materie de arhitectură. Noua clădire trebuie să fie în concordanță cu spitalul. A fost însă concepută mai târziu și începută fără plan.
După ce isprăvi convorbirea cu arhitectul, Vronski se alătură doamnelor și le conduse în interiorul spitalului.
Deși pe din afară se lucra încă la ciubuce, iar la parter se mai spoia, la etajul de sus totul era aproape terminat.
Ajungând la etaj, pe o scară largă de fontă, intrară cu toții în prima sală încăpătoare.
Tencuiala pereților imita marmura. Niște ferestre mari, dintr-o bucată, erau chiar așezate. Nu sfârșiseră doar parchetul. Tâmplarii care dădeau la rindea niște plăci, își întrerupseră lucrul pentru ca, scoțându-și rețelele care le țineau părul strâns, să salute pe boieri.
— Asta e camera de primire a bolnavilor, arătă Vronski. Aici va fi un birou, masa, dulapul și atâta tot.
— Veniți aici. Să nu te apropii de fereastră, zise Anna, încercând să vadă dacă s-a uscat vopseaua. Alexei, s-a uscat vopseaua, adăugă ea.
Din sala de primire a bolnavilor trecură într-un coridor. Aici, Vronski le atrase atenția asupra unui sistem nou de ventilație.
Le arătă apoi băile de marmură și paturile cu somiere de un model nou; după aceea, unul după altul, saloanele, cămara, încăperile pentru păstrat rufăria, apoi sobele de asemeni de un model nou și niște cărucioare ce trebuiau să poarte fără zgomot pe coridor materialele necesare, și încă multe alte lucruri.
Sviajski prețuia totul, ca un om care cunoștea perfecționările moderne. Dolly, uimită de aceste lucruri nemaivăzute de dânsa, cerea lămuriri amănunțite despre orice, vrând să înțeleagă toate lucrurile ceea ce-i făcea lui Vronski o vădită plăcere.
— Da. Cred că va fi singurul spital din Rusia amenajat cumsecade, spuse Sviajski.
— Veți avea și o secție de maternitate? Întreba Dolly. E atâta nevoie la țară! Mă gândesc adesea…
Cu toată politețea lui, Vronski o întrerupse.
— Asta nu e o maternitate, ci un spital pentru toate bolile, afară de cele molipsitoare, lămuri Alexei. Dar uită-te dumneata la asta… Vronski împinse spre Daria Alexandrovna un fotoliu pe rotile pentru convalescenți. Privește! Se așeză în fotoliu și-l puse în mișcare. Omul nu poate merge. E slab sau suferă de picioare, dar are nevoie de aer și, poftim, poate să umble, să se plimbe…
Dolly se interesă de orice. Totul îi plăcu mult, dar mai cu seamă însuși Vronski, cu entuziasmul lui naiv și simplu.
„Da. E un bărbat foarte drăguț și bun”, gândi ea de mai multe ori fără să-l asculte, privindu-l însă ca să-i prindă expresia feței, cercând în închipuire să se pună în locul Annei. Vronski îi plăcu atât de mult cu însuflețirea lui, încât Dolly înțelese de ce se îndrăgostise Anna de dânsul.
XXI
— Nu. Eu cred că prințesa e obosită și caii n-o interesează, spuse Vronski Annei, care propusese să meargă cu toții la crescătoria de cai, unde Sviajski vroia să vadă un armăsar adus de curând. Duceți-vă dumneavoastră, iar eu o conduc pe prințesă acasă. Mai stăm de vorbă, dacă-ți face plăcere, adăugă Alexei întorcându-se către Daria Alexandrovna.
— Îmi face mare plăcere; știți, nu mă pricep de loc la cai, răspunse Daria Alexandrovna oarecum mirată.
Ea citi pe fața lui Vronski că el vroia să vorbească cu dânsa și nu se înșelase. De îndată ce intrară amândoi iarăși în parc, Alexei privi încotro plecase Anna și, încredințându-se că ea nu-i putea auzi, nici vedea, începu:
— Ai ghicit că doream să vorbesc cu dumneata, zise el, uitându-se la dânsa cu ochi râzători. Nu mă înșel, dumneata ești prietena Annei. Își scoase pălăria și, luând batista, își șterse capul care începea să chelească.
Daria Alexandrovna nu răspunse nimic, ci se uita numai cu grijă la el. Rămânând singură cu dânsul, se simți deodată cuprinsă de teamă; ochii săi râzători și expresia severă a feței o înfricoșau.
Îi trecură prin minte felurite presupuneri în legătură cu subiectul conversației în perspectivă: „Mă va ruga să vin la dânșii în vizită cu copiii. Voi fi silită să-l refuz. Sau vrea poate să formez un cerc la Moscova pentru Anna? Ori are să-mi vorbească despre Vasenka Veslovski și despre purtarea lui față de Anna? Sau poate are ceva de spus despre Kitty, față de care se simte vinovat?”.
Dolly presupunea numai lucruri neplăcute. Nu ghici despre ce anume vroia să-i vorbească Vronski.
— Dumneata ai o influență așa de mare asupra Annei! Ea te iubește atât de mult! Ajută-mă, spuse el.
Daria Alexandrovna privi, sfioasă și întrebătoare, fața energică a lui Vronski, luminată când în întregime, când numai pe alocuri, de razele soarelui care străbăteau prin frunzișul teilor, ba iarăși întunecată, de umbră; și aștepta să audă încă ce va mai spune, dar el pășea alături tăcut, scurmând cu bastonul prundișul de pe alee.
— Dacă dintre toate fostele prietene ale Annei, dumneata ești singura care ai venit la noi – pe prințesa Varvara n-o socotesc – îmi închipui că n-ai făcut-o fiindcă ai socotit situația noastră ca fiind normală, ci fiindcă – înțelegând toată greutatea situației – tot o iubești pe Anna și vrei s-o ajuți. Te-am înțeles bine? Întrebă el, uitându-se la dânsa.
— Firește, răspunse Daria Alexandrovna, închizând umbrela, dar…
— Nu, o întrerupse Vronski și, uitând că o punea astfel pe Dolly într-o situație delicată – se opri, încât și ea trebui să se oprească. Nimeni nu simte mai viu și mai adânc decât mine cât e de grea situația Annei. Asta se înțelege de la sine, dacă-mi faci cinstea să mă socotești om de inimă. Eu sunt pricina acestei situații. De aceea îmi dau pe deplin seama de ea.
— Înțeleg, răspunse Daria Alexandrovna, admirând fără voie sinceritatea și hotărârea vorbelor lui. Dar tocmai fiindcă te socoti pricina situației în care se află Anna, mă tem că exagerezi, adăugă ea. Îmi dau seama că situația ei în societate trebuie să fie grea.
— În societate e un iad, urmă repede Vronski, încruntându-se. Nu-ți poți închipui chinuri morale mai mari decât acelea pe care le-a îndurat Anna la Petersburg timp de două săptămâni… Te rog să mă crezi.
— Dar aici, atâta timp cât nici Anna, nici dumneata nu simțiți nevoia de societate…
— Societate! Exclamă Vronski disprețuitor. Ce nevoie aș putea avea de societate?
— Până atunci, și asta ar putea să țină mereu, sunteți fericiți și liniștiți. Văd că Anna e fericită, fericită cu adevărat. A și găsit timpul să mi-o spună, îl asigură Daria Alexandrovna zâmbind. Rostind însă aceste cuvinte, ea se îndoia acum, fără voie, că Anna era într-adevăr fericită.
Vronski însă părea că nu se îndoia de loc.
— Da, da, întări Alexei. Știu că Anna și-a revenit de pe urma suferințelor sale. E fericită. E fericită cu prezentul. Dar eu… mă tem de ceea ce ne așteaptă… Te rog să mă ierți. Vrei să mergem înainte?
— Mi-e totuna.
— Atunci să stăm jos aici.
Daria Alexandrovna se așeză pe o bancă din grădină, într-un colț al aleii, El se opri în fața ei.
— Văd că e fericită, repetă Vronski. Și îndoiala dacă Anna e într-adevăr fericită o tulbură și mai mult pe Daria Alexandrovna. Dar asta oare poate să țină? Dacă am făcut bine, ori am făcut rău, asta e altă socoteală, sorții au fost aruncați, adăugă Alexei, trecând de la limba rusă la cea franceză. Suntem legați pe viață. Suntem uniți prin dragoste – cea mai sfântă legătură pentru noi. Avem un copil. Am mai putea avea și alții. Legea și toate împrejurările situației în care ne aflăm sunt însă de așa fel, încât se vor ivi mii de complicații. Anna, care-și odihnește acum sufletul după atâtea suferințe și încercări, nu le vede și nici nu vrea să le vadă – lucru de înțeles; dar eu nu pot să nu le văd. Fiica mea nu e, după lege, fiica mea, ci a lui Karenin. Eu nu admit înșelăciunea asta! Spuse Vronski cu un gest energic de protest și privi întunecat și întrebător pe Daria Alexandrovna.
Ea nu-i răspunse nimic. Îl privea numai. Vronski urmă:
— Iar dacă mâine, aș avea un fiu, ar fi și acesta, după lege al lui Karenin. Nu mi-ar moșteni nici numele, nici averea. Oricât de fericiți am fi în familie, oricâți copii am avea, între mine și ei, totuși, nu ar fi nici o legătură. Toți ar fi Karenini. Trebuie să-mi înțelegi situația grea, înspăimântătoare! Am încercat să vorbesc cu Anna, dar asta o enervează. Nu mă înțelege. Și nici eu nu-i pot spune totul. Trebuie să privești însă lucrurile și din alt punct de vedere. Sunt fericit cu dragostea ei, dar trebuie să am și o ocupație. Mi-am găsit o îndeletnicire. Mă mândresc cu ea. O socot mai nobilă decât ocupația foștilor mei camarazi de la curte și de la regiment. Fără îndoială că n-aș schimba-o cu cariera lor. Muncesc aici, pe pământul meu. Sunt mulțumit, fericit. Nu mai avem nevoie de nimic pentru fericirea noastră. Îmi place activitatea asta. Cela n'est pas un pis-aller70, dimpotrivă…
Daria Alexandrovna băgă de seamă că Vronski se încurcase în partea aceasta a explicațiilor. Ea nu înțelese bine digresiunea lui, dar simți că, o dată ce începuse să vorbească despre gândurile-i intime, pe care nu ie putea destăinui Annei, destăinui totul, activitatea lui la țară făcând parte din același compartiment al gândurilor sale intime care cuprindea și problema raporturilor cu Anna.
— Și așa, să urmez, zise Vronski, revenindu-și. Când muncești, în primul rând trebuie să fii convins că ceea ce faci nu va muri o dată cu tine, că vei avea moștenitori. Eu însă n-am această convingere. Închipuie-ți starea unui om care știe dinainte că va avea copii cu femeia iubită, și nu vor fi ai lui, ci ai altcuiva, care-i urăște și nici nu vrea să audă de ei. Asta e ceva îngrozitor!
Tăcu, probabil adânc tulburat.
— Da, ai dreptate. Te înțeleg. Dar ce poate face Anna? Îl întrebă Daria Alexandrovna.
— Tocmai aici este punctul principal al convorbirii noastre, răspunse Vronski, potolindu-se cu o sforțare. Anna poate. Asta depinde de dânsa… Ca să înaintezi țarului o petiție de înfiere, ai nevoie mai întâi de divorț. Și asta depinde de Anna. Bărbatul său acceptase să divorțeze. Soțul dumitale pusese totul la cale. Știu că nu s-ar opune nici acum. N-ar trebui decât să-i scrie. A spus-o pe față atunci că, dacă Anna și-ar exprima dorința, el nu s-ar împotrivi. Bineînțeles, continuă Vronski, posomorât, asta e una din cruzimile de fariseu de care sunt în stare numai oamenii fără inimă. Știe cât o chinuiește orice amintire în legătură cu el; dar știind asta, îi cere totuși o scrisoare. Înțeleg că e un chin pentru dânsa; motivele sunt însă atât de importante, încât trebuie passer par-dessus toutes ces finesses de sentiment… Il y va au bonheur et de l'existence d'Anne et de ses enfants71. Nu mai vorbesc despre mine, deși îmi vine greu, foarte greu, zise Alexei cu o expresie de amenințare la adresa cuiva, fiindcă îi venea greu. Prin urmare, prințesă, mă agăț fără rușine de dumneata ca de o ancoră. Ajută-mă s-o conving a-i scrie și a-i cere consimțământul pentru divorț!
— Da, firește, răspunse Dolly, pe gânduri, amintindu-și atât de viu ultima întrevedere cu Alexei Alexandrovici. Da, firește, repetă ea cu hotărâre, gândindu-se la Anna.
— Folosește-te de trecerea dumitale pe lângă dânsa. Fă-o să-i scrie. Eu nu vreau și aproape nu pot să-i vorbesc de asta.
— Bine. Am să-i vorbesc eu. „Dar cum nu se gândește ea singură?” se întrebă Daria Alexandrovna, aducându-și aminte deodată, fără să știe de ce, de obiceiul ciudat al Annei de a-și închide ochii pe jumătate, își aminti că Anna își mijea ochii tocmai atunci când era vorba de părțile intime ale vieții sale. „Parcă și-ar închide astfel ochii în fața propriei sale vieți, ca să nu vadă totul”, se gândi Dolly. O să-i vorbesc negreșit, atât pentru mine, cât și pentru dânsa, răspunse Daria Alexandrovna la cuvintele de mulțumire ale lui Vronski.
Apoi se ridicară amândoi și se îndreptară spre casă.
XXII.
Anna o găsi pe Dolly acasă și o privi cu luare-aminte în ochi, ca și cum ar fi vrut să afle ce anume vorbise cu Vronski, dar n-o întrebă nimic.
— Mi se pare că e timpul să ne așezăm la masă, zise Anna. Nici n-am apucat să ne vedem bine. Rămâne pe deseară. Acum mă duc să mă îmbrac. Cred că faci și tu la fel. Ne-am murdărit rochiile la clădirile cele noi.
Daria Alexandrovna se duse în odaia ei. Îi veni să râdă. N-avea ce să mai îmbrace, fiindcă-și pusese cea mai frumoasă rochie. Ca să arate însă și ea prin ceva că s-a pregătit pentru masă, Dolly rugă pe jupâneasă să-i curețe rochia, își schimbă manșetele și funda și-și puse niște dantele pe cap.
— Asta e tot ce am putut face, spuse Dolly, zâmbind Annei care venise la ea îmbrăcată în altă rochie, a treia, tot așa de extraordinar de simplă.
— Da. Aici suntem formaliști, răspunse Anna, scuzându-se parcă pentru eleganța ei, Alexei e mulțumit de vizita ta. Rar l-am văzut atât de mulțumit. E pur și simplu îndrăgostit de tine, adăugă Anna. Dar nu ești obosită?
Nu mai aveau timp de vorbă până la masă. Intrând în salon, ele găsiră acolo pe prințesa Varvara și pe bărbați în redingote negre. Arhitectul era în frac. Vronski prezentă Dariei Alexandrovna pe doctor și pe administrator; cu arhitectul făcuse cunoștință la spital.
Un majordom gras, cu fața rotundă, rasă, strălucitoare, și cu cravată albă, scrobită, anunță că masa e servită. Doamnele se ridicară. Vronski rugă pe Sviajski să ofere brațul Annei Arkadievna, iar el se apropie de Dolly. Veslovski i-o luă înainte lui Tușkevici și dădu brațul prințesei Varvara, așa că Tușkevici cu administratorul și cu doctorul merseră singuri la masă.
Masa, sufrageria, vesela, serviciul, vinurile și mâncările nu numai că erau în concordanță cu toată atmosfera de lux modern a casei, dar păreau mai luxoase și mai moderne decât toate celelalte. Daria Alexandrovna observa acest lux, nou pentru dânsa și, ca femeie care conduce o gospodărie, deși nu nădăjduia să aplice la ea acasă ceva din cele văzute, deoarece luxul de aici depășea mult felul ei de trai, căuta totuși fără voie să-și dea seama de toate amănuntele, întrebându-se în același timp cine și cum făcuse toate acestea. Vasenka Veslovski, soțul său, ba chiar Sviajski și mulți bărbați pe care-i cunoștea Dolly nu se gândeau niciodată la așa ceva și credeau pe cuvânt pe orice gazdă cumsecade, care dădea musafirilor să înțeleagă că tot ceea ce era așa de bine orânduit se făcea de la sine, fără nici o trudă. Daria Alexandrovna știa însă că de la sine nu se făcea nici măcar griș cu lapte pentru gustarea de dimineață copiilor și că o astfel de organizare, atât de complexă și de minunată, presupunea o atenție încordată din partea cuiva. După privirea pe care Alexei Vronski o aruncă asupra mesei, fără să-i scape nici un amănunt, după semnul din cap făcut de el majordomului, după felul cum îi propuse ei să aleagă între botvinia72 și supă, Daria Alexandrovna înțelese că totul se făcea și se orânduia prin grija stăpânului. Era vădit că toate acestea depindeau de Anna tot atât de puțin ca și de Veslovski. Anna, Sviajski, prințesa și Veslovski erau toți musafiri care se bucurau cu voie bună de ceea ce se pregătea pentru dânșii.
Anna era stăpâna casei numai în ceea ce privea conducerea conversației. Și nu era ușor pentru amfitrioană, cu așa puțini musafiri la masă, și nu toți din același mediu, ca, de pildă, administratorul și arhitectul, care se străduiau să nu pară intimidați de acest lux neobișnuit și nu luau parte decât prea puțin la conversația generală. Anna își îndeplinea datoria cu obișnuitul său tact, cu naturalețe și chiar cu plăcere, după cum observă Daria Alexandrovna.
La masă se vorbi despre plimbarea lui Tușkevici și a lui Veslovski, singuri, cu barca. Apoi Tușkevici începu să povestească despre ultimele concursuri de la Yacht-clubul din Petersburg. Folosindu-se de o pauză, Anna se adresă numaidecât arhitectului, ca să-l facă și pe dânsul să vorbească.
— Nikolai Ivanâci e uimit, spuse Anna despre Sviajski, cât de repede s-a ridicat noua construcție, de când a fost ultima oară pe aici. Dar și eu, care mă duc zilnic pe acolo, tot mă minunez în fiecare zi cât de repede merge lucrul.
— E o plăcere să lucrezi cu excelența-sa, zise zâmbind arhitectul (era un om conștient de demnitatea lui, respectuos și calm). E cu totul altceva decât atunci când ai de-a face cu autoritățile guberniale. Acolo unde s-ar fi mâzgălit un top de hârtie, eu raportez domnului conte, ne sfătuim și e gata cât ai bate din palme.
— Sistem american, spuse Sviajski, surâzând.
— Da. Acolo clădirile se ridică în mod rațional…
Conversația trecu la abuzurile autorităților din Statele Unite. Anna alesese numaidecât alt subiect, ca să curme tăcerea administratorului.
— Ai văzut vreodată secerători mecanice? O întrebă ea pe Daria Alexandrovna. Când ne-am întâlnit cu tine, tocmai ne dusesem să le vedem. Și eu le-am văzut acum pentru întâia oară.
— Cum funcționează? Întrebă Dolly.
— Întocmai ca niște foarfeci. O scândură și o mulțime de foarfeci mici. Uite-așa.
Cu mâinile sale frumoase, albe, pline de inele, Anna luă un cuțit mic și o furculiță și începu să arate. Fără îndoială își dădea seama că nimeni n-o să înțeleagă mare lucru din explicațiile ei, dar, știind că vorbește plăcut și are mâini frumoase, explica mai departe.
— Mai curând ar fi ca niște bricege, spuse Veslovski pe un ton glumeț, fără să-și ia privirea de la Anna.
Anna abia zâmbi, dar nu-i răspunse.
— Karl Feodorâci, nu e așa că sunt ca niște foarfeci? Îl întrebă Anna pe administrator.
— Ah, ja, răspunse neamțul. Es ist ein ganz einfaches Ding73, și începu să explice construcția mașinii.
— Păcat că nu leagă! La o expoziție din Viena am văzut niște secerători care leagă snopi cu sârmă, se amestecă în vorbă Sviajski. Acelea ar fi fost mai avantajoase.
— Es kommt drauj an… Der Preis vom Draht muss ausgerechnet werden74. O dată ce ieși din muțenia lui, neamțul se adresă lui Vronski. Das lässt sich ausrechnen, Erlaucht! 75 Neamțul vru să-și bage mâna în buzunar, unde avea un creion într-un carnet în care-și făcea toate socotelile. Aducându-și însă aminte că e la masă și observând privirea rece a lui Vronski, se răzgândi. Zu kompliziert, macht zu viel Bukluk76, încheie administratorul.
— Wünscht man prikopsieren, so hat man auch buklukieren77, rosti sentențios Vasenka Veslovski, ironizându-l pe neamț. J'adore l'allemand78, spuse el din nou Annei cu același zâmbet.
— Cessez79, zise Anna severă și glumeață în același timp.
— Credeam că o să te găsim pe câmp, Vasili Semionâci, se întoarse Anna către doctor, un om bolnăvicios. Ai fost?
— Am fost, însă m-am evaporat, răspunse doctorul posomorât, totuși glumeț.
— Va să zică ai făcut o plimbare frumoasă?
— Minunată!
— Dar cum îi merge bătrânei? Sper că n-are tifos.
— Nu, în orice caz nu-i merge bine.
— Ce păcat! Zise Ana și, după ce dădu astfel celor îi casei tributul de politețe, se întoarse spre prieteni.
— Totuși, după descrierea domniei-voastre, Anna Arkadievna, cred că ar fi greu să construiești o mașină, glumi Sviajski.
— De ce? Răspunse Anna cu un zâmbet care arăta că-și dădea seama de drăgălășenia pusă de dânsa în descrierea mașinii – ceea ce băgase de seamă și Sviajski. Această nouă trăsătură de cochetărie tinerească o surprinse pe Dolly în chip neplăcut.
— În schimb, cunoștințele Annei Arkadievna în materie de arhitectură sunt uimitoare, adăugă Tușkevici.
— Uimitoare, într-adevăr! Am auzit-o ieri pe Anna Arkadievna vorbind despre „căpriori” și „plintusi”, supralicită Veslovski. M-am exprimat corect?
— Nu-i de mirare când vezi și atâtea, răspunse Anna. Pe când dumneata probabil că nu știi din ce se construiește o casă.
Daria Alexandrovna își dădu seama că Anna era nemulțumită de tonul ușuratic al convorbirii dintre ea și Veslovski, dar fără voie se lăsa influențată de acest ton.
În împrejurarea aceasta, Vronski se purtă cu totul altfel decât Levin. El nu dădea probabil nici o importanță flecărelii lui Veslovski, ci dimpotrivă, îi încuraja glumele.
— Veslovski, ia spune, cu ce anume se leagă pietrele între ele?
— Cu ciment, firește!
— Bravo! Și ce e cimentul?
— Așa ceva… un fel de lipici, ba nu, un soi de chit, răspunse Veslovski, stârnind râsul general.
Conversația dintre meseni, afară de doctor, arhitect și administrator, cufundați într-o tăcere mohorâtă, nu mai înceta, lunecând, ba glumeață, ba serioasă și aprinsă, de la un subiect la altul.
La un moment dat, Daria Alexandrovna, se simți atinsă de unele păreri și se înflăcăra atât de mult, încât roși și abia mai târziu se întrebă dacă nu spusese cumva ceva neplăcut sau de prisos. Sviajski aminti de Levin și pomeni de ideile ciudate ale acestuia, și anume: că mașinile n-ar aduce decât daune agriculturii rusești.
— N-am avut plăcerea să-l cunosc pe acest domn Levin, zise Vronski zâmbind. El n-a văzut desigur în viața lui mașinile pe care le condamnă. Iar dacă le-a văzut și le-a încercat, a făcut-o de mântuială, cu vreo mașină rusească, nu străină. Ce idei poți avea în privința asta?
— Îndeobște are idei turcești, întări Veslovski, întorcându-se către Anna cu un zâmbet.
— Eu nu-i pot apăra părerile, izbucni Daria Alexandrovna, dar pot să vă spun că Levin este un om foarte instruit. Dacă ar fi aici, el ar ști ce să vă răspundă. Eu însă nu pot.
— Þin foarte mult la dânsul. Suntem prieteni buni, zise Sviajski, zâmbind blajin. Mais pardon, il est un petit peu toqué80. Susține, de pildă, că zemstva și judecătoriile de pace nu sunt bune de nimic și nu vrea să participe la ele.
— Asta e nepăsarea noastră rusească, spuse Vronski, turnând apă dintr-o cană de la gheață într-un pahar subțire cu picior, de a nu simți îndatoririle impuse de drepturile noastre, și, în consecință, de a le tăgădui.
— Nu cunosc alt om care să-și îndeplinească îndatoririle cu mai multă strictețe decât el, răspunse Daria Alexandrovna, enervată de tonul condescendent al lui Vronski.
— Eu, dimpotrivă, urmă Vronski, stârnit de discuția asta, eu, dimpotrivă, așa cum mă vedeți, sunt foarte recunoscător pentru cinstea ce mi s-a făcut, datorită lui Nikolai Ivanovici (și arătă spre Sviajski), alegându-mă judecător de pace onorific. Socot că datoria mea de a lua parte la sesiune și de a dezbate procesul unui mujic pentru un cal este tot atât de importantă ca oricare alt lucru. M-aș simți onorat dacă aș fi ales delegat al zemstvei. Numai astfel aș putea răsplăti foloasele de care mă bucur ca proprietar de pământ. Din nefericire, la noi nu este înțeleasă însemnătatea pe care trebuie s-o aibă în stat marii proprietari.
Dariei Alexandrovna îi păru ciudat să-l audă pe Vronski vorbind la dânsul acasă cu atâta calm, convins de dreptatea lui. Își aminti că și Levin, care avea idei contrarii, era tot atât de hotărât la dânsul acasă în ceea ce privește felul său de a judeca. Dar Dolly ținea la Levin și de aceea se dădu de parte lui.
— Atunci ne putem bizui pe dumneata, conte, pentru sesiunea viitoare, zise Sviajski. Trebuie însă să pornim mai devreme, așa ca în ziua de opt să fim acolo. Ce-ar fi dacă mi-ați face cinstea să poftiți la mine?
— În ceea ce mă privește, eu îi dau oarecum dreptate cumnatului tău, încuviință Anna, dar din alte motive decât acelea ale lui, adăugă ea cu un surâs. Ma tem că în ultimul timp s-au adunat prea multe îndatoriri sociale de felul acesta. După cum înainte erau atât de mulți funcționari, încât pentru fiecare chestiune trebuia câte un slujbaș, tot așa de mulți sunt cei ce se îndeletnicesc acum cu treburile obștești. Alexei se află aici de șase luni și face parte, dacă nu mă înșel, din cinci sau șase instituții sociale diferite: tutore, judecător, delegat al zemstvei, jurat, ceva cu cai și mai știu eu ce. Du train que cela va81, îți pierzi tot timpul cu asta. Apoi față de marele număr al acestor treburi, mi-e frică că totul se reduce la o simplă formalitate. Nikolai Ivanâci, și Anna se adresă lui Sviajski, din câte instituții faci parte? Mi se pare că din peste douăzeci?
Anna vorbea în glumă, dar tonul cuvintelor îi trăda iritarea. Daria Alexandrovna, care observa cu luare-aminte pe Anna și pe Vronski, își dădu numaidecât seama de situație. Observă de asemenea că fața lui Vronski căpătase deodată, în timpul acestei discuții, o expresie de gravitate și de îngrijorare. Mai băgă de seamă că prințesa Varvara, ca să schimbe vorba, începu să povestească pe neașteptate și grăbit ceva despre niște cunoștințe din Petersburg. Își aminti apoi că, în parc, Vronski îi vorbise din senin despre activitatea sa. Din toate acestea Dolly înțelese că între Anna și Vronski avusese loc o ceartă intimă în legătură cu problema activității lui sociale.
Masa, vinurile, serviciul erau fără cusur. Totul însă se petrecea întocmai ca la mesele și la balurile de ceremonie – cu caracter impersonal și oficial – frecventate pe vremuri de Dolly și de care se dezobișnuise; iar acum, acestea petrecându-se într-o zi obișnuită și într-un cerc restrâns, făcură asupră-i o impresie neplăcută.
După prânz, lumea trecu pe terasă. Apoi unii începură să joace lawn-tennis. Împărțiți în două partide, jucătorii se rânduiră pe terenul de crochet – nivelat și bătătorit cu grijă – de amândouă părțile plasei întinse pe stâlpi mici, auriți. Daria Alexandrovna încercă să joace, însă nu putu înțelege multă vreme jocul; iar când îl înțelese, era atât de obosită, încât se așeză lângă prințesa Varvara, mulțumindu-se numai să se uite la jucători. Partenerul ei, Tușkevici, ieși și el din joc. Ceilalți jucară mai departe încă mult timp. Sviajski și Vronski jucau foarte bine și serios. Urmăreau atent mingea când venea spre dânșii, alergau sprinten către ea, fără grabă, dar și fără zăbavă; își cumpăneau săritura, și, cu o mișcare sigură, loveau mingea cu racheta și o aruncau peste plasă. Veslovski juca mai slab decât ceilalți. Se înflăcăra prea tare. Însuflețea în schimb pe jucători prin veselia lui. Râsetele și strigătele sale nu mai încetau. Cu învoirea doamnelor, Veslovski își scoase redingota, ca și ceilalți bărbați. Statura lui voinică și frumoasa, cu mânecile albe ale cămășii, cu fața rumenă, asudată, cu mișcări vijelioase ți se întipărea în minte.
Așa că în noaptea aceea, când Daria Alexandrovna se culcă, cum închise ochii, îi tot răsărea în minte Vasenka Veslovski, alergând pe terenul de crochet.
În timpul jocului Dolly nu se veseli. Nu-i plăcu tonul ușuratic care stăruia între Vasenka și Anna. Nu-i plăcu nici atitudinea nefirească a acestor oameni mari, care – în lipsa copiilor – se distrau între dânșii cu un joc copilăresc. Dar ca să nu strice dispoziția celorlalți și ca să-și omoare timpul, după ce se odihni câtăva vreme, ea intră din nou în joc, prefăcându-se că se distrează. În tot timpul zilei i se păru că joacă teatru cu actori mai buni decât dânsa și că jocul ei slab strică unitatea ansamblului.
Venise cu gândul să rămână două zile, dacă s-ar simți bine la dânșii; dar spre seară, în timpul jocului, hotărî să plece a doua zi. Grija de copii, chinuitoare, care o apăsase atât în timpul drumului, i se înfățișă acum, după o zi petrecută fără ei, într-o altă lumină și o ademenea spre casă.
După ceaiul de seară și după plimbarea cu barca din timpul nopții, când intră în sfârșit singură în odaia ei, își scoase rochia și-și strânse pentru noapte părul rar, Daria Alexandrovna simți o mare ușurare.
Îi era neplăcut chiar gândul că Anna trebuia să vină din clipă în clipă la dânsa. Ar fi vrut să rămână singură cu gândurile sale.
XXIII.
Dolly tocmai vroia să se culce, când Anna veni la dânsa, îmbrăcată în toaletă de noapte.
În timpul zilei, Anna începuse de câteva ori să vorbească despre chestiunile sale intime, însă de fiecare dată, după ce spunea câteva cuvinte, se oprea. „Mai târziu, când vom fi singure, o să vorbim despre toate. Am să-ți spun atâtea!” spunea ea.
Acum erau singure, dar Anna nu știa ce să spună. Ședea pe un scaun lângă fereastră, uitându-se la Dolly și lăsând să-i treacă prin minte toată rezerva de discuții intime care i se părea nesecată; nu găsea însă nimic de spus. În clipa aceea i se părea că totul fusese rostit.
— Ce mai face Kitty? Întrebă Anna, oftând adânc și uitându-se la Dolly cu un aer vinovat. Spune-mi adevărul, Dolly. Mai e supărată pe mine?
— Supărată? Nu, răspunse zâmbind Daria Alexandrovna.
— Nu mă urăște, nu mă disprețuiește?
— O, nu! Dar tu știi că asta nu se iartă.
— Știu, știu, oftă Anna, întorcând capul și uitându-se pe fereastra deschisă. Însă eu n-am avut nici o vină. De altfel, cine-i vinovat? Și ce înseamnă a fi vinovat? Oare ar fi putut fi altfel? Tu cum crezi? S-ar fi putut să nu fii soția lui Stiva?
— Drept să-ți spun, nu știu. Dar uite ce-aș vrea să-mi spui…
— Da, da. Dar n-am isprăvit încă cu Kitty. E fericită? Se spune că el e un om minunat.
— Minunat? E prea puțin. Nu cunosc un om mai bun.
— Ce bine-mi pare! Ce bine-mi pare! Minunat e prea puțin, repetă Anna.
Dolly zâmbi.
— Dar povestește-mi despre tine. Am să-ți spun atât de multe. Am vorbit cu… Daria Alexandrovna nu știa cum să-l numească pe Vronski. Nu-i venea să-i spună nici conte, nici Alexei Kirillovici.
— Cu Alexei, zise Anna. Știu că ați stat de vorbă. Dar vroiam să te întreb deschis: ce crezi despre mine, despre viața mea?
— Cum să-ți spun așa, dintr-o dată? Într-adevăr, nu știu.
— Totuși, trebuie să-mi spui… îmi vezi viața. Să nu uiți însă că ai venit la noi vara, când nu suntem singuri… Noi am sosit aici când abia se desprimăvărase, am fost singuri și vom fi numai noi doi… de altfel, nici nu-mi doresc ceva mai bun. Dar închipuie-ți că voi rămâne aici singură, fără dânsul, singură, și asta se va întâmpla în curând. După toate semnele, văd că asta se va repeta des, pentru că el își va petrece jumătate din timp departe de casă, zise Anna ridicându-se și așezându-se mai aproape de Dolly. Bineînțeles, o întrerupse ea pe Dolly, care vroia să obiecteze ceva. Bineînțeles că n-am să-l țin cu de-a sila. Nici măcar nu încerc. Astăzi sunt curse… aleargă niște cai de-ai lui… el se duce. Îmi pare foarte bine. Gândește-te însă la mine. Pune-te în locul meu… Dar ce să mai vorbim? Anna zâmbi. Despre ce ți-a vorbit?
— Despre ceea ce eu însămi vroiam să-ți vorbesc… așa că mi-e ușor să fiu avocatul lui: despre posibilitatea… Daria Alexandrovna șovăi, de a-ți îmbunătăți situația… Tu știi cum privesc eu lucrurile… Totuși, dacă e cu putință, ar fi bine să te căsătorești…
— Adică să divorțez? Întrebă Anna. Știi că singura femeie care a venit să mă vadă la Petersburg a fost Betsy Tverskaia? Doar o cunoști! Au fond c'est la femme la plus dépravée qui existe.82 A avut legături cu Tușkevici. Și-a înșelat bărbatul în modul cel mai josnic. Și ea mi-a spus că nu va putea să mă vadă până când nu-mi voi legaliza situația… Să nu crezi că vreau să fac o comparație… Te cunosc, scumpa mea! Mi-am adus însă aminte fără să vreau… Dar ce ți-a spus el? Repetă Anna.
— Mi-a spus că suferă pentru tine și pentru dânsul. Ai să spui, poate, că ăsta e egoism, însă un egoism atât de legitim și de nobil! Ar vrea mai întâi să-și legitimeze fiica și să fie bărbatul tau, să aibă drepturi asupra ta.
— Care soție, care sclavă ar putea fi roabă în gradul în care sunt eu, în situația mea? O întrerupse Anna, posomorită.
— Principalul e că el dorește să nu mai suferi.
— Asta e peste putință! Mai departe?
— Pe urmă: dorește cel mai legal lucru – vrea să dea copiilor voștri un nume.
— Care copii? Întrebă Anna, fără să se uite la Dolly și făcându-și ochii mici.
— Anny și cei ce vor mai veni.
— Din punctul ăsta de vedere poate fi liniștit. Eu n-o să mai am copii.
— Cum poți să spui că nu vei mai avea?
— N-o să am, fiindcă nu vreau să mai am.
Cu toată tulburarea ei, Anna zâmbi când observă o expresie naivă de curiozitate, de uimire și de groază pe chipul Dariei Alexandrovna.
— Mi-a spus doctorul, după boala mea…
— Nu se poate! Izbucni Dolly, deschizând ochii mari. Pentru dânsa, asta era una dintre acele revelații ale căror urmări sunt atât de însemnate, încât în prima clipă simți numai că nu le poți cuprinde cu mintea, dar că te vei mai gândi multă vreme la ele.
Revelația asta îi lămuri dintr-o dată secretul, neînțeles de ea mai înainte, al familiilor care n-aveau decât un copil sau doi, și stârni în ea atâtea gânduri, considerații și sentimente contradictorii, încât nu putu spune nimic; o privea numai pe Anna cu ochii mari deschiși, plini de mirare. Era tocmai ceea ce visase ea pe drum în ziua aceea; dar, aflând acum că era cu putință, se îngrozi. Simți că era o soluție prea simplă pentru o problemă atât de complicată.
— N'est-ce pas immoral?83 Atâta putu spune, după câteva clipe de tăcere.
— De ce? Gândește-te numai că am de ales între a fi însărcinată, adică bolnavă, sau a fi prietena, tovarășa bărbatului meu, a soțului meu de fapt, rosti Anna cu un ton intenționat ușuratic.
— Da, da, ai dreptate, răspunse Daria Alexandrovna, ascultând aceleași argumente pe care le invocase ea însăși pe drum, fără să mai găsească însă în ele puterea de convingere de mai înainte.
— Pentru tine, pentru altele, urmă Anna, ghicindu-i parcă gândurile, mai există, poate, îndoieli; dar pentru mine… înțelege că eu nu sunt soția lui. Alexei mă iubește atât timp cât mă iubește. Atunci cum am să-i întrețin dragostea? Cu asta?
Anna își întinse mâinile albe înaintea pântecului.
În mintea Dariei Alexandrovna se îngrămădeau gânduri și amintiri cu o repeziciune neînchipuită, ca în clipele de tulburare.
„Eu, gândea Dolly, n-am încercat să-l atrag pe Stiva. A plecat de la mine și s-a dus la altele. Dar nici cea dintâi femeie cu care m-a înșelat nu l-a putut reține, deși a rămas frumoasă și veselă. A părăsit-o și pe dânsa. A luat pe alta. Oare Anna o să poată atrage în felul acesta pe contele Vronski și are să-l poată ține legat de dânsa? Dacă el caută numai frumusețea, va găsi toalete și comportări încă mai atrăgătoare și mai plăcute. Oricât de albe și de minunate i-ar fi brațele goale, oricât de frumos i-ar fi trupul plinuț și chipul îmbujorat în cadrul părului său negru, Vronski va găsi ceva și mai frumos, așa cum caută și găsește nesuferitul, jalnicul și scumpul meu bărbat!”
Dolly nu-i răspunse nimic. Oftă numai. Anna observă oftatul acesta, care arăta că Dolly nu era de aceeași părere cu dânsa și vorbi mai departe. Mai avea o rezervă de argumente și mai puternice, la care Dolly n-avea ce să-i răspundă.
— Spui că asta nu e moral? Dar trebuie să judeci și tu, adăugă Anna. Uiți situația în care mă aflu. Cum aș putea dori copii? Nu mă gândesc la suferințe. Nu mă înspăimântă. Gândește-te numai, ce vor fi copiii mei? Niște nenorociți, care vor purta un nume străin. Prin însăși venirea lor pe lume, ei vor fi siliți să se rușineze de mama și de tatăl lor, ca și de nașterea lor.
— Uite, tocmai de aceea trebuie să divorțezi.
Dar Anna n-o asculta. Vroia să expună până la capăt argumentele prin care încercase de atâtea ori să se convingă singură.
— De ce mi-a fost dată rațiunea, dacă n-aș întrebuința-o ca să nu aduc pe lume niște nenorociți?
Se uită la Dolly și, neprimind nici un răspuns, urmă:
— M-aș simți totdeauna vinovată față de acești copii, nenorociți. Dacă nu există, cel puțin nu sunt nenorociți; iar dacă ar fi nenorociți, numai eu aș fi vinovată.
Erau aceleași argumente pe care Daria Alexandrovna le invocase pentru ea însăși. Acum însă Dolly le asculta și nu le înțelegea. „Cum poți fi vinovată față de niște ființe inexistente? Își zise Daria Alexandrovna. Deodată îi veni un gând: oare n-ar fi fost mai bine pentru Grișa, copilul său favorit, să nu se fi născut de loc?” Ideea aceasta i se păru însă atât de monstruoasă și de ciudată, încât ea clătină din cap, ca să risipească învălmășeala gândurilor nebunești care i se învălmășeau în minte.
— Nu, nu știu. Asta nu e bine. Atât putu să spună Dolly, cu o expresie de dezgust.
— Da, da, dar să nu uiți ce ești tu și ce sunt cu… Și pe deasupra, adăugă Anna, care, în ciuda argumentelor sale și a sărăciei de argumente a lui Dolly, recunoștea parcă totuși, că ceea ce vroia nu era bine, că nu trebuia să uite lucrul de căpetenie, și anume: că eu ma aflu acum în altă situație decât tine. Pentru tine se pune chestiunea dacă dorești să nu mai ai copii, iar pentru mine – dacă îmi este îngăduit să doresc a avea. E o mare deosebire. Înțelege că eu, în situația mea, nu pot dori asta.
Daria Alexandrovna nu-i mai obiectă nimic. Își dădu seama dintr-o dată că o prăpastie o despărțea de Anna, că între ele se aflau probleme asupra cărora nu vor cădea de acord niciodată și că era mai bine să treacă totul sub tăcere.
XXIV
— Atunci, dacă e cu putință, cu atât mai mult trebuie să-ți legalizezi situația, urmă Dolly.
— Da, dacă e cu putință, răspunse deodată Anna, pe alt ton, cu glas slab, trist…
— Crezi că divorțul e imposibil? Mi s-a spus că bărbatul tău ar consimți…
— Dolly, n-aș vrea să mai vorbim de asta.
— Bine! Să nu mai vorbim, se grăbi să spună Daria Alexandrovna, văzând pe chipul Armei o expresie de adâncă suferință. Văd numai că tu privești situația prea în negru.
— Eu? De loc! Sunt foarte veselă și mulțumită. Vezi doar, je fais des passions. Veslovski…
— Da. Dar drept să-ți spun, nu mi-a plăcut tonul lui Veslovski, mărturisi Daria Alexandrovna ca să schimbe vorba.
— De ce? Asta gâdilă vanitatea lui Alexei și nimic mai mult. Dar el e un copil și-l am în mână. Înțelegi, îl conduc cum vreau. E întocmai ca Grișa al tău… Dolly! Schimbă Anna vorba dintr-o dată. Spui că văd lucrurile prea în negru. Tu nu poți pricepe. E prea îngrozitor. Eu caut să nu văd nimic.
— Mi se pare însă că ar trebui. Se cuvine să faci tot posibilul.
— Dar ce se poate face? Nimic. Îmi spui să mă căsătoresc cu Alexei, și că eu nu mă gândesc la asta. Nu mă gândesc eu! Repetă ea și se îmbujora la față. Se sculă în picioare, își îndreptă spatele, oftă adânc și începu să se plimbe încoace și încolo prin odaie cu pași ușori, oprindu-se din când în când. Eu nu mă gândesc? Nu-i zi, nu-i ceas în care să nu mă gândesc și să nu-mi reproșez că mă gândesc… fiindcă gândurile acestea pot să mă scoată din minți. Să mă scoată din minți! Repetă ea. Când mă gândesc la toate astea, nu mai pot dormi fără morfină. Bine, bine! Să vorbim calm. Mi se spune: să divorțez. Mai întâi, el n-ar consimți. El e acum sub influența contesei Lidia Ivanovna.
Cum stătea dreaptă pe scaun, Daria Alexandrovna, întorcând capul, o urmărea din ochi pe Anna cu o expresie de suferință și de compătimire.
— Trebuie să încerci, spuse ea cu glas slab
— Să zicem c-aș încerca. Și ce-ar însemna asta? Își destăinui Anna un gând care-i venise desigur în minte de o mie de ori și pe care îl știa pe dinafară. Ar însemna ca eu, care-l urăsc, dar care mă consider totuși vinovată față de dânsul și-l socot om mărinimos, să mă înjosesc scriindu-i… Ei bine, să zicem că fac o sforțare, și-i scriu. Atunci am de așteptat un răspuns jignitor sau consimțământul. Să zicem că primesc consimțământul… în timpul acesta Anna se afla într-un colț îndepărtat al odăii, unde se opri și îndreptă perdeaua de la fereastră. Primesc consimțământul, dar… băiatul? Ei n-au să mi-l dea. Disprețuindu-mă, copilul o să crească la tatăl său pe care l-am părăsit. Înțelege că eu iubesc, deopotrivă parcă, două ființe – pe amândoi mai mult decât pe mine însămi: pe Serioja și pe Alexei.
Anna înainta până la mijlocul odăii și se opri înaintea Dariei Alexandrovna, strângându-și pieptul cu mâinile. Trupul său, într-o rochie albă de casă, părea deosebit de împlinit și de involt. Își lăsă capul în pământ și, cu ochii umezi, strălucitori, o privi pe sub sprâncene pe Dolly, care tremura toată de emoție – mică, slăbuță, vrednică de milă în camizolul ei peticit, cu boneta de noapte în cap.
— Nu iubesc decât pe aceste două ființe, iar una o exclude pe cealaltă. Nu le pot uni și eu numai de asta am nevoie. În cazul când acest lucru nu e cu putință, restul mi-e totuna. Absolut totuna! Are să se sfârșească într-un fel sau altul. De aceea nu pot și nici nu-mi place să vorbesc despre asta. Așadar nu-mi imputa nimic, nu mă judeca. Tu, cu puritatea ta, nu poți înțelege cât sufăr eu.
Se apropie de Dolly, se așeză alături de dânsa și, uitându-se în ochii ei cu o expresie de vinovăție, îi luă mâna.
— Ce crezi? Ce crezi despre mine? Nu mă disprețul! Nu merit disprețul tău! Sunt numai o nenorocită. Dacă există cineva nefericit pe lume, acela sunt eu… zise Anna și, întorcându-și fața de la Dolly, izbucni în plâns.
Când rămase singură, Daria Alexandrovna se închină și se culcă. Atât timp cât stătuseră de vorbă, îi fusese milă de Anna, din tot sufletul; dar acum nu se mai putea gândi la ea. Amintirea casei și a copiilor i se înfățișă în minte cu un farmec deosebit, nou pentru dânsa, cu o altă strălucire. Lumea sa i se păru atât de plăcută și de scumpă, încât nu mai vru să petreacă nici o zi de prisos departe de ea și hotărî ca a doua zi să plece negreșit acasă.
În același timp, Anna, întorcându-se în budoarul său, luă un păhăruț în care turnă câteva picături dintr-o doctorie care cuprindea mai cu seamă morfină; iar după ce bău și șezu nemișcată câteva clipe, păși în dormitor liniștită și veselă.
Când intră în dormitor, Vronski o privi cu luare aminte. Era convins că Anna, care rămăsese atât de mult timp în odaia Dariei Alexandrovna, avusese o convorbire cu dânsa, și acum căuta pe fața ei urmele acestei convorbiri. Dar în expresia de stăpânită excitare a chipului său, care tăinuia ceva, Vronski nu găsi decât conștiința propriei ei frumuseți și dorința de a-l impresiona cu frumusețea cu care Vronski se deprinsese, și care încă îl stăpânea. Nu vru s-o întrebe ce anume vorbiseră, nădăjduind că-i va spune ea însăși, dar Anna rosti numai:
— Cred că ți-a plăcut Dolly. Nu-i așa?
— A, eu o cunosc de mult. Pare o femeie foarte bună, mais excessivement terre-a-terre84. Totuși, vizita ei mi-a făcut multă plăcere.
Luă mâna Annei și o privi întrebător în ochi. Înțelegându-i altfel privirea, Anna îi zâmbi.
A doua zi dimineața, cu toate rugămințile gazdelor, Daria Alexandrovna se pregăti de plecare. Îmbrăcat într-un caftan cam vechi, cu o pălărie pleoștită care-i dădea o înfățișare de surugiu, vizitiul lui Levin, posac și hotărât, trase trăsura cu aripi peticite, cu cai bălțați, la intrarea boltită a conacului, așternută cu nisip.
Luându-și rămas bun de la prințesa Varvara și de la domni, Daria Alexandrovna se simți stânjenită. După o zi petrecută împreună, și Dolly, și gazdele își dădeau foarte bine seama că nu se potriveau și că era mai bine să se despartă. Numai Anna rămase mâhnită. Știa că de acum înainte, după plecarea Dariei Alexandrovna, nimeni n-are să-i mai răscolească în suflet sentimentele pe care i le trezise ea. Această răscolire o durea, desigur, dar Anna știa că aceste sentimente alcătuiau partea cea mai frumoasă a sufletului său, care avea să se înăbușe curând în viața pe care o ducea.
Când ieși la câmp, Daria Alexandrovna încercă un simțământ plăcut de ușurare. Ar fi vrut să întrebe pe însoțitorii săi cum le plăcuse la Vronski; dar Filip, vizitiul, începu să vorbească neîntrebat:
— Or fi fiind ei bogați, dar nu ne-au dat cu totul decât trei măsuri de ovăz. Înainte de cântători, caii mâncaseră până la ultimul grăunte. Ce să faci cu trei măsuri? Nici pe-o măsea. Și doar astăzi se găsește ovăz pe la rândași cu patruzeci și cinci de copeici – iar la noi, care va să zică, se dă oaspeților ovăz pe săturatele.
— Boier zgârcit, întări contabilul.
— Ei? Dar caii lor ți-au plăcut? Întrebă Dolly.
— Despre cai… nimic de zis! Și mâncarea a fost bună. Numai atât: că nu știu de ce mi-a fost așa de urât, Daria Alexandrovna! Cum v-o fi fost domniei-voastre? Urmă el, întorcând spre Dolly fața lui frumoasă, blânda.
— Și mie tot așa. Ce zici? Ajungem până-n seară?
— Trebuie să ajungem.
După ce se întoarse acasă, unde găsi pe toți sănătoși și voioși, Daria Alexandrovna începu să le povestească cu mare însuflețire călătoria sa. Istorisi ce bine o primiseră, pomeni despre luxul de acolo și despre bunul-gust cu care Vronski și Anna își rânduiseră casa, ca și despre distracțiile lor, neîngăduind nimănui să spună vreun cuvânt împotriva lor.
— Trebuie să cunoști pe Anna și pe Vronski – pe dânsul acum l-am cunoscut mai bine – ca să-ți dai seama cât sunt de drăguți și de apropiați, încheie Dolly, de data asta cu toată sinceritatea, uitând nedeslușitul sentiment de nemulțumire și de stinghereală pe care-l încercase acolo.
XXV.
Vronski și Anna petrecură toată vara și o parte din toamnă la țară, în aceeași situație, fără să ia vreo măsură în vedere divorțului. Hotărâseră să nu plece nicăieri. Dar cu cât rămâneau mai mult împreună, singuri, mai ales toamna, fără musafiri, ei simțeau că nu vor putea îndura mai departe viața asta și că vor fi siliți s-o schimbe.
Se părea că niciunul dintr-înșii nu și-ar fi putut dori o viață mai bună; trăiau în belșug, erau sănătoși, aveau un copil și fiecare – ocupația lui. Chiar când nu le veneau musafiri, Anna purta aceeași grijă pentru înfățișarea ei. Citea foarte mult – romane și cărți serioase, la modă. Comanda toate volumele lăudate de ziarele și de revistele străine pe care le primea. Citea cărțile cu atenția aceea pe care o ai numai în singurătate. Pe lângă aceasta, ea studia în tomuri și în reviste de specialitate toate chestiunile care-l preocupau pe Vronski, așa încât el se informa adesea de la dânsa în chestiuni de agronomie, arhitectură, precum și în domeniul creșterii cailor și al sportului – și rămânea uimit de memoria și de cunoștințele sale. La început, îndoindu-se de răspunsurile ce-i da, Vronski îi cerea o confirmare; ea găsea în cărți ceea ce o întreba și-i arăta.
O interesa și organizarea spitalului. Nu numai că-l ajuta, ci colabora efectiv, având chiar idei personale. Dar grija ci principală era închinată persoanei sale, ei însăși, în măsura în care îi era dragă lui Vronski și-i putea înlocui tot ceea ce părăsise pentru dânsa. Vronski prețuia acesta dorință care ajunsese unicul scop al vieții sale, dorința nu numai de a-i plăcea, ci și de a-l servi; însă mrejele dragostei, cu ajutorul cărora Anna căuta să-l țină strâns legat de dânsa, îl apăsau în același timp. Cu cât trecea vremea, cu cât el se simțea mai puternic prins în aceste mreje, cu atât mai mult dorea nu să scape de ele, ci să încerce numai, dacă-i împiedică ori nu libertatea. Dacă n-ar fi fost dorința asta de libertate în veșnică creștere, dacă n-ar fi avut loc scenele care se repetau de fiecare dată când trebuia să se ducă în oraș, la o sesiune sau la alergări, Vronski ar fi fost pe deplin mulțumit de viața lui. Își luase rolul de moșier bogat, un mare proprietar dintre acei care trebuiau să alcătuiască nucleul aristocrației rusești. Acest rol nu numai că era cu totul pe gustul lui, dar acum, după o încercare de o jumătate de an, îi plăcea din ce în ce mai intens. Treburile care-l interesau și-l atrăgeau tot mai mult mergeau foarte bine. În ciuda sumei uriașe cheltuite cu spitalul, cu mașinile, cu vacile aduse din Elveția și cu alte inovații, Vronski avea convingerea că nu-și risipea averea, ci și-o sporea. Acolo unde era vorba de venituri, de vânzarea pădurii, grâului și a lânii, de darea pământului în dijmă, apărea tare ca cremenea; știa să țină la preț. În treburile gospodărești pe scară mare, de la moșia asta cât și de la celelalte, Vronski folosea sistemele cele mai simple, ferite de riscuri. În chestiunile de gospodărie, el era din cale-afară de econom și de socotit. Nu se lăsa prins de șiretenia și de dibăcia neamțului, care-l îndemna la învestiții și îi prezenta câte un deviz exagerat; iar după un calcul, se vedea că același lucru se putea face și mai ieftin, realizându-se astfel un beneficiu imediat. Îl asculta pe administrator, îl descosea și-și dădea consimțământul numai atunci când trebuia de comandat sau introdus lucrul cel mai modern, necunoscut încă în Rusia, și care ar fi putut stârni mirare. Se hotăra să facă cheltuieli mari, numai dacă avea bani de prisos; iar când făcea asemenea cheltuieli, se oprea la toate amănuntele, stăruind să aibă pentru banii săi lucrurile cele mai bune. Astfel, după felul cum își gospodărea treburile, era limpede că el nu numai că nu-și risipea averea, ci și-o sporea.
În octombrie trebuiau să aibă loc alegerile de mareșal al nobilimii din gubernia Kașin, unde se aflau moșiile lui Vronski, Sviajski, Koznâșev, Oblonski și o mică parte din moșia lui Levin.
Aceste alegeri, datorită unor împrejurări și persoanelor cunoscute care luau parte la ele, atrăgeau atenția generală. Lumea vorbea mult de alegeri, și chiar persoanele stabilite la Moscova, Petersburg și în străinătate, care nu mai fuseseră niciodată la asemenea alegeri, se pregăteau acum să vină.
Vronski făgăduise de mult lui Sviajski că va participa și el.
Înainte de alegeri, Sviajski, care venea adeseori la Vozdvijenskoe, sosi să-l ia pe Vronski.
În ajunul acestei zile, între Vronski și Karenina fusese cât pe-aci să se iște o ceartă din pricina călătoriei proiectate. La țară începuse vremea de toamnă, tristă și plictisitoare. De aceea, pregătindu-se de luptă, Alexei vesti Annei plecarea lui pe un ton sever și rece, cum nu-i mai vorbise niciodată. Dar spre surprinderea lui, ea primi știrea cu foarte multă liniște și-l întrebă numai când are să se întoarcă. Alexei o privi cu luare-aminte, neînțelegându-i calmul. Anna răspunse privirii sale cu un surâs. El cunoștea felul ei de a se închide în ea însăși și știa că asta se întâmpla când ea lua o hotărâre, fără să-i împărtășească planurile. Se temea de asta. Dar el dorea atât de mult să preîntâmpine o scenă, încât se prefăcu, și în oarecare măsură se încrezu în ceea ce vroia atât de mult să creadă, și anume – în cumințenia ei.
— Nădăjduiesc că n-ai să te plictisești.
— Așa nădăjduiesc și eu, răspunse Anna. Am primit ieri o ladă cu cărți de la Gauthier. O să-mi țină de urât.
„Vrea să adopte acest ton nou… cu atât mai bine, se gândi el. Altfel ar fi același lucru.”
Și fără altă explicație, Vronski plecă la alegeri. Pentru întâia oară de la începutul legăturilor dintre dânșii, Alexei se despărți de ea fără o explicație sinceră. Pe de o parte, faptul acesta îl neliniștea; iar pe de altă parte, se gândea că era mai bine așa. „La început, are să fie între noi ceva nelămurit, ascuns, ca acum; mai târziu o să se obișnuiască. Oricum, pot să-i dau totul, afară de independența mea de bărbat”, își zise el.
XXVI.
Kitty trebuia să nască și Levin se muta în septembrie la Moscova. Petrecu la Moscova o lună fără nici o treabă, când Serghei Ivanovici, care avea moșie în gubernia Kașin și lua parte cu mult interes la problema alegerilor ce urmau să se țină acolo, se pregăti să plece la alegeri. Îl invită și pe fratele său, care avea un vot pentru județul Seleznev. Afară de aceasta, Levin mai avea de descurcat la Kașin niște treburi ale surorii sale care locuia în străinătate, cu privire la o tutela și la încasarea unor sume de bani.
Levin șovăia încă; dar Kitty, dându-și seama că bărbatul său se plictisea la Moscova, îl sfătui să plece și comandă pentru dânsul, fără știrea lui, o uniformă de nobil, care costa optzeci de ruble. Cele optzeci de ruble plătite pentru uniformă au fost hotărâtoare în această chestiune, și astfel Levin plecă la Kașin.
Levin era de șase zile la Kașin, unde lua zilnic parte la adunări și stăruia pentru treburile surorii sale care tărăgănau. Toți mareșalii nobilimii se găseau ocupați eu alegerile: de aceea, așezământul tutelelor nu putea lua o hotărâre nici măcar asupra acestei chestiuni atât de simple. Încasarea banilor întâmpina și ea greutăți. După multă alergătură pentru ridicarea popririi, banii puteau fi achitați; dar notarul, un om foarte serviabil, nu putea elibera ordonanța de plată, deoarece avea nevoie de semnătura președintelui; iar președintele, care nu-și dăduse în primire serviciul, se afla la sesiune. Această alergătură, colindarea instituțiilor una după alta, discuțiile cu oameni foarte buni și cumsecade, care înțelegeau perfect neplăcuta situație a solicitatorului, dar nu puteau să-l ajute – toată această încordare zadarnică îi dădea lui Levin impresia că totul se petrecea ca în unele visuri chinuitoare, când – cu toate sforțările pe care le faci – nu te poți mișca. Levin avea adeseori acest sentiment când stătea de vorbă cu avocatul său, un om foarte binevoitor, care părea să facă tot ce este cu putință și-și încorda toate puterile minții ca să-l scoată din încurcătură.
„Mai încercați asta, îi spunea avocatul. Duceți-vă în curare și cutare loc.” Și avocatul îi întocmea un întreg plan ca să ocolească și să scape de punctul mort care împiedica totul, dar adăuga îndată: „Cu toate că nu cred c-o să meargă, totuși încercați”. Konstantin Dmitrici încerca. Umbla pe jos și cu trăsura. Toți se dovedeau buni și drăguți, dar până la urmă se vedea că obstacolul ocolit se ridica din nou la capătul drumului și-i împiedica iarăși calea. Cel mai supărător lucru era însă faptul că el nu putea pricepe în ruptul capului cu cine se luptă și cine avea de câștigat din tărăgănarea afacerii sale. Se părea că nimeni nu știa de asta – nici avocatul. Dacă Levin ar fi putut înțelege, cum înțelegea de pildă, că într-o gară nu e chip să ajungi la casa de bilete dacă nu te așezi la rând, nu s-ar fi necăjit și nu s-ar fi simțit jignit. Nimeni însă nu-l putea lămuri asupra rostului piedicilor pe care le întâmpina în dezlegarea chestiunii sale.
Levin se schimbase mult de la însurătoare. Ajunsese răbdător și, chiar dacă nu pricepea rostul unei astfel de întocmiri, își spunea că, întrucât nu cunoștea toate dedesubturile, nu putea nici să judece – și că probabil așa trebuie să fie. De aceea se silea să nu se revolte.
Acum, asistând la alegeri și luând parte la ele, Levin se strădui de asemenea să nu condamne și să nu contrazică pe nimeni, ci să înțeleagă pe cât îi era posibil importanța acestui lucru, de care niște oameni cinstiți și cumsecade, respectați de dânsul, se ocupau cu atâta seriozitate și pasiune. De când se însurase, Konstantin Dmitrici descoperise multe lucruri noi și serioase, care mai înainte, din pricina ușurinței cu care le privea, i se păruseră neînsemnate. De aceea se străduia să găsească un rost important până și în alegeri.
Serghei Ivanovici îi lămuri sensul și însemnătatea schimbărilor pe care vroiau să le introducă cu prilejul noilor alegeri. Mareșalul gubernial al nobilimii conducea, după lege, o mulțime de așezăminte sociale importante, printre care și tutelele (aceleași care-l făceau pe Levin să pătimească atât), fondurile uriașe ale nobilimii, liceul de fete, de băieți, și cel militar, instrucțiunea publică potrivit noilor dispoziții și, în sfârșit, zemstva. Acest mareșal era actualmente Snetkov, un nobil de modă veche, care tocase o mare avere, un om bun și cinstit în felul lui, dar care nu înțelegea de loc cerințele vremurilor noi. Trecea în toate împrejurările de partea nobilimii, se opunea fățiș la răspândirea instrucțiunii publice și atribuia zemstvei, care trebuia să aibă o importanță atât de covârșitoare, un, caracter de castă. Trebuia înlocuit cu un alt om, modern, activ, cu idei noi. Instituția trebuia organizată astfel, încât din drepturile atribuite nobilimii, luate nu ca atare, ci ca un element al zemstvei, să se scoată toate foloasele cu putință ale autonomiei. În bogata gubernie Kașin, care se găsea totdeauna în fruntea celorlalte provincii, erau concentrate multe forțe care, bine folosite și organizate pentru binele obștesc, puteau face ca gubernia să ajungă a fi dată ca pildă celorlalte gubernii, și chiar Rusiei întregi. De aceea noile alegeri aveau o mare importanță. În demnitatea de mareșal al nobilimii, în locul lui Snetkov, fusese propus Sviajski sau, încă mai insistent, Nevedovski, fost profesor universitar, un om excepțional de deștept și bun prieten cu Serghei Ivanovici.
Adunarea a fost deschisă de guvernator, care a ținut nobililor o cuvântare, invitându-i să aleagă pe deținătorii de funcții, fără părtinire, după merit și spre binele patriei. El își arătă nădejdea că nobilimea din gubernia Kașin își va îndeplini cu sfințenie datoria, ca și la alegerile precedente, și va justifica astfel înalta încredere a monarhului.
După ce-și sfârși cuvântarea, guvernatorul părăsi sala. Zgomotoși și însuflețiți, unii chiar entuziasmați, nobilii îl urmară și-l înconjurară, în vreme ce guvernatorul își punea blana și se întreținea prietenește cu mareșalul gubernial al nobilimii. Levin, care vroia să afle totul și să nu scape nimic, se amestecă și el în mulțime. Auzi pe guvernator spunând: „Vă rog să transmiteți Mariei Ivanovna că soției mele îi pare foarte rău, dar trebuie să se ducă la azil”. După aceea, nobilii își puseră veseli blănile și se duseră cu toții la biserică.
La catedrală, ridicând mâna împreună cu alții și repetând cuvintele protopopului, Levin jură cu mare strășnicie să îndeplinească tot ceea ce nădăjduia guvernatorul. Slujba religioasă îl mișca totdeauna. Când rosti cuvintele: „sărut crucea” și întoarse capul spre mulțimea tinerilor și bătrânilor care repetau aceleași vorbe, se simți înduioșat.
A doua și a treia zi se dezbătură chestiuni fără nici o importanță, după cum spunea Serghei Ivanovici, și anume: fondurile nobilimii și liceul de fete. De aceea Levin, prins de alergături după treburi, nu le mai urmări. A patra zi, la masa mareșalului nobilimii se verificară fondurile nobilimii și avu loc prima ciocnire dintre partidul nou și cel vechi. Comisia însărcinată cu verificarea fondurilor raportă adunării că toate sumele erau intacte. Mareșalul gubernial se ridică, mulțumi nobililor pentru încrederea arătată și vărsă câteva lacrimi. Nobilii îl aclamară zgomotos și-i strânseră mâna. În timpul acesta, un nobil din partidul lui Serghei Ivanovici spuse că, după cum auzise el, comisia n-ar fi verificat fondurile, socotind controlul ca o jignire la adresa mareșalului gubernial. Unul dintre membrii comisiei făcu imprudența de a adeveri faptul. Atunci, un domn, mărunțel, tânăr de tot la înfățișare, dar plin de sarcasm, începu să arate că mareșalul gubernial ar fi fost, desigur, încântat să facă o dare de seamă asupra fondurilor și că delicatețea excesivă a membrilor comisiei îl lipsește pe mareșalul gubernial de această satisfacție morală. Membrii comisiei își retraseră declarația, iar Serghei Ivanovici începu să demonstreze în mod logic că trebuie să se recunoască sau că sumele au fost verificate, sau că n-au fost verificate, și dezvoltă cu lux de amănunte această dilemă. Lui Serghei Ivanovici îi răspunse un vorbitor limbut din partidul advers. Mai vorbi Sviajski, apoi iarăși domnul cel sarcastic. Discuțiile ținură mult și nu ajunseră la nici un rezultat. Pe Levin îl surprinse faptul că această chestiune se dezbătea atât de mult, mai ales când Serghei Ivanovici răspunse la întrebarea lui dacă există vreo presupunere că sumele ar fi fost risipite:
— A, nu! E un om foarte cinstit. Dar trebuia pus capăt acestui sistem vechi și patriarhal de a conduce treburile nobilimii.
A cincea zi, avu loc alegerea mareșalilor de județ. A fost o zi destul de furtunoasă pentru unele județe, în județul Seleznev, Sviajski a fost ales în unanimitate, fără balotaj. Și în aceeași zi el dădu o masă la dânsul acasă.
XXVII.
Alegerea mareșalului gubernial se hotărâse pentru ziua a șasea. Atât sălile mari, cât și cele mici erau înțesate de nobili care purtau fel de fel de uniforme. Multă lume sosi abia în ajunul acelei zile. Pe săli se întâlneau cunoscuți care nu se văzuseră de mult: unii veniseră din Crimeea, alții din Petersburg, câțiva din străinătate. Dezbaterile se desfășurau înaintea mesei mareșalului nobilimii, sub portretul țarului.
În sala cea mare și în sălile cele mici, nobilii se grupau pe tabere. Se vedea că fiecare grupare avea taine față de celelalte, după privirile ostile și pline de neîncredere, după vorba care amuțea la apropierea unor persoane străine și după faptul că unii se retrăgeau șoptind, pe câte un coridor îndepărtat. După înfățișare, nobilii se despărțeau vădit în două tabere: cei bătrâni și cei tineri. Cei bătrâni purtau în mare parte uniforme de nobili de modă veche, încheiate până la gât, spade și pălării, ori uniformele lor din timpul serviciului la marină, cavalerie sau la infanterie. Uniformele demodate ale nobililor bătrâni erau cu umerii bufanți, strâmte și scurte în talie, de parcă cei ce le purtau ar mai fi crescut. În schimb, tineretul purta uniforme de nobili cu pieptul deschis, cu talia joasă, largi în umeri, cu vestă albă, sau uniforme cu guler negru și lauri brodați deasupra, ca funcționarii Ministerului de Justiție. De asemenea, tinerii purtau și uniforme de curteni, care împodobeau pe alocuri sala.
Dar împărțirea între tineri și bătrâni nu coincidea întocmai cu gruparea nobililor pe tabere. După cele observate de Levin, unii tineri făceau parte din partidul vechi și, dimpotrivă, alții, nobili mai bătrâni, vorbeau în șoaptă cu Sviajski, fiind de bună seamă partizani înflăcărați ai partidului nou.
Levin se afla într-o sală mică, unde se fuma și se luau gustări, lângă un grup de tineri și trăgea cu urechea la cele ce se vorbeau, încercând zadarnic să înțeleagă ce vroiau să spună. Serghei Ivanovici era centrul unui grup; îi asculta pe Sviajski și pe Hliustov, mareșal în alt județ, care făcea parte din partidul lor. Hliustov nu vroia să se ducă împreună cu ceilalți reprezentanți ai județului său ca să ceară lui Snetkov să candideze, iar Sviajski încerca să-l convingă. Serghei Ivanovici îi încuviința planul. Levin nu înțelegea ce interes avea partidul advers să pună candidatura unui mareșal pe care vroia să-l răstoarne.
Stepan Arkadici, care tocmai luase o gustare și băuse un pahar de vin, se apropie de dânșii în uniforma sa de șambelan, ștergându-se la gură cu o batistă parfumată, tivită cu un chenar pe margini.
— Serghei Ivanovici, ne ocupăm pozițiile, anunță Oblonski, netezindu-și favoriții.
După ce ascultă câteva crâmpeie de discuție, Stepan Arkadici întări părerea lui Sviajski.
— Un singur județ e destul. Dacă s-ar amesteca Sviajski, s-ar da pe față opoziția, zise Oblonski, cuvintele lui fiind înțelese de toți, afară de Levin. Ce-i, Kostea? Mi se pare că ai prins și tu gust de asemenea treburi? Spuse el lui Levin, luându-l de braț.
Levin ar fi fost mulțumit să prindă gust de treburile astea, dar nu putea pricepe nici măcar despre ce era vorba. Îndepărtându-se câțiva pași de cei ce discutau, Levin își arătă nedumerirea în privința necesității de a ruga pe mareșalul gubernial să candideze.
— O, santa simplicitas!85 exclamă Stepan Arkadici și-l lămuri clar și pe scurt despre cele proiectate.
Dacă toate județele l-ar fi rugat pe mareșalul gubernial să-și pună candidatura, ca la alegerile precedente, acesta ar fi fost ales cu toate bilele albe. Iată ce trebuia evitat. Acum opt județe erau de acord să-i pună candidatura; dar dacă două județe refuzau, Snetkov putea renunța. Atunci cei din partidul vechi puteau alege alt candidat de-al lor, dejucând astfel toate planurile. Dar dacă numai un singur județ, al Lui Sviajski, nu l-ar ruga să candideze, Snetkov s-ar prezenta la alegeri, propus și sprijinit intenționat, pentru ca partidul potrivnic să-și greșească socotelile. Iar atunci când va fi desemnat un candidat dintre ai noștri, acesta va fi ales cu un număr și mai mare de voturi.
Levin înțelese, dar nu tot. Vru să mai pună câteva întrebări, însă toată lumea începu deodată să vorbească, să facă zgomot și să se îndrepte spre sala cea mare.
— Ce s-a întâmplat? Ce e? Pe cine? Mandat? Cui? Ce-i? Dezmint? Nu-i vorba de mandat? Nu-l admit pe Flerov. Ce-are a face că-i urmărit de justiție? Atunci n-au să primească pe nimeni. E o ticăloșie! Legea! Auzea Levin din toate părțile.
Împreună cu toți ceilalți care se grăbeau, de parcă le era frică să nu scape ceva, Levin se îndreptă spre sala cea mare și, înghesuit de nobili, se apropie de masa președințială, în jurul căreia mareșalul nobilimii, Sviajski și alți conducători discutau cu aprindere.
XXVIII.
Levin stătea destul de departe. Lângă dânsul, un nobil răsufla greu și horcăia, iar altul scârțâia cu tălpile lui groase, împiedicându-l să audă bine. De departe, el auzi numai intonațiile moi ale mareșalului gubernia! Apoi vocea țipătoare a nobilului sarcastic și, în sfârșit, glasul lui Sviajski. Dezbăteau, din cât putu el pricepe, înțelesul unui articol de lege și sensul cuvintelor: „pus sub urmărire”.
Mulțimea se dădu la o parte, ca să facă loc lui Serghei Ivanovici, care se apropia de masă. După ce nobilul cel sarcastic își isprăvi cuvântarea, Koznâșev spuse că, după părerea lui, cel mai bun lucru ar fi să se consulte articolul din lege și rugă pe secretar să caute articolul cu pricina. În articol se spunea că în caz de dezacord, trebuia să se treacă la vot.
Serghei Ivanovici citi articolul și începu să explice înțelesul lui. Dar un moșier înalt, gras, adus de spate, cu mustățile cănite, care purta o uniformă strâmtă, cu gâtul proptit la spate într-un guler înalt, îl întrerupse. Se apropie de masă și, lovind cu inelul în ea, începu să strige cât îl ținea gura:
— La vot! La bile! N-avem ce să mai discutăm! La bile!
Câteva glasuri răsunară deodată, iar nobilul cel înalt, cu inelul, supărându-se tot mai mult, striga din ce în ce mai tare. Nu se putea însă înțelege nici un cuvânt din ceea ce spunea.
Susținea de fapt tot ceea ce propusese și Serghei Ivanovici, dar îl întrerupsese numai din dușmănie împotriva acestuia și a taberei sale. Dușmănia aceasta cuprinse întregul lui grup și stârni aceeași înverșunare, deși ceva mai cuviincioasă, din partea adversă. Se auziră strigăte. În câteva clipe, se isca o astfel de învălmășeală, încât mareșalul gubernial se văzu nevoit să facă apel la ordine.
— La vot! La vot! Nobilii vor înțelege. Ne vărsăm sângele… încrederea monarhului… Nu vă uitați la mareșalul gubernial: el nu ne poate porunci… Despre altceva e vorba… La bile, vă rog! Asta-i murdărie! se auzeau din toate părțile glasuri înveninate, furioase…
Privirile și chipurile erau mai stârnite și mai furioase decât cuvintele; exprimau o ură neîmpăcată. Levin nu înțelegea în ruptul capului despre ce era vorba. Se mira de patima care-i cuprinsese pe toți, dezbătând chestiunea dacă trebuia ori nu să se pună la vot cazul Flerov. Levin uitase silogismul, după cum îi explica mai târziu Serghei Ivanovici, că mareșalul gubernial trebuia răsturnat pentru binele obștesc, că pentru răsturnarea mareșalului era nevoie de majoritatea bilelor, că pentru obținerea majorității bilelor trebuia să i se dea lui Flerov dreptul de vot, iar pentru recunoașterea acestui drept de vot trebuia explicat sensul legii.
— Un singur vot poate hotărî toată chestiunea. De aceea trebuie să fii serios și consecvent dacă vrei să slujești binele obștesc, încheie Serghei Ivanovici.
Dar Levin uitase toate acestea. Și-i venea greu să-i vadă pe acești oameni cumsecade, pe care-i respecta, într-o stare de surescitare dușmănoasă atât de neplăcută. Ca să scape de acest sentiment apăsător, Levin – fără să aștepte sfârșitul dezbaterilor – se retrase într-o sală unde nu erau decât lacheii de la bufet. Văzând la lucru pe lacheii care ștergeați farfurii sau așezau tacâmuri și păhăruțe, văzându-le fețele liniștite și înviorate, îl cuprinse un sentiment neașteptat de ușurare, de parcă ar fi ieșit la aer curat dintr-o odaie îmbâcsită. Începu să se plimbe încoace și încolo, uitându-se cu plăcere la ei. Îi plăcu mai ales un lacheu bătrân, cu favoriți cărunți, care se uita de sus la chelnerii tineri, și, fără să țină seamă că aceștia îl luau în râs, îi învăța cum trebuie să așeze șervetele. Konstantin Dmitrici tocmai era gata să intre în vorbă cu lacheul cel bătrân, când secretarul tutelelor nobiliare, un bătrânel care avea specialitatea de a cunoaște pe toți nobilii din gubernie după numele lor și după cel patronimic, îi atrase atenția în altă parte:
— Konstantin Dmitrici, poftiți, zise bătrânelul. Vă caută fratele dumneavoastră. S-a pus la vot propunerea.
Levin intră în sală, primi o bilă albă și, mergând în urma lui Serghei Ivanovici, se apropie de masa lângă care stătea Sviajski cu un aer impozant și ironic, ținându-și barba în pumn și parcă mirosind-o. Serghei Ivanovici vârî mâna în cutie, își depuse undeva bila și, făcând loc lui Levin, se opri alături. Levin se apropie; dar, uitând cu totul despre ce era vorba, se zăpăci și întrebă pe Serghei Ivanovici:
— Unde s-o pun? Întrebase foarte încet, nădăjduind că nu va fi auzit de acei din juru-i care stăteau de vorbă. Dar tocmai atunci vorba încetă și întrebarea lui necuviincioasă fu auzită. Serghei Ivanovici se posomorî.
— După convingerea fiecăruia! Răspunse aspru Koznâșev.
Unii zâmbiră. Levin roși, vârî repede mâna sub postav și puse bila la dreapta, deoarece o ținea în mâna dreaptă.
După ce depuse bila, Konstantin Dmitrici își aminti că trebuia să vâre în același timp mâna stângă, și o vârî; dar era prea târziu. Se fâstâci încă mai mult și se retrase repede în fundul sălii.
— O sută douăzeci și șase de voturi pentru și nouăzeci și opt de voturi contra! Răsună glasul secretarului, care nu pronunța litera „r”. Apoi se auziră râsete: se găsiseră în cutie un nasture și două nuci. Nobilul a fost admis la vot. Partidul nou ieșise învingător.
Dar partidul vechi nu se dădea bătut. Levin auzi cum nobilii îl rugau pe Snetkov să-și pună candidatura. Văzu cum o mulțime de nobili îl înconjurară pe mareșalul gubernial al nobilimii care spunea ceva. Levin se apropie de dânșii. Răspunzând nobililor, Snetkov vorbea despre încrederea nobilimii, despre dragostea ei pentru dânsul, de care atu era vrednic, deoarece tot meritul lui sta numai în devotamentul arătat nobilimii, căreia îi închinase doisprezece ani de slujbă. Repeta de câteva ori cuvintele: „Am slujit cât m-au ajutat puterile, cu dreptate și cu credință. Vă prețuiesc și vă mulțumesc.” Deodată, se opri din pricina lacrimilor care-l podidiseră și ieși din sală. Oare aceste lacrimi izvorâseră din conștiința nedreptății ce i se făcuse, din dragostea lui pentru nobilime, sau din pricina situației încordate în care se afla, simțindu-se înconjurat numai de dușmani? De fapt însă emoția lui trecu din om în om. Cei mai mulți nobili erau mișcați. Levin avu și el un sentiment de duioșie pentru Snetkov.
În ușă, mareșalul gubernial se ciocni piept în piept cu Levin.
— Scuzați, vă rog, zise mareșalul, ca și cum ar fi fost vorba de un necunoscut; dar, recunoscându-l, îi zâmbi sfios.
Lui Levin i se păru că mareșalul vroise să spună ceva, însă nu putuse din pricina emoției. Expresia feței sale și întreaga lui înfățișare, în uniformă, cu decorații și pantaloni albi cu galoane, mersu-i grăbit – totul amintea lui Levin o fiară încolțită care-și vede sfârșitul cu ochii. Această expresie a feței mareșalului îl înduioșa în chip deosebit pe Levin, deoarece chiar cu o zi înainte fusese la dânsul acasă în chestiunea tutelei și-l văzuse în toată măreția sa de cap al familiei. O casă mare cu mobilă veche, bătrânească; niște feciori bătrâni, nedichisiți, cam murdari, dar respectuoși, de bună seamă foști iobagi și care nu-și schimbaseră stăpânul; nevastă-sa, grasă, blinda, cu o bonetă de dantele pe cap și un șal turcesc pe umeri, alinta o nepoțică drăguță, fetița fiicei sale. Un băiat voinic, elev în clasa a șasea de liceu, se întorsese de la școală și, dând bună ziua tatălui său, îi sărutase mâna grasă. Vorbele și gesturile blânde, cuviincioase, ale stăpânului treziseră fără voie în sufletul lui Levin un sentiment de respect și de simpatie. Bătrânul acesta îl înduioșa acum pe Levin, îi stârnea milă. Vru să-i spună ceva plăcut.
— Nădăjduiesc că veți rămâne mareșalul nostru, îi spuse Levin.
— Nu cred, îi răspunse mareșalul, uitându-se speriat împrejur. Am ostenit. Sunt bătrân. Se găsesc oameni mai vrednici și mai tineri decât mine ca să mă înlocuiască!
Mareșalul se strecură apoi pe o ușă lăturalnică.
Sosi clipa cea mai solemnă. Trebuia să se treacă la vot. Șefii celor două tabere socoteau pe degete bilele albe și negre.
Dezbaterile asupra lui Flerov dădură partidului nou nu numai un vot în plus, ci și un câștig de timp, ca să fie aduși trei nobili, împiedicați să participe la alegeri datorită uneltirilor partidului vechi. Doi nobili care aveau darul beției fuseseră îmbătați de partizanii lui Snetkov, iar celui de-al treilea i se furase uniforma.
Aflând despre aceasta, partidul nou avu timp, în cursul dezbaterilor asupra lui Flerov, să trimită pe unii de-ai lor să ducă o uniformă nobilului în încurcătură și să aducă la ședință pe unul dintre cei doi alegători beți
— Pe unul l-am adus. L-am stropit cu apă, zise moșierul care se dusese după dânsul, apropiindu-se de Sviajski. Așa cum e – merge…
— Nu-i prea beat? N-are să cadă? Întrebă Sviajski, clătinând din cap.
— Nu. Se ține bine. Numai să nu-l mai îmbete aici din nou. Am spus bufetierului să nu-i mai dea de băut pentru nimic în lume.
XXIX.
Sala îngustă în care lumea fuma și lua gustări era plină de nobili. Frământarea sporea mereu. Pe fețele tuturor se citea neliniștea. Se zbuciumau îndeosebi șefii, care cunoșteau toate amănuntele și numărul bilelor. Ei conduceau lupta. Ceilalți însă, întocmai ca o trupă înaintea bătăliei, deși se pregăteau și ei de luptă, umblau deocamdată după distracții. Unii luau câte o gustare în picioare sau la masă. Alții se plimbau încoace și încolo prin încăperea aceea lungă, fumând și vorbind cu prietenii pe care nu-i văzuseră de mult.
Lui Levin nu-i era foame și nici nu fuma. Nu vroia să stea de vorbă cu ai săi – cu Serghei Ivanovici, Stepan Arkadici, Sviajski și alții – deoarece Vronski, îmbrăcat în uniformă de curtean, discuta cu însuflețire cu dânșii. Konstantin Dmitrici îl văzuse pe Vronski încă din ajun, la alegeri și-l ocolise stăruitor, fiindcă nu dorea să-l întâlnească. Se apropie de fereastră și se așeză, cercetând cu privirea grupurile de nobili și ascultând cele ce se vorbeau în jurul său. Îl cuprinse tristețea, mai cu seamă fiindcă toți – după cum vedea el – erau însuflețiți, îngrijorați și preocupați. Numai el și un bătrânel uitat de Dumnezeu, știrb, în uniformă de ofițer de marină, care se așezase lângă dânsul molfăind din buze, nu se interesau de nimic și n-aveau nici o treabă.
— Ce escroc! Le-am spus, dar nu m-au ascultat. Ce crezi? N-a putut izbuti în trei ani… vorbea energic un moșier scund, adus de spate, cu plete pomădate care-i cădeau peste gulerul cusut cu fir al uniformei, bătând tare cu tocul cizmelor noi cu care se gătise de alegeri. Aruncând o privire plină de nemulțumire asupra lui Levin, moșierul îi întoarse brusc spatele.
— Da. E o afacere murdară, n-am ce spune, rosti un moșier pipernicit, cu glasul subțirel.
Apoi un grup mare de moșieri, care înconjurau pe un general gras, se apropie repede de Levin. Moșierii căutau se vede un loc unde să vorbească neauziți de nimeni.
— Cum îndrăznește să spună că am pus să-i fure pantalonii? Îmi închipui că și i-a băut singur. Îl dau dracului cât e el de prinț. Să nu mai spună asemenea lucruri. Asta-i mișelie!
— Dar dați-mi voie! Ei se întemeiază pe un text de lege, vorbeau unii în alt grup. Soția trebuie să fie și ea nobilă.
— La dracu cu toate textele astea! Eu vorbesc deschis. De aceea suntem nobili. Să avem încredere.
— Excelență, un pahar de fine champagne!
Alt grup se ținea de un nobil care striga ceva în gura mare: era unul dintre cei doi care fuseseră îmbătați.
— Am sfătuit-o totdeauna pe Maria Semeonovna să dea moșia în arendă, n-are ce pierde, altminteri nu poate s-o scoată la capăt, se auzi vocea plăcută a unui moșier eu mustăți albe, care purta o uniformă veche de colonel de stat-major. Era același moșier pe care-l întâlnise Levin la Sviajski. Îl recunoscu numaidecât. Moșierul îl privi și el. Se salutară.
— Îmi pare bine de întâlnire. Cum de nu! Îmi aduc perfect aminte. Ne-am cunoscut anul trecut la Nikolai Ivanovici, mareșalul.
— Ei, cum merge gospodăria dumitale? Îl întrebă Levin.
— Tot așa, în pierdere, răspunse moșierul, oprindu-se lângă dânsul cu un zâmbet resemnat și liniștit, ca și cum nici nu s-ar putea să fie altfel. Dar dumneata cum de ai picat în gubernia noastră? Îl întrebă moșierul. Ai venit să iei parte la acest „coup d'état”86? Zise el, pronunțând accentuat, dar prost, cuvintele franțuzești. Toată Rusia pare să se fi adunat aici. Sunt șambelani, poate și miniștri, spuse moșierul, arătând spre silueta reprezentativă a lui Stepan Arkadici, în pantaloni albi și cu tunică de șambelan, care se plimba cu un general.
— Trebuie să mărturisesc că nu prea înțeleg importanța acestor alegeri, mărturisi Levin.
Moșierul îl privi.
— Dar ce este de înțeles aici? N-au nici un rost. E o instituție învechită, care se menține numai în virtutea inerției. Privește numai uniformele: și ele spun că-i o adunare de judecători de pace, de membri permanenți și așa mai departe, nu de nobili.
— Atunci dumneata de ce ai venit? Îl întrebă Levin.
— Mai întâi din obișnuință, apoi pentru menținerea relațiilor, dintr-un fel de datorie morală. Și, ca să spun drept, am și interesele mele. Ginerele meu vrea să fie ales membru permanent. Nu e om bogat. Trebuie să-i dau o mână de ajutor. Dar domnii ăștia de ce vin? Întrebă moșierul, arătându-l pe domnul cel sarcastic, care vorbise la masa mareșalului nobilimii.
— E o nouă generație de nobili.
— Nouă, da, dar nu de nobili. Ei sunt proprietari de pământ, iar noi – moșieri. Ca nobili, ei își taie singuri craca de sub picioare.
— Dar dumneata spuneai că e o instituție învechită.
— De învechită e învechită; totuși ar fi trebuit să fie respectată. Ia-l de pildă pe Snetkov… Că suntem buni, ori răi, dar noi am străbătut o cale de o mie de ani. Uite, să zicem că vrei să-ți faci o grădiniță în fața casei… ridici planul, și când colo vezi că tocmai în locul acela crește un copac de o sută de ani… Deși-i noduros și străvechi, n-ai să dărâmi bătrânul pentru niște straturi de flori, ci rânduiești așa straturile, ca să te poți folosi și de copac. Un arbore ca ăsta nu crește într-un an, rosti cu prudență moșierul și schimbă numaidecât vorba. Ei, dar gospodăria dumitale cum mai merge?
— Nu prea strălucit. Îmi aduce un venit de cinci la sută.
— Și încă fără să pui la socoteală munca dumitale. Are și ea o valoare. Să luăm cazul meu. Înainte de a mă fi apucat de agricultură, aveam o slujbă de la care primeam trei mii de ruble. Acum muncesc mai mult decât la slujbă și, ca și dumneata, am un venit tot de cinci la sută, și mai spun și bogdaproste… Așa că munca mea e aproape pe degeaba.
— Atunci de ce o mai faci dumneata dacă n-ai decât pierdere?
— Uite-așa! Ce să fac? M-am obișnuit și, afară de asta, știu că așa trebuie. Mai mult încă, adăugă moșierul în vervă, rezemându-se de fereastră. Fiului meu nu-i place de loc agricultura. Are să ajungă poate un savant. Așa că nu va avea cine să-mi ducă mai departe munca. Totuși eu mă îndărătnicesc și muncesc înainte… Chiar anul ăsta mi-am făcut o grădină.
— Da, da, încuviință Levin, e întocmai așa cum spui dumneata. Eu îmi dau mereu seama că gospodăria mea nu-mi dă nici un beneficiu adevărat și totuși muncesc… Simt că am o datorie față de pământ.
— Dar încă ceva, urmă moșierul. Vine deunăzi la mine un vecin al meu, un negustor. Vizităm gospodăria, parcul. „Uite, Stepan Vasilici, zice el, totul e în bună rânduială la dumneavoastră, numai parcul e lăsat în părăsire.” Dar parcul meu e în cea mai bună ordine. „Eu unul, zice, aș „tăia teii ăștia, dar atunci când au sevă. Ai aici o mie de tei. De pe fiecare trunchi ar ieși coajă multă. Astăzi, curmeiul are preț bun. Ba aș tăia și niște tei tineri.”
— Cu banii ăștia, negustorul ar fi cumpărat vite sau pământ pe nimica toată și l-ar fi dat în arendă la mujici, adăugă zâmbind Levin, căruia i se făcuse și lui probabil de multe ori asemenea socoteli. Unul ca ăsta strânge avere. Dar dumneata și cu mine ne mulțumim să ne ajute Dumnezeu a ne păstra ce avem și a ne lăsa averea copiilor.
— Am auzit că te-ai însurat, zise moșierul.
— Da, răspunse Levin cu plăcere și cu mândrie. Da, asta-i foarte ciudat, urmă el. Trăim fără nici o socoteală. Parcă am fi fost puși, ca vestalele din antichitate, să păzim cine știe ce foc sacru.
Moșierul de-abia zâmbi pe sub mustățile sale albe.
— Sunt și printre ai noștri unii, de pildă prietenul nostru Nikolai Ivanâci, sau contele Vronski, stabilit de curând prin apropiere, care vor să introducă industria agronomică. Asta însă n-a dus până acum la nimic. Omoară capitalul, și-atât.
— Dar de ce nu suntem în stare să facem și noi ca negustorii? De ce nu ne tăiem parcurile pentru curmei de tei? Întrebă Levin, revenind la un gând care-l uimise.
— Tocmai fiindcă, așa cum ai spus, păzim un foc. Iar ceea ce fac ei nu e treabă de nobil. Misiunea noastră de nobili nu-i aici, la alegeri, ci acolo, în bârlogul nostru. Există un instinct de castă, care-ți spune ce se cuvine și ce nu se cuvine să faci. Să luăm, de pildă, pe mujici. Mă uit la dânșii uneori. Când omul e vrednic, ia în arendă cât mai mult pământ. Oricât de prost ar fi pământul, el ară mereu. Tot fără nici o socoteală. Curată pierdere!
— Ca și noi, încuviință Levin. Mi-a făcut foarte mare plăcere să te revăd, adăugă el, văzând că se apropie Sviajski.
— Ne-am revăzut pentru întâia oară de când ne-am întâlnit la dumneata, zise moșierul, și am mai stat de vorbă.
— Ați bârfit noua stare de lucruri? Întrebă zâmbind Sviajski.
— Păi, se putea altfel?
— Ne-am mai ușurat inima.
XXX.
Sviajski îl luă pe Levin de braț și-l duse la ai săi.
Acum Levin nu-l mai putu ocoli pe Vronski. Acesta stătea lângă Stepan Arkadici și Serghei Ivanovici și se uita tocmai în partea lui Levin care se apropia.
— Îmi pare foarte bine. Mi se pare că am avut plăcerea să vă întâlnesc… la prințesa Șcerbațkaia, își aminti Vronski întinzând mâna lui Levin.
— Da, îmi aduc aminte foarte bine de întâlnirea noastră, răspunse Levin și, făcându-se stacojiu la față, întoarse numaidecât capul spre fratele său și începu să vorbească.
Vronski zâmbi ușor și urmă convorbirea cu Sviajski, neavând probabil nici o dorință de a sta de vorbă cu Levin. Dar acesta, în timp ce vorbea cu fratele său, își întorcea mereu capul spre Vronski, gândindu-se ce să spună ca să-și dreagă mojicia.
— Unde ați fost? Întrebă Levin, întorcându-se spre Sviajski și Vronski.
— Totul atârnă de Snetkov. Trebuie să renunțe ori să accepte, răspunse Sviajski.
— Și ce a făcut? A acceptat? Nu?
— Aici e toată chestiunea: n-a spus nici da, nici nu, răspunse Vronski.
— Dar dacă nu renunță, cine-și va pune candidatura? Întrebă Levin, uitându-se la Vronski.
— Cine vrea, răspunse Sviajski.
— Dumneata îți pui candidatura? Întrebă mai departe Levin.
— Eu în nici un caz! Răspunse încurcat Sviajski, aruncând o privire speriată domnului sarcastic care stătea lângă dânsul cu Serghei Ivanovici.
— Atunci cine? Nevedovski? Urmă Levin, simțind că începe să calce în străchini.
Dar a doua întrebare era și mai boacănă, căci Nevedovski și Sviajski erau cei doi candidați.
— Eu nici atât, răspunse domnul sarcastic.
Acesta era însuși Nevedovski. Sviajski i-l prezentă pe Levin.
— Ce? A început să te atragă și pe tine? Întrebă Stepan Arkadici, făcând lui Vronski un semn cu ochiul. E ca la curse. Ai putea face și prinsori.
— Da. E un lucru pasionant, răspunse Vronski. Dacă ai intrat în horă, trebuie să joci. Așa-i lupta! Adăugă el, încruntându-se și strângându-și fălcile puternice.
— Ce om de ispravă e Sviajski! În mintea lui totul e limpede.
— Da, răspunse Vronski pe gânduri.
Se făcu tăcere. În timpul acesta, Vronski, uitându-se distrat într-o parte, își opri privirea asupra lui Levin; se uită la picioarele și la uniforma acestuia, apoi la fața lui și, văzându-i privirea posomorâtă îndreptată spre dânsul, îi spuse într-o doară:
— Cum se face că dumneavoastră, care locuiți în permanență la țara, nu sunteți judecător de pace? Văd că purtați uniformă de judecător.
— Fiindcă judecătoriile de pace îmi par o instituție absurdă, răspunse posac Levin, care tot timpul așteptase prilejul să intre în vorbă cu Vronski, pentru a îndulci mojicia de la prima lor întâlnire.
— Nu sunt de părerea asta, răspunse Vronski, surprins, dar calm.
— Sunt niște jucării, îl întrerupse Levin. Noi n-avem nevoie de judecători de pace. Timp de opt ani, eu cel puțin, n-am avut nici un proces. Și când am avut, s-a dat o hotărâre anapoda. Judecătoria de pace e la patruzeci de verste de mine. Pentru un proces de două ruble trebuie să trimit un avocat care mă costă cincisprezece.
Levin povesti cum un mujic furase odată făină de la un morar; iar când morarul îl învinuise de furt, mujicul îl dăduse în judecată pentru calomnie. Ceea ce spunea el era nepotrivit și fără rost; Levin însuși își dădea seama de asta în timp ce vorbea.
— E un mare original! Observă Stepan Arkadici cu zâmbetul său bun. Dar să mergem. Mi se pare că a început votul…
Grupul se împrăștie.
— Nu pricep, îl certă Serghei Ivanovici, care observase ieșirea nepotrivită a fratelui său. Nu pricep cum poți să fi lipsit până într-atât de cel mai elementar simț politic. Uite un lucru care ne lipsește nouă, rușilor. Mareșalul gubernial e adversarul nostru și tu ești ami cochon87 cu el și-l rogi să-și pună candidatura. Iar contele Vronski – n-am să mă împrietenesc cu dânsul, m-a poftit la masă și n-am să mă duc – e totuși unul de-al nostru; de ce să ți-l faci dușman? Pe urmă îl întrebi pe Nevedovski dacă-și pune candidatura. Așa ceva nu se face.
— Lasă-mă-n pace! Nu mai înțeleg nimic. Dar toate astea sunt fleacuri, răspunse posac Levin.
— Spui că sunt fleacuri, se poate, dar te amesteci în ele și încurci totul.
Levin tăcu. Intrară împreună în sala cea mare.
Cu toate că se simțea din atmosfera generală că se uneltea ceva împotriva lui și deși nu-l invitase toată lumea să candideze, mareșalul gubernial se hotărî totuși să-și pună candidatura. În sală se făcu liniște adâncă: secretarul anunță cu glas tunător că Mihail Stepanovici Snetkov, căpitan de cavalerie din gardă, și-a pus candidatura pentru demnitatea de mareșal gubernial al nobilimii.
Mareșalii județeni, ducând farfurioarele cu bile, trecură de la mesele lor la masa mareșalului nobilimii. Alegerile începură.
— Să pui la dreapta! Îi șopti Stepan Arkadici lui Levin, în timp ce acesta se apropia de masă împreuna cu fratele său, în urma mareșalului. Dar Levin uită instrucțiunile ce i se dăduseră. Se temea să nu fi greșit Stepan Arkadici spunând: „la dreapta”. Snetkov era adversarul. Apropiindu-se de urnă, Konstantin Dmitrici ținea bila în mâna dreaptă; crezând însă că greșise, o trecu în cealaltă mână și o puse la stânga, în așa fel că fiecare putea descoperi manevra.
Un cunoscător al operației, care stătea lângă urnă și care ghicea după mișcarea cotului unde punea bila fiecare, făcu o schimă. Părea nemulțumit că n-avea prilejul să-și dovedească perspicacitatea.
Se făcu liniște și începu despunerea scrutinului. Pe urmă cineva anunță numărul voturilor pentru și contra.
Mareșalul a fost ales cu mare majoritate. Se iscă o zarvă nemaipomenită. Toată lumea năvăli spre ușă. Intră Snetkov. Nobilii îl înconjurară și-l felicitară.
— Ei, s-a isprăvit? Întrebă Levin pe Serghei Ivanovici.
— De-abia începe, răspunse zâmbind Sviajski în locul lui Koznâșev. Candidatul opoziției ar putea întruni un număr mai mare de bile decât mareșalul.
Levin uitase cu totul acest lucru. Își aminti numai că era aici o șiretenie la mijloc, dar, din plictiseală, el nu se mai strădui să-și reamintească ce anume. Se simțea copleșit de tristețe; dorea să se smulgă din mulțime.
Cum nimeni nu-i dădea atenție și, pesemne, nici nu era nevoie de dânsul, Levin se strecură neobservat în sala cea mică, unde se afla instalat bufetul. Când întâlni iarăși lacheii, încercă o mare ușurare. Lacheul cel bătrân îi propuse o gustare și Levin primi. După ce mâncă o pârjoală cu fasole și stătu de vorbă cu lacheii despre boierii de altădată, Konstantin Dmitrici se urcă la balcon, nedorind să intre în sala cea mare, unde se simțea atât de stingherit.
Balconul era plin de doamne elegante, care se aplecau peste balustradă și căutau să nu scape nici o vorbă din ceea ce se discuta jos. Avocați spilcuiți, profesori de liceu cu ochelari și ofițeri ședeau pe scaune în picioare lângă doamne. Pretutindeni se vorbea de alegeri. Se spunea că mareșalul e mort de oboseală și se sublinia frumusețea dezbaterilor, într-un grup, Levin auzi laude la adresa fratelui sau. O doamnă spunea unui avocat:
— Ce bine-mi pare că l-am auzit pe Koznâșev! Merita să rabzi de foame. O minune! Ce vorbă limpede! La dumneavoastră, la tribunal, nimeni nu vorbește așa de frumos. Doar Maidel, dar nici pe departe nu-i atât de elocvent.
Găsind un loc liber lângă balustradă, Levin se aplecă în afară. Prinse să privească și să asculte.
Toți nobilii stăteau în boxe, pe județe. În mijlocul sălii, un bărbat în uniformă anunță cu glas subțirel, dar puternic:
— Se pune candidatura căpitanului-secund de cavalerie din gardă Evgheni Ivanovici Apuhtin pentru demnitatea de mareșal gubernial al nobilimii.
Se lăsă o liniște de moarte. Apoi se auzi un glas slab de bătrân:
— A renunțat!
— Se pune candidatura consilierului de curte, Piotr Petrovici Bohl… începu din nou glasul.
— A renunțat! Răspunse un glas tânăr, țipător. Glasul anunța mereu și mereu se auzea: „A renunțat!”
Aceasta ținu aproape o oră. Rezemat de balustradă, Levin privea și asculta. Mai întâi, se mira și încerca să înțeleagă ce însemnau toate acestea; pe urmă, după ce se convinse că nu era în stare să priceapă nimic, începu să se plictisească; în sfârșit, amintindu-și emoția și răutatea de pe toate figurile, se întrista. Hotărî să plece și coborî spre ieșire. Trecând prin vestibulul balconului, Levin întâlni un tânăr posac, cu pungi sub ochi, care se plimba încoace și încolo; mai întâlni pe scară o pereche: o doamnă cu tocuri înalte, care alerga repede, și un sprinten substitut de procuror.
— V-am spus doar că n-o să întârziați, îi spunea procurorul în timp ce Levin se dădea la o parte, lăsând să treacă doamna.
Levin ajunse la scara de la ieșire și tocmai scosese din buzunarul vestei numărul de la garderobă al blănii, când secretarul puse mâna pe dânsul.
— Poftiți, Konstantin Dmitrici, începe votul.
Se vota pentru candidatura lui Nevedovski, care refuzase cu atâta hotărâre.
Levin se îndreptă spre ușa care dădea în sală. Era încuiată. Secretarul bătu. Ușa se deschise. Față în față cu Levin, se îndesară spre ieșire doi moșieri cu fețele îmbujorate.
— Nu mai pot! Zise unul dintre proprietari, stacojiu la față.
La spatele moșierului se ivi fața mareșalului nobilimii. Chipul lui te îngrozea prin expresia-i de istovire și de spaimă.
— Þi-am spus o dată să nu lași pe nimeni să iasă! Strigă ușierului mareșalul.
— Excelență, am dat drumul înăuntru.
— Dumnezeule! Exclamă mareșalul gubernial; oftă din adânc și, cu capul plecat, de-abia târându-și picioarele în pantalonii săi albi, păși prin mijlocul sălii, și se îndreptă spre masa cea mare.
Nevedovski a fost ales mareșal al nobilimii cu mai multe bile decât Snetkov, după cum și era pregătit. Mulți erau veseli, mulțumiți, fericiți, entuziasmați. Dar și mulți erau nemulțumiți și nefericiți.
Fostul mareșal gubernial nu-și putea ascunde deznădejdea.
Când Nevedovski se îndreptă spre ieșirea din sală, mulțimea îl înconjură și, entuziasmată, se ținu după dânsul, întocmai cum îl urmase în prima zi pe guvernatorul care prezidase începerea alegerilor și cum se ținuse și după Snetkov, când fusese ales.
XXXI.
În aceeași zi, mareșalul gubernial nou-ales și mai multe persoane din tabăra triumfătoare cinară la Vronski.
Acesta venise la alegeri, pe de o parte fiindcă se plictisea la țară și vroia să-și afirme drepturile la libertate față de Anna, iar pe de altă parte fiindcă ținea să-l răsplătească pe Sviajski pentru sprijinul electoral pe care acesta i-l dăduse atunci când se luptase atâta pentru Vronski la alegerile de zemstvă, dar mai cu seamă fiind hotărât să-și îndeplinească fără șovăire toate îndatoririle cerute de situația sa de nobil și de proprietar de pământ, pe care și-o alesese. Nici prin gând nu-i trecuse însă că alegerile îl vor pasiona și-l vor interesa atâta și că va izbuti să se descurce așa de bine.
El era un nou-venit în cercul nobilimii provinciale, cucerise însă simpatia multora și nu greșea închipuindu-și că dobândise o oarecare influență în sinul nobilimii. La trecerea lui Vronski contribuiseră averea și numele său, splendida-i locuință de la oraș, pusă la dispoziția lui de vechiul său prieten Șirkov, care se ocupa de chestiuni financiare și întemeiase o bancă înfloritoare la Kașin, excelentul bucătar pe care-l adusese de la țară, prietenia cu guvernatorul, al cărui camarad fusese și care-l proteja, dar mai cu seamă purtarea sa simplă și deopotrivă de amabilă față de toată lumea – atitudine care făcuse foarte repede pe cei mai mulți nobili să-și schimbe părerea despre pretinsa lui mândrie. Vronski simțea că orice nobil cu care făcuse cunoștință ar putea ajunge partizanul său, afară numai de domnul acela aiurit, însurat cu Kitty Șcerbațkaia care, a propos de bottes88, îi turnase o groază de prostii gogonate cu o mânie turbată. Vedea limpede – ceea ce de altfel recunoșteau și alții – că el contribuise foarte mult la succesul lui Nevedovski. Iar acum, la masa lui, sărbătorind succesul lui Nevedovski, avea un plăcut sentiment de triumf pentru alesul său. Alegerile îl atrăseseră atât de mult, încât Alexei se gândi să candideze și el, peste trei ani, dacă avea să se căsătorească, așa cum – după ce calul său fusese premiat datorită unui jocheu – căpătase gust să participe el însuși la alergări.
Acum însă, se sărbătorea „premierea jocheului”. Vronski ședea în capul mesei. Avea în dreapta pe tânărul guvernator, general de suită. Pentru toată lumea, acesta era stăpânul guberniei; prezidase solemn inaugurarea alegerilor și ținuse o cuvântare, stârnind în sufletul multora un sentiment de respect și de supunere, după cum observase Vronski. Pentru dânsul însă guvernatorul era tot Maslov Katka – așa cum fusese poreclit în Corpul pajilor – care se fâstâcea în fața lui și pe care Vronski căuta le mettre a son aise89. În stânga lui Vronski ședea Nevedovski, cu fața-i tânără, hotărâtă și sarcastică. Cu el Vronski se purta simplu și respectuos.
Sviajski își suporta vesel insuccesul. De altfel, nici nu era un insucces pentru dânsul, după cum mărturisise el singur lui Nevedovski, cu paharul în mână, spunându-i că nu se putea găsi un mai bun reprezentant al noului curent pe care trebuia să-l urmeze nobilimea. De aceea, tot ce era cinstit, adăugase Sviajski, se afla de partea izbânzii de astăzi și sărbătorea pe învingător.
Stepan Arkadici era și el bucuros că petrecuse bine și că toată lumea rămăsese mulțumită. În timpul mesei excelente, se comentară anumite episoade ale alegerilor. Sviajski imită cu accente comice cuvântarea plângăreață a fostului mareșal și – întorcându-se spre Nevedovski – făcu observația că noul mareșal va fi nevoit să adopte un alt sistem de verificare a fondurilor, mai complicat decât lacrimile. Un alt nobil, glumeț, povesti cum fuseseră tocmiți lachei cu ciorapi lungi pentru balul proiectat de mareșalul gubernial, și cum ei trebuiau acum decomandați, afară doar dacă noul mareșal n-ar vrea să dea el un bal cu lachei în ciorapi lungi.
În timpul mesei, toți, când vorbeau cu Nevedovski, spuneau mereu: „mareșalul nostru gubernial” și „excelența-voastră” cu aceeași plăcere cu care spui unei tinere femei măritate madame și-i dai numele soțului. Nevedovski se prefăcea nu numai că era nepăsător, dar că și disprețuia acest titlu. Se simțea însă, vădit, într-al nouălea cer și se stăpânea să nu-și dea pe față bucuria care ar fi fost nelalocul ei în mediul nou, liberal, din care făceau parte cu toții, în aceeași vreme se trimisera câteva telegrame unor persoane care se interesau de mersul alegerilor; iar Stepan Arkadici, foarte bine dispus, dădu Dariei Alexandrovna o telegramă cu următorul cuprins: „Nevedovski ales cu douăsprezece voturi. Felicitări. Comunică vestea.” O dictă cu glas tare, adăugind: „Trebuie să le fac o bucurie”. Primind depeșa, Dolly oftă numai cu gândul la rubla irosită pe telegrama și înțelese că lucrul se petrecuse tocmai după masă. Știa de altfel slăbiciunea lui Stiva de la sfârșitul mesei, faire jouer le télégraphe90.
Totul, începând cu masa excelentă și sfârșind cu vinurile – care nu proveneau din pivnițele rusești, ci de peste graniță, înfundate gata – totul era plin de noblețe, simplitate și de veselie. Cercul lor de douăzeci de invitați fusese alcătuit, după alegerea lui Sviajski, din adepți ai ideilor liberale intrați de curând în viața obștească și în același timp oameni spirituali și distinși.
Mesenii rostiră toasturi, amestecate cu glume și pentru noul mareșal gubernial, și pentru guvernator, și pentru directorul băncii, și pentru „preacinstita noastră gazdă”.
Vronski era mulțumit. Nu se așteptase să găsească în provincie o atmosferă atât de simpatică.
Aproape de sfârșit, veselia spori și mai mult. Guvernatorul îl rugă pe Vronski să meargă la concertul dat în folosul „fraților noștri”, organizat de soția sa, care dorea să-l cunoască.
— Are să fie și bal. Ai să vezi acolo pe cea mai frumoasă femeie din orașul nostru. O să fie ceva admirabil.
— Nu în my line91, răspunse Vronski, căruia îi plăcea expresia asta. Zâmbi însă și făgădui că se va duce.
Înainte de a se ridica de la masă, când toată lumea începu să fumeze, feciorul lui Vronski îi aduse o scrisoare pe tavă.
— A venit de la Vozdvijenskoe cu un curier, șopti feciorul cu un aer semnificativ.
— E extraordinar cum seamănă cu substitutul de procuror Sventițki, rosti unul dintre musafiri în franțuzește, vorbind despre fecior, pe când Vronski citea mohorât scrisoarea.
Scrisoarea era de la Anna. Înainte chiar de a o citi, Vronski îi știa cuprinsul. Presupunând că alegerile se vor isprăvi în cinci zile, Alexei îi făgăduise ca se va întoarce vineri. Acum era sâmbătă. Știa că scrisoarea cuprindea mustrări pentru că nu se întorsese după cum făgăduise. Scrisoarea pe care i-o trimisese el în ajun nu ajunsese probabil la timp.
Cuprinsul era întocmai cel așteptat. Forma însă avea ceva neașteptat și foarte neplăcut: „Anny e grav bolnavă. Doctorul spune că ar putea fi pneumonie. Singură, îmi pierd capul. Prințesa Varvara mă încurcă în loc să mă ajute. Te-am așteptat alaltăieri și ieri, iar astăzi trimit să aflu unde ești și ce-i cu tine. Am vrut să vin eu însămi, dar m-am răzgândit, știind că ți-ar fi neplăcut. Trimite-mi un răspuns, ca să știu ce să fac.” „Copilul e bolnav, dar ea a vrut să plece. Fetița e bolnavă și ea scrie pe tonul ăsta dușmănos.”
Contrastul dintre nevinovata veselie a alegerilor și dragostea sumbră, frământată, la care trebuia să se întoarcă îl izbi pe Vronski.
Dar trebuia să plece. În aceeași noapte, porni cu cel dintâi tren spre casă.
XXXII.
Socotind că scenele ce se repetau între ei nu puteau decât să-l înstrăineze, în loc să-l apropie, Anna hotărâse înainte de plecarea lui Vronski la alegeri să-și dea toată silința pentru a îndura despărțirea în liniște. Dar căutătura rece și aspră a ochilor lui Alexei, când venise să-i vestească plecarea, o jignise. De aceea liniștea i se spulberase chiar înainte de voiajul său.
Mai târziu, când rămase singură, gândindu-se la privirea aceasta cu care își afirma dreptul lui la libertate, Anna ajunse ca totdeauna la aceeași încheiere: conștiința decăderii sale. „El are dreptul să plece când vrea și unde vrea – și nu numai să plece, dar să mă și lase singură. Are toate drepturile, pe când eu nu am niciunul. Știind însă asta, el n-ar fi trebuit să se poarte astfel. Totuși, ce a făcut la urma urmei? M-a privit cu o căutătură rece și aspră. Firește, e ceva nedeslușit, imperceptibil, dar e ceva ce n-a existat mai înainte. Privirea asta spune multe, se gândea Anna. Privirea asta dovedește că sentimentul lui a început să se răcească”.
Deși Anna era convinsă că pasiunea lui Vronski pentru dânsa începuse să se răcească, ea n-avea ce face, nu-și putea schimba întru nimic atitudinea față de el. Întocmai ca și înainte, Anna nu era în stare să-l păstreze decât prin dragostea și prin farmecul ei. Și, ca și înainte, ea nu putea să-și adoarmă gândurile înspăimântătoare care-i înfățișau ceea ce s-ar întâmpla dacă Vronski ar înceta s-o mai iubească, decât luându-se cu fel de fel de treburi, ziua, și cu morfină, noaptea. Într-adevăr, mai era un mijloc, nu să-l rețină (pentru asta Anna nu vroia decât dragostea lui), dar să-l lege de ea astfel, încât să n-o poată părăsi. Acest mijloc era divorțul și căsătoria. Anna începu să dorească acest lucru și se hotărî să se învoiască la prima propunere a lui Vronski sau a lui Stiva în această privință.
Cu aceste gânduri, Anna petrecu fără dânsul cinci zile, tocmai cât trebuia să lipsească el.
Plimbările, conversațiile cu prințesa Varvara, vizitarea spitalului și mai cu seamă lectura – citea carte după carte – îi umpleau timpul. Dar a șasea zi, când vizitiul se întoarse fără dânsul, Anna simți că nu mai era în stare să-și frâneze gândul despre el și despre viața lui departe de ea. Tocmai atunci i se îmbolnăvi fetița. Anna începu s-o îngrijească, dar nici asta n-o putea distrage de la gândurile ei, mai cu seamă că boala nu era gravă. De altminteri, cu toată bunăvoința ei, Anna nu-și putea iubi fetița și nici nu se putea preface când era vorba de iubire. În aceeași zi, spre seară, Anna, rămasă singură, simți o spaimă atât de mare la gândul că el ar putea-o părăsi, încât se hotărî să plece la oraș. După ce se mai gândi, ea îi scrise acel bilet ciudat pe care-l primi Vronski, și, fără să-l mai recitească, i-l trimise printr-un curier. A doua zi dimineața, Anna primi misiva lui Vronski și se căi de ceea ce-i scrisese. Aștepta cu groază să vadă privirea aceea severă, pe care i-o aruncase la plecare, mai cu seamă când va afla că fetița nu fusese grav bolnavă. Totuși îi părea bine că-i scrisese. Anna recunoștea acum că-l împovărează pe Vronski, care își părăsește cu părere de rău libertatea întorcându-se la ea. Totuși îi părea bine că va veni. Chiar îngândurat și rece, dar să fie aici, lângă dânsa, ca să-l vadă și să-i urmărească fiecare mișcare.
Ședea în salon, lângă lampă, cu o carte nouă de Taine, și citea ascultând șuierul vântului și așteptând din clipă în clipă sosirea trăsurii. I se păru de câteva ori că aude huruitul roților, dar se înșelă, în sfârșit, răsună nu numai huruitul roților, ci și strigătul vizitiului, și zgomotul surd al trăsurii care se opri la intrarea boltită. Prințesa Varvara, care făcea o pasiență, auzi și ea. Anna se sculă în picioare, îmbujorându-se; însă în loc să coboare, așa cum făcuse de două ori mai înainte, se opri în loc. Se rușina dintr-o dată din pricina minciunii sale, dar mai mult se înfricoșa de felul în care avea s-o întâmpine el. Sentimentul de jignire i se risipise și nu se temea decât de izbucnirea nemulțumirii sale. Își aminti că fetița se afla de două zile perfect sănătoasă și aproape îi era necaz pe copil, fiindcă se însănătoșise tocmai când trimisese ea scrisoarea. Dar la gândul că el era aici, că-i va vedea ochii, mâinile… și când îi auzi glasul, uitând de toate, alergă bucuroasă în întâmpinarea lui.
— Ei? Ce face Anny? Întrebă cu grijă Vronski, de jos, uitându-se la Anna care cobora scările în goană spre dânsul.
Ședea pe un scaun, iar un fecior îi trăgea pâslarii.
— E mai bine.
— Dar tu? Adăugă Vronski, scuturându-se.
Anna îi cuprinse mâinile și-l trase spre dânsa, fără să-și ia ochii de la el.
— Da, îmi pare foarte bine, zise Vronski, uitându-se rece la ea, la coafura și la rochia ei, pe care o pusese anume pentru dânsul, știa bine.
Atențiile acestea îi plăceau, însă le aprecia de prea multă vreme! Și pe fața lui nemișcată era întipărită acea expresie severă, de care Anna se temea atâta.
— Da, îmi pare foarte bine. Dar tu ești sănătoasă? O întrebă Vronski, după ce-și șterse cu batista barba udă și-i sărută mâna.
„Oricum, se gândi Anna, numai să fie aici; iar când e aici, nu poate, n-ar îndrăzni să nu mă iubească.”
Petrecură seara însuflețiți și veseli în prezența prințesei Varvara, care se plânse lui Vronski că Anna luase morfină în lipsa lui.
— Ce era să fac? Nu puteam dormi… Nu mă lăsau gândurile. Când el e aici, nu iau niciodată – aproape niciodată.
Vronski povesti despre alegeri și Anna știu prin întrebări dibace să-l aducă ușor a vorbi despre succesul său, ceea ce-i trezi buna dispoziție. La rândul său, ea îi istorisi tot ce-l putea interesa din treburile gospodăriei, alegând numai veștile bune și plăcute pentru el.
Dar seara târziu, când rămaseră singuri, Anna, văzând că-l recâștigase, vru să șteargă impresia grea pe care i-o făcuse privirea lui din pricina scrisorii, și îi spuse:
— Mărturisește că ai fost nemulțumit de scrisoarea mea și că nu m-ai crezut.
De îndată ce rosti aceste cuvinte, Anna înțelese că oricât de drăgăstos se purta el acum cu dânsa, totuși n-o iertase.
— Da, răspunse Vronski. Scrisoarea era așa de ciudată! Spuneai că Anny e bolnavă, și totuși vroiai să pleci…
— Era însă adevărat.
— Nu m-am îndoit de loc.
— Ba te îndoiești. Văd că ești supărat.
— Nici o clipă. Sunt într-adevăr nemulțumit, dar numai fiindcă nu vrei să admiți că există unele îndatoriri…
— Îndatorirea de a te duce la concert…?
— Să nu mai vorbim de asta, o rugă Vronski.
— De ce să nu vorbim? Spuse Anna.
— Vreau numai să spun că se pot ivi chestiuni imperioase. De pildă, va trebui să plec în curând la Moscova în chestiunea casei… Vai, Anna, de ce ești așa de nervoasă? Oare nu știi că fără tine nu pot trăi?
— Dacă-i așa, izbucni deodată Anna cu voce schimbată, înseamnă că felul ăsta de viață te împovărează… Da. Dacă ai să vii pentru o zi, ca să pleci a doua zi, așa cum fac…
— Anna, ești crudă. Sunt gata să-ți dau toată viața mea… Dar ea nu-l mai asculta.
— Dacă pleci la Moscova, plec și eu. Nu rămân aici. Ori ne despărțim, ori stăm împreună.
— Știi bine că asta e singura mea dorință. Dar pentru asta…
— Trebuie să divorțez? Bine! Am să scriu. Văd că nu mai pot trăi așa… Am să plec cu tine la Moscova.
— Parcă m-ai amenința. Dar eu nu doresc nimic mai mult decât să nu mă despart de tine, zise Vronski zâmbind.
Dar când Vronski rosti aceste cuvinte duioase, în ochii săi sclipi nu numai o privire rece, ci și o fulgerare de răutate, ca aceea a unui om urmărit și îndârjit.
Anna prinse această privire și înțelesul ei: „Dacă-i așa, e o adevărată nenorocire!” spunea privirea lui. A fost o impresie de o clipă, dar niciodată n-a mai putut-o uita.
Anna trimise soțului ei o scrisoare în care-l ruga să consimtă la divorț. Iar la sfârșitul lunii noiembrie, după ce se despărți de prințesa Varvara, care trebuia să plece la Petersburg, Anna se mută la Moscova împreună cu Vronski. Așteptând din zi în zi răspunsul lui Alexei Alexandrovici și ca urmare, divorțul, ei se stabiliră împreună, ca soț și soție.


SFÂRȘIT



Note:

1 Este vorba de Podkolesin, personajul principal din piesa Căsătoria de N. V. Gogol – personaj stăpânit de teamă și de o chinuitoare șovăială la gândul însurătorii.
2 Coc de păr fals (fr.)
3 Cumnat (fr.).
4 Mânăstire din Rusia, vestită prin cântăreții săi.
5 Palat, casă mare (it.).
6 Jacopo Robusti (1518 – 1594) – pictor din școala venețiană, elev al lui Tizian, cunoscut sub numele de Tintoretto.
7 Maestru de vânătoare (titlu onorific) (germ.).
8 A. A. Ivanov (1806-1858; – cunoscut pictor rus, printre ale cărui opere se numără și tabloul Christos se arata mulțimii.
9 David Friedrich Strauss (1808-1874) – teolog și filosof german, care în lucrarea sa Viața lui Christos neagă miracolul.
10 Ernest Joseph Renan (1823-1892) – filosof idealist francez, autorul unor lucrări despre începuturile creștinismului.
11 Dintr-o dată (fr.).
12 Evoluție (fr.).
3 Orașul italian Capua era vestit în antichitate prin viața de petreceri, pe care o duceau cei bogați.
4 Am călcat consemnul (fr.).
5 Iovan Ristici (1831-1899) – om de stat sârb; membru al consiliului de regență în timpul minoratului lui Milan I; ministru de externe al Serbiei în perioada războiului turco-sârb din 1876
6 Doamnă contesă (fr.).
7 Stârnește pasiuni (fr.).
8 Braț la braț (fr.).
9 E un om care nu are… (fr.).
20 Se obișnuiește (fr.).
21 Nu e compromițător (fr.).
22 Să faci curte doamnei Karenina? (fr.).
23 Face senzație. Pentru ea, lumea o uită pe Patti (fr.).
24 I s-a stricat tiparul (expresie franceză): așa ceva nu se mai repeta.
25 În floarea vârstei (fr.).
26 Un tânăr (fr.).
27 Acest, aceasta, acest, al acestuia, al acesteia (lat.).
28 Rasă de câini de vânătoare (engl.).
29 Văr (fr.).
30 Mironosiță (fr.).
31 Zarvă (engl.).
32 Jos, jos! (limbaj vânătoresc) (fr.).
33 Poftă bună – conștiință curată! Puiul ăsta este împlinirea dorințelor mele! (fr.).
34 Conducătorul iscusit al carului lui Ahile în Iliada lui Homer.
35 Patru (cai) bulziș, conduși cu o singură mână (engl.).
36 Ce spun? (fr.).
37 Să mergem, e interesant (fr.).
38 Au fost fermecători (fr.).
39 Delicioasă! (fr.).
40 Bonomie (fr.).
41 Regele a murit, trăiască regele (fr.).
42 Asta nu dăunează cu nimic (fr.).
43 Domnilor, veniți repede! (fr.).
44 Intră! (fr.).
45 Să mă spăl (fr.).
46 Închipuiește-ți că fetița…
47 Face curte unei tinere și frumoase femei (fr.).
48 Cred ca Veslovski îi face un pic de curte lui Kitty (fr.).
49 Dar asta e ridicol! (fr.).
50 Dar asta e culmea ridicolului! (fr.).
51 Și apoi, e ridicol (fr.).
52 Poți fi gelos, dar în asemenea hal e culmea ridicolului (fr.).
53 Cal de rasă englezească.
54 Este o meschinărie (fr.).
55 Și dumneata îți uiți datoria (fr.).
56 Iartă-mă, mi-s pline buzunarele! (expresie fr.).
57 Dar vii prea târziu (fr.).
58 E foarte drăgălașă (fr.).
59 Da, doamnă (engl.).
60 Dar n-am să te cruț cu nimic (fr.).
61 Însoțitoare (fr.).
62 Și apoi este un om cumsecade (fr.).
63 E foarte drăguț și naiv (fr.).
64 O curte în miniatură (fr.).
65 E un interior atât de frumos, atât de bine aranjat! Exact ca la englezi. Ne întâlnim dimineața la micul dejun, apoi ne despărțim (fr.).
66 Va fi minunat! (fr.).
67 O partidă de tenis (fr.).
68 Dar nu trebuie să-i lăsăm pe bieții Veslovski și Tușkevici să se plictisească acolo în barcă (fr.).
69 Chestiunea școlilor a ajuns atât de banală (fr.).
70 Asta nu-i treabă pe care o faci doar în lipsă de altceva mai bun (fr.).
71 Să se treacă peste toate aceste subtilități de sentiment. E în joc fericirea și existența Annei și a copiilor săi (fr.).
72 Specialitate culinară rusească: un borș de pește cu multe legume, care se consumă rece.
73 Da. E un lucru simplu de tot (germ:).
74 Depinde… Trebuie calculat prețul sârmei (germ.).
75 Asta se poate calcula, excelență! (germ.).
76 Prea complicat, prea mare bucluc (germ.).
77 Dacă vrei să câștigi, trebuie să ai și bucluc! (germ.); cele două cuvinte rusești cărora li s-a dat o rezonanță germană în textul original se traduc prin prikopsieren și huklukieren, ca și bukluk din fraza anterioară.
78 Ador germana (fr.).
79 Încetează (fr.).
80 Dar, iertați-mă, e cam trăsnit (fr.).
81 După cum merg lucrurile (fr.).
82 De fapt, e cea mai destrăbălată femeie (fr.).
83 Nu-i imoral? (fr.).
84 Dar excesiv de prozaică (fr.).
85 Ah, sfântă nevinovăție! (lat.)
86 Lovitură de stat (fr.).
87 La toartă (fr.).
88 Hodoronc-tronc (fr.).
89 Să-l facă să se simtă la largul lui (fr.).
90 Să bată telegrame (fr.).
91 Nu e în firea mea (engl.).