Lev Nicolaevici Tolstoi
ANNA KARENINA
Volumul I


PARTEA ÎNTÂI.

I.
A mea este răzbunarea, eu voi răsplăti.
Toate familiile fericite se aseamănă între ele. Fiecare familie nefericită, însă, este nefericită în felul ei.
În familia Oblonski era mare tulburare. Soția aflase că bărbatul său avea legături de dragoste cu guvernanta franceză, care fusese în serviciul casei, și-l vestise că nu mai poate trăi sub același acoperământ cu dânsul. Această stare de lucruri ținea de trei zile și-i apăsa greu pe soți, pe ceilalți membri ai familiei și pe servitori. Toți simțeau ca traiul lor laolaltă își pierduse rostul și că sunt mai legați între ei oamenii care se întâlnesc întâmplător într-un han decât erau acum membrii familiei și servitorii casei Oblonski. Doamna nu mai ieșea din odăile sale. Soțul nu mai dăduse pe acasă de trei zile. Copiii alergau descumpăniți prin toată casa. Englezoaica se certase cu menajera și scrisese câteva rânduri unei prietene, rugând-o să-i caute un alt loc. Bucătarul plecase încă din ajun, la vremea mesei. Ajutoarea de bucătar și vizitiul ceruseră socoteala.
A treia zi după ceartă, prințul Stepan Arkadici Oblonski – Stiva, cum i se spunea în societate – se trezi la ora obișnuită, adică la opt dimineața, dar nu în odaia de culcare a nevestei sale, ci în birou, pe canapeaua îmbrăcată în marochin. Își răsuci pe telurile canapelei trupul împlinit și îngrijit, vrând parcă cu tot dinadinsul să mai doarmă; strânse cu putere perna în brațe și o lipi de obraz, dar se ridică repede, rămase în capul oaselor pe canapea și deschise ochii.
„Da, da, cum a fost? Se gândea Stepan Arkadici, încercând să-și amintească visul. Da, cum a fost? Ah, da! Alabin dădea o masă la Darmstadt. Ba nu, nu la Darmstadt… ci undeva în America. Da! Dar se făcea că Darmstadt-ul se afla în America. Alabin ne dăduse un prânz pe niște mese de sticlă. Da, da, și mesele cântau Il mio tesoro1. Ba nu Il mio tesoro, ci un cântec mai frumos, și pe mese se aflau câteva garafe mici, semănând cu niște femei”, își aminti el.
Ochii lui Stepan Arkadici scăpărară de veselie. Căzu pe gânduri, zâmbind. „Da, a fost frumos, foarte frumos! Mai erau acolo multe lucruri atât de minunate, încât nici nu sunt cuvinte care să le zugrăvească și nici cu mintea nu le poți născoci când ești treaz.” Apoi. Zărind o fâșie de lumină ce se strecura la o margine a draperiei de postav, Stepan Arkadici, plin de voie bună, își scoase repede picioarele din așternut, căutând din degete papucii de marochin auriu, brodați de soția sa (un dar primit de ziua lui, anul trecut) și, fără să se scoale, după un vechi obicei dobândit de vreo nouă ani, întinse mâna spre locul unde, în iatac, îi atârna halatul. Deodată se dumiri de ce nu dormise în odaia de culcare a nevestei sale, ci în birou. Zâmbetul îi pieri de pe față. Fruntea i se încruntă.
„Vai, vai, vai…” gemu el, amintindu-și cele întâmplate. Din nou i se înfățișară în minte toate amănuntele scenei cu soția lui, încurcătura în care se afla și, mai chinuitor decât orice, propria-i vină.
„Da! N-o să mă ierte și nici nu mă poate ierta. Și – ceea ce-i mai îngrozitor – tot păcatul cade asupra mea, măcar că nu-s vinovat. Aici e toată drama”, gândi el. „Vai, vai, vai!” repeta deznădăjduit, retrăind în minte momentele cele mai chinuitoare ale acestei scene. Cea mai grea a fost prima clipă, când Stepan Arkadici, întorcându-se de la teatru, vesel și mulțumit, cu o pară mare în mână pentru soția sa, n-o găsi în salon. Spre marea lui mirare, nu era nici în birou. O găsi în sfârșit în odaia de culcare, ținând în mână biletul blestemat care-i dezvăluise totul.
Dolly cea veșnic copleșită de griji și de treburi – o femeie mărginită, după părerea lui – stătea ca o stană de piatră, ținând scrisorica în mână, și-l privea cu o expresie de groază, deznădejde și mânie.
— Ce-i asta? Asta? Îl întreba ea, arătându-i biletul.
Amintindu-și toate acestea, Stepan Arkadici – cum se întâmplă adesea – era chinuit nu atât de faptele petrecute cât de felul cum răspunsese el însuși la vorbele soției sale.
În clipa aceea se întâmplase cu dânsul ceea ce se petrece cu oamenii prinși pe neașteptate asupra unei isprăvi prea rușinoase. N-avusese timp să-și pregătească o mină potrivită situației în care se trezi în fața soției după descoperirea păcatului său. Ar fi trebuit să se arate jignit, să tăgăduiască, să se scuze, să ceară iertare, să rămână chiar nepăsător – orice ar fi fost mai potrivit decât ceea ce făcuse el. Fața lui, fără voie, prinse deodată a zâmbi (un „reflex al creierului”, se gândea Stepan Arkadici, căruia-i plăcea fiziologia) – obișnuitu-i zâmbet bun și de aceea prostesc.
Nu-și putea ierta acest surâs nerod. Văzându-i zâmbetul, Dolly tresărise ca străpunsă de o durere fizică. Izbucni cu înflăcărare, ca de obicei, într-un șuvoi de vorbe amare și ieși repede din odaie. De atunci nu vroia să-și mai vadă bărbatul.
„Zâmbetul ăsta prostesc poartă toată vina”, își zicea Stepan Arkadici.
„Dar ce-i de făcut? Ce-i de făcut?” se întreba deznădăjduit, fără să găsească răspuns.
II.
Stepan Arkadici se simțea sincer față de el însuși. Nu se putea înșela singur, căutând să se convingă că se căia într-adevăr de fapta lui. Nu se putea căi de faptul că el, bărbat de treizeci și patru de ani, frumos și afemeiat, nu era îndrăgostit de soția sa, mai tânără decât dânsul numai cu un an, mamă a cinci copii, fără să mai pună la socoteală pe cei doi care muriseră. Regreta numai un lucru: că nu se știuse ascunde mai bine de ca. Își dădea însă seama de gravitatea situației sale. Îi era milă de soție, copii și de el însuși. Ar fi știut, poate, să-și ascundă mai bine păcatele față de nevastă-sa, dacă ar fi fost în stare să prevadă că știrea asta o va zgudui atât de puternic; dar nu se gândise niciodată serios la așa ceva. Avusese oarecum impresia că soția îl bănuia încă mai de mult de necredință, dar trecea cu vederea acest lucru. Își închipuise chiar că ea, femeie sleită de puteri, îmbătrânită, urâțită, simplă – care nu avea nici o altă calitate deosebită decât aceea de a fi o mamă bună – trebuia, dintr-un sentiment de dreptate, să fie îngăduitoare. Se dovedise însă că lucrurile stăteau cu totul altfel.
„Vai, ce grozăvie! Vai, vai, ce grozăvie! Repeta Stepan Arkadici, fără să poată născoci ceva mai mult. Și ce frumos fusese totul până acum! Ce bine trăiam! Dolly era mulțumită, fericită chiar cu copiii săi. N-o stingheream de loc. O lăsam să se îngrijească în voia ei de copii și de gospodărie. Ceea ce nu-i frumos, desigur, este faptul că femeia aceasta a fost guvernanta la noi. Nu-i frumos de loc. E chiar josnic, vulgar – să faci curte unei guvernante din casa ta. Dar ce guvernantă! (Își aduse pe dată aminte de ochii negri, drăcoși ai domnișoarei Roland și de zâmbetul ei.) Cât timp a fost însă în casă la noi, nu mi-am îngăduit nimic. Iar pe deasupra, nici nu mă mai… Parcă-i un blestem! Vai, vai, vai! Dar Ce-i de făcut, ce-i de făcut?”
N-avea alt răspuns afară de acela pe care viața îl dă îndeobște problemelor celor mai complicate și insolubile: să te iei cu treburile zilei, adică să uiți. Nu mai putea căuta uitare în somn, cel puțin până la noapte. Nu mai era în stare să se întoarcă la muzica pe care o cântau garafele-femei. Nu-i mai rămânea decât să caute uitare în visul vieții.
„Vom vedea!” își zise Stepan Arkadici și, ridicându-se, își puse halatul cenușiu cu căptușeală de mătase azurie. Înnodă ciucurii halatului și, după ce trase adânc aerul în coșul pieptului său lat, se apropie de fereastră, mișcându-și vioi, ca de obicei, picioarele vânjoase, ce-i purtau cu atâta ușurință trupul împlinit. Ridică storul și sună prelung. La chemarea lui veni îndată valetul Matvei – vechi prieten – care-i aduse hainele, ghetele și o telegramă. După Matvei intră frizerul cu sculele de bărbierit.
— Am hârtii de la birou? Îl întrebă Stepan Arkadici luând telegrama și așezându-se în fața oglinzii.
— Sunt pe masă, răspunse Matvei, privindu-și stăpânul întrebător, cu compătimire; și după câteva clipe de așteptare, adăugă cu un surâs șiret: A fost cineva de la birjar.
Stepan Arkadici nu răspunse nimic. Se uită numai la Matvei, în oglindă. După privirile pe care le schimbaseră acolo, se vedea cât de bine se înțelegeau amândoi. Privirea lui Stepan Arkadici părea să întrebe: „De ce mi-o mai spui? Ce, tu nu știi?”
Matvei își vârî mâinile în buzunarele hainei, își trase îndărăt un picior și-și privi stăpânul în tăcere, binevoitor, abia zâmbind.
— I-am spus să vină duminica viitoare. Iar până atunci să nu se mai ostenească degeaba și nici pe dumneavoastră să nu vă mai supere, rosti el pesemne o frază dinainte pregătită.
Stepan Arkadici înțelese că Matvei vroia să glumească și să-și dea importanță. Desfăcu telegrama, o citi, ghicind cuvintele schimonosite ca de obicei, și fața i se însenină.
— Matvei, sora mea, Anna Arkadievna, sosește mâine, zise el, oprind o clipă mâna lucioasă și grasă a bărbierului, care alegea o cărare trandafirie între favoriții săi lungi și creți.
— Slavă Domnului, spuse Matvei, arătând prin acest răspuns că înțelege, ca și stăpânul său, însemnătatea acestei vizite, și anume că Anna Arkadievna, sora cea mai iubită a lui Stepan Arkadici, ar putea ajuta la împăcarea soților.
— Singură, sau cu domnul? Întrebă Matvei.
Stepan Arkadici nu putea vorbi, deoarece bărbierul tocmai îi potrivea mustața la buza de sus; ridică un deget. Matvei dădu din cap în oglindă.
— Singură. Să-i pregătesc odăile de sus?
— Spune vestea Dariei Alexandrovna. Dumneaei va hotărî unde.
— Dariei Alexandrovna? Repetă Matvei cu oarecare îndoială.
— Da, spune-i. Uite, ia telegrama și dă-i-o. Vezi ce-o să zică.
„Vreți să faceți o încercare”, pricepu Matvei, dar nu rosti decât:
— Prea bine.
Stepan Arkadici, spălat, pieptănat, se pregătea să se îmbrace, când Matvei se întoarse în odaie cu telegrama în mână, călcând ușor cu cizmele-i care scârțâiau. Bărbierul plecase.
— Daria Alexandrovna mi-a poruncit să vă spun că pleacă. „N-are decât să facă ce poftește dumnealui”, adică dumneavoastră, zise Matvei, cu capul aplecat într-o parte, cu mâinile în buzunare; și, zâmbind numai din ochi, rămase cu privirea ațintită asupra stăpânului.
Stepan Arkadici tăcea. Apoi un surâs blând și oarecum vinovat se ivi pe fața-i frumoasă.
— Ce zici, Matvei? Rosti el clătinând din cap.
— Lăsați, cucoane, că o să se dreagă lucrurile, răspunse Matvei.
— O să se dreagă?
— Firește!
— Crezi? Cine-i acolo? Întrebă Stepan Arkadici, auzind un foșnet de rochie în dosul ușii.
— Eu sunt, se auzi un glas de femeie, răspicat și plăcut.
În ușă se ivi fața aspră și ciupită de vărsat a dădacei Matriona Filimonovna.
— Ce-i, Matrioșa? O cercetă Stepan Arkadici, ieșindu-i în întâmpinare la ușă.
Deși vinovat în toate privințele în ochii soției sale – lucru pe care-l simțea chiar el însuși – aproape toți ai casei erau de partea lui, până și dădaca, cea mai bună prietenă a Dariei Alexandrovna.
— Ce se aude? Întrebă el cu tristețe.
— Conașule, duceți-vă încă o dată și cereți-i iertare; poate vă ajută Dumnezeu. Tare-i necăjită! Mi-e și milă să mă uit la dumneaei. Și-apoi, totul merge anapoda în casă. Fie-vă milă, conașule, de copii. Cereți-vă iertare! Ce să-i faci? Trebuie să tragi ponosul, dacă…
— Dar nu mă primește…
— Mai încercați. Mare-i bunul Dumnezeu! Rugați-vă, conașule, rugați-vă lui Dumnezeu.
— Bine, bine, poți pleca, îi spuse Stepan Arkadici, roșind deodată. Apoi se întoarse către Matvei: Hai, dă-mi să mă îmbrac – și cu o mișcare hotărâtă își lepădă halatul.
Matvei îi și ținea cămașa, desfăcută larg ca un ham. Suflă de pe ca un fir de praf nevăzut și, cu vădită plăcere, o trecu pe trupul îngrijit al stăpânului său.
III.
După ce se îmbrăcă, Stepan Arkadici se parfumă, își trase mânecile cămășii și, cu gesturile-i obișnuite, împărți prin buzunare: țigările, portvizitul, chibriturile, ceasul cu lanț dublu și brelocuri. Își desfăcu batista și, simțindu-se curat, parfumat, sănătos, într-o bună dispoziție fizică, cu toată nenorocirea lui, trecu în sufragerie cu un mers ușor săltat. Acolo îl aștepta cafeaua, iar alături – scrisorile și hârtiile de la birou.
Citi scrisorile. Una dintre ele era foarte neplăcută: i-o trimisese un negustor care voia să cumpere pădurea de pe moșia soției sale. Pădurea trebuia vândută; dar acum, până la împăcarea cu soția lui, nici nu putea fi vorba de așa ceva. Era mai ales neplăcut ca în chestiunea apropiatei împăcări să se amestece un interes material. Se simțea adânc jignit numai la gândul că acest interes, vânzarea pădurii, l-ar putea îndemna să caute împăcarea cu nevastă-sa.
După ce isprăvi de citit scrisorile, Stepan Arkadici trase spre el hârtiile cu treburile serviciului său, răsfoi repede două dosare, făcu câteva însemnări pe ele cu un creion mare și, dându-le la o parte, trecu la cafea. În timp ce-și bea cafeaua, desfăcu ziarul de dimineață, încă jilav, și începu să-l citească.
Primea și citea un ziar liberal – nu unul extremist, ci cel adoptat de majoritatea opiniei publice. Deși nici știința, nici arta, nici politica nu-l interesau în mod deosebit, Stepan Arkadici avea păreri hotărâte asupra acestor chestiuni, adică împărtășea vederile majorității oamenilor și ale ziarului său, și nu le schimba decât o dată cu majoritatea publicului, sau, mai bine zis, nu le schimba, ci părerile se modificau de la sine, pe nesimțite, în mintea lui.
Nu-și alegea nici concepțiile, nici părerile – acestea se lipeau singure de el – așa cum nu alegea forma pălăriei sau a redingotei, ci purta numai ceea ce era la modă. Pentru dânsul, care trăia într-o anumită societate și simțea nevoia unei oarecare activități intelectuale – tendință ce se dezvoltă mai ales în anii maturității – a avea păreri era ceva tot atât de necesar ca și a poseda pălărie. Dacă împărtășea mai mult ideile liberale decât pe cele conservatoare, ca mulți din cercul lui, apoi asta nu se datora faptului că găsea ideile liberale mai înțelepte, ci fiindcă acestea se potriveau mai bine cu felul său de viață. Partidul liberal susținea că în Rusia totul merge rău; și, ce-i drept, Stepan Arkadici avea multe datorii, iar banii nu-i ajungeau de loc. Partidul liberal spunea că instituția căsătoriei este învechită, că trebuie transformată și, ce-i drept, traiul conjugal îi aducea lui Stepan Arkadici puține plăceri, silindu-l să mintă și să se prefacă – ceea ce era împotriva firii lui. Partidul liberal spunea sau, mai bine zis, lăsa să se înțeleagă că religia este numai un frâu pentru clasa incultă a populației; și, ce-i drept, Stepan Arkadici nu putea suporta nici măcar un scurt tedeum fără să-l doară picioarele și nu era în stare să priceapă rostul cuvintelor solemne și înfricoșătoare despre ceea lume, când poți să te veselești atât de bine pe lumea de aici. În afară de asta, lui Stepan Arkadici, amator de glume și pozne, îi plăcea să pună uneori în încurcătură pe câte un om cumsecade, spunându-i: „Dacă vrei să te fălești cu străbunii, nu trebuie să te oprești la Riurik, renegând pe primul strămoș… maimuța”. În felul acesta, ideile liberale intraseră în obiceiurile lui Stepan Arkadici, căruia îi plăcea ziarul său ca țigara după prânz, pentru ușoara ceață pe care i-o lăsa în cap. Citi articolul de fond, în care se arăta că degeaba tună și fulgeră unii, susținând ca radicalismul ar amenința să înghită toate elementele conservatoare și că guvernul e dator să ia măsuri pentru zdrobirea hidrei revoluționare. Dimpotrivă, „după părerea noastră, primejdia o constituie nu așa-zisa hidră revoluționară, ci încăpățânarea tradiționalismului, care frânează progresul” etc. Citi încă un articol, financiar, în care se pomenea de Bentham2 și de Mill3 și unde erau strecurate săgeți la adresa ministerului. Cu agerimea obișnuită a minții sale, înțelese sensul fiecărei săgeți, de cine fusese aruncată, împotriva cui și cu ce prilej – ceea ce-i făcu, ca totdeauna, oarecare plăcere. Astăzi, însă, plăcerea aceasta îi era otrăvită de amintirea sfaturilor Matrionei Filimonovna și de faptul că în casă toate treburile mergeau alandala. Mai citi că, după cum se zvonea, contele Beust4 ar fi plecat la Wiesbaden… că nu mai există păr cărunt… Citi și publicația despre vânzarea unui cupeu ușor și despre oferta de serviciu a unei tinere. Aceste informații nu-i dădură însă, ca mai înainte, o plăcere liniștită, ironică.
După ce isprăvi ziarul, a doua ceașcă de cafea și franzeluța cu unt, Stepau Arkadici se ridică, își scutură firimiturile de pe vestă și, umflându-și pieptul lat, zâmbi vesel – nu că ar fi avut în suflet vreo bucurie; zâmbetul vesel se datora unei bune digestii.
Acest zâmbet voios, însă, îi reaminti totul, și căzu iarăși pe gânduri.
În spatele ușii se auziră două glasuri de copii. (Recunoscu pe Grișa, mezinul, și pe Tania, fetița cea mai mare.) Scăpaseră jos un lucru pe care-l trăgeau prin casă.
— Þi-am spus să nu urci călătorii pe acoperiș! Þipă fetița în englezește. Acum, adună-i tu!
„Toate merg alandala, își zise Stepan Arkadici. Uite, copiii aleargă de capul lor” Se apropie de ușă și-i strigă. Copiii lăsară lădița care le ținea loc de tren și intrară la tatăl lor.
Fetița, pentru care tatăl avea o slăbiciune, veni în fugă, cu îndrăzneală, îl îmbrățișa și, râzând, rămase atârnată de gâtul lui, ca de obicei, adulmecând cu încântare mirosul cunoscut al parfumului răspândit de favoriții lui. După ce-i sărută fața strălucitoare de duioșie și îmbujorată din pricina aplecării trupului, fetița își desfăcu mâinile și vru să fugă înapoi. Tatăl însă o reținu.
— Ce face mama? O întrebă el, trecând cu mâna pe gâtul neted și gingaș al fiicei sale. Să trăiești! Răspunse zâmbind băiatului, care-i dăduse bună dimineața.
Era conștient că pe băiat îl iubea mai puțin. Dar totdeauna se silea să fie drept cu dânsul. Băiatul însă simțea asta și nu răspunse la zâmbetul rece al tatălui său.
— Mama? S-a sculat, răspunse fetița.
Stepan Arkadici oftă. „Iar n-o fi dormit toată noaptea”, se gândi el.
— E veselă?
Fetița știa că între tata și mama fusese o ceartă, că maică-sa nu putea fi veselă și că tata trebuia să știe asta; dar se prefăcea, punându-i întrebări cu atâta dezinvoltură. Fetița se îmbujora de rușinea tatălui său, care o înțelese numaidecât și se împurpura și el la față.
— Nu știu, zise ea. Nu ne-a pus să învățăm. Ne-a trimis să ne plimbăm cu miss Howl la bunica.
— Hai, du-te, Tanciurocika mea. Ba nu, mai stai puțin, îi spuse tatăl, reținând-o și mângâindu-i mânuța gingașă.
Luă de pe cămin o cutie de bomboane, rămasă acolo de cu seară, și-i dădu două bomboane, alegându-i-le pe cele care-i plăceau ei mai mult – una de ciocolată și alta fondantă.
— Asta-i pentru Grișa? Întrebă fetița, arătând bomboana de ciocolată.
— Da, da. Îi mai dezmierdă o dată umerii mici, o sărută la rădăcina părului și pe gât; apoi îi dădu drumul.
— Cupeul e la scară, anunță Matvei; apoi adăugă: Vă așteaptă o femeie cu o jalbă.
— De mult? Întrebă Stepan Arkadici.
— De vreo jumătate de ceas.
— De câte ori am dat ordin să mă anunți numaidecât?!
— Am crezut de cuviință să vă las măcar a lua cafeaua, răspunse Matvei cu glas îmbufnat și prietenos totodată, care nu te putea supăra.
— Hai, poftește-o mai repede, zise Oblonski cu o schimă de ciudă.
Solicitatoarea, soția căpitanului Kalinin, îi cerea ceva imposibil și fără noimă. Dar Stepan Arkadici, ca de obicei, o pofti să ia loc, o ascultă cu atenție, fără s-o întrerupă, și-i dădu un sfat amănunțit: cui și cum să se adreseze; mai mult: cu scrisul lui mare, răsfirat, frumos și citeț alcătui repede un bilet bine compus către o persoană care ar putea-o ajuta. După ce o concedie, Stepan Arkadici își luă pălăria și se opri, încercând să-și aducă aminte dacă n-a uitat ceva. Își dădu seama că nu uitase nimic, afară numai de ceea ce vroia să uite – de soția lui.
„Ah, da, își zise el, lăsându-și capul în piept. Peste fața sa frumoasă trecu o timbra de tristețe. Să mă duc, să nu mă duc?”
Un glas lăuntric îi spunea că nu trebuie să se ducă; totul n-avea să fie decât prefăcătorie. Legăturile dintre ei nu se puteau îndrepta, nici „drege”, după cum nu era cu putință să-i redea soției farmecul tinereții, care să-i trezească din nou dragostea, sau el să se preschimbe într-un bătrân nevolnic, care nu mai e în stare să iubească. Acum însă nu puteau ieși din impas decât prin prefăcătorie și minciună. Iar firea lui se împotrivea prefăcătoriei și minciunii.
„Totuși, uneori n-ai cum să le eviți, lucrurile nu pot rămâne așa”, se gândi el, silindu-se să se îmbărbăteze, își umflă pieptul, luă o țigară, o aprinse, trase două fumuri și o aruncă în scoica de sidef ce-i servea drept scrumieră. Străbătu cu pași repezi salonul posomorit și deschise ușa care dădea în odaia de culcare a soției sale.
IV.
Daria Alexandrovna – în halat, cu cozile ei subțiri, odinioară groase și minunate, prinse la ceafă în ace, cu fața trasă, slăbită și cu ochii mari, speriați, care păreau bulbucați din pricina obrazului supt – stătea în picioare, în mijlocul unei grămezi de lucruri împrăștiate prin odaie, înaintea unui șifonier deschis, în care scotocea. Auzi pașii soțului și se opri din lucru, cu ochii ațintiți asupra ușii, încercând zadarnic să dea feței sale o expresie aspră și disprețuitoare. Simțea că se teme de dânsul, de întâlnirea care trebuia să aibă loc. Tocmai se apucase, pentru a nu știu câta oară în ultimele trei zile, să aleagă deoparte lucrurile ei și ale copiilor, pe care să le ia la maică-sa, și tot nu se putea hotărî. Deși acum, ca și în alte dați, Daria Alexandrovna își spunea că trebuie să sfârșească odată cu situația asta, că trebuie să ia măsuri pentru a-l pedepsi, a-l face de râs, a se răzbuna pe dânsul măcar pentru o părticică din durerea ce-i pricinuise, deși nu încetă să-și spună că îl va părăsi, totuși simțea că acest lucru era cu neputință. Nu-și putea scoate din suflet deprinderea de a-l socoti ca soțul său și de a-l iubi. Iar pe deasupra, simțea că dacă aici, în casa ei, abia prididea să-și îngrijească pe cei cinci copii, acolo unde se va duce cu dânșii îi va fi și mai greu. De altminteri, în aceste trei zile mezinul se îmbolnăvise, fiindcă i se dăduse o supă zborșită, iar ceilalți rămăseseră în ajun aproape nemâncați. Își dădea seama că nu putea pleca. Totuși, încerca să se amăgească și-și strângea lucrurile, prefăcându-se că pleacă.
Când își văzu soțul, Daria Alexandrovna vârî mâna într-un sertar al șifonierului, ca și cum ar fi căutat ceva, și se întoarse spre dânsul numai când acesta ajunse lângă ea. Iar fața ei, căreia vroise să-i dea o expresie de asprime și de dispreț, nu exprima decât nehotărâre și suferință.
— Dolly! Rosti el cu o voce stinsă, sfioasă.
Își vârî capul între umeri, vrând să pară abătut și supus; fața lui însă strălucea de prospețime și sănătate.
Ea îi măsură cu o privire iute, din cap până în picioare, trupul plin de prospețime și sănătate. „Da, el e fericit și mulțumit! Dar eu?… Și această nesuferită bunătate, pentru care toți îl iubesc și-l laudă! Urăsc bunătatea asta a lui”, își zise ea, strângându-și buzele. Și pe fața sa palidă și nervoasă un mușchi începu să se zbată în obrazul drept.
— Ce vrei? Îl întrebă scurt Daria Alexandrovna cu o voce joasă, străină parcă.
— Dolly! Repetă soțul cu un tremur în glas. Astăzi vine Anna.
— Ei și? N-o pot primi, izbucni ca.
— Dar trebuie, Dolly…
— Pleacă, pleacă, pleacă! Þipă ea fără să-l privească, ca și cum strigătul acesta i-ar fi fost smuls de o durere fizică.
Dacă până atunci Stepan Arkadici fusese în stare să-și păstreze liniștea când se gândea la soția sa, să spere că lucrurile se vor „drege”, cum spunea Matvei, ba chiar să și citească în tihnă ziarul și să-și bea cafeaua – acum, când îi văzu fața chinuită și îndurerata, când auzi sunetul glasului ei deznădăjduit și resemnat în fața sorții, i se tăie răsuflarea, simți un nod în gât și ochii i se umplură de lacrimi.
— Doamne, ce-am făcut, Dolly?! Pentru numele lui Dumnezeu! Dar… și nu mai putu urma. Hohote de plâns îi sugrumară glasul.
Daria Alexandrovna închise cu zgomot ușa șifonierului și se uită la dânsul.
— Dolly, ce ți-aș putea spune? Numai atât: iartă-mă, iartă-mă… Gândește-te și tu. Oare nouă ani de viață nu pot răscumpăra o clipă, o clipă…
Daria Alexandrovna își lăsă privirea în pământ și asculta să audă ce are să-i spună, implorându-l parcă să-i zdruncine convingerea, s-o înduplece.
— O clipă de patimă… rosti el și vru să urmeze; dar la cuvintele acestea buzele ei se strânseră iarăși ca de o durere fizică și un mușchi al feței începu să i se zbată din nou pe obrazul drept.
— Pleacă, pleacă de-aici! Þipă ca cu o voce și mai ascuțită. Nu-mi mai vorbi de patimile și de mârșăviile dumitale!
Daria Alexandrovna vru să plece, dar se clătina și apucă spătarul unui scaun ca să se sprijine. Fața lui se destinse, buzele îi tremurară, ochii i se umeziră de lacrimi.
— Dolly! Rosti el de data asta cu glasul întretăiat de plâns. Pentru numele lui Dumnezeu, gândește-te la copii! Ei n-au nici o vină. Eu sunt vinovat. Pedepsește-mă pe mine. Pune-mă să-mi ispășesc păcatul, sunt gata la orice stă în puterile mele. Sunt vinovat. N-am cuvinte să arăt cât sunt de vinovat. Totuși, Dolly, iartă-mă.
Daria Alexandrovna se așeză. Stepan Arkadici îi auzea răsuflarea grea, șuierătoare și-l cuprinse o negrăită milă. De câteva ori ea vru să vorbească, dar nu putu. El aștepta.
— Tu-ți aduci aminte de copii numai când vrei să te joci cu dânșii; dar eu mă gândesc într-una la ei. Știu că acum sunt pierduți, rosti ea una din frazele pe care le frământase pesemne în aceste trei zile.
Daria Alexandrovna îi spusese „tu”. Stepan Arkadici o privi cu recunoștință. Făcu chiar o mișcare să-i ia mâna. Dar ea se dădu în lături de dezgust.
— Eu nu-mi uit copiii. De aceea aș fi gata să fac orice pe lume pentru a-i salva. Dar nici eu nu știu cum aș putea-o face: despărțindu-i de tatăl lor, sau lăsându-i lângă un tată destrăbălat, da, un tată destrăbălat… Spune și dumneata, oare mai putem trăi împreuna după cele… petrecute? E cu putință așa ceva? Spune-mi, mai e cu putință? Repetă ea, ridicând glasul. Când bărbatul meu, tatăl copiilor mei, are legături de dragoste cu guvernanta copiilor săi…
— Dar ce-i de făcut? Ce-i de făcut? Întrebă Stepan Arkadici cu glas deznădăjduit, neștiind nici el ce spune și plecându-și capul în pământ din ce în ce mai adânc.
— Mă scârbești, mă dezguști! Strigă ea înflăcărându-se tot mai mult. Lacrimile dumitale sunt apă chioară! Nu m-ai iubit niciodată. N-ai nici inimă, nici cinste. Ești respingător, mi-e scârbă de dumneata! Îmi ești străin, da, cu totul străin! Cuvântul străin, atât de groaznic pentru ea, îl rosti cu durere și cu răutate.
El o privi. Răutatea ce se citea pe fața ei îl sperie și-l uimi. Nu-și dădea seama că mila lui pentru dânsa o scotea din sărite, că ea vedea numai compătimire, dar nu dragoste. „Mă urăște. N-are să mă ierte!”, se gândi el și spuse:
— E îngrozitor, îngrozitor!
În timpul acesta, în odaia de alături începu să țipe un copil, care pesemne se lovise căzând. Daria Alexandrovna ascultă cu atenție; deodată fața i se îmblânzi.
Câteva clipe căută să-și vină în fire, nu mai știa pe ce lume se află și ce are de făcut, apoi se ridică repede și se îndreptă spre ușă.
„Îl iubește deci pe copilul meu, gândea Stepan Arkadici, văzând schimbarea de pe fața ei la țipătul copilului. Copilul meu! Cum ar putea atunci să mă urască pe mine?”
— Dolly, încă un cuvânt, zise el mergând în urma ei.
— Dacă te ții de mine, chem slugile, copiii! Să afle toată lumea că ești un ticălos. Eu plec chiar azi; iar dumneata n-ai decât să rămâi aici cu amanta dumitale.
Și Daria Alexandrovna ieși trântind ușa.
Stepan Arkadici oftă, se șterse pe față și, pășind încet, se îndreptă spre ușă. „Matvei spune: „O să se dreagă lucrurile!„ Dar cum? Nu văd nici un chip! Of, of, ce grozăvie! Și cât de vulgar țipa, se gândi el, aducându-și aminte de strigătele și de vorbele ei: „ticălos„ și „amantă„. Dar dacă au auzit și slugile! Înfiorător de vulgar, groaznic!” Rămase câteva clipe singur, își șterse ochi, oftă și, îndreptându-și umerii, ieși din odaie.
Era într-o vineri. Ceasornicarul, un neamț, întorcea pendula din sufragerie. Stepan Arkadici își aminti de o glumă a sa despre acest ceasornicar chel și ordonat, „care parcă el însuși fusese întors pentru toată viața, ca să poată la rându-i să întoarcă ceasurile”, și zâmbi. Îi plăceau glumele izbutite. „Și cine știe? Poate o să se dreagă lucrurile. Nimerită vorbă: „o să se dreagă„, își zise el. Trebuie s-o spun mai departe.”
— Matvei! Strigă Oblonski. Pregătește împreună cu Maria tot ce trebuie pentru Anna Arkadievna în camera divanelor, porunci el lui Matvei, care se înfățișă.
— Prea bine!
Stepan Arkadici își puse blana și ieși pe terasa de intrare a casei.
— Nu luați masa acasă? Îl întrebă Matvei, care-l petrecea.
— Cum s-o nimeri. Þine pentru cheltuieli, zise el, scoțând zece ruble din portofel. Ajunge?
— Ajunge, n-ajunge, trebuie să ne descurcăm cu atât, răspunse Matvei, trântind portița cupeului și dându-se înapoi pe scări.
Între timp, Daria Alexandrovna își liniști copilul și, înțelegând după zgomotul cupeului că soțul său plecase, se întoarse în iatac. Era singurul loc unde se simțea la adăpost, ferită de grijile casei, care o năpădeau de cum ieșea de acolo. Chiar acum, în scurtul răstimp cât fusese în odaia copiilor, englezoaica și Matriona Filimonovna izbutiseră să-i pună câteva întrebări care nu îngăduiau amânare și la care numai ea ar fi putut răspunde: cu ce să îmbrace copiii pentru plimbare? Să le dea lapte? Să trimită după alt bucătar?
— Ah, lăsați-mă, lăsați-mă în pace! Izbucni Dolly și, întorcându-se în iatac, se așeză în același loc unde vorbise cu soțul.
Își împreună mâinile slăbite, cu inele ce-i lunecau pe degetele osoase, și încercă să depene în amintire convorbirea de adineauri. „A plecat! Dar cu ea o fi isprăvit? Se gândi Daria Alexandrovna. Oare n-o mai vede? De ce nu l-am întrebat? Nu, nu! Nu ne mai putem împăca. Chiar dacă vom rămâne sub același acoperământ, vom fi ca doi străini. Străini pentru totdeauna! Repetă ea, dând un deosebit înțeles cuvântului acestuia care o îngrozea. Cât l-am iubit, Doamne, cât l-am iubit! Cât l-am iubit! Dar acum parcă nu-l iubesc? Nu-l iubesc poate chiar mai mult decât înainte? E îngrozitor, mai ales că…” începu ca. Dar nu-și isprăvi gândul, fiindcă Matriona Filimonovna își băgă capul pe ușă.
— Dați-mi voie să trimit după fratele meu, zise ca. Să ne gătească el… Să nu rămână, ca aseară, copiii nemâncați până la șase.
— Bine, vin îndată să dau porunci. Ați trimis după lapte proaspăt?
Și Daria Alexandrovna se lăsă prinsă de grijile zilei, încetându-și în ele, pentru cât va timp, durerea.
V.
Mulțumită frumoaselor sale aptitudini, Stepan Arkadici învățase cu ușurință la școală. Fiind însă leneș și zvăpăiat, ieșise din școală printre cei din coadă. Dar cu toată viața lui ușuratică, și deși n-avea titluri mari și era încă tânăr, Oblonski ocupa un post de vază plătit, ca director al unei instituții din Moscova. Căpătase acest post prin mijlocirea lui Alexei Alexandrovici Karenin, soțul surorii sale, Anna. Acesta ocupa o funcție foartă înaltă în ministerul de care ținea instituția aceea. Dar chiar dacă Alexei Karenin nu și-ar fi numit cumnatul în acest post, Stiva ar fi căpătat, totuși, prin legăturile sale cu sute de persoane – frați, surori, rude, veri, unchi și mătuși – același post, sau altul asemănător, cu o leafă de vreo șase mii de ruble, sumă de care avea nevoie, întrucât afacerile îi mergeau prost, deși soția sa avea o avere frumușică.
Stepan Arkadici era rudă sau prieten cu jumătate din populația Moscovei și a Petersburgului. Se născuse în mediul acelor oameni care erau sau ajunseseră puternicii zilei. O treime dintre bărbații de stat, oameni bătrâni, fuseseră prieteni cu tatăl său și-l cunoșteau pe Stiva încă din leagăn. Cealaltă treime se tutuia cu dânsul. Iar ultima parte era alcătuită din prietenii săi cei mai buni. Prin urmare, distribuitorii bunurilor pământești, sub formă de slujbe, arenzi, concesiuni și așa mai departe, erau toți prietenii lui și nu puteau ocoli pe unul de-al lor. Oblonski nici nu trebuia să facă sforțări deosebite ca să capete un post bun. Era de ajuns numai să nu refuze, să, nu invidieze pe nimeni, să nu se certe și să nu se supere, ceea ce nu făcuse niciodată, datorită bunătății sale înnăscute. Ar fi râs dacă i-ar fi spus cineva că nu va căpăta postul plătit cu leafa care-i trebuia lui. Mai ales că nici nu cerea un lucru extraordinar. Cerea numai ceea ce primeau cei de-o seamă cu dânsul. Și știa că e în stare să facă față slujbei nu mai prost decât oricare altul.
Cunoscuții nu numai că-l iubeau pe Stepan Arkadici pentru firea lui bună, veselă, sau pentru netăgăduita-i cinste; dar înfățișarea-i frumoasă și senină, ochii săi strălucitori, părul și sprâncenele-i negre, albul și rumeneala feței lui – totul stârnea voie bună și prietenie în sufletul celor ce-l întâlneau în cale „A! Stiva! Oblonski! Uite-l!” izbucneau toți, aproape totdeauna cu un zâmbet de bucurie pe buze, când se întâlneau cu dânsul. Chiar dacă uneori, după o convorbire cu el, se vedea că nu se întâmplase nimic îmbucurător, a doua sau a treia zi lumea se bucura totuși la fel, întâlnindu-l.
În trei ani, de când ocupa postul de director al acelei instituții din Moscova, Stepan Arkadici își câștigase nu numai dragostea, dar și respectul colegilor, subalternilor, superiorilor și al tuturor celor ce avuseseră de-a face cu dânsul. Principalele însușiri, care îi asiguraseră un respect unanim în serviciul său, erau următoarele: în primul rând, o nemăsurată îngăduință față de oameni, întemeiată pe recunoașterea propriilor sale lipsuri; în al doilea rând, un liberalism desăvârșit, nu acel din gazetă, ci acel pe care îl avea în sânge, și grație căruia se purta la fel cu toți oamenii, fără să țină seama de rang sau de avere; iar în al treilea rând – lucrul cel mai însemnat – o totală nepăsare pentru meseria cu care se îndeletnicea… Ceea ce-l făcea să nu pună niciodată patimă în aceste chestiuni și deci să nu greșească.
Ajuns la instituția lui, Stepan Arkadici, petrecut cu respect de portar, care-i ducea servieta subsuoară, trecu în biroul său, își puse tunica de uniformă și intră în sala de consiliu. Copiștii și slujbașii se ridicară voioși în picioare, salutându-l cu respect. Se îndepărtă grăbit ca de obicei spre locul lui, strânse mâna membrilor consiliului și se așeză. Glumi și vorbi tocmai cât cerea buna-cuviință, apoi începu lucrul. Nimeni nu știa mai bine decât el să păstreze limita dintre libertate, simplitate și atitudine oficială, cât se cere pentru ca munca să fie plăcută. Vesel și respectuos față de Stepan Arkadici, ca de altfel toată lumea, secretarul veni cu lucrările și spuse cu tonul familiar și liberal, introdus de șef:
— Am izbutit totuși să primim relații de la administrația guberniei Penza. Dacă doriți…
— Le-ați primit în sfârșit? Rosti Stepan Arkadici, apăsând cu palma peste hârtii. Ei, acum, domnilor… și ședința începu.
„Dacă ar ști ei, gândi Oblonski, aplecându-și capul cu un aer important în timpul citirii raportului, ce băiețel vinovat era președintele lor acum o jumătate de ceas!” Și ochii îi râdeau în timp ce asculta raportul. Lucrările urmau să țină fără întrerupere până la două, iar la două – o pauză și gustarea.
Nu era încă ora două, când ușa mare cu geamuri a sălii de consiliu se deschise pe neașteptate și cineva intră înăuntru. Bucurându-se ca de o distracție, toți cei de sub portretul țarului și de după dioptră5 întoarseră capul spre ușă. Dar ușierul îl dădu numaidecât afară pe intrus și închise în urma lui ușa cu geamuri.
După citirea dosarului, Stepan Arkadici se ridică, se întinse și, dând tribut spiritului liberal al vremii, scoase o țigară și trecu în biroul său. Doi colegi, bătrânul slujbaș Nikitin și Kammerjunker-ul Grinevici îl urmară.
— Avem timp să isprăvim după gustare, zise Stepan Arkadici.
— Și încă cum! Adăugă Nikitin.
— Fomin ăsta trebuie să fie un coțcar și jumătate, spuse Grinevici despre una din persoanele implicate în afacerea pe care o cercetau.
La cuvintele lui Grinevici, Stepan Arkadici făcu o schimă ușoară, dându-i astfel a înțelege că nu se cade să formuleze păreri premature, și nu-i răspunse nimic.
— Cine a intrat? Întrebă el pe ușier.
— A intrat unul, fără voie, când îmi întorsesem capul, excelență. Întreba de dumneavoastră. I-am spus: când o să iasă membrii, atunci…
— Unde-i?
— O fi ieșit în vestibul. S-a tot învârtit pe aici. Uite-l, adăugă ușierul, arătând spre un bărbat spătos, bine legat, cu barba creață, care, fără să-și scoată din cap căciula de miel, urca repede și sprinten treptele tocite ale scării de piatră. Un funcționar uscățiv, care cobora scara cu o servietă la subsuoară, se opri, privi încruntat picioarele celui ce alerga și apoi se uită întrebător la Oblonski.
Stepan Arkadici stătea în capul scărilor. Fața lui blajină, încadrată de gulerul brodat al tunicii, se lumina și mai mult când recunoscu pe cel ce venea în fugă.
— Tu erai! Levin! În sfârșit! Exclamă Oblonski cu un zâmbet prietenos și ironic, măsurându-l din cap până-n picioare pe Levin, care se apropia de dânsul. Cum de nu ți-a fost silă să mă cauți în spelunca asta? Întrebă el și, nemulțumindu-se numai cu o strângere de mână, își sărută prietenul. Ai venit de mult?
— Chiar acum am picat și strașnic doream să te văd, răspunse Levin, aruncând în jur o privire sfioasa, înciudată și neliniștită totodată.
— Hai în biroul meu, îi spuse Stepan Arkadici, care cunoștea amorul-propriu și sfiiciunea de sălbăticiune a prietenului său. Îl luă apoi de mână și-l trase după el, ca și cum ar fi vrut să-l ferească de primejdii.
Stepan Arkadici se tutuia aproape cu toți cunoscuții: cu bătrâni de șaizeci și cu băieți de douăzeci de ani, cu actori, miniștri, negustori și cu generali-aghiotanți. Mulți dintre acei cu care se tutuia se aflau la cele două capete ale scării sociale, și tare s-ar mai fi mirat aceștia să fi știut că prin Oblonski aveau ceva comun între ei. Stepan Arkadici se tutuia cu toți acei cu care băuse șampanie, și băuse șampanie cu toată lumea… Dar când se întâlnea în prezența subalternilor cu unii dintre cei ce-l tutuiau, care-l cam făceau de rușine, cum spunea în glumă despre acei prieteni dubioși ai săi, Oblonski știa să îndulcească cu tactul lui obișnuit impresia neplăcută făcută asupra subalternilor. Levin nu era un prieten de care s-ar fi putut rușina. Dar Oblonski, cu tactul său, înțelese că Levin s-ar simți stingherit să arate de față cu alții intimitatea legăturilor dintre dânșii, și de aceea se grăbi să-l conducă în biroul său.
Levin era aproape de-o seamă cu Oblonski. Se tutuiau nu numai de la șampanie, Konstantin Dmitrici îi era tovarăș și prieten aproape din copilărie. Se iubeau, cu toată nepotrivirea lor de caracter și de gusturi, ca prietenii legați din prima tinerețe. Cu toate acestea, cum se întâmplă adesea cu oamenii care și-au ales profesiuni deosebite, fiecare dintr-înșii disprețuia în adâncul sufletului profesiunea celuilalt, deși – după oarecare gândire – o justifica. Fiecăruia i se părea că viața lui e cea adevărată, iar viața pe care o ducea prietenul său este deșartă. Văzându-l pe Levin, Oblonski nu-și putu stăpâni un ușor zâmbet ironic. Îl vedea ori de câte ori venea la Moscova, de la țară, unde se ocupa cu „ceva”. Dar ce anume făcea prietenul său, el nu înțelesese bine niciodată; de altfel asta nici nu-l interesa. Levin venea totdeauna la Moscova tulburat, grăbit, puțin stânjenit și enervat din pricina acestei stânjeneli. Avea aproape totdeauna păreri cu totul noi, neașteptate asupra lumii. Stepan Arkadici râdea de ele, dar îi plăceau. La rândul lui, Konstantin Dmitrici disprețuia în fundul sufletului și felul de viață orășenească a prietenului, și slujba acestuia, pe care o socotea o sinecură și de care își bătea foc. Deosebirea dintre ei, însă, era că Oblonski, făcând ceea ce fac toți, râdea plin de încredere în sine și cu bonomie, în timp ce Levin râdea și el, dar fără încredere întrânsul și uneori cu mânie.
— De când te așteptam, zise Stepan Arkadici, intrând în birou și lăsând mâna lui Levin, ca și cum i-ar fi dat a înțelege că primejdiile se sfârșiseră aici. Ma bucur, mă bucur foarte mult că te văd, adăugă el. Ce mai faci? Cum o mai duci? Când ai sosit?
Levin tăcea, privind pe cei doi colegi ai lui Oblonski, pe care nu-i cunoștea. Se uita mai ales la mâna elegantului Grinevici, care avea degetele atât de albe și subțiri, unghiile atât de lungi, galbene, încovoiate la vârf, și niște butoni atât de mari și de strălucitori la cămașă, încât mâinile acestea îi absorbeau probabil toată atenția și nu-i dădeau răgaz să gândească. Oblonski înțelese totul numaidecât și surâse.
— Ah, da! Dați-mi voie să vă prezint, zise el. Colegii mei, Filip Ivanâci Nikitin și Mihail Stanislavici Grinevici. Apoi, întorcându-se spre Levin: Konstantin Dmitrici Levin, fratele lui Serghei Ivanâci Koznâșev, membru al zemstvei, om nou în zemstvă, atlet care ridică cinci puduri într-o mână, crescător de vite, vânător și prietenul meu.
— Îmi pare bine, răspunse bătrânelul.
— Am cinstea să-l cunosc pe fratele dumneavoastră Serghei Ivanâci, zise Grinevici, întinzându-i mâna subțire cu unghii lungi.
Levin se încruntă. Îi strânse mâna cu răceală și se întoarse îndată spre Oblonski. Deși avea o mare considerație pentru fratele său vitreg, scriitor cunoscut în întreaga Rusie, totuși nu putea suferi când pentru cineva el nu era Konstantin Levin, ci fratele celebrului Koznâșev.
— Nu. Nu mai sunt membru al zemstvei. M-am certat cu toată lumea și nu mă mai duc la adunări, spuse el către Oblonski.
— Cam repede! Zise Stepan Arkadici, zâmbind. Dar cum? De ce?
— E o poveste lungă. Am să ți-o istorisesc altă dată, răspunse Levin, dar începu numaidecât să povestească. Ei, pe scurt, m-am convins că nu există nici o activitate în zemstve și nici nu poate exista. Vorbea ca și cum cineva l-ar fi jignit chiar atunci. Pe de o parte, fiindcă asta-i numai o păpușerie, o joacă de-a parlamentul; iar eu nu-s nici destul de tânăr, nici destul de bătrân ca să mă distrez cu jucării. Pe de altă parte (aici se bâlbâi), pentru clica județeană trebușoara asta e un mijloc de a face parale. Mai înainte erau tutelele și procesele. Astăzi sunt zemstvele. Nu sub formă de mită, ci de leafă nejustificată, adaugă el cu aprindere, ca și cum cineva dintre cei prezenți i-ar fi combătut părerile.
— Oho! Văd că ești într-o fază nouă, conservatoare, spuse Stepan Arkadici. Dar despre asta vorbim mai pe urmă!
— Da, mai pe urmă. Acum însă trebuia să te văd, urmă Levin, privind cu ură mâna lui Grinevici.
Stepan Arkadici schiță un zâmbet fin.
— Spuneai că n-ai să mai porți haine europenești, zise el, uitându-se la costumul nou al prietenului său, lucrat fără îndoială la un croitor francez. Da! Văd că ești într-o fază nouă.
Levin roși deodată, dar nu cum roșesc oamenii maturi – ușor, fără să-și dea seama nici ei înșiși – ci așa cum roșesc adolescenții care se simt ridicoli din pricina sfielii lor și de aceea se rușinează și roșesc încă mai mult, aproape până la lacrimi. Fața aceasta inteligentă de bărbat, cu expresia ei copilărească, era atât de neobișnuită, încât Oblonski își întoarse privirea de la dânsul.
— Unde ne vedem? Trebuie să-ți vorbesc neapărat, zise Levin.
Stepan Arkadici păru să stea la gânduri.
— Știi ce? Haidem să luăm o gustare la Gurin. Vorbim acolo. Sunt liber până la trei.
— Nu, răspunse Levin după o clipă de gândire, trebuie să mă mai duc undeva.
— Bine. Atunci să prânzim împreună.
— Să prânzim? La drept vorbind, n-am să-ți spun nimic deosebit… numai două cuvinte… Vreau să te întreb ceva… și de vorbit, om vorbi mai pe urmă.
— Atunci, spune-mi acum cele două cuvinte și om sta de vorbă la masă.
— Uite care-s cele două cuvinte, zise Levin; dar, de altfel, nu-i nimic deosebit. Fața lui căpătă deodată o expresie de răutate din pricina sforțării de a-și învinge sfiala. Ce mai face familia Șcerbațki? O duce ca și mai înainte? Întrebă el.
Stepan Arkadici știa de mult că Levin e îndrăgostit de Kitty, cumnata lui. De aceea zâmbi ușor și ochii îi străluciră veseli.
— Mi-ai spus că e vorba de două cuvinte. Dar eu nu-ți pot răspunde în două cuvinte, fiindcă… Iartă-mă o clipă…
Intră secretarul, respectuos și familiar, ca toți secretarii conștienți de superioritatea lor față de șef în privința cunoașterii lucrărilor. Se apropie de șeful său cu niște hârtii și, sub pretextul unei întrebări, începu să-i explice o dificultate. Fără să-l asculte până la capăt, Stepan Arkadici își puse prietenos mâna pe mâneca secretarului.
— Nu! Fă cum ți-am spus, hotărî el, îndulcindu-și observația printr-un zâmbet; și, după ce-i explică pe scurt cum înțelegea el chestiunea, dădu hârtiile la o parte și încheie: Fă, te rog, așa… așa să faci, Zahar Nikitici.
Secretarul ieși jenat. Levin, care în timpul convorbirii cu secretarul își învinsese cu totul sfiala, stătea rezemat cu amândouă mâinile de scaun. Fața lui exprima o atenție batjocoritoare.
— Nu pricep, nu pricep, zise Levin.
— Ce nu pricepi? Îi răspunse Oblonski, surâzând tot atât de vesel și scoțând o țigară. Se aștepta la cine știe ce ciudățenie de-a lui Levin.
— Nu pricep ce faceți voi, adăugă Levin ridicând din umeri. Cum poți lua lucrurile astea în serios?
— De ce nu?
— Fiindcă n-ai ce lucra la ele.
— Asta o crezi tu. Dar noi suntem copleșiți de lucrări.
— De hârtii! De altfel, tu ai darul ăsta, urmă Levin.
— Adică tu crezi că ăsta este un defect?
— Poate că da, răspunse Levin. Totuși, îți admir prestanța și mă mândresc că sunt prieten cu un om de înaltă vază. Dar nu mi-ai răspuns la întrebare, rosti el privindu-l drept în ochi cu o deznădăjduită încordare.
— Ei bine, bine. Lasă, c-ai să ajungi și tu aici. Noroc că ai trei mii de deseatine în județul Karazinski, asemenea mușchi și prospețimea asta de fetiță de doisprezece ani! Dar o să vii și tu la noi. Cât privește întrebarea ta, nu-i nici o schimbare. Păcat numai că n-ai mai venit de-atâta vreme pe aici!
— De ce? Îl întreba Levin speriat.
— Nu-i nimic grav. Mai vorbim noi. Dar, de fapt, de ce ai venit?
— Ah! Și despre asta o să vorbim mai târziu, răspunse Levin, îmbujorându-se iarăși până în vârful urechilor.
— Ei bine! Am înțeles. Vezi tu, te-aș pofti la noi; soția mea însă nu se simte tocmai bine. Dar uite ce: dacă vrei să-i vezi, îi găsești azi la Grădina Zoologică. De la patru la cinci, Kitty patinează. Du-te acolo. Eu vin pe urma și mergem împreună să prânzim undeva.
— Minunat! Atunci, la revedere!
— Ia seama! Doar te cunosc. Vezi să nu uiți sau să pleci din senin la țară! Strigă după dânsul Stepan Arkadici râzând.
— Nu! Sigur că nu uit!
Aducându-și aminte că uitase să-și ia ziua bună de la colegii lui Oblonski, Levin îi salută abia când ajunse la ușă; apoi ieși din birou.
— Trebuie să fie un om foarte energic, zise Grinevici după plecarea lui Levin.
— Da, dragă! Răspunse Stepan Arkadici, clătinând din cap. Om fericit! Stăpânește trei mii de deseatine în județul Karazinski. Are tot viitorul înainte. Și câtă prospețime la el! Nu ca noi.
— Dar dumneavoastră de ce vă plângeți?
— O duc prost, rău de tot, spuse Stepan Arkadici, oftând din greu.
VI.
Când Oblonski îl întrebă pe Levin ce anume îl făcuse să vină, acesta se înroși la față și se înciudă fiindcă roși, neputându-i răspunde: „Am venit să cer mâna cumnatei tale”, deși numai pentru asta venise.
Familiile Levin și Șcerbațki erau vechi familii de nobili din Moscova și totdeauna fuseseră în bune raporturi de prietenie; aceste legături se strânseseră și mai mult în vremea studenției lui Levin, care se preparase pentru examene și intrase în universitate împreună cu tânărul prinț Șcerbațki, fratele surorilor Dolly și Kitty. În timpul studiilor, Levin vizitase des casa Șcerbațki și se îndrăgostise de casa aceasta. Oricât de ciudat s-ar părea, dar Konstantin Dmitrici era îndrăgostit chiar de casa și de familia Șcerbațki, și îndeosebi de femeile din familia aceasta. Levin nu-și aducea aminte de maică-sa. Singura lui soră era mai mare decât dânsul. În casa Șcerbațki, Levin găsi pentru întâia oară acel mediu al vechilor familii de nobili cultivați și cinstiți, de care el fusese lipsit prin moartea mamei și a tatălui său. Toți membrii acestei familii – și mai ales femeile – îi apăreau ca sub un văl tainic și poetic. Nu numai că nu le găsea nici un cusur, dar sub acel văl poetic bănuia că se ascund cele mai înalte sentimente și cele mai desăvârșite însușiri. De ce trebuiau aceste trei domnișoare să vorbească o zi franțuzește și alta englezește? De ce la anumite ore cântau, pe rând. la pian; iar sunetele se auzeau până sus, în odaia fratelui lor, unde învățau studenții? De ce veneau acești profesori de literatură franceză, de muzică, desen și dans? De ce, la anumite ore, tustrele domnișoarele, împreună cu mademoiselle Linon, treceau în trăsură spre bulevardul Tverskoi în măntăluțe de atlaz îmblănite: Dolly cu o mantilă lungă, Nathaly într-una ceva mai scurtă, iar Kitty într-o blană scurtuță de tot, care lăsa să i se vadă picioarele grațioase, cu ciorapi roșii, bine întinși. De ce trebuiau să se plimbe pe bulevardul Tverskoi, însoțite de un valet cu cocardă de aur la pălărie? Levin nu înțelegea toate acestea și multe alte lucruri din cele ce se petreceau în lumea lor misterioasă. Știa însă că tot ce se întâmplă acolo e nespus de frumos și era îndrăgostit tocmai de acest mister.
În timpul studenției, Levin fusese aproape îndrăgostit de fata cea mai mare – Dolly. Dar ea se mărită curând cu Oblonski. Începu apoi s-o îndrăgească pe cea de-a doua. Parcă simțea că trebuie neapărat să se îndrăgostească de una dintre surori. Nu-și putea da însă seama de care anume. Dar și Nathaly, de îndată ce ieși în lume, se mărită cu diplomatul Lvov. Kitty era încă un copil când Levin isprăvi universitatea, tânărul Șcerbațki intră în marină și se înecă în Marea Baltică. De atunci, raporturile lui Levin cu familia Șcerbațki – cu toată prietenia dintre el și Oblonski – se mai răriră. Anul acesta, însă, la începutul iernii, când după un an de ședere la țară sosi la Moscova și revăzu familia Șcerbațki, Levin înțelese de care dintre cele trei fete era într-adevăr sortit să se îndrăgostească.
Părea că nimic n-ar fi fost mai simplu decât ca Levin – om de neam bun, mai curând bogat decât sărac, în vârstă de treizeci și doi de ani – să ceară mâna prințesei Șcerbațki. Trecea drept o partida bună și putea nădăjdui că nu va fi respins. Dar Levin era îndrăgostit și Kitty îi părea perfecțiunea încarnată, mai presus de orice ființă pământească, iar el se credea cu mult inferior ei în toate privințele, astfel încât nici nu-i trecea prin minte că ea sau alții l-ar putea socoti vrednic de dânsa.
După ce petrecu două luni la Moscova, ca într-un vis, văzând-o zilnic pe Kitty în societatea pe care o frecventa anume ca s-o întâlnească, hotărî deodată că acest proiect al lui de căsătorie era cu neputință de realizat și plecă la țară.
Convingerea lui Levin că acest lucru e peste putință se întemeia pe credința lui că familia ei n-ar vedea întrânsul o partidă destul de strălucită pentru încântătoarea Kitty și că însăși Kitty nu l-ar putea iubi. Pentru părinții ei, Levin n-avea o profesie stabilă, bine determinată, și nici o situație în societate, în timp ce colegii lui, de o vârstă cu el, erau care colonel și aghiotant al țarului, care profesor universitar, care director de bancă sau la Căile ferate, ori director la vreo instituție, ca Oblonski. El însă (știa foarte bine părerea celorlalți despre dânsul) nu era decât un simplu moșier, care se îndeletnicea adică cu creșterea vacilor, cu vânătoarea de sitari și cu clăditul.
— Cu alte cuvinte: un tânăr fără vreun talent deosebit, care nu ajunsese la nimic în viață și se ocupa, după concepția societății, cu ceea ce se îndeletnicesc îndeobște oamenii care nu-s buni de nimic.
Iar misterioasa și încântătoarea Kitty nu putea iubi un bărbat urât, cum se socotea el, și mai cu seamă simplu, care nu strălucea prin nimic. Afară de asta, purtarea lui de mai înainte față de Kitty – purtarea unui om matur față de un copil, dat fiind prietenia lui cu fratele ei mai mare – îi părea încă o piedică în calea dragostei sale. Levin își închipuia că un om urât, dar bun, cum se socotea el, nu putea fi iubit decât ca prieten. Ca să fii însă iubit cu o dragoste, asemănătoare celei pe care o simțea el pentru Kitty, trebuia să fii o frumusețe de bărbat și, mai cu seamă, un om deosebit.
Auzise și el că femeile iubesc uneori oameni urâți și simpli, dar nu-i venea să creadă, fiindcă – judecând după sine – el n-ar fi putut iubi decât femei încântătoare, misterioase și distinse.
Cu toate acestea, în timpul celor două luni cât stătu la țară, Levin se convinsese că ceea ce simțea el acum nu era una din dragostele pe care le mai încercase în prima tinerețe, ci un sentiment adânc, care nu-i dădea nici o clipă de liniște, că nu mai putea trăi fără un răspuns la întrebarea: va fi Kitty soția sa, ori ba? Și că deznădejdea i se năzărise numai din închipuire, deoarece n-avea nici o dovadă că va fi respins. Veni la Moscova ferm hotărât să-i ceară mâna și să se însoare dacă-i va fi primită propunerea. Ori… dar nici nu se putea gândi la ceea ce s-ar întâmpla cu dânsul dacă ea l-ar respinge.
VII.
Sosind cu trenul de dimineață la Moscova, Levin trase la Koznâșev, fratele său după mamă, mai mare decât el. După ce se schimbă, Konstantin Dmitrici intră în biroul acestuia cu gândul să-i povestească numaidecât de ce venise și să-i ceară sfatul. Dar fratele nu era singur. Se afla la el un celebru profesor de filosofie, care sosise de la Harkov într-adins ca să lămurească o neînțelegere ivită între ei cu privire la o foarte importantă chestiune filosofică. Profesorul ducea o polemică înflăcărată împotriva materialiștilor, iar Serghei Koznâșev urmărea cu interes această polemică. După ce citise ultimul articol al profesorului, Koznâșev îi trimise o scrisoare cu obiecțiile sale. Îi imputa profesorului marile concesii făcute materialiștilor. Profesorul veni fără întârziere ca să pună la punct chestiunea. Era vorba de o problemă la modă: dacă există o limită între fenomenele psihice și cele filosofice în activitatea omului. Și care-i această limită?
Serghei Ivanovici își primi fratele cu zâmbetu-i obișnuit, prietenos, dar rece; și, după ce-l prezentă profesorului, continuă discuția cu acesta.
Profesorul, un domn scund și măsliniu la față, cu ochelari și cu fruntea îngustă, își întrerupse o clipă discuția ca să dea mâna cu Levin; apoi își urmă vorba fără să-l mai ia în seamă. Levin se așeză, așteptând să plece acesta; dar curând se simți atras de subiectul discuției.
Dăduse în reviste peste articolele despre care era vorba și le citise cu interes, deoarece tratau despre evoluția principiilor științelor naturale, pe care, ca naturalist, le cunoștea încă din universitate. Niciodată însă nu făcuse o apropiere între concluziile științifice despre originea omului ca animal, despre reflexe, biologie sau sociologie și problemele legate de sensul vieții și al morții care-i veneau în minte în ultimul timp din ce în ce mai des.
— Ascultând convorbirea fratelui său cu profesorul, Levin observa că amândoi legau problemele științifice de cele sufletești. Ajunseseră de câteva ori la nodul discuției; dar, de câte ori atingeau esențialul – după cât îi părea lui – amândoi se îndepărtau în grabă și se cufundau iarăși în clasificări subtile, rezerve, citate, aluzii, trimiteri la somități… așa încât el abia dacă mai pricepea despre ce era vorba.
— Nu pot admite, spunea Serghei Ivanovici cu o dicțiune elegantă și cu obișnuita-i claritate și precizie în exprimare; nu pot fi de acord, pentru nimic în lume, cu Keiss, și anume: că ideea mea despre lumea exterioară rezultă din senzații. Noțiunile de bază despre existență eu nu mi le-am format cu ajutorul senzațiilor, deoarece nici nu este un organ special care să transmită aceste noțiuni.
— Așa-i! Dar și Wurst, și Knaust, și Pripasov îți vor răspunde: conștiința existenței decurge din totalitatea senzațiilor, și această conștiință a existenței este un rezultat al senzațiilor. Wurst spune chiar de-a dreptul: atâta vreme cât nu sunt senzații, nu există nici conștiința existenței.
— Eu aș spune dimpotrivă, începu Serghei Ivanovici…
Lui Levin i se păru iarăși că, după ce se apropiaseră de punctul esențial, se îndepărtau din nou. Atunci se hotărî să pună profesorului o întrebare:
— Prin urmare, dacă simțurile mele pier, dacă-mi moare trupul, nu mai poate fi vorba de nici o existență? Întrebă el.
Înciudat și cu o durere aproape cerebrală, provocată de întrerupere, profesorul se uită la straniul personaj care-i pusese întrebarea și care semăna mai curând cu un edecar decât cu un filosof. Își întoarse privirile spre Serghei Ivanovici, întrebându-l parcă: „Ce să mai vorbesc?” Serghei Ivanovici, care avea un spirit mai larg, nu trebui să facă nici o sforțare ca să răspundă profesorului și totodată să înțeleagă punctul de vedere simplu și firesc al întrebării fratelui său. De aceea zâmbi și spuse:
— N-avem încă dreptul să rezolvăm această problemă…
— Nu avem date, confirmă profesorul și-și urmă argumentarea. Nu, zise el, eu susțin, așa cum spune fără înconjur Pripasov, că, chiar dacă senzația are la bază impresia, noi totuși trebuie să facem o strictă delimitare între aceste două noțiuni.
Levin nu mai asculta și aștepta să plece profesorul.
VIII.
După plecarea profesorului, Serghei Ivanovici se întoarse către fratele său:
— Îmi pare bine că ai venit. Rămâi mai mult timp aici? Cum merg treburile la țară?
Levin știa ca pe fratele său mai mare nu-l prea interesau aceste lucruri și că-i pusese această întrebare numai ca să-i facă o concesie. De aceea îi vorbi numai despre vânzarea grâului și despre bani.
Levin avusese de gând să stea de vorbă cu fratele său despre intenția lui de a se căsători și să-i ceara sfatul. Fusese chiar foarte hotărât la aceasta. Dar când își văzu fratele, după ce ascultă convorbirea cu profesorul și după tonul involuntar protector cu care îl întrebase despre treburile gospodăriei (moșia rămasă de la mama lor era în indiviziune, și Levin administra amândouă părțile), Konstantin Dmitrici simți deodată că nu va putea vorbi despre proiectul lui de căsătorie, dându-și seama că fratele său nu va privi acest lucru așa cum ar fi dorit el.
— Dar zemstva voastră cum merge? Îl întrebă Serghei Ivanovici, care se interesa foarte mult de zemstve, dându-le o mare importanță.
— Zău, nu știu…
— Cum? Doar ești membru al zemstvei.
— Nu, nu mai sunt. M-am retras. Nu mă mai duc la adunări.
— Păcat! Zise Serghei Ivanovici, încruntându-se.
Ca să se justifice, Levin începu să povestească ceea ce se petrecea la adunările din județul său.
— Așa e totdeauna! Îl întrerupse Serghei Ivanovici. Așa suntem noi, rușii. Asta e poate trăsătura noastră de caracter cea mai frumoasă: capacitatea de a ne vedea propriile noastre defecte. Dar exagerăm și ne mângâiem cu ironiile pe care le avem veșnic pe limbă. Pot să-ți spun numai atât: dacă aceleași drepturi, cum sunt ale instituției zemstvei noastre, ar fi fost date oricărui alt popor european – germanilor sau englezilor – aceștia și-ar fi făurit din ele libertatea… pe când noi ne mulțumim să le ironizăm.
— Ce să fac? Răspunse Levin cu un aer vinovat. A fost ultima mea experiență. M-am străduit doar din toată inima. Dar nu mai pot. Sunt incapabil…
— Nu ești incapabil, zise Serghei Ivanovici, dar nu privești lucrurile așa cum trebuie.
— Poate, răspunse trist Levin.
— Știi, fratele nostru Nikolai a venit iar aici.
Nikolai era fratele bun, mai mare, al lui Konstantin Levin și frate vitreg cu Serghei Ivanovici. Era un om pierdut, care-și tocase aproape întreaga avere. Trăia în cea mai ciudată și mai decăzută societate. Și era certat cu amândoi frații.
— Ce spui? Exclamă Levin, îngrozit. De unde știi?
— L-a văzut Prokofi pe stradă.
— Aici, în Moscova? Unde-i? Nu știi? Levin se ridică de pe scaun, pregătindu-se parcă să plece numaidecât.
— Îmi pare rău că ți-am spus, zise Serghei Ivanovici clătinând din cap când văzu tulburarea fratelui său. Am trimis pe cineva după el să afle unde stă și să-i dea și polița lui către Trubin, pe care i-am achitat-o eu. Uite ce mi-a răspuns.
Serghei Ivanovici întinse fratelui său biletul de sub presse-papier.
Levin citi rândurile așternute cu acel scris ciudat, pe care-l cunoștea bine: „Vă rog frumos să mă lăsați în pace. Asta-i tot ce cer de la scumpii mei frați. Nikolai Levin.”
Konstantin Dmitrici citi și, fără să-și ridice capul, rămase în picioare cu biletul în mână în fața lui Serghei Ivanovici.
În sufletul lui se dădea o luptă între dorința de a-l uita pe fratele nefericit și conștiința că acest lucru nu e frumos.
— Vrea pesemne să mă jignească, urmă Serghei Ivanovici. Dar el nu mă poate jigni. Aș dori din toată inima să-i vin în ajutor. Știu însă că totu-i zadarnic.
— Da, da, repetă Levin. Înțeleg și prețuiesc purtarea ta față de el. Dar eu am să mă duc totuși la dânsul.
— Dacă ții, n-ai decât să te duci. Eu însă nu te sfătuiesc, adăugă Serghei Ivanovici. Adică, în ceea ce mă privește, n-am nici o frică, n-o să poată să ne învrăjbească. Dar, pentru tine, te povățuiesc mai bine să nu te duci. Nu-l poți ajuta. De altfel, fă cum vrei.
— Poate că nu-s în stare să-l ajut. Simt însă, mai cu seamă în clipa de față, că n-aș avea liniște… dar asta-i altceva.
— Nu te înțeleg, zise Serghei Ivanovici. Un singur lucru pricep, urmă el, că asta-i pentru noi o lecție de smerenie. După ce Nikolai a ajuns ce a ajuns, am început să privesc altfel, cu mai multă îngăduință, ceea ce se numește ticăloșia… Știi ce-a făcut…
— Oh, e îngrozitor! Îngrozitor! repetă Levin.
Și luând de la valetul lui Serghei Ivanovici adresa fratelui său, Levin se pregăti să se ducă îndată la dânsul; dar, răzgândindu-se, hotărî să-și amâne vizita până-n seară. În primul rând trebuia – pentru a-și recăpăta liniștea sufletească – să rezolve chestiunea pentru care venise la Moscova. De la fratele său, Levin se duse la instituția lui Oblonski și, după ce află știri despre familia Șcerbațki, porni înspre locul unde i se spusese că putea s-o întâlnească pe Kitty.
IX.
La ora patru, Levin coborî din birjă la Grădina Zoologică. Simțea cum îi bate inima. Apucă pe o alee care ducea spre locurile de săniuș și de patinaj. Era sigur că o va găsi pe Kitty acolo, pentru că văzuse la intrare trăsura familiei Șcerbațki.
Era o zi senină, geroasă. Șiruri de cupeuri, sănii, birje de piață și jandarmi așteptau la intrare. Lumea, frumos îmbrăcată, cu pălării care luceau în soarele scânteietor, mișuna la intrare, pe aleile măturate și printre căsuțele în stil rusesc, cu streșini sculptate. Mestecenii bătrâni și înfoiați ai grădinii își plecau crengile sub povara zăpezii, îmbrăcați parcă în odăjdii noi de sărbătoare.
Levin, înaintând pe aleea care ducea spre patinoar, își zicea: „N-are nici un rost să fiu tulburat. Trebuie să mă liniștesc. Ce vrei? Ce ai? Taci, neroadă!” își certa el inima. Dar cu cât încerca să se liniștească, cu atât mai mult i se tăia răsuflarea. Un cunoscut îl întâlni și-l strigă, dar el nici nu-l recunoscu. Se apropie de povârnișurile unde zornăiau lanțurile săniuțelor care coborau și se întorceau. Săniuțele vâjâiau, lunecând. Răsunau glasuri vesele. Mai făcu câțiva pași și se pomeni în fața terenului de patinaj; de îndată o recunoscu pe Kitty printre toți patinatorii.
Își dădu seama după bucuria și spaima care-i cuprinseră inima. Kitty stătea de vorbă cu o doamnă la capătul celălalt al terenului de patinaj. Deși n-avea nimic deosebit în port și în ținută, Levin o recunoscu în mijlocul mulțimii cum ai distinge un trandafir între urzici. Totul îi părea luminat de ea. Era un zâmbet care împrăștia lumină împrejur. „Aș putea oare să cobor acolo, pe gheață? Să mă apropii de dânsa?” se întrebă el. Locul unde se afla ea îi părea un sanctuar inaccesibil. O clipă, Levin fu cât pe ce să plece, cuprins de un fel de teamă. Trebui să facă o sforțare ca să-și dea seama că în jurul ei umblă fel de fel de oameni și, deci, s-ar putea duce și el acolo să patineze. Coborî, ferindu-se să se uite la ea prea mult, ca la soare; dar o vedea cum vezi soarele, chiar fără să-l privești.
În această zi a săptămânii și la această oră, se adunau la patinaj oamenii din societatea bună, care se cunoșteau mai toți între ei. Se întâlneau acolo și maeștri ai patinajului, arătându-și arta… și începători care se țineau de fotolii, făcând mișcări sfioase, stângace; erau copii, ba și bătrâni care patinau după prescripția medicului. Toți îi păreau lui Levin niște fericiți aleși ai sorții, fiindcă se găseau acolo, în preajma ei. Iar patinatorii treceau pe lângă ea cu cea mai mare nepăsare. O ajungeau din urmă, vorbeau chiar cu dânsa și, cu totul independent de ea, se bucurau de gheața minunata și de vremea frumoasă.
Nikolai Șcerbațki, vărul lui Kitty, care purta o haină scurtă și pantaloni strimți, ședea pe o bancă cu patinele în picioare. Zărindu-l pe Levin, strigă:
— Ah, iată-l pe cel mai marc patinator rus! Ai venit de mult? Strașnică gheață! Pune-ți repede patinele.
— N-am patine, răspunse Levin, mirându-se că Nikolai Șcerbațki poate fi atât de îndrăzneț și de dezghețat în prezența ei.
Levin n-o pierdea nici o clipă din ochi, deși nu se uita la ea. Simțea că soarele se apropia de el. Kitty era mai la o parte și, purtându-și stângaci picioarele mici, încălțate cu ghete înalte, luneca spre el cu vădită sfială. Un băiat care purta o tunică rusească se luă la întrecere cu ea și, dând dezmățat din mâini și aplecându-se spre pământ, o întrecu. Kitty luneca fără prea multă siguranță. Își scosese mâinile din manșonașul atârnat de un șnur și căuta un sprijin. Uitându-se la Levin, pe care-l recunoscu, zâmbi de propria ei frică. După ce trecu de cotitura, își făcu vânt lovind gheața cu piciorul încordat și lunecă drept spre Șcerbațki; apoi, agățându-se cu amândouă mâinile de el, îl salută pe Levin, zâmbind. Era mai încântătoare încă decât în închipuirea lui.
De câte ori se gândea la ea, îi răsărea limpede în minte chipul ei întreg, cu tot farmecul căpșorului său blond, încadrat de bucle, cu o expresie senină de bunătate și de naivitate copilărească, atât de grațios așezat pe umerii săi frumoși de fecioară. Această expresie copilărească a feței, îmbinată cu nobila frumusețe a trupului, îi dădea un farmec deosebit, de care Levin era pătruns atât de adânc. Dar ceea ce îl impresiona totdeauna, ca un lucru neașteptat, era expresia ochilor săi blânzi, liniștiți, curați și mai cu seamă zâmbetul ei, care-l purta într-o lume de basm și-l umplea de smerenie și de duioșie, amintindu-i de rarele zile fericite ale copilăriei sale.
— Ai venit de mult? îl întrebă Kitty, întinzându-i mâna. Mulțumesc, adăugă ea, când el îi ridică batista căzută din manșon.
— Eu? De curând, de ieri… adică azi… am sosit, răspunse Levin, neînțelegându-i dintr-o dată întrebarea din pricina emoției. Vroiam să vin la dumneavoastră, urmă el; dar, aducându-și aminte cu ce gând o căuta, se zăpăci și se îmbujora la față. Nu știam că patinezi, și încă așa de frumos.
Kitty îl privi cu luare-aminte, vrând parcă să înțeleagă pricina emoției lui.
— Lauda dumitale trebuie prețuită. Aici doar se păstrează tradiția că ești cel mai bun patinator, zise Kitty; și, cu mâna-i mică în mănușa neagră, își scutură acele de promoroacă de pe manșon.
— Da, într-o vreme mă pasiona patinajul. Vroiam să ating perfecțiunea.
— Mi se pare că tot ce faci dumneata, faci cu pasiune, adăugă Kitty zâmbind. Aș dori atât de mult să văd cum patinezi! Pune-ți patinele și hai să patinăm împreună.
„Să patinăm împreună! Să fie cu putință?” se gândi Levin, privind-o.
— Le pun îndată, răspunse el. Și se duse să-și pună patinele.
— De mult n-ați mai fost pe la noi, domnule, îl întâmpină îngrijitorul patinoarului, sprijinindu-i piciorul și înșurubându-i în toc patina. Dintre toți domnii care patinează aici, niciunul nu se poate măsura cu dumneavoastră. E bine așa? Adăugă el, strângând cureaua.
— Bine, bine, dar te rog, mai repede! Îi spuse Levin, stăpânindu-și cu greu zâmbetul de fericire care i se ivi fără voie pe față. „Da, își zise Levin, asta-i viață, asta-i fericire! Împreună, a spus ea, hai să patinăm împreună! Să-i spun acum? Tocmai de aceea mi-e frică să-i spun, fiindcă acum sunt fericit, fericit măcar cu nădejdea… Dar când? Căci trebuie! Trebuie! Trebuie! În lături cu slăbiciunea!”
Se ridică în picioare, își scoase paltonul și, făcându-și vânt pe gheața zgrunțuroasă de lângă căsuță, ajunse în goană pe luciul neted unde luneca, fără nici o sforțare, iuțind și încetinindu-și mersul după voia lui. Se apropie de dânsa cu sfială, dar surâsul ei îl liniști din nou.
Kitty îi dădu mâna și începură să patineze unul lângă altul, tot mai repede; și cu cât alunecau mai iute, cu atât ea îi strângea mâna mai tare.
— Cu dumneata aș învăța mai repede, îi spuse Kitty. Nu știu de ce, dar am încredere în dumneata.
— Și eu sunt sigur de mine când te sprijini de brațul meu, răspunse el; dar se sperie numaidecât de cele spuse și roși.
Într-adevăr, cum rosti aceste cuvinte, fața ei își pierdu deodată blândețea, întocmai ca soarele care se ascunde în nori, și Levin prinse acel joc al expresiei sale, binecunoscut lui, și care trăda o încordare a gândirii; pe fruntea ei netedă se ivi o cuta mică.
— Ai vreo neplăcere? De altfel, nici n-am dreptul să te întreb, îi spuse repede Levin.
— De ce?… Nu, n-am nici o neplăcere, răspunse Kitty cu răceală și adăugă numaidecât: Ai văzut-o pe mademoiselle Linon?
— Încă nu.
— Du-te la ea. Þine atât de mult la dumneata! „Ce-o fi asta? Am supărat-o cu ceva? Doamne, ajută-mă!” se gândi Levin și se duse în fugă la franțuzoaica cea bătrână, cu bucle argintii, care ședea pe o bancă. Zâmbind și arătându-și dinții falși, ea îl întâmpină ca pe un vechi prieten.
— Da, creștem, zise franțuzoaica arătând-o cu ochii pe Kitty, și îmbătrânim. Tiny bear6 s-a făcut mare! Urmă mademoiselle Linon râzând, și-i aminti o glumă de-a lui cu cele trei domnișoare, pe care le comparase cu cei trei ursuleți dintr-un basm englezesc. Îți mai aduci aminte că așa spuneai odinioară?
Levin nu-și mai aducea aminte. Franțuzoaica râdea însă de vreo zece ani de gluma asta, care-i plăcuse neînchipuit de mult.
— Hai, du-te, du-te să patinezi. Kitty a noastră a început să patineze frumos, nu-i așa?
Când Levin se apropie din nou de Kitty, fața ei nu mai era severă, iar ochii îl priveau tot atât de sincer și de prietenos ca mai înainte. Lui Levin însă i se păru că și purtarea asta prietenoasă avea un caracter deosebit, de liniște prefăcută, și se întrista. După ce vorbi despre bătrâna guvernantă și despre ciudățeniile acesteia, Kitty îl întrebă cu ce se mai ocupă.
— Nu ți-e urât iarna la țară? Îl întrebă ea.
— Nu. Nu mi-e urât. Sunt foarte ocupat, răspunse Levin, simțind că Kitty îi impune tonul sau liniștit, de care nu va mai putea scăpa, cum i se mai întâmplase o dată, la începutul iernii.
— Ai venit pentru mai mult timp? Urmă Kitty.
— Nu știu, rosti Levin fără să se gândească la ceea ce spunea. Apoi, la gândul că, dacă păstrează cu ea acest ton părintesc, liniștit, va pleca din nou fără să ia vreo hotărâre, Levin se revoltă.
— Cum, nu știi?
— Nu știu. Asta atârnă de dumneata,îi spuse Levin și se îngrozi pe loc de propriile lui cuvinte.
Ea nu-i auzi cuvintele, sau se prefăcu că nu le auzise. Ca și cum s-ar fi împiedicat de ceva, bătu de două ori cu piciorul în loc, apoi se depărta repede de el, patinând. Se duse la mademoiselle Linon, vorbi ceva cu dânsa și porni spre căsuța unde doamnele își scoteau patinele.
„Doamne, ce-am făcut? Doamne, Dumnezeule! Apără-mă, Doamne, și mă miluiește!” șopti Levin, rugându-se; dar, simțind în același – timp nevoia unei mișcări violente, își făcu vânt și începu să descrie cercuri care se întretăiați pe gheață.
În clipa aceea, un tânăr, cel mai iscusit dintre noii patinatori, ieși din cafenea cu țigara în gură și-și dădu drumul cu patinele pe scară, săltând din treaptă-n treaptă. Tânărul zbură până jos și, fără să-și schimbe măcar libera poziție a mâinilor, își urmă drumul lunecând pe gheață.
„A! Asta-i o figură nouă! își zise Levin și se urcă numaidecât în fugă până sus, ca să facă și el figura cea nouă.
— Vezi să nu-ți rupi gâtul, trebuie să te antrenezi mai întâi, îi strigă Nikolai Șcerbațki.
Levin ajunse în capul scării, își făcu vânt cât putu de tare și își dădu drumul în jos, ținându-și echilibrul cu brațele: se împiedică de ultima treaptă, atinse ușor gheața cu mâna, se ridică printr-o mișcare puternică și, râzând, patină mai departe.
„Ce om drăguț și simpatic!” se gândi Kitty. Ieșind din căsuță cu mademoiselle Linon. Îl privi cu un zâmbet duios, cum te-ai uita la un frate iubit. „Oare sunt vinovată? Am făcut ceva ce nu se cade? Unii spun că asta-i cochetărie! Eu știu că nu pe el îl iubesc. Dar mă simt atât de bine lângă dânsul! E așa de drăguț! Dar de ce a spus asta?” își zise ea.
Când o văzu pe Kitty plecând împreună cu maică-sa, care o întâmpinase lângă scară, Levin, îmbujorat după sforțarea făcută, se opri și căzu pe gânduri. Își scoase patinele și le ajunse – pe mamă și fiică – la ieșirea din grădină.
— Îmi pare bine că te văd, îi spuse prințesa. Primim, ca de obicei, joia.
— Adică azi?
— Ne-ar face mare plăcere să te vedem, adăugă rece prințesa.
Răceala aceasta o mâhni pe Kitty, care nu-și putu stăpâni dorința de a o îndulci. Își întoarse capul și îi spuse zâmbind:
— La revedere!
Tocmai atunci Stepan Arkadici intră în grădină ca un învingător, vesel, cu pălăria pe-o ureche, cu fața și cu ochii strălucitori. Dar, apropiindu-se de soacră-sa, răspunse cu un aer trist și vinovat la întrebările ei despre sănătatea lui Dolly. După ce vorbi cu ea încet și mâhnit, Oblonski își scoase pieptul înainte și-l luă pe Levin de braț.
— Ce zici? Mergem? Îl întrebă Stepan Arkadici. Tot timpul m-am gândit la tine. Sunt încântat că ai venit, urmă el și-l privi semnificativ în ochi.
— Mergem, mergem, răspunse fericit Levin, căruia îi suna mereu în urechi ecoul glasului care-i spusese „la revedere!”… și vedea zâmbetul cu care fuseseră rostite vorbele acestea.
— La „Anglia”, sau la „Ermitage”?
— Totuna.
— Atunci, hai la „Anglia”, zise Stepan Arkadici, alegând – Anglia fiindcă acolo avea o datorie mai mare decât la „Ermitage”, și socotea că nu-i frumos să ocolească acest hotel. Ai birjă? Foarte bine, fiindcă eu am dat drumul trăsurii.
Prietenii tăcură tot drumul. Levin încerca să descopere de ce-și schimbase Kitty expresia feței. Ba căuta să se convingă că putea spera, ba îl apuca deznădejdea și-și dădea seama foarte limpede că speranța lui era o nebunie; cu toate astea, se simțea parcă alt om, fără nici o asemănare cu acel care fusese înainte de zâmbetul ci și de cuvintele „la revedere!
Pe drum, Stepan Arkadici făcea meniul prânzului:
— Îți place turbot? Îl întrebă pe Levin, când se apropiară de hotel.
— Poftim? Făcu Levin. Turbot? Da, îmi place strașnic turbot.
X.
Când intră cu dânsul la hotel, Levin nu putu să nu observe expresia deosebită, un fel de iluminare stăpânită, care se răspândi pe fața lui Oblonski, ca și în toată ființa acestuia. Stepan Arkadici își scoase paltonul și, cu pălăria pe-o ureche, intră în restaurant, dând dispoziții chelnerilor tătari îmbrăcați în frac și cu șervete subsuoară, care se îmbulzeau în jurul lui. Salutând în dreapta și în stânga pe cunoscuții care se aflau acolo, ca și pretutindeni, și care-l întâmpinară cu bucurie, Oblonski se duse la bufet, bău un pahar de votcă, mâncă o bucățică de pește și spuse ceva unei franțuzoaice sulemenite, cu panglicuțe, dantele și cârlionți, care ședea la casă, făcând-o să râdă cu poftă. Levin nu bău votcă, numai fiindcă îl jignea prezența franțuzoaicei, care parcă era făcută toată din păr fals, poudre de riz7 și vinaigre de toilette8. Se îndepărtă repede de ea, ca de ceva spurcat. Tot sufletul îi era plin de amintirea lui Kitty. În ochi îi strălucea un zâmbet de triumf și de fericire.
— Poftiți aici, excelență! Aici nu vă stingherește nimeni, excelență, îi îndemna un tătar bătrân, cărunt, cu șolduri mari acoperite de cozile umflate ale fracului, și care se ținea de ci mai stăruitor decât ceilalți chelneri. Poftiți, excelență, îi spuse el lui Levin, în semn de respect pentru Oblonski, fiind prevenitor și cu oaspetele lui.
Întinse într-o clipă o față albă pe o masă rotundă, acoperită cu o altă față, sub un candelabru de bronz. Apropie scaunele de catifea și se opri înaintea lui Stepan Arkadici, cu șervetul și cu lista de bucate în mâini, așteptând comanda.
— Dacă doriți, excelență, se eliberează chiar acum un salon separat, unde e prințul Golițân cu o doamnă. Am primit stridii proaspete.
— Ah! Stridii!
Stepan Arkadici căzu pe gânduri.
— Levin, ce-ar fi să schimbăm meniul? Îl întrebă el, oprindu-și degetul pe lista de bucate. Fața lui trăda o gravă nedumerire. Sunt bune stridiile? Bagă de seamă!
— Stridii de Flensburg, excelență. N-avem de Ostende.
— Or fi de Flensburg; dar, vorba e, sunt proaspete?
— Ieri le-am primit.
— N-ar fi bine să începem cu stridiile și pe urmă sa schimbăm tot meniul?
— Mi-e totuna. Eu aș dori mai degrabă o ciorbă acră și niște cașă, dar pe aici nu se găsește așa ceva.
— Doriți cașă a la russe? Îl întrebă tătarul aplecându-se spre Levin ca o guvernantă asupra copilului.
— Să lăsăm gluma! Alege ce vrei. Am patinat și sunt flămând. Și să nu crezi, adăugă el, observând pe fața lui Oblonski o expresie de nemulțumire, că n-am să-ți prețuiesc alegerea. Sunt foarte bucuros c-o să mănânc bine.
— Cred și eu. Orice-ai spune, asta-i una din plăcerile vieții, zise Stepan Arkadici. Atunci, dă-mi, dragă, două… ba-i puțin… trei duzini de stridii, supa de zarzavat…
— Printaniere, preciză tătarul.
Dar se vede că Stepan Arkadici nu voia să-i facă plăcerea numind mâncările în limba franceză.
— De zarzavat, știi? Apoi turbot cu un sos gros, pe urmă… rosbif. Vezi să fie bun. În sfârșit, clapon și compot de fructe.
Amintindu-și de obiceiul lui Stepan Arkadici de a nu numi mâncările după lista franțuzească, tătarul nu repetă numirile după el. Dar apoi își făcu plăcerea să repete toată comanda după listă: „Soupe printaniere, turbot sauce Beaumarchais, poularde a l'estragon, macédoine de fruits…”9 și îndată, ca împins de un resort, așeză pe masă lista cartonată și, luând o altă listă, cea de vinuri, o întinse lui Stepan Arkadici.
— Ce bem?
— Ce vrei, dar puțin. Șampanie, răspunse Levin.
— Cum? De la început? De altfel, ai dreptate, îți place aceea cu pecete albă?
— Cachet blanc? Întrebă tătarul.
— Dă din marca asta la stridii. Pe urmă vom vedea.
— Am înțeles! Ce vin de masă doriți?
— Neuilly. Ba nu, mai degrabă clasicul Chablis.
— Prea bine! Apoi brânza obișnuită a domniei-voastre?
— Desigur, parmezan. Sau poate-ți place alta?
— Nu, mi-e totuna, zise Levin, neputându-și stăpâni un zâmbet.
Tătarul porni în fugă și, fluturându-și cozile fracului, aduse în zbor, peste cinci minute, într-o mână o tavă plină de stridii sidefii, cu capacele scoicilor deschise, și într-alta o sticlă.
Stepan Arkadici mototoli capătul unui șervet scrobit, îl băgă în deschizătura vestei și, punându-și liniștit mâinile pe masă, începu sa mănânce stridii.
— Nu sunt rele, spuse el, desprinzând cu o furculiță mică de argint stridiile lunecoase din scoicile sidefii și înghițindu-le una după alta. Nu sunt rele, repetă el, uitându-se cu ochii umezi și strălucitori când la Levin, când la tătar.
Levin mâncă stridii, deși i-ar fi făcut mai multă plăcere o bucată de pâine albă cu brânză. Se desfăta, însă, privindu-l pe Oblonski. Ba chiar și tătarul, care destupase sticla și turnase vinul spumos în pahare subțiri cu marginile răsfrânte, îl privea pe Stepan Arkadici cu un vădit zâmbet de plăcere, îndreptându-și cravata albă.
— Văd că nu-ți prea plac stridiile! Zise Stepan Arkadici golindu-și paharul, sau te neliniștește ceva?
Ar fi vrut ca Levin să fie vesel, dar acesta, fără a fi trist, nu se simțea la largul lui. Ceea ce avea în suflet îl făcea să fie stânjenit și parcă speriat la restaurant, alături de saloanele separate, unde bărbații luau masa cu doamne în mijlocul zăpăcelii și al zarvei. Bronzurile, oglinzile, tătarul, gazul de iluminat, întreaga atmosferă îl jignea și-i era frică să nu întineze sentimentul ce-i umplea sufletul.
— Eu? Da, sunt preocupat. Iar pe deasupra, totul mă stingherește aici, adaugă Levin. Nici nu-ți poți închipui cât de monstruoase îmi par toate acestea mie, obișnuit să trăiesc la țară, ca de pildă unghiile domnului pe care l-am văzut la tine…
— Da, am băgat de seamă că unghiile bietului Grinevici te interesau foarte mult, spuse râzând Stepan Arkadici.
— E ceva peste puterile mele, răspunse Levin. Caută să te pui în pielea mea. Privește lucrurile din punctul de vedere al unui locuitor rural. Noi ne străduim la țară să avem grijă de mâini, ca să putem lucra mai lesne cu ele. De aceea ne tăiem unghiile și ne suflecăm uneori mânecile. Aici însă oamenii lasă într-adins să le crească unghiile cât se poate de lungi, și în locul butonilor agață niște talgerașe, ca să nu fie în stare să facă nimic cu mâinile.
Stepan Arkadici zâmbi vesel.
— Semn că n-are nevoie de muncă brută. Lucrează cu mintea…
— Se prea poate. Totuși, parcă e ceva monstruos, după cum monstruos mi se pare faptul că noi, cei de la țară, căutăm să ne saturăm cât mai repede, ca să ne putem vedea de treabă, pe când aici ne străduim să nu ne saturăm repede și de aceea mâncăm stridii…
— Firește, se grăbi să spună Stepan Arkadici… Dar tocmai ăsta e scopul culturii: să-ți faci din orice o plăcere.
— Dacă ăsta e scopul culturii, prefer să fiu un sălbatic.
— Și ești. De altfel, toți Levinii sunt niște sălbatici. Levin oftă. Își aduse aminte de fratele său Nikolai.
Se simțea rușinat și îndurerat. Se posomorî. Dar Oblonski trecu la alt subiect, care-l absorbi numaidecât.
— Ei, ce zici? Te duci diseară la ai noștri, adică la familia Șcerbațki? Îl întrebă Stepan Arkadici cu o strălucire plină de înțeles în priviri, dând la o parte scoicile goale, zgrunțuroase, și trăgând brânza spre el.
— Da, mă duc neapărat, răspunse Levin, deși mi s-a părut că prințesa m-a invitat destul de rece.
— Vai de mine! Vorbești copilării. Așa-i felul ei de a fi… Hai, dragă, dă-ne supa… Așa-i felul ei, grande dame10. Vin și eu, dar trebuie să trec și pe la o repetiție corală la contesa Banina! Și mai spui că nu ești sălbatic… Cum se explică faptul că ai dispărut pe neașteptate din Moscova? Familia Șcerbațki mă întreba mereu de tine, ca și cum aș fi fost dator să știu; dar eu știu un singur lucru: că tu te porți totdeauna altfel decât ceilalți!
— Da, rosti Levin încet, tulburat. Ai dreptate, sunt un sălbatic. Numai că nu sălbăticia mea m-a făcut să plec atunci, ci, mai degrabă, să vin acum. Acum, am venit…
— Ah, ce fericit ești! Zise Stepan Arkadici, privindu-l pe Levin drept în ochi.
— De ce?
— „Caii nărăvași, pursânge, îi cunosc după dangale, iar pe-ndrăgostitul tânăr, după ochii dumisale”, declamă Stepan Arkadici. Totul e înaintea ta.
— Dar ce? Tu ai totul în urmă?
— Nu în urmă. Dar tu ai viitorul, pe când eu am prezentul, și nici acesta nu-i de invidiat.
— De ce?
— Lucrurile merg prost. Dar nu vreau să vorbesc despre mine. De altfel, nici nu ți-aș putea explica totul. Dar tu de ce ai venit la Moscova?… Hai, strânge de pe masă! Strigă Oblonski tătarului.
— Nu bănuiești? Îl întrebă Levin, privindu-l țintă până în fundul ochilor.
— Bănuiesc, dar nu pot începe eu vorba despre așa ceva. După asta îți poți da seama dacă bănuiala mea e întemeiată, ori nu, zise Stepan Arkadici, uitându-se la Levin cu un zâmbet discret.
— Atunci, ce ai să-mi spui? Îl întrebă Levin cu un tremur în glas, simțind cum i se zbăteau toți mușchii feței. Ce zici de asta?
Oblonski goli încet paharul de Chablis fără să-și ia ochii de la Levin.
— Eu? Făcu el. N-aș dori nimic mai mult decât asta. Nimic. E cel mai bun lucru cu putință.
— Ești sigur? Știi despre ce-i vorba? Zise Levin cu ochii țintă la el. Crezi că ar fi într-adevăr cu putință?
— Cred că da. De ce nu?
— Nu, zău, crezi că ar fi posibil? Spune-mi tot ce crezi. Dar dacă mă refuză? Sunt sigur chiar că mă refuză…
— Adică de ce-ți vine să crezi asta? Îl întrebă Stepan Arkadici și zâmbi, observându-i emoția.
— Așa mi se pare uneori. Ar fi ceva groaznic, și pentru mine, și pentru ea.
— În orice caz, pentru fată n-ar fi nici o grozăvie. Orice fată e mândră să fie cerută în căsătorie.
— Da, orice fată, dar nu ea.
Stepan Arkadici zâmbi. Cunoștea atât de bine sentimentele lui Levin! Știa că pentru el fetele din lume se împart în două categorii: într-una intră toate fetele din lume, afară de ea – fete care au fel de fel de cusururi omenești, fete foarte comune – iar în cealaltă, numai ea, care n-are nici un cusur, fiind o ființa mai presus de cele omenești.
— Stai puțin, ia sos, zise Oblonski reținând mâna lui Levin, care dădea sosul la o parte.
Supus, Levin își luă sos, dar nu-l lăsă pe Stepan Arkadici să mănânce.
— Ia stai, stai, urmă Levin. Înțelege-mă! Asta-i pentru mine o chestiune de viața și de moarte. N-am vorbit niciodată cu nimeni despre asta. Și așa cum vorbesc cu tine nu pot vorbi cu nimeni altul. Noi nu semănăm de loc ca fire… avem fiecare alte gusturi, alte vederi… totuși, știu că mă iubești și mă înțelegi. De aceea te iubesc și eu atât de mult. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, fii sincer până-n fundul sufletului.
— Îți spun ceea ce cred, răspunse Stepan Arkadici zâmbind. Dar mai află ceva: soția mea e o femeie extraordinară… Stepan Arkadici oftă, amintindu-și de raporturile cu soția sa. Tăcu o clipă, apoi urmă: Are darul profeției. Pătrunde sufletul oamenilor cu privirea. Dar asta nu-i nimic. Ea știe ce are să se întâmple, mai ales în ceea ce privește căsătoriile. Ea a prezis, de pildă, că Șahovskaia are să se mărite cu Brenteln. Nimănui nu-i venea să creadă. Și așa s-a întâmplat. Ea-i de partea ta.
— Cum adică?
— Uite-așa. Nu numai că ține la tine, dar ea spune că Kitty are să fie neapărat soția ta.
La aceste cuvinte, fața lui Levin se lumină de un zâmbet atât de apropiat de lacrimile înduioșării.
— Așa spune ea? Izbucni Levin. Totdeauna am susținut că soția ta e o minune. Dar de-ajuns! Destul am vorbit, adăugă el ridicându-se.
— Bine, bine; dar stai jos.
Levin însă nu mai putea să șadă locului. Ocoli de vreo două ori camera cu pași hotărâți, clipi din ochi ca să nu i se vadă lacrimile și numai după aceea se așeză iarăși la masă.
— Înțelege-mă, urmă el. Asta nu e dragoste. Am fost pe vremuri îndrăgostit, dar acuma-i cu totul altceva. Nu e un sentiment al meu, ci o putere dinafară care a pus stăpânire pe mine. Atunci am plecat, fiindcă mi-am dat seama că-i cu neputință să se împlinească dorința mea, înțelegi. Întrucât nu-i posibilă fericirea, care de altfel nici nu există pe pământ. M-am luptat cu mine însumi, dar văd că altfel nu pot trăi. Trebuie să iau o hotărâre…
— Dar de ce-ai plecat?
— Ah, stai puțin! Ah, câte gânduri! Câte, lucruri trebuie să te întreb! Ascultă! Nici nu-ți poți închipui ce-ai făcut pentru mine cu cele ce mi-ai spus. Sunt atât de fericit, încât am ajuns un om fără inimă… Am uitat de toate… Am aflat azi că fratele meu Nikolai… îl știi… e aici… Am uitat și de dânsul. Mi se pare că și el e fericit. E un fel de nebunie, dar pare ceva groaznic… Tu, om însurat, cunoști acest sentiment… E un lucru groaznic că noi, bătrânii, oameni cu un trecut… plin nu de dragoste, ci de păcate… ne apropiem deodată de o ființă curată, nevinovată – lucru respingător, și de aceea nu poți să nu te simți nevrednic.
— Nu cred să ai chiar atâtea păcate!
— Ah, totuși, zise Levin, totuși… cu scârbă ades îmi depăn viața-n minte și mă cutremur, și o blestem, și altora mă plâng atunci… Așa-i!
— Ce să-i faci? Așa-i zidită lumea!
— Am o singură mângâiere, ca în rugăciunea care mi-a plăcut totdeauna: „Iartă-mă nu după vrednicia mea, ci după mărinimia ta”. Numai astfel m-ar putea ierta și ea.
XI.
Levin își goli paharul. Tăcură o vreme amândoi.
— Trebuie să-ți mai spun ceva. Îl cunoști pe Vronski? Îl întrebă Stepan Arkadici pe Levin.
— Nu, nu-l cunosc. Dar de ce mă întrebi?
— Mai adu o sticlă spuse Oblonski tătarului, care turna vin în pahare și se învârtea pe lângă ei tocmai când n-aveau nevoie de dânsul.
— De ce să-l cunosc pe Vronski?
— Trebuia să-l cunoști pe Vronski, fiindcă e unul dintre rivalii tăi.
— Ce e cu Vronski ăsta? Întrebă Levin. Și-i pieri de pe față expresia de încântare copilărească pe care i-o admirase Oblonski cu o clipă mai înainte, luându-i locul o expresie aspră și posacă.
— Vronski e unul dintre băieții contelui Kirill Ivanovici Vronski, un exemplar foarte reușit al tineretului din înalta societate a Petersburgului. L-am cunoscut la Tver, pe când eram acolo cu serviciul, iar el venise la recrutare. E putred de bogat, frumos, cu relații înalte, aghiotant al țarului și, pe lângă asta, foarte simpatic. Bun băiat! Și nu-i numai băiat bun. Cunoscându-l mai bine aici, văd că e și cult, și foarte deștept. E un om care va ajunge departe.
Levin tăcea încruntat.
— A apărut aici puțin timp după plecarea ta și, după câte înțeleg, e îndrăgostit lulea de Kitty. Îți dai seama că maică-sa…
— Iartă-mă, dar nu mai pricep nimic, izbucni Levin, posomorându-se și mai mult. Își aduse deodată aminte și de fratele său Nikolai și-l mustra conștiința că-l uitase.
— Stai, stai, zise Stepan Arkadici zâmbind și punându-i mâna pe braț. Nu ți-am spus decât ceea ce știu; dar repet: din cât pot deduce într-o problemă atât de gingașă și delicată, am impresia că toate șansele sunt de partea ta.
Levin se lăsă pe speteaza scaunului. Avea fața palidă.
— Și te-aș sfătui să rezolvi problema asta cât se poate de repede, adăugă Oblonski, umplându-i paharul.
— Nu, mulțumesc, nu mai beau, răspunse Levin dând paharul la o parte. M-aș îmbăta… Dar tu cum o mai duci? Adăugă el, vrând desigur să schimbe vorba.
— Încă ceva: în orice caz, te sfătuiesc să rezolvi chestia cât mai repede. Nu sunt de părere să vorbești azi, urmă Stepan Arkadici. Du-te mâine dimineață, cum se obișnuiește, cere-i mâna, și Dumnezeu să te binecuvinteze…
— Tot spuneai că vrei să vii la mine la vânătoare. Vino la primăvară, zise Levin. Îi părea rău din tot sufletul că începuse convorbirea aceasta cu Stepan Arkadici. Sentimentul lui tainic și curat era pângărit de cele auzite despre rivalitatea cu un ofițer oarecare din Petersburg, ca și de presupunerile și de sfaturile lui Stepan Arkadici.
Oblonski zâmbi. Înțelegea ce se petrecea în sufletul lui Levin.
— Am să vin odată, zise el. Da, dragul meu, femeile sunt pivotul în jurul căruia se învârte totul. Și eu o duc prost, foarte prost, și numai femeile sunt de vină. Spune-mi drept, adăugă Stiva scoțând o țigară de foi cu o mână, iar cu cealaltă astupând paharul, dă-mi un sfat.
— Despre ce e vorba?
— Uite ce… Să presupunem că ești însurat și ții la soția ta, dar te îndrăgostești și de o altă femeie…
— Te rog să mă ierți. Dar nici în ruptul capului nu pot să înțeleg așa ceva… după cum nu înțeleg ca, după ce mă satur acum aici, trecând prin fața unei franzelării, să fur un colac.
Ochii lui Stepan Arkadici luceau mai puternic decât de obicei.
— De ce? Uneori colacul miroase așa de frumos, că nu te poți stăpâni.
Himmlisch ist's, wenn ich bezwungen Meine irdische Begier;
Aber noch wenn's nicht gelungen, Hatt'ich auch recht hubsch Plaisir!11
Stepan Arkadici însoți versurile acestea cu un surâs fin. Levin nu se putu stăpâni, și zâmbi și el.
— Să lăsăm gluma, urmă Oblonski. Trebuie să înțelegi că femeia aceasta e o ființă drăguță, blândă, iubitoare. E săracă, singură și și-a jertfit totul. Acum, după cele ce s-au petrecut… înțelege-mă… cum aș putea s-o părăsesc? Admit că trebuie să ne despărțim, ca să nu-mi stric casa; dar cum să nu-mi fie milă de ea, cum să n-o asigur, cum să nu-i îndulcesc situația?
— Te rog să mă ierți. Tu știi că în ochii mei femeile se împart în două categorii… adică nu… la drept vorbind… sunt femei și sunt și… N-am văzut și n-o să văd niciodată femei decăzute pe care să le socot fermecătoare… Iar cele de teapa franțuzoaicei aceleia vopsite, cu cârlionți, de la casă sunt pentru mine niște scârbe. Toate femeile decăzute sunt la fel.
— Dar femeia aceea din Evanghelie?
— Încetează, te rog. Cristos n-ar fi spus niciodată cuvintele acelea dacă ar fi știut cât se va abuza de ele. Din toată Evanghelia, lumea nu ține minte decât vorbele astea. De altfel, eu nu spun ceea ce cred, ci ceea ce simt. Femeile decăzute mă dezgustă. Þie ți-e frică de păianjeni și mie de scârbele astea. N-ai studiat, probabil, păianjenii și nu le cunoști năravul; așa și eu.
— Îți vine ușor să vorbești așa. Ești ca eroul acela al lui Dickens care aruncă cu mâna stângă peste umărul drept toate problemele grele. Dar tăgăduirea unui fapt nu-i un răspuns. Ce să fac? Spune-mi, ce să fac? Soția ta îmbătrânește, iar tu rămâi plin de viață. Nici nu-ți dai seama cum începi să simți că nu-ți mai iubești cu adevărat soția, oricât ai respecta-o. În clipa aceea, dai peste o dragoste și s-a isprăvit cu tine, s-a isprăvit! Rosti Stepan Arkadici cu o neagră deznădejde.
Levin zâmbi.
— Da, s-a isprăvit cu mine, rosti Stepan Arkadici, Dar ce e de făcut?
— Să nu furi colaci.
Stepan Arkadici izbucni în râs.
— Ah, moralistule! Dar înțelege-mă, sunt două femei: una stăruie numai asupra drepturilor sale, și aceste drepturi sunt dragostea ta, pe care nu i-o poți da. Iar cealaltă îți jertfește totul și nu-ți cere nimic. Ce e de făcut? Cum trebuie să te porți? Iată o dramă îngrozitoare.
— Dacă-mi ceri părerea în privința asta, pot să-ți spun că nu văd nici o dramă aici. Și iată de ce: după mine, dragostea… cele două iubiri pe care le definește Platon în Banchetul, dacă-ți mai aduci aminte… cele două iubiri sunt pietrele de încercare ale oamenilor. Unii înțeleg numai una din iubiri; alții – cealaltă iubire. Aceia care înțeleg numai iubirea neplatonică degeaba vorbesc de dramă. Într-o astfel de iubire nu poate fi nici o dramă. „Mulțumesc frumos pentru plăcere, și vă salut cu tot respectul.” Asta-i toată drama. Cât privește iubirea platonică, aici, de asemenea, nu poate fi vorba de dramă, fiindcă în această iubire totul e limpede și curat, deoarece…
În clipa aceea, Levin își aminti de propriile lui păcate și de lupta lăuntrică pe care o dusese, astfel că adăugă pe neașteptate:
— De altfel, poate că ai dreptate. Se prea poate… Nu știu ce să spun… zău, nu știu!
— Vezi, zise Stepan Arkadici, tu ești un om dintr-o bucată. Asta-i calitatea și slăbiciunea ta. Ești o fire integră și vrei ca toată viața să se desfășoare în forme desăvârșite; dar asta nu-i posibil. Poftim, tu disprețuiești activitatea birocratică obștească, fiindcă ai vrea ca acțiunea să corespundă veșnic scopului – ceea ce nu se întâmplă niciodată. Tu mai vrei ca activitatea unui om să aibă oricând un țel, iar dragostea și viața de familie să alcătuiască în permanența un singur tot. Așa ceva, de asemenea, nu există. Varietatea, farmecul și frumusețea vieții se compun din umbre și lumini.
Levin oftă și nu răspunse nimic. Se gândea la preocupările lui și nici nu-l mai asculta pe Oblonski.
Deodată, amândoi simțiră că, deși erau prieteni, deși luaseră masa împreună și băuseră vin – ceea ce ar fi trebuit să-i apropie și mai mult – fiecare se gândea numai la preocupările sale, fără să-i pese de celălalt. Oblonski mai încercase acest sentiment de înstrăinare, în loc de apropiere, după asemenea mese. Știa ce avea de făcut în astfel de împrejurări.
— Plata! Strigă Stepan Arkadici și intră într-un salon vecin, unde se întâlni numaidecât cu un aghiotant pe care-l cunoștea. Amândoi începură să vorbească despre o artistă și despre susținătorul ei.
În discuția cu aghiotantul, Oblonski simți îndată o ușurare și o recreație după convorbirea cu Levin, care-i pricinuia totdeauna o marc încordare intelectuală și sufletească.
Altădată, dacă tătarul ar fi apărut cu nota de plată de douăzeci și șase de ruble și câteva copeici, afară de bacșiș, Levin, ca om de la țară, s-ar fi îngrozit de o socoteală în care partea lui era de paisprezece ruble. Acum însă nu dădu nici o importanță contului, plăti și se îndreptă spre casă, ca să se schimbe și să se ducă la Șcerbațki, unde urma să i se hotărască soarta.
XII.
Prințesa Kitty Șcerbațkaia împlinise optsprezece ani. În iarna aceea ieșise pentru întâia oară în lume. Se bucurase de succese mai mari decât celelalte două surori, întrecând toate așteptările prințesei-mame. Pe lângă faptul că aproape toți tinerii care luau parte la balurile din Moscova erau îndrăgostiți de Kitty, i se prezentaseră chiar din prima iarnă două partide serioase: Levin și, puțin după plecarea acestuia, contele Vronski.
Apariția lui Levin la începutul iernii, desele lui vizite și dragostea-i vădită pentru Kitty au fost motivul primelor discuții serioase dintre părinții lui Kitty despre viitorul ei, precum și motivul certei dintre prinț și prințesă. Prințul era de partea lui Levin: spunea că nu dorea un pretendent mai bun pentru Kitty. Prințesa-mamă însă, cu obiceiul cunoscut al femeilor de a ocoli lucrurile, spunea că Kitty e prea tânără, că Levin nu-și arăta prin nimic intențiile serioase, că fata nu ține la el, aducând și alte argumente. Nu spunea însă esențialul: că aștepta o partidă mai bună pentru fiica ei, că Levin nu-i era simpatic și că nu-l înțelegea… Când Levin plecă pe neașteptate, prințesei-mame îi păru bine. Îi spuse soțului cu un aer triumfător: „Vezi că am avut dreptate?” La apariția lui Vronski, ea deveni și mai mulțumită, fiind ferm încredințată că Kitty trebuie să facă nu numai o partidă bună, ci una strălucită.
În ochii mamei nici nu putea fi vorba de vreo comparație între Vronski și Levin. Prințesei-mame nu-i plăceau părerile ciudate și tranșante ale lui Levin și stângăcia lui în societate, ce o punea pe seama mândriei sale și a vieții de sălbatic – după părerea ei – pe care o ducea la țară, unde nu se ocupa decât de vite și de mujici. Și mai cu seamă nu-i plăcuse de loc faptul că Levin, îndrăgostit de fiica sa, venise în casa lor o lună și jumătate, așteptând parcă ceva, cercetând parcă ceva cu oarecare teamă. Nu cumva se temea că le va face o prea mare cinste cu cererea lui în căsătorie? Și nu înțelegea că, dacă vizitezi o casă cu o fată de măritat, ești dator să dai o lămurire?! Și deodată Levin plecase fără nici o explicație. „Noroc că-i atât de puțin atrăgător! Bine că nu s-a îndrăgostit Kitty de dânsul!” gândea mama.
În schimb, Vronski corespundea tuturor dorințelor mamei. Era foarte bogat, inteligent, nobil, în plină ascensiune spre o strălucită carieră la curte și un om încântător; nu puteai dori ceva mai bun.
La baluri, Vronski făcea pe față curte lui Kitty. Dansa cu ea și vizita des familia Șcerbațki. Prin urmare, nu încăpea nici o îndoială în ceea ce privește seriozitatea intențiilor sale. Cu toate acestea, mama se zbătu toată iarna într-o mare neliniște și tulburare.
Prințesa însăși se măritase, cu vreo treizeci de ani mai înainte, mulțumită ajutorului dat de o mătușă. Mirele, despre care se știa totul, venise, văzuse fata, îl cunoscuse și familia ei. Mătușa cercetase și comunicase celor două părți impresia făcută, care fusese bună. Pe urmă, în ziua hotărâtă pentru aceasta, se făcuse părinților cererea așteptată, primită numaidecât. Totul mersese foarte ușor și simplu. Cel puțin așa i se păruse prințesei. Cu prilejul căsătoriei propriilor sale fiice, prințesa, văzuse însă că nu-i așa de ușor și de simplu să-ți măriți fetele cum își închipuise ea mai înainte. Prin câte spaime nu trecuse, câte gânduri n-o munciseră, câte parale nu cheltuise, câte certuri n-avusese cu soțul la măritișul celor două fete mai mari, Daria și Natalia! Acum, când o scosese în lume pe mezină, trecea prin aceleași spaime, aceleași îndoieli și prin aceleași certuri cu soțul, ba încă și mai aprinse decât cele avute în legătură cu celelalte fiice. Bătrânul prinț, ca orice tată, era foarte scrupulos cât privește cinstea și onoarea fiicelor sale. Þinea la reputația lor, chiar până la absurditate, mai ales când era vorba de Kitty – slăbiciunea lui – și făcea scene prințesei la fiecare pas, sub cuvânt că-i compromite fata. Prințesa era deprinsă cu astfel de scene de pe vremea măritișului primelor fete. Acum însă, ea își dădea seama că scrupulozitatea soțului său era și mai întemeiată. Vedea că în vremurile din urmă obiceiurile din societate se schimbaseră mult și că îndatoririle de mamă ajunseseră mai grele. Vedea că fetele de-o seamă cu Kitty făceau parte din nu știu ce fel de societăți, se duceau la nu știu ce cursuri, aveau purtări mai libere față de bărbați, umblau singure pe stradă, iar multe nu făceau reverență și – ceea ce era mai grav – păreau adânc convinse că alegerea soțului este un lucru care le privește pe ele, nu pe părinți. „Azi, fetele nu se mai mărită ca altădată.” Așa gândeau și vorbeau aceste fete, ba chiar și unii oameni în vârstă. Dar prințesa nu putea afla de la nimeni cum se mărită astăzi fetele. Obiceiul franțuzesc ca părinții să hotărască soarta copiilor era respins, condamnat. Obiceiul englezesc – deplina libertate a fetei – nu era admis și posibil în societatea rusă. Iar obiceiul rusesc al pețitului era socotit ca ceva monstruos, ironizat de toată lumea, și chiar de prințesă. Dar nimeni nu știa cum trebuie să te măriți și cum să-ți căsătorești fetele. Toată lumea cu care prințesa avea prilejul să vorbească în această privință îi spunea unul și același lucru: „Vai de mine, în ziua de azi trebuie să ne lăsăm de obiceiurile astea vechi. Doar tinerii se căsătoresc, nu părinții. Prin urmare, să lăsăm pe tineri a se statornici după bunul lor plac.” Dar așa puteau vorbi acei care n-aveau fete. Prințesa însă își dădea seama că fiica sa – la aceste întruniri ale tineretului – s-ar putea îndrăgosti, și ar putea îndrăgi un bărbat care n-ar fi avut de gând să se însoare, sau pe unul care n-ar fi fost potrivit pentru dânsa. Așa că, oricât i s-ar fi spus prințesei că tinerii din vremea noastră trebuie să-și făurească singuri soarta, ea nu putea crede una ca asta, cum nu-i trecea prin cap că va veni timpul când cele mai nimerite jucării pentru copiii de cinci ani vor fi pistoalele încărcate. De aceea, Kitty îi inspira mai multă îngrijorare decât celelalte fiice mai mari.
Acum prințesa se temea ca nu cumva Vronski să se mărginească numai la curtea pe care i-o făcea fetei sale. Vedea că Kitty se și îndrăgostise de dânsul. Dar se mângâia cu gândul că Vronski era om cinstit și n-ar fi fost în stare să facă așa ceva. În același timp, știa însă cât de lesne poți suci capul unei fete cu libertatea de astăzi, și cu câtă ușurință privesc bărbații o astfel de vină. Cu o săptămână mai înainte, Kitty îi povestise mamei o convorbire avută cu Vronski în timpul unei mazurci. Discuția aceasta o mulțumi oarecum pe prințesă; totuși n-o liniști cu desăvârșire. Vronski îi spusese că și el, și fratele său erau atât de obișnuiți să se supună în totul mamei lor, încât n-ar îndrăzni niciodată să întreprindă ceva important fără să se fi sfătuit mai întâi cu ea. „Și acum aștept, ca o deosebită fericire, sosirea mamei de la Petersburg”, adăugase Vronski.
Kitty povesti toate acestea fără să dea vreo importanță cuvintelor sale. Dar mama le înțelese într-alt fel. Prințesa știa că bătrâna era așteptată din zi în zi. Știa că va fi bucuroasă de alegerea fiului său și i se părea ciudat că Vronski nu făcea cererea în căsătorie de teamă să nu-și jignească mama. Dorea însă așa de mult această căsătorie, și mai ales să-și potolească neliniștea, încât luă aceste vorbe drept un semn bun. Prințesa era amărâtă de nenorocirea Dariei, fiica sa cea mai mare, care se pregătea să-și părăsească bărbatul; totuși, frământările ei în legătură cu hotărârea relativ la soarta mezinei îi stăpâneau toate sentimentele, în ziua aceea, sosirea lui Levin îi pricinui o nouă neliniște. Se temea ca fiica sa, care avusese pe vremuri – cum i se păruse – unele înclinări pentru Levin… să nu-l refuze pe Vronski dintr-un exces de cinste. Îi era teamă mai cu seamă ca sosirea lui Levin să nu încurce sau să întârzie lucrurile care erau atât de aproape de împlinire.
— A venit de mult? O întrebă prințesa pe Kitty despre Levin, reîntorcându-se acasă.
— Azi, maman.
— Vreau să-ți spun un singur lucru… adăugă prințesa. După fața ei gravă și însuflețită, Kitty ghici despre ce era vorba.
— Mamă, zise ea, roșind și întorcându-se repede spre dânsa. Te rog, te rog să nu-mi vorbești nimic despre asta. Știu, știu tot…
Kitty avea aceleași dorințe ca și maică-sa; dar motivele acesteia o jigneau.
— Vreau numai să-ți spun că dând speranțe unuia…
— Mamă, dragă mamă, nu mai vorbi, pentru numele lui Dumnezeu. Mi-e și groază să pomenesc de asta.
— Nu mai spun nimic, nu mai zic nimic, adăugă mama, văzând lacrimi în ochii fetei. Un cuvânt numai, suflețelul meu. Mi-ai făgăduit că n-o să ai taine față de mine. Așa e?
— Niciodată, mamă, niciuna, răspunse Kitty îmbujorându-se și privindu-și mama drept în ochi. Acum însă n-am ce-ți spune. Eu… eu… chiar dacă aș vrea, nu știu ce să-ți spun, și cum… nu știu… „Nu, nu poate minți cu ochii aceștia”, se gândi mama cu un zâmbet pe buze, văzându-i tulburarea și fericirea, și îi venea să râdă dându-și seama ce proporții și ce însemnătate luau toate aceste lucruri în inima bietei fete.
XIII.
După-masă, până la începerea seratei, Kitty încercă un sentiment asemănător aceluia de care este cuprins un tânăr înaintea luptei. Îi zvâcnea inima și nu-și putea aduna gândurile cu nici un preț.
Simțea că seara aceasta, când amândoi pretendenții urmau să se întâlnească pentru întâia oară, trebuia să fie hotărâtoare pentru soarta ei. Și-i vedea în închipuire ba pe fiecare în parte, ba pe amândoi împreună. Când se gândea la trecut, Kitty se oprea cu mulțumire și cu duioșie la amintirea relațiilor sale cu Levin. Suvenirurile din copilărie și amintirea prieteniei lui Levin cu fratele său mort dădeau relațiilor dintre dânșii un farmec poetic deosebit. Dragostea lui Levin pentru dânsa, de care era sigură, o măgulea și o bucura totodată. Când își aducea aminte de Levin, Kitty își simțea inima ușoară, în timp ce în gândurile ei despre Vronski se strecura o oarecare stinghereală, deși el era în cel mai înalt grad un desăvârșit om de lume. Parcă dăinuia ceva fals, nu în Vronski, mereu foarte simplu și drăguț, ci în ea însăși, pe când alături de Levin se simțea naturală și senină. În schimb, când se gândea la viitorul ei cu Vronski, i se deschidea înainte o perspectivă strălucită de fericire. Lângă Levin însă, viitorul îi apărea învăluit în neguri.
Când se urcă să se îmbrace pentru serată, Kitty – privindu-se în oglindă – își dădu seama cu bucurie că era într-una din zilele ei cele mai bune și deplin stăpână pe propriile sale puteri… lucru de care avea de altfel nevoie pentru întâmplările în perspectivă. Se simțea stăpână pe sine și sigură pe grația firească a mișcărilor sale.
La șapte și jumătate, îndată după ce Kitty coborî în salon, valetul anunță: „Konstantin Dmitrici Levin”. Prințesa era încă în odaia ei, iar prințul nu ieșise. „Trebuia să fie”, se gândi Kitty. Tot sângele îi năvăli spre inimă. Privindu-se în oglindă, ea se sperie de paloarea feței sale.
Acum Kitty nu se îndoia că Levin venise anume mai devreme ca s-o găsească singură și să-i ceară mâna. Și pentru prima oară atest lucru i se arătă într-o lumină cu totul nouă. Abia acum își dădu seama că ceea, ce urma să se petreacă n-o privea numai pe dânsa, că nu era vorba numai de fericirea și de dragostea ei, ci și de faptul că peste câteva clipe va trebui să jignească pe un om care-i era drag, și să-l jignească cu cruzime… Și de ce? Fiindcă acest om bun și drăguț o iubește, e îndrăgostit de ca. Dar nu era nimic de făcut. Așa trebuia să fie!
„Doamne, tocmai eu trebuie să-i comunic asta” se gândi Kitty. Dar ce am să-i spun? Se poate să-i mărturisesc că nu-l iubesc? N-ar fi adevărat. Atunci, ce să-i spun? Să-i destăinuiesc că iubesc pe altul? Nu. E cu neputință… Am să plec, am să fug.”
Era lângă ușă când îi auzi pașii. „Nu, asta ar fi necinstit… De ce să-mi fie frică? N-am făcut nimic rău. Fie ce-o fi! Am să-i spun adevărul. De altfel, când ești cu dânsul, nu te simți de loc stingherit. Uite-l!” își zise ca, văzându-l că intră, înalt, puternic și totodată sfios, cu ochii vii ațintiți asupra ei. Îl privi drept în ochi, implorându-l parcă să aibă milă de ea, și-i întinse mâna.
— Mi se pare că am venit prea devreme, începu Levin după ce-și plimbă privirea prin salonul pustiu. Când își dădu seama că i se împliniseră așteptările și că nimeni nu-l împiedică să se destăinuiască, Konstantin Dmitrici se întunecă la față.
— Ba de loc, răspunse Kitty și se așeză la masă.
— Asta și vroiam, să te găsesc singură, adăugă Levin fără să se așeze și fără să se uite la ea, temându-se să nu-și piardă curajul.
— Mama vine numaidecât. S-a obosit mult ieri. Ieri…
Vorbea, neștiind singură ce-i rostește gura și fără să-și ia de la el privirea rugătoare și duioasa. Levin o privi. Kitty roși și tăcu.
— Þi-am spus că nu știu dacă am venit pentru un timp mai îndelungat… Asta atârnă de dumneata…
Kitty își plecă din ce în ce mai mult capul, neștiind singură ce avea să răspundă la cuvintele care aveau să urmeze.
— Asta atârnă de dumneata, repetă Levin. Vroiam să spun… Vroiam să spun… de aceea am venit… ca… primești să fii soția mea? Rosti Konstantin Dmitrici, neștiind singur ce spune. Dar, simțind că lucrul cel mai grozav fusese spus, se opri și se uită la dânsa.
Kitty răsufla greu, fără să-l privească. Simțea o încântare nespusă. Sufletul i se umplu de fericire. Nici nu-și închipuise că mărturisirea dragostei lui va face asupră-i o impresie atât de puternică. Dar asta nu ținu decât o clipa. Își aduse aminte de Vronski. Ridică spre Levin ochii săi senini și cinstiți; văzându-i fața deznădăjduită, răspunse repede:
— Asta nu se poate… te rog să mă ierți.
Cât de aproape fusese Kitty de el cu o clipă mai înainte și câtă însemnătate avusese în viața lui! Și cât de străină îi era acum, cât de departe!
— Nici nu se putea altfel, rosti Levin fără s-o privească.
Se înclină și vru să plece.
XIV.
Dar în clipa aceea intră prințesa, care se îngrozi când îi văzu singuri, schimbați la față. Levin o salută fără nici un cuvânt. Kitty tăcea, fără să-și ridice privirile. „Slavă Domnului, l-a respins”, își zise mama. Fața i se lumină de zâmbetul obișnuit cu care-și primea joia musafirii. Luă loc și începu să-l întrebe pe Levin despre viața lui de la țară. Levin se așeză, așteptând sosirea oaspeților, ca să poată pleca neobservat.
După cinci minute, intră o prietenă a lui Kitty, contesa Nordstone, care se măritase iarna trecută.
Era o femeie uscățivă, palidă, bolnăvicioasă, cu o sensibilitate exagerată, cu ochi negri strălucitori… O iubea pe Kitty. Și iubirea ei, ca de altfel iubirea tuturor femeilor măritate pentru fete, se manifesta prin dorința ca Kitty să se mărite potrivit idealului său de fericire. De aceea dorea ca ea să se căsătorească cu Vronski. La începutul iernii, contesa îl întâlnise des la familia Șcerbațki pe Levin, care nu-i era simpatic. Distracția ei preferată, când se vedeau, era să glumească pe socoteala lui.
— Îmi place când mă privește de sus sau își întrerupe discuția savantă cu mine, fiindcă mă găsește proastă… sau se poartă cu mine condescendent. Grozav îmi place condescendența lui! Sunt încântată că nu mă poate suferi, spunea contesa despre Levin.
Avea dreptate, fiindcă Levin într-adevăr n-o putea suferi. O disprețuia tocmai pentru însușirile cu care se mândrea ea, adică: sensibilitatea bolnăvicioasă, rafinamentul, disprețul și indiferența față de lucrurile pe care le socotea ea grosolane și comune.
Între contesa Nordstone și Levin se stabiliseră acele relații destul de frecvente în societate, când două persoane, deși rămân în raporturi aparente de prietenie, se disprețuiesc atât de mult una pe alta, încât nici nu se pot lua în serios și nici nu se pot simți jignite una de cealaltă.
Contesa Nordstone tăbărî numaidecât asupra lui Levin.
— A! Konstantin Dmitrici! Iar ai sosit în Babilonul nostru desfrânat, zise ea și-i întinse o mână micuță și galbenă, amintindu-i vorbele rostite de dânsul la începutul iernii, când Levin spusese că Moscova e un adevărat Babilon. Ce s-a întâmplat? S-a îndreptat Babilonul, ori te-ai stricat dumneata? Adăugă contesa ironic, uitându-se peste umăr la Kitty.
— Sunt foarte măgulit, contesă, că mi-ați reținut cuvintele, răspunse Levin, care izbuti să-și recapete stăpânirea de sine și să-și reia de îndată obișnuita atitudine zeflemitoare față de contesa Nordstone. Îmi închipui că au avut un efect puternic asupra dumneavoastră.
— Cum să nu? Notez totul. Dar tu, Kitty, iar ai patinat?
Și contesa intră în vorbă cu Kitty. Oricât de greu ar fi fost pentru Levin să se retragă acum, i-ar fi venit totuși mai ușor s-o facă decât să rămână acolo toată seara și s-o vadă pe Kitty cum îl urmărește din ochi pe furiș, ferindu-se totodată să-i întâlnească privirea. Vru să se ridice; dar prințesa, observând că tace, începu să-i vorbească:
— Ai venit pentru mai mult timp la Moscova? Mi se pare că te ocupi de zemstvă, așa că nu poți lipsi mult.
— Nu, prințesă, nu mă mai ocup de zemstvă. Am venit pentru câteva zile.
„Se petrece ceva cu el, se gândi contesa Nordstone, privindu-i cu luare-aminte fața severă și gravă. Ce-o fi având de nu filosofează? Dar am să-l stârnesc eu la vorbă. Grozav îmi place să-l fac ridicol față de Kitty, și n-am să mă las.”
— Konstantin Dmitrici, începu ea, lămurește-mi, te rog, un lucru… dumneata, care știi toate… La noi, într-un sat din ținutul Kaluga, toți mujicii și toate femeile au băut tot ce-au avut și acum nu ne mai dau nici un ban. Ce-o fi însemnând asta? Răspunde dumneata, care nu scapi nici un prilej de a-i lăuda pe mujici.
În clipa aceea mai intră încă o doamnă în salon. Levin se ridică.
— Iertați-mă, contesă, dar nu cunosc de loc situația și nu vă pot spune nimic, răspunse el și-și întoarse capul spre un militar care intra în urma doamnei.
„Trebuie să fie Vronski”, se gândi Levin și, ca să se convingă, se uită la Kitty. Ea îl și văzuse pe Vronski și își îndreptase privirea spre Levin. Și numai din privirea asta a ochilor ei luminați fără voie, Konstantin Dmitrici înțelese că ea îl iubește pe omul acesta. Înțelese tot atât de limpede ca și cum i-ar fi spus-o ea. Dar ce fel de om era?
Acum, vrând-nevrând, Levin nu mai putea sa nu rămână. Trebuia să afle ce fel de om era acela pe care-l iubea Kitty.
Sunt oameni care, întâlnind un rival fericit, sunt gata să-i nege pe loc orice calitate și să nu vadă întrânsul decât cusururi; dar sunt și oameni care, dimpotrivă, doresc să descopere în rivalul fericit tocmai calitățile prin care i-a învins și numai pe acestea le caută cu o dureroasă strângere de inimă. Levin făcea parte din ultima categorie. Nu-i fu greu să descopere în Vronski calitățile care-l făceau atât de atrăgător, căci săreau în ochi de la prima vedere. Vronski era brun, de statură mijlocie, bine făcut, frumos, cu o expresie a feței calma, hotărâtă și binevoitoare. Totul în ființa lui, de la părul negru, tăiat scurt și de la bărbia proaspăt rasă, până la uniforma nouă, de croială bună, era simplu și totodată distins. După ce lăsă să treacă înainte o doamnă care tocmai intrase, Vronski se îndreptă întâi spre prințesă, apoi spre Kitty.
Când Vronski se apropie de Kitty, ochii lui frumoși străluciră cu o deosebită duioșie. Îi întinse mâna mică, cam lată, înclinându-se respectuos și elegant înaintea ei, cu un zâmbet ușor de fericire și de stăpânit triumf. Cel puțin așa i se păru lui Levin.
După ce dădu bună ziua tuturor și rosti câteva cuvinte, Vronski se așeză fără să fi aruncat o privire către Levin, care nu-și lua ochii de la dânsul.
— Vă rog, faceți cunoștință, zise prințesa arătând spre Levin. Konstantin Dmitrici Levin – contele Alexei Kirillovici Vronski.
Vronski se ridică și, uitându-se prietenos la Levin, îi strânse mâna.
— Mi se pare că iarna asta era vorba să iau masa cu dumneavoastră, spuse Vronski zâmbind simplu și deschis, dar ați plecat pe neașteptate la țară.
— Konstantin Dmitrici ne disprețuiește și ne urăște pe noi, citadinii și orașul, interveni contesa Nordstone.
— Se vede că vorbele mele au avut un efect puternic asupra dumneavoastră, dacă le-ați reținut atât de bine, zise Levin și roși, amintindu-și că mai rostise fraza asta cu puțin înainte.
Vronski aruncă o privire spre Levin, apoi spre contesa Nordstone și zâmbi.
— Stați tot timpul la țară? Îl întrebă Vronski. Îmi închipui că iarna vă e urât.
— De loc; dacă ești ocupat, nu ți-e urât nici când ești singur, răspunse tăios Levin.
— Mie îmi place la țară, adăugă Vronski, prefăcându-se că nu bagă de seamă tonul lui Levin.
— Cred însă, conte, că n-ai accepta să locuiești mereu la țară, îi spuse contesa Nordstone.
— Nu știu. N-am încercat să stau mult timp. Am avut o dată un sentiment ciudat, urmă Vronski. Niciodată nu mi-a fost așa de dor de viața la țară, de satul rusesc, cu opinci și cu mujici, ca în iarna când am fost cu mama la Nisa. Știți că Nisa e un oraș destul de plictisitor. De altfel, nici chiar Neapole sau Sorrento nu-ți plac decât pentru scurtă vreme. De-abia acolo îți aduci aminte de pitorescul Rusiei, de satul rusesc. Sunt parcă…
Vronski vorbea mai mult cu Kitty și cu Levin, plimbându-și de la unul la altul privirea liniștită și prietenoasă. Spunea tot ce-i trecea prin minte.
Observând că contesa Nordstone dorea să spună ceva, el se opri fără să sfârșească vorba începută. Rămase tăcut, ascultând-o cu luare-aminte.
Convorbirea nu se întrerupse nici o clipă. Bătrâna prințesă păstra totdeauna în rezervă, pentru cazul când se epuizau subiectele de conversație, două tunuri grele: învățământul clasic și cel real, precum și serviciul militar obligatoriu; dar de data aceasta nu i se dădu prilejul să le pună în funcțiune, iar contesa Nordstone n-avu când să-l necăjească pe Levin.
Konstantin Dmitrici vroia să ia parte la conversația generală, dar nu putea spunându-și mereu: „Acuma-i momentul să plec”. Nu pleca, însă, așteptând parcă ceva.
Conversația trecu la mesele de spiritism și la spirite. Contesa Nordstone, care credea în spiritism, începu să povestească minunile văzute de ea.
— Contesă, primiți-mă și pe mine, pentru numele lui Dumnezeu! N-am asistat niciodată la ceva extraordinar, cu toată dorința mea, zise Vronski zâmbind.
— Bine, sâmbăta viitoare, răspunse contesa Nordstone. Dar dumneata, Konstantin Dmitrici, crezi? Îl întrebă ea pe Levin.
— De ce mă mai întrebați? Doar știți ce-am să răspund.
— Vreau să aud părerea dumitale.
— După părerea mea, zise Levin, aceste mese care se învârtesc arată că așa-zisa societate cultă nu e mai presus de oamenii de la țară. Ei cred în deochi, farmece și solomonii, iar noi…
— Vrei să spui că dumneata nu crezi?
— Nu pot să cred, contesă.
— Dar dacă am văzut cu ochii mei?
— Și femeile de la țară spun că au văzut strigoi cu ochii lor.
— Va să zică socoți că mint?
Contesa râse silit.
— Nu, Mașa. Konstantin Dmitrici spune că nu poate crede, interveni Kitty, roșind pentru Levin, care-și dădu seama; și, enervându-se și mai mult, vru să răspundă.
Dar Vronski veni cu zâmbetul lui vesel în ajutorul conversației care amenința să devină neplăcută.
— Nu admiteți nici o posibilitate? Îl întrebă Vronski. De ce? Admitem existența electricității, pe care n-o cunoaștem. Atunci de ce n-ar exista o forță nouă, pe care n-o cunoaștem încă, și care…
— Când s-a descoperit electricitatea, îl întrerupse repede Levin, s-a aflat numai fenomenul. Nu i se cunoșteau nici cauza, nici efectul. Au trecut veacuri până când oamenii s-au gândit la aplicațiile ei. Spiritiștii, dimpotrivă, au început prin aceea că mesele le scriu și că duhurile vin la ei, și numai după aceea s-au apucat sa spună că-i vorba de o forță necunoscută.
Vronski îl asculta pe Levin cu luare-aminte, cum asculta întotdeauna, vădit interesat de spusele lui.
— Da, dar spiritiștii adaugă: noi nu știm încă ce forță e asta, dar ea există și se arată în anumite condițiuni. E treaba savanților să descopere ce este forța asta. Nu! Nu știu de ce n-ar fi aceasta o nouă forță, dacă ea…
— Pentru că, îl întrerupse Levin, în cazul electricității, ori de câte ori freci chihlimbarul de lână se produce un anumit fenomen. Aici, însă, lucrurile nu se produc în mod constant, prin urmare nu e un fenomen natural.
Simțind probabil că discuția luase un caracter prea grav pentru un salon, Vronski nu mai obiectă nimic, ci – cu intenția de a schimba vorba – zâmbi vesel și se întoarse spre doamne.
— Să încercăm acum, contesă, adăugă Vronski.
Dar Levin vroia să-și spună gândul până la capăt.
— Cred că această încercare a spiritiștilor de a-și explica minunile printr-o forță nouă, urmă el, este lucrul cel mai neizbutit. Ei vorbesc de-a dreptul despre o forță spirituală și vor s-o supună unor experiențe materiale.
Toată lumea aștepta ca Levin să isprăvească. El își dădu seama.
— Cred că dumneata ai fi un medium excelent, zise contesa Nordstone. Ești un entuziast.
Levin deschise gura, vru să adauge ceva, dar roși și nu mai spuse nimic.
— Vă rog să încercăm mesele, propuse Vronski. Prințesă, ne dați voie?
Vronski se ridică și începu să caute cu ochii o măsuță.
Kitty porni după o masă și, trecând prin fața lui Levin, îi întâlni privirea. Îl compătimea din toată inima, dar mai ales pentru nefericirea pe care ea însăși i-o pricinuise. „Dacă poți să mă ierți, iartă-mă, spunea privirea ei, sunt așa de fericită!” „Vă urăsc pe toți, și pe dumneata, și pe mine însumi”, răspundea privirea lui; și Levin puse mâna pe pălărie. Dar nu-i fu dat să poată pleca. Tocmai când se pregăteau toți să se așeze în jurul mesei, iar Levin era gata de plecare, intră bătrânul prinț, care, după ce salută doamnele, se îndreptă spre Levin.
— A! Începu el bucuros. Ai venit de mult? Nici nu știam că ești aici. Îmi pare foarte bine că ai venit.
Bătrânul prinț îl tutuia uneori pe Levin, iar alteori îi spunea dumneata. Acum îl îmbrățișa și, stând de vorbă cu el, nu-l luă în seamă pe Vronski, care se ridicase și aștepta în liniște ca prințul să-i spună și lui un cuvânt.
Kitty simți că, după cele întâmplate, Levin răbda cu greu amabilitatea bătrânului prinț. Mai văzu de asemenea răceala cu care tatăl său răspunse în cele din urmă la salutul lui Vronski și felul în care acesta se uita la prinț cu o prietenoasă nedumerire, căutând să înțeleagă și totuși neînțelegând cum putea să aibă cineva o atitudine dușmănoasă față de dânsul. Kitty roși.
— Prințule, lasă-ni-l pe Konstantin Dmitrici, zise contesa Nordstone. Vrem să facem o experiență.
— Ce experiență? Să învârtiți mesele? Vă rog să mă iertați, doamnelor și domnilor; dar după mine e mai distractiv jocul cu inelul, răspunse bătrânul prinț și se uită la Vronski, bănuind că el dăduse această idee. Jocul cu inelul are cel puțin oarecare sens.
Vronski se uită mirat la prinț, cu o privire fixă; apoi, abia zâmbind, începu îndată să vorbească cu contesa Nordstone despre un mare bal, care trebuia să aibă loc peste o săptămână.
— Sper ca vii și dumneata?! O întrebă Vronski pe Kitty.
De îndată ce bătrânul prinț se întoarse în altă parte, Levin ieși neobservat. Ultima impresie păstrată de el din seara aceea era fața zâmbitoare, fericită a lui Kitty, care răspundea ceva la întrebarea lui Vronski în legătură cu balul.
XV.
După ce se isprăvi serata, Kitty povesti mamei sale convorbirea avută cu Levin și, cu toate că-i era milă de dânsul, se bucura la gândul că fusese cerută în căsătorie. N-avea nici o îndoială că se purtase așa cum se cuvenea. În pat însă, Kitty nu putu să adoarmă mult timp. O imagine o urmărea necontenit: chipul lui Levin cu sprâncenele încruntate, pe sub care ochii săi buni priveau trist, posomorât, în timp ce-l asculta pe tatăl său și se uita când la ea, când la Vronski. Și-i era atât de milă de el, încât o podidiră lacrimile. Se gândi însă îndată la acela pentru care-l jertfise, și-i veni numaidecât în minte fața lui bărbătească, energică, își aminti de calmul plin de noblețe al lui Vronski și de bunătatea sa față de toți cei din jur. Își aduse aminte cum o iubea acela care-i era atât de drag… inima i se umplu iarăși de bucurie și-și culcă obrazul pe pernă cu un zâmbet de fericire pe buze. „Păcat, îmi pare rău, dar ce să fac? N-am nici o vină!” își zise Kitty. O voce lăuntrică îi spunea însă cu totul altceva. Nu știa de ce trebuia să se căiască: pentru că-l atrăsese sau pentru să-l respinsese pe Levin? Fericirea îi era otrăvită de îndoieli. „Doamne, miluiește-ne, Doamne, miluiește-ne, Doamne, miluiește-ne!” îngână ea până adormi.
Între timp, jos, în micul birou al prințului se petrecea între părinți, din pricina fetei favorite, una din scenele care se repetau atât de des.
— Ce e? Uite ce e! strigă prințul dând din mâini și strângându-și brusc halatul căptușit cu blană de veveriță. Asta e: n-ai mândrie, nici demnitate. Faci fata de râs și o nenorocești cu pețitul ăsta ticălos și prostesc.
— Dar ce-am făcut, pentru numele lui Dumnezeu! răspunse prințesa, gata să izbucnească în plâns.
Mulțumită și fericită după convorbirea cu fiică-sa, prințesa venise ca de obicei la bărbatul ei să-i ureze noapte bună și, deși n-avusese de gând să-i vorbească despre propunerea lui Levin și despre refuzul lui Kitty, făcuse totuși soțului o aluzie că lucrurile cu Vronski îi păreau ca și împlinite, totul urmând a fi încheiat de îndată ce va sosi mama lui. Auzind vorbele acestea, prințul sări ca ars și începu să rostească pe un ton ridicat cuvinte grele:
— Ce-ai făcut? Uite ce: mai întâi ademenești un mire… întreaga Moscovă are să vorbească, și pe bună dreptate. Dacă organizezi serate, atunci invită pe toată lumea, nu numai pe mirii anume aleși. Poftește pe toți filfizonii ăștia (așa îi numea prințul pe tinerii din societatea moscovită), angajează un pianist și lasă-i să danseze. Dar sa nu-mi faci ca azi: chemi mirii pentru codoșlâc. Mi-a fost scârbă, da, scârbă, de ce-am văzut. Dar dumneata ți-ai ajuns scopul și ai sucit capul fetișcanei. Levin e un om de o mie de ori mai bun. Celălalt e un filfizon din Petersburg, din aceia croiți în serie, pe același calapod – nu fac două parale! Chiar dacă ar fi prinț de sânge, fata mea n-are nevoie de dânsul.
— Dar ce-am făcut?
— Ai… începu mânios prințul.
— Știu eu că dacă te-aș asculta pe tine, îl întrerupse prințesa, nu ne-am mărita fata niciodată. Dacă-i așa, mai bine am pleca la țară.
— Chiar că ar fi mai bine să plecăm.
— Dar stai puțin. Crezi că umblu după el? De loc! E un băiat foarte bun… s-a îndrăgostit de Kitty și mi se pare că și ea…
— Da, ți se pare! Dar dacă fata se îndrăgostește de-a binelea și lui îi arde de însurătoare ca și mie? Ah, să nu-l mai văd în ochi! „Ah, spiritism, ah. Nisa… ah, la bal!”… Și prințul, imitându-și, chipurile, soția, făcea câte o reverență la fiecare cuvânt. Dar dacă, să zicem, am nenoroci-o pe Katenka, dacă într-adevăr l-ar lua în serios…
— Ce te face să crezi asta?
— Nu cred, știu. De aceea avem noi bărbații ochi, și nu femeile. Văd un bărbat care are intenții serioase, ăsta-i Levin. Și mai văd un sticlete, ca ușuraticul acela împopoțonat, care nu caută decât distracții.
— Þie, dacă-ți intră ceva în cap…
— Ai să-ți aduci aminte de vorbele mele, dar prea târziu, cum s-a întâmplat și cu Dașenka.
— Bine, bine, să nu mai vorbim de asta, îl opri prințesa, amintindu-și de nefericita Dolly.
— Foarte bine, noapte bună!
După ce se binecuvântară reciproc și după ce se sărutară, soții se despărțiră, simțind însă că fiecare rămăsese cu părerile sale.
La început, prințesa avea o nestrămutată convingere că în seara aceea se hotărâse soarta lui Kitty, neîndoindu-se de loc de intențiile lui Vronski. Dar cuvintele soțului o tulburară adânc. Când se întoarse în odaia ei, prințesa – întocmai ca și Kitty – repetă de câteva ori în gând, îngrozită de viitorul necunoscut: „Doamne, miluiește-ne, Doamne, miluiește-ne, Doamne, miluiește-ne!”
XVI.
Vronski nu cunoscuse niciodată viața de familie. Mama sa fusese în tinerețe vestită în societate pentru frumusețea și farmecul ei și avusese în timpul căsătoriei, și mai ales după aceea, multe aventuri, cunoscute de toată lumea. El aproape că nu-și aducea aminte de tatăl său. Fusese crescut în Corpul pajilor12.
Ieșind din școală, foarte tânăr și strălucit ofițer, Vronski intrase de la început în cercul unor militari bogați din Petersburg. Deși frecventa uneori înalta societate a capitalei, toate aventurile sale amoroase se petreceau în afara acestei lumi.
La Moscova, pentru întâia oară, după viața luxoasă dar falsă de la Petersburg, Vronski simți farmecul apropierii de o fată de societate, drăguță și nevinovată, care se îndrăgostise de dânsul. Nici prin gând nu-i trecea că s-ar putea strecura ceva rău în relațiile lui cu Kitty. Dansa la baluri mai mult cu ea. O vizita acasă. Vorbea cu dânsa ceea ce se vorbește de obicei în societate, adică fel de fel de fleacuri… dar fleacuri cărora el le dădea, fără voie, un înțeles deosebit pentru ea. Deși nu-i spusese nimic ce n-ar fi putut fi rostit față de toată lumea, Vronski simțea că fata se atașa tot mai mult de el. Și cu cât simțea mai bine acest lucru, cu atât plăcerea lui era mai mare, iar sentimentul său pentru dânsa era mai duios. El nu știa că felul de a se purta față de Kitty avea un nume – ademenire de fete, fără intenție de căsătorie – și că această ademenire este una din faptele cele mai urâte, obișnuite în cercul tinerilor străluciți ca dânsul. I se părea că el, cel dintâi, descoperise plăcerea aceasta și era încântat de descoperirea lui.
Dacă ar fi putut auzi discuția dintre părinții lui Kitty în seara aceea, dacă ar fi fost în stare să judece lucrurile din punctul de vedere al familiei și ar fi aflat că Kitty ar fi nenorocită dacă nu s-ar însura cu ea, el ar fi rămas uimit și nu i-ar fi venit să creadă. Nu-și putea de loc închipui că ceea ce-i făcea o mare și deosebită plăcere, atât lui cât și mai cu seamă ei, ar putea fi ceva rău. Cu atât mai puțin îi trecea prin minte că trebuie să se însoare.
Niciodată nu se gândise serios la posibilitatea unei căsătorii. Nu numai că nu-i plăcea viața de familie, dar – după părerea generală a cercului de burlaci în care trăia – familia, și mai ales soțul, i se părea ceva străin, ostil și, în primul rând, ridicol.
Deși nici nu bănuia ce vorbiseră părinții fetei, Vronski simți, plecând atunci, seara, de la familia Șcerbațki, că tainica legătură sufletească dintre dânsul și Kitty se adâncise în seara aceea atât de mult, încât trebuia neapărat să ia o hotărâre. Dar ce anume trebuia să hotărască, asta nu-l mai tăia capul.
„Tocmai ăsta e farmecul, își zise el, plecând de la familia Șcerbațki stăpânit de un sentiment plăcut de puritate și de prospețime, datorită în parte și faptului că nu fumase toată seara, și cuprins totodată de un nou sentiment de duioșie, născut din dragostea sa pentru dânsul. Tocmai aici e farmecul, că n-am spus nimic – nici eu, nici ea, dar ne-am înțeles atât de bine unul cu altul în convorbirea tainică a privirilor și a intonațiilor, încât astăzi mi-a mărturisit mai lămurit decât oricând că mă iubește. Și ce drăguț, ce simplu și, mai ales, cu câtă încredere! Eu însumi mă simt mai bun și mai curat! Simt că am inimă și ceva bun în mine. Ochii aceia frumoși, îndrăgostiți! Când mi-a spus: Foarte mult… Ei și? Nu face nimic. Sunt bucuros; e bucuroasă și ea.” Și Vronski începu să se gândească unde să se mai ducă în seara aceea.
Trecu în revistă locurile unde s-ar fi putut duce. „La club? O partidă de bezig? Un pahar de șampanie băut cu Ignatov? Nu, nu mă duc. La Château des fleurs îl găsesc pe Oblonski; acolo sunt cuplete, cancan… Nu, m-am săturat. Tocmai de asta mi-e dragă familia Șcerbațki – mă face mai bun. Mai bine hai acasă.”
Vronski porni de-a dreptul spre camera lui de la „Dussot”, porunci să i se servească masa, se dezbrăcă și, cum puse capul pe pernă, se cufundă ca de obicei într-un somn adânc și liniștit.
XVII.
A doua zi, la unsprezece dimineața, Vronski plecă la gară să-și întâmpine mama, care urma să sosească cu trenul de Petersburg. Pe prima treaptă a scării mari de la gară, se întâlni cu Oblonski. Acesta își aștepta sora, care trebuia să vină cu același tren.
— Ah! Excelență! Strigă Oblonski. Pe cine aștepți?
— Pe mama, răspunse Vronski, zâmbind ca toată lumea care se întâlnea cu Oblonski. Îi strânse mâna și amândoi urcară împreună scara. Vine azi de la Petersburg.
— Te-am așteptat până la două. Unde te-ai dus de la Șcerbațki?
— Acasă, zise Vronski. Trebuie să recunosc… eram așa de bine dispus ieri după plecarea de la Șcerbațki, încât n-am mai avut chef să mă duc nicăieri.
— Caii nărăvași, pursânge, îi cunosc după dangale, iar pe-ndrăgostitul tânăr, după ochii dumisale”, declamă Stepan Arkadici, exact cum recitase în ajun lui Levin.
Vronski zâmbi, ca și cum n-ar fi tăgăduit, dar schimbă numaidecât vorba.
— Dar tu pe cine aștepți? Îl întrebă Vronski.
— Eu? O femeie frumoasă.
— Așaa!
— Honni soit qui mal y pense!13 Pe sora mea, Anna.
— A, pe doamna Karenina? Zise Vronski.
— O cunoști?
— Mi se pare ca da. Adică nu… la drept vorbind, nu-mi mai aduc aminte, răspunse distrat Vronski, căruia numele Karenin îi evocă o persoana afectata și plictisitoare.
— Dar pe Alexei Alexandrovici, celebrul meu cumnat, probabil că-l cunoști. Toată lumea îl știe.
— Îl cunosc după reputație și din vedere. Știu că e un om inteligent, învățat și, pare-mi-se, religios… Dar, știi, eu nu pot să judec, not în my line14, încheie Vronski.
— Da, e un om extraordinar… puțin cam conservator, dar e foarte cumsecade, spuse Stepan Arkadici, foarte cumsecade.
— Cu atât mai bine pentru dânsul, zise Vronski zâmbind. Ah, aici erai? Spuse el unui lacheu înalt și bătrân, slujitorul mamei sale, care stătea lângă ușă. Intră!
În ultimul timp, Vronski simțea o deosebită simpatie pentru Oblonski, nu numai din pricina farmecului acestuia, recunoscut de toată lumea, ci și fiindcă Stepan Arkadici era înrudit de aproape cu Kitty.
— Ei, ce zici? Organizăm duminică un supeu în cinstea stelei noastre? Îl întrebă Vronski și-l luă, zâmbind, de braț.
— Negreșit. Eu fac lista de subscripție. Ah, l-ai cunoscut aseară pe prietenul meu Levin? Îl întrebă Stepan Arkadici.
— Cum să nu! Dar a plecat repede.
— E un băiat simpatic, urmă Oblonski. Nu-i așa?
— Nu știu, răspunse Vronski. Oare de ce toți moscoviții… afară, bineînțeles de acela cu care vorbesc, adăugă el glumeț, au ceva tăios în fire? Sunt veșnic puși pe ceartă, se supără ușor și parcă vor să dea lecții.
— Ai dreptate, așa-i… zise Stepan Arkadici râzând cu poftă.
— Vine curând trenul? Întrebă Vronski pe un slujbaș de la Căile ferate.
— Sosește acum, răspunse slujbașul.
Apropierea trenului se simțea, din ce în ce mai mult, după forfota pregătirilor din stație, fuga de ici-colo a hamalilor, apariția jandarmilor și a slujbașilor, ca și după sosirea celor ce așteptau pe cineva. Prin ceața geroasă se zăreau muncitori în scurte îmblănite și cu pâslari mari, trecând peste șinele care se întretăiați, în depărtare, pe linii, se auzea șuieratul locomotivei și cutremurarea pricinuită de acea greutate masivă care se apropia.
— Nu, urmă Stepan Arkadici, care vroia neapărat să-i povestească lui Vronski despre intențiile lui Levin cu privire la Kitty. Nu, nu l-ai apreciat just pe Levin al meu. E un om foarte nervos și uneori chiar urâcios. În schimb, alteori e foarte drăguț. E o fire deschisă, cinstită. Are o inimă de aur. Ieri însă a avut anumite motive, urmă el cu un zâmbet plin de înțeles, uitând cu totul sentimentul de sinceră simpatie pe care-l avusese în ajun pentru prietenul său Levin și pe care-l simțea acum pentru Vronski. Da. A avut motive să fie foarte fericit ori foarte nenorocit.
Vronski se opri și întrebă de-a dreptul.
— Cum adică? Nu cumva a cerut aseară mâna cumnatei tale?
— Poate, răspunse Stepan Arkadici. Cum așa ceva mi s-a părut ieri. Da! Dacă a plecat devreme și daca era și indispus, asta trebuie să fie… E îndrăgostit de mult. Îmi pare rău, foarte rău, pentru dânsul.
— Așa!… în treacăt fie spus, cred că ea ar avea dreptul la o partidă mai bună, zise Vronski și, îndreptându-și umerii, începu să se plimbe din nou. De altfel, nici nu-l cunosc bine, adăugă el. Da, neplăcută situație! De aceea cei mai mulți preferă să aibă de-a face cu femei de moravuri ușoare. Eșecul pe lângă ele arată numai că n-ai destui bani, pe când aici îți pui în joc demnitatea. Dar iată și trenul!
Într-adevăr, în depărtare se auzea fluieratul locomotivei. Peste câteva clipe, peronul se cutremură. Locomotiva trecu aruncând aburi, care din pricina gerului se lăsau în jos. Pârghia roții din mijloc cobora și se-ntindea încet, în cadență. Cu capul înfofolit, mecanicul – plin de promoroacă – salută lumea. După tender, vagonul de bagaje, ca un câine care schelălăia, trecu din ce în ce mai încet, cutremurând tot mai puternic peronul. În sfârșit se iviră și vagoanele de pasageri, care se opriră cu o ușoară smucitură.
Un conductor fercheș sări din mers, dând un semnal cu fluierul. După el începură să coboare, câte unul, călătorii nerăbdători: un ofițer din gardă, țanțoș, care privea sever în juru-i; un negustoraș neastâmpărat, cu un geamantan, zâmbind vesel; un mujic cu o traistă în spate.
Vronski stătea alături de Stepan Arkadici și cerceta vagoanele și pe pasagerii care coborau, uitând-o cu totul pe maică-sa. Ceea ce aflase adineauri despre Kitty îl tulburase și-l măgulise. Pieptul i se umfla fără voie. Ochii îi străluceau. Se simțea învingător.
— Contesa Vronski se află în compartimentul acesta, anunță fercheșul conductor, apropiindu-se de Vronski.
Cuvintele conductorului îl treziră și-l siliră să-și aducă aminte de maică-sa, pe care venise s-o întâmpine. În fundul sufletului, Vronski – deși nu-și dădea seama – nu-și respecta mama și n-o iubea! Dar, după concepția societății în care trăia și după educația lui, nici nu-și putea închipui altă purtare față de ea decât o atitudine foarte supusă și foarte respectuoasă, care era cu atât mai plină de supunere și de respect, în exterior, cu cât în inima lui o stima și o iubea mai puțin.
XVIII.
Vronski îl urmă pe conductor în vagon; dar se opri la intrarea compartimentului ca să facă loc unei doamne care tocmai ieșea. Cu simțul obișnuit al omului de societate, el înțelese, dintr-o singură privire aruncată asupra acestei doamne, că ca făcea parte din cea mai înaltă societate. Își ceru iertare și intră în vagon. Simți însă dorința s-o mai privească o dată, nu din pricina frumuseții, nici a distincției și grației firești ce se răsfrângeau din întreaga-i ființă, ci fiindcă în expresia feței sale frumoase, în clipa când trecu pe lângă dânsul era ceva deosebit de gingaș și de mângâietor. Când își întoarse capul, și-l întoarse și ea. Ochii săi strălucitori, cenușii, care păreau negri din pricina genelor dese, se opriră prietenos și atent pe chipul lui, ca și cum ar fi încercat să-l recunoască și, numaidecât, se îndreptară asupra mulțimii în mișcare, căutând parcă pe cineva. În această scurtă privire, Vronski avu timpul să prindă vioiciunea stăpânită care-i scapără pe față, trecând de la ochii strălucitori la zâmbetul abia văzut ce-i arcuia buzele rumene. Părea că în toată ființa i se revărsa un prisos de simțire, care înflorea fără voie în lucirile ochilor ori într-un surâs. Ea căută să-și stingă lumina prea vie din ochi, dar aceasta nu contenea de a-i lumina zâmbetul abia simțit, fără știrea ei.
Vronski intră în vagon. Maică-sa, o bătrânică uscățivă, cu ochi negri și cu cârlionți, privindu-și fiul printre gene, schiță un surâs cu buzele-i subțiri. După ce se ridică de pe canapea și încredința cameristei sacul de voiaj, contesa Vronski întinse fiului său o mână mică, uscată și, ridicându-i capul înclinat pe mâna ei, îl sărută pe obraji.
— Ai primit telegrama? Ești sănătos? Slavă Domnului!
— Ai călătorit bine? Întrebă Vronski și se așeză lângă dânsa trăgând cu urechea la glasul feminin de după ușă. Știa că era vocea doamnei cu care se întâlnise la intrare.
— Totuși, nu sunt de părerea dumitale, spunea glasul acela.
— E părerea unui locuitor din Petersburg, doamnă.
— Nu părerea unui locuitor din Petersburg, ci părerea unei femei, răspunse ea.
— Și acum, dă-mi voie să-ți sărut mâna.
— La revedere, Ivan Petrovici. Vezi, te rog, dacă fratele meu nu e pe acolo și trimite-l la mine, adăugă din ușă doamna și intră iarăși în compartiment.
— Ei? Þi-ai găsit fratele? Întrebă contesa Vronski pe tânăra doamnă.
Vronski înțelese atunci că aceasta era Karenina.
— Fratele dumneavoastră e aici, spuse el ridicându-se. Iertați-mă că nu v-am recunoscut; dar cunoștința noastră a fost atât de scurtă, urmă Vronski, înclinându-se, încât desigur că nici nu vă mai amintiți de mine.
— O, nu, v-aș fi recunoscut, fiindcă aproape tot drumul s-a vorbit numai de dumneavoastră, răspunse ea, lăsând în sfârșit să se reverse într-un zâmbet însuflețirea-i năvalnică. Dar fratele meu tot n-a venit.
— Cheamă-l, Alioșa, zise bătrâna contesă.
Vronski coborî pe peron și strigă:
— Oblonski! Aici!
Dar Karenina nu-și mai așteptă fratele, ci – cum îl văzu – coborî din vagon cu pași hotărâți și ușori. De îndată ce Stepan Arkadici se apropie de ea, Karenina, cu o mișcare ce-l surprinse pe Vronski prin siguranță și grație, îl cuprinse pe fratele său cu brațul stâng de gât, îl trase repede spre dânsa și-l sărută cu putere. Vronski o privea mereu și zâmbea fără să știe de ce. Aducându-și aminte că-l aștepta maică-sa, se urcă iarăși în vagon.
— Nu-i așa că-i foarte drăguță? Îl întrebă contesa, gândindu-se la Karenina. Bărbatul ei a urcat-o în compartimentul meu. Mi-a părut foarte bine. Am vorbit tot drumul. Dar tu? Se spune că… vous filez le parfait amour. Tant mieux, mon cher, tant mieux.15
— Nu știu la ce faci aluzie, maman, răspunse rece fiul. Ce zici, maman? Mergem?
Karenina intră din nou în vagon, ca să-și ia rămas bun de la contesă.
— Și așa, contesă, v-ați întâlnit cu fiul domniei-voastre, iar eu cu fratele meu, rosti vesel Karenina. Am dat de fundul sacului meu cu povestiri. Nici n-aș fi avut ce să vă mai istorisesc.
— Ah, nu, zise contesa luând-o de braț. Cu dumneata aș putea face ocolul pământului și nu m-aș plictisi. Ești una dintre acele persoane simpatice, cu care-ți place și să vorbești, dar să și taci. Cât despre fiul dumitale, te rog să nu te mai gândești la dânsul. E cu neputință să nu vă despărțiți niciodată.
Karenina stătea nemișcată, foarte dreaptă. Numai ochii îi zâmbeau.
— Anna Arkadievna, explică contesa fiului său, are un băiețel, mi se pare de opt ani. Nu s-a despărțit niciodată de el și e foarte necăjită că a trebuit să-l lase singur.
— Da, am vorbit tot timpul cu contesa: ea, despre fiul ei, și eu, despre al meu, urmă Karenina; și iarăși zâmbetul îi lumină fața – un zâmbet duios, care-l învălui pe Vronski.
— Fără îndoială că v-ați plictisit bine, zise Vronski, prinzând numaidecât din zbor această minge a cochetăriei pe care i-o aruncase Karenina.
Dar ea nu vroia probabil să urmeze convorbirea pe acest ton. De aceea se întoarse către bătrâna contesă:
— Vă mulțumesc foarte mult. Nici n-am băgat de seamă cum a trecut ziua de ieri. La revedere, contesă.
— La revedere, draga mea, răspunse contesa. Dă-mi voie să-ți sărut obrăjorul frumos. Dă-mi voie să-ți spun pe față, ca o bătrână ce sunt, că te-am îndrăgit.
Oricât de convențională ar fi fost fraza asta, Karenina păru s-o creadă spusă din suflet și se bucură. Roși, se aplecă ușor, întinse obrazul spre buzele contesei, apoi își îndreptă din nou trupul și, cu același zâmbet care-i juca pe buze și-n ochi, întinse mâna lui Vronski. Acesta îi strânse mâna mică și se bucură ca de o deosebită favoare de gestul energic al Kareninei, care-i scutură mâna puternic și fără sfială.
Anna Arkadievna ieși cu pași repezi, care-i purtau uimitor de sprinten trupul frumos împlinit.
— E foarte drăguță, zise bătrâna.
Fiul se gândea la același lucru. O însoți cu privirea până când silueta-i grațioasă i se șterse din vedere și un zâmbet îi rămase întipărit pe față. O văzu pe fereastră cum se apropie de fratele său, cum își puse mâna pe mâna lui și cum începu să-i spună ceva cu însuflețire, ceva care n-avea desigur nici o legătură cu dânsul, Vronski, ceea ce-i păru supărător.
— Ce zici, maman? Ești perfect sănătoasă? Repetă Vronski întrebarea către maică-sa.
— Totu-i bine, minunat. Alexandr e cât se poate de drăguț. Marie s-a făcut foarte frumoasă. E tare nostimă.
Contesa începu să vorbească din nou despre ceea ce o interesa mai mult: botezul nepotului său, pentru care se dusese la Petersburg, și despre deosebita favoare a țarului față de fiul ei cel mai mare.
— Uite-l și pe Lavrenti! Exclamă Vronski, uitându-se pe fereastră. Să mergem, dacă vrei.
Bătrânul majordom, care o însoțea pe contesă, intră în vagon ca s-o anunțe că totul era gata. Contesa se ridică, pregătindu-se să coboare.
— Haidem! Acum e puțină lume, zise Vronski. Fata luă sacul de voiaj și cățelul, iar majordomul și hamalul – celelalte bagaje. Vronski dădu mamei brațul. Dar când coborâră cu toții din vagon, câțiva oameni cu fața înspăimântată trecură deodată în fugă pe dinaintea lor. Alerga și șeful gării cu șapca lui de culoare țipătoare. Se petrecuse ceva neașteptat. Lumea de lângă tren se dădea repede îndărăt.
— Ce e? Ce e? Unde? S-a aruncat? L-a tăiat trenul? Se auzea strigând în grupurile celor ce treceau prin fața lor.
Stepan Arkadici, la braț cu sora sa, amândoi cu fețele speriate, se întoarseră și se opriră la scara vagonului, ocolind mulțimea.
Doamnele se urcară în vagon, iar Vronski și Stepan Arkadici se îndreptară spre locul unde era adunată mulțimea, ca să afle amănunte despre nenorocire.
Un paznic, beat sau cu capul prea încotoșmănat din pricina gerului aspru, nu auzise zgomotul trenului, care manevra de-a-ndăratelea, și fusese călcat.
Chiar înainte de a se fi întors Vronski și Stepan Arkadici, doamnele aflaseră de la majordom aceste amănunte.
Oblonski și Vronski văzuseră cadavrul desfigurat. Stepan Arkadici părea adânc zdruncinat. Avea fața crispată și era parca gata-gata să plângă.
— Ah, ce grozăvie! Of, Anna, dacă l-ai fi văzut! Ce grozăvie! Repeta el.
Vronski tăcea. Fața lui frumoasă era gravă, dar nu trăda nici o emoție.
— Ah, dacă l-ați fi văzut, contesă, urmă Stepan Oblonski. Era acolo și nevasta sa… Te apuca groaza uitându-te la ea. S-a aruncat peste cadavru. Se spune că mortul întreținea o familie numeroasă. Ce grozăvie!
— Nu s-ar putea face ceva pentru dânsa? Întrebă doamna Karenin cu o șoaptă sugrumată de emoție.
Vronski o privi și coborî numaidecât din vagon.
— Vin îndată, maman, adăugă el din ușă.
Când se întoarse, peste câteva minute, Stepan Arkadici vorbea cu contesa despre o nouă cântăreață; aceasta, nerăbdătoare, întorcea mereu capul spre ușă, așteptându-și fiul.
— Haidem, zise Vronski intrând.
Coborâră împreună. Vronski pășea alături de maică-sa. În urmă veneau Karenina cu fratele ei. La ieșire îi ajunse din urmă șeful stației, care se apropie de Vronski.
— I-ați înmânat ajutorului meu două sute de ruble. Fiți bun și precizați, cui îi destinați?
— Văduvei, răspunse Vronski, ridicând din umeri. Nu înțeleg de ce mă mai întrebați.
— Dumneata i-ai dat? Strigă Oblonski din urmă și, strângând mâna surorii sale, adăugă: Foarte frumos, foarte frumos! Nu-i așa că-i băiat simpatic? Respectele mele, contesă!
Oblonski și sora sa, care-și căuta camerista, se opriseră puțin pe loc. Când ieșiră din gară, cupeul familiei Vronski plecase. Pasagerii sosiți vorbeau încă despre cele întâmplate.
— Ce moarte îngrozitoare! Exclamă un domn trecând prin fața lor. Se spune că l-a tăiat în două.
— Dimpotrivă, cred că-i moartea cea mai ușoară, e fulgerătoare, spuse un altul.
— Mă mir că nu se iau măsuri, adăugă un al treilea. Karenina se urcă în cupeu. Stepan Arkadici văzu cu mirare că surorii sale îi tremurau buzele și că de-abia își stăpânea lacrimile.
— Ce-i cu tine, Anna? O întrebă el după ce străbătură câteva sute de stânjeni.
— Semn rău, răspunse Karenina.
— Fleacuri, zise Stepan Arkadici. Bine că ai venit. Ãsta-i lucrul principal. Nici nu-ți închipui câte nădejdi îmi pun în tine!
— Îl cunoști de mult pe Vronski? Îl întrebă Anna.
— Da. Știi, sperăm că are să se însoare cu Kitty.
— Da? Spuse încet Anna. Și acum să vorbim despre tine, adăugă ea, scuturându-și capul ca și cum ar fi vrut să alunge niște gânduri de prisos, supărătoare… Hai să stăm de vorbă despre treburile tale. Þi-am primit scrisoarea și iată-mă!
— Da. Toată nădejdea mi-e în tine.
— Hai, povestește-mi totul.
Și Stepan Arkadici începu să istorisească. Ajungând în dreptul casei, el o ajută pe Anna să coboare, oftă, îi strânse mâna și plecă la serviciu.
XIX.
Când intră Anna, Dolly stătea așezată în salonaș cu un băiețel blond și dolofan, care semăna de pe acum leit cu tatăl său, și-l asculta la lecția de franceză. Băiatul citea și în același timp răsucea un nasture de la bluză, care abia se mai ținea, căutând să-l rupă. Mama îi dădu de câteva ori mâna la o parte, dar mânuța grăsulie se agăța iarăși de nasture. Mama îl rupse și-l puse în buzunar.
— Stai liniștit cu mâinile, Grișa, zise Dolly și-și reluă lucrul, o cuvertură începută de mult, de care se apuca totdeauna în ceasurile grele.
Împletea nervos, trecând ochiurile pe andrea și numărându-le. Deși îi spusese soțului în ajun că n-o interesa de loc sosirea surorii acestuia, Dolly pregătise totul pentru primirea ei și, tulburată, își aștepta cumnata.
Zdrobită, copleșită de durere, Dolly nu uită totuși că Anna, cumnata sa, era soția unui înalt personaj din Petersburg și une grande dame a capitalei. De aceea Dolly, trecând peste prima-i hotărâre, cum își anunțase soțul, ținuse seama, adică, nu uitase că-i va sosi cumnata. „La urma urmei, Anna n-are nici o vină, se gândi Dolly. N-am auzit despre ea decât lucruri foarte bune. Și, în ceea ce mă privește, am găsit la dânsa numai dragoste și prietenie.” E adevărat că, pe cât își aducea aminte, atmosfera casei Karenin de la Petersburg nu-i făcuse o impresie plăcută. I se păruse că viața lor de familie avea ceva fals. „Dar de ce să n-o primesc? Numai de nu i-ar trece prin cap să mă consoleze! Se gândea Dolly. Toate mângâierile, sfaturile și iertarea după morala creștină le-am gândit și eu de o mie de ori, știu câte parale fac.”
Dolly își petrecuse ultimele zile singură, numai cu copiii. Nu vroia să vorbească despre durerea ei și, totuși, purtând în suflet suferința asta, nu putea vorbi despre altceva. Știa că, într-un fel sau altul, îi va spune Annei totul. Uneori o bucura gândul că-și va deschide inima. Alteori o înciuda faptul că va trebui să vorbească despre umilința sa cu ea, sora lui, și va trebui să asculte argumentele-i ticluite dinainte, ca s-o liniștească și s-o mângâie.
Cum se întâmplă adesea, Dolly – uitându-se mereu la ceas și așteptând-o în fiecare moment – scăpa tocmai clipa sosirii sale; nu auzi nici soneria.
Foșnetul rochiei și zgomotul pașilor ușori la ușă o făcură să-și întoarcă deodată capul. Și pe fața ei chinuită se zugrăvi fără voie mai mult mirarea decât bucuria. Se ridică în picioare și-și îmbrățișa cumnata.
— Cum? Ai și sosit? Zise Dolly sărutând-o.
— Dolly, îmi pare așa de bine că te văd!
— Și mie-mi pare bine, spuse Dolly, zâmbind slab și căutând să ghicească după expresia feței sale, dacă Anna știa ori nu ceva despre nenorocirea ei. „Știe, fără îndoială”, se gândi Daria, citind pe chipul Annei compătimirea. Ei, hai să te duc în camera ta, urmă ea, căutând să amâne cât mai mult clipa explicației.
— Ãsta-i Grișa? Doamne, ce mare s-a făcut! Exclamă Anna. Apoi, după ce-l sărută, fără să-și ia ochii de la Dolly, se opri și roși. Te rog, lasă, mai bine să stăm aici.
Își scoase șalul și pălăria de care se agăță o șuviță a părului său negru și cârlionțat; își scutură cu vioiciune capul ca să-și desprindă părul.
— Strălucești de sănătate și de fericire! Spuse Dolly aproape cu invidie.
— Fu?… Da… răspunse Anna. Doamne, asta-i Tania! E de-o seamă cu Serioja al meu, se întoarse ea către o fetiță care intrase în fugă. O luă în brațe și o sărută. Vai, ce fetiță frumoasă! O minune! Arată-mi-i pe toți.
Le spuse pe nume. Își aduse aminte nu numai de numele lor, dar și de anul, luna nașterii, caracterul și de bolile tuturor copiilor. Și Dolly fu foarte înduioșată de acest lucru.
— Atunci să mergem la ei, hotărî Dolly. Păcat ca Vasca doarme!
După ce văzură copiii, amândouă se așezară singure în salon, la cafea. Anna trase tava spre dânsa, apoi o dădu la o parte.
— Dolly, începu Anna, Stiva mi-a spus totul.
Daria Alexandrovna o privi rece. Se aștepta la cuvinte de prefăcută compătimire. Dar Anna nu-i spuse așa ceva.
— Dolly, scumpa mea, urmă Anna. Nu vreau să-ți vorbesc în numele lui, nici să te mângâi. Asta nu se poate! Dar, scumpa mea, mă doare pentru tine, mă doare în suflet!
Și lacrimile izbucniră deodată printre genele dese ale ochilor săi strălucitori. Se așeză mai aproape de cumnata ei și îi luă mâna în mâna-i mică și energică. Dolly nu se feri, dar fața sa nu-și schimbă expresia rece. Îi spuse:
— Nu mă poți mângâia. Totu-i pierdut după cele întâmplate. Totul s-a sfârșit.
Și, cum rosti cuvintele acestea, expresia feței i se îmblânzi. Anna ridică mâna uscată, slabă a lui Dolly. O sărută și-i șopti:
— Dar ce e de făcut, Dolly? Ce-i de făcut? Cum s-ar putea ieși mai bine din situația asta îngrozitoare? Iată la ce trebuie să te gândești.
— Totul s-a sfârșit, zise Dolly, înțelege-mă; însă partea cea mai rea e că nu-l pot părăsi. Mă leagă copiii. Dar nu mai pot trăi cu dânsul. Mi-e silă să-l văd.
— Dolly, drăguța mea, el mi-a spus tot, dar vreau să te ascult și pe tine. Povestește-mi totul.
Daria Alexandrovna o privi întrebător. Fața Annei exprima o sinceră compătimire și dragoste.
— Bine, încuviință brusc Dolly; am să-ți povestesc totul de la început. Tu știi cum m-am măritat. Cu educația dată de maman, eram nu numai naivă, ci proastă. Nu știam nimic. Se spune că bărbații își povestesc soțiilor viața lor dinainte. Dar Stiva… și se corectă, Stepan Arkadici… nu mi-a povestit nimic. N-ai să mă crezi, însă mi-am închipuit până acum că sunt singura femeie pe care a cunoscut-o. Am trăit așa opt ani. Înțelegi, nu numai că nu i-am bănuit niciodată necredința… dar socoteam acest lucru cu neputință. Și deodată, cu mentalitatea asta, îți închipui, am aflat toată grozăvia, toată murdăria… înțelegi, să fii pe deplin convinsă de fericirea ta și, deodată… urmă Dolly, stăpânindu-și hohotele de plâns, să găsești o scrisoare… o scrisoare de mâna sa către amanta lui, guvernanta copiilor noștri. E prea îngrozitor! Dolly își scoase repede batista și-și acoperi fața. Înțeleg o clipă de rătăcire, urmă ea după o scurtă tăcere, dar să mă înșele cu premeditare, cu vicleșug… și… cu cine? Să continue a fi bărbatul meu și al ei… asta-i înfiorător! Tu nu poți înțelege…
— Ba da, înțeleg! Înțeleg, dragă Dolly, înțeleg, zise Anna, strângându-i mâna.
— Crezi că el înțelege toată grozăvia situației mele? O întrebă Dolly. De loc. E mulțumit și fericit.
— Ah, nu! O întrerupse repede Anna. Îți face milă, e zdrobit de remușcări…
— Crezi că-i capabil de remușcări? Îi tăie vorba Dolly, privindu-și atent cumnata în față.
— Da, îl cunosc. N-am putut să-l privesc fără un sentiment de milă. Îl cunoaștem amândouă. E bun, dar e mândru. Și acum este atât de umilit! Știi ce m-a înduioșat mai mult? (Anna ghicise ceea ce putea s-o înduplece mai ales pe Dolly.) Îl chinuiesc două lucruri: îi e rușine de copii și apoi îl doare faptul că el, care te iubește… da, da, care te iubește mai mult decât orice pe lume – o opri ea repede pe Dolly, care vroia să protesteze – ți-a pricinuit o durere, te-a amărât. „Nu, nu, n-are să mă ierte”, repeta el într-una.
Îngândurată, Dolly se uita la cumnata sa, ascultându-i cuvintele.
— Înțeleg că e într-o situație penibilă. Vinovatul se simte mai prost decât victima, dacă își dă seama că toată nenorocirea se trage din vina lui, spuse Dolly. Dar cum să-l iert? Cum să-i mai fiu soție, după ea? Să trăiesc din nou cu dânsul ar fi un chin pentru mine, tocmai fiindcă mi-e scumpă dragostea mea trecută…
Hohote de plâns îi întrerupseră cuvintele.
Însă, parcă într-adins, ori de câte ori se potolea, Daria Alexandrovna începea să vorbească din nou tocmai despre ceea ce o înfuria.
— Ea e tânără și frumoasă, adăugă Dolly. Tu știi, Anna, cine mi-a mâncat tinerețea și frumusețea: el și copiii lui. Mi-am pus toată ființa în slujba lui. Slujba asta mi-a luat tot ce am avut. Și acum, firește, o ființă vulgară dar proaspătă îi place mai mult. Amândoi, fără îndoială, au vorbit de mine, sau – ceea ce ar fi și mai rău – poate m-au trecut sub tăcere. Mă înțelegi? Ochii i se aprinseră din nou de gelozie. După toate acestea, el are să-mi vorbească… îți închipui că am să-l cred? Niciodată! Nu! S-a sfârșit totul – tot ce-mi aducea mângâiere, tot ce era răsplata ostenelilor și a suferințelor mele… Ai să mă crezi? Adineauri făceam lecțiile cu Grișa. Înainte, asta era o bucurie pentru mine; astăzi e un chin. La ce folosesc strădania și munca mea? Ce rost au copiii? E groaznic! Sufletul mi s-a întors parcă dintr-o dată pe dos. În loc de dragoste și de duioșie pentru dânsul, n-am decât ură, da, ură. L-aș ucide și…
— Dolly, scumpa mea, te înțeleg, totuși nu te mai chinui! Ești așa de jignită, așa de revoltată, că multe lucruri le vezi altfel decât ar trebui.
Dolly se potoli. Amândouă tăcură câteva clipe.
— Ce să fac? Gândește-te, Anna, și ajută-mă! Eu m-am gândit în toate felurile, dar n-am ajuns la nimic.
Nici Anna nu știa ce să-i spună; inima ei răspundea de-a dreptul la orice cuvânt, la orice expresie de pe fața cumnatei sale.
— Să-ți spun ceva, rosti în sfârșit Anna. Eu sunt sora lui, îi cunosc caracterul și capacitatea de a uita totul (făcu un gest cu mâna spre frunte) – capacitatea asta de rătăcire, însă și de sincere remușcări. Azi nu-i vine să creadă, nu înțelege cum a putut face ceea ce a săvârșit.
— Ba da, înțelege, înțelege, o întrerupse Dolly. Dar eu… pe mine mă uiți… Crezi că-mi vine ușor?
— Stai puțin! Când mi-a vorbit el, trebuie să-ți mărturisesc că nu mi-am dat seama de toată grozăvia situației tale. Îl vedeam numai pe dânsul și familia distrusă. Îmi era milă de el. Dar după ce am vorbit cu tine, ca femeie, văd și altceva. Îți văd suferințele și nici nu-ți pot spune ce milă mi-e de tine. Totuși Dolly, drăguța mea, deși îți înțeleg suferințele, eu nu știu un lucru: nu știu… nu știu câtă dragoste mai ai în suflet pentru dânsul! Numai tu știi dacă-l mai iubești destul ca să-l poți ierta. Dacă poți – iartă-l!
— Nu, răspunse Dolly.
Anna îi curmă vorba, sărutându-i încă o dată mina.
— Cunosc lumea mai bine decât tine, zise ca. Îi cunosc pe oamenii de felul lui Stiva; știu cum privesc ei lucrurile! Spui că Stiva a vorbit cu ea despre tine… Nu se poate. Oamenii ăștia comit infidelități, dar căminul și soția sunt sfinte pentru ei. Nu știu cum, însă asemenea femei sunt disprețuite de dânșii. Ele nu le stingheresc familia. Ei trag o linie despărțitoare între familie și aceste femei. Eu una nu înțeleg asta, dar așa e…
— Da, totuși o săruta…
— Stai, Dolly, drăguța mea! Îl vedeam pe Stiva când era îndrăgostit de tine. Îmi aduc aminte de vremea când venea pe la noi și plângea, vorbind despre tine. Știu pe ce culme poetică te așeza. Și, pe măsură ce treceau anii trăiți împreună cu tine, te ridicai tot mai mult în ochii săi. Se întâmpla să-l luăm în râs, când Stiva adăuga la tot pasul: „Dolly e o femeie excepțională”. Avea pentru tine un cult – și-l mai are și acum. Pasiunea asta de acum n-a pornit însă din suflet.
— Dar dacă pornirea asta se repetă?
— N-are să se mai repete, după câte înțeleg…
— Însă tu ai ierta?
— Nu știu, nu pot să-mi dau seama… Ba da, pot, răspunse Anna după o clipă de gândire. Apoi, reprezentându-și situația și cumpănind-o în sinea ei, adăugă: Ba pot, pot, pot! Da, eu l-aș ierta; într-adevăr, n-aș mai fi aceeași, dar l-aș ierta, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.
— Bineînțeles, îi tăie repede vorba Dolly, ca și cum ar fi spus ceva la care se gândise de multe ori. Altfel n-ar mai fi iertare. Dacă ierți, iartă totul! Și acum, hai să te duc în odaia ta, încheie Dolly ridicându-se. Și, în timp ce mergeau, o îmbrățișa. Draga mea, îmi pare așa de bine că ai venit! Parcă mi s-a luat o piatră de pe inimă.
XX.
Anna rămase toată ziua acasă, adică la Oblonski. Nu primi pe nimeni, deși câțiva cunoscuți, care aflaseră de sosirea ei, veniseră chiar în acea zi s-o vadă. Petrecu întreaga dimineață cu Dolly și cu copiii. Trimise numai lui Stepan Arkadici un bilețel, chemându-l să vină neapărat la prânz acasă. „Vino, mare-i mila Domnului!” îi scrise ea.
Oblonski prânzi acasă. Toți luară parte la conversație, iar Dolly, vorbind cu dânsul, îl tutuia – ceea ce nu se mai întâmplase de la izbucnirea certei. În raporturile dintre soți stăruia aceeași înstrăinare, totuși problema despărțirii părea înlăturată, și Stepan Arkadici întrezărea posibilitatea unei explicații și a împăcării.
Îndată după masă veni Kitty. O cunoștea pe Anna Arkadievna, dar foarte puțin. Venise la sora sa nu fără oarecare teamă. Nu știa cum are s-o primească această doamnă din lumea mare a Petersburgului, pe care toți o lăudau așa de mult. Kitty îi plăcu însă Annei Arkadievna, lucru pe care-l simți numaidecât. Anna îi admira vădit frumusețea și tinerețea. Kitty nici nu apucă să-și dea seama când se trezi nu numai sub farmecul său, dar chiar îndrăgostită de dânsa, cum se îndrăgostesc adesea fetele tinere de doamne măritate, mai în vârstă decât ele. Anna nu amintea întru nimic pe doamnele de societate și nici nu părea să fie mama unui băiat de opt ani. După sprinteneala mișcărilor, prospețimea și vioiciunea chipului său, părea mai degrabă o fată de douăzeci de ani. Numai ochii aveau o expresie de gravitate, uneori de tristețe, care o uimea și o atrăgea pe Kitty. Simțea că Anna era o ființă sinceră până în adâncul inimii, fără nici un ascunziș sufletesc; însă în lumea ei lăuntrică, de esență superioară, plină de preocupări complicate și poetice, Kitty nu putea pătrunde.
După-prânz, când Dolly se retrase în odaia ei, Anna se ridică repede și se apropie de Oblonski, care-și aprindea o țigară.
— Stiva, îi spuse ea aruncându-i priviri vesele; și, arătându-i cu ochii ușa, îl binecuvântă. Du-te și să-ți ajute Dumnezeu!
Stepan Arkadici o înțelese, zvârli țigara și se strecură afară.
După ieșirea lui, Anna se întoarse la divanul pe care șezuse înconjurată de copii. Aceștia, fie că simțiseră iubirea mamei lor pentru mătușa aceasta, fie că ei înșiși căzuseră sub farmecul său deosebit, destul e că începuseră încă înainte de masă – mai întâi cei doi mai mari, iar după dânșii și cei mici, cum se întâmplă adesea cu copiii – să se țină lipcă de noua lor mătușă, fără să-i dea o clipă de răgaz. Născociră chiar un fel de joc: fiecare încerca să se apropie cât mai mult de ea, s-o atingă, să-i cuprindă mâna mică, să i-o sărute, să se joace cu inelul ei, sau măcar să pună degetul pe faldurile rochiei sale.
— Hai, hai, așezați-vă cum am stat mai înainte, îi rugă Anna Arkadievna, reluându-și locul.
Grișa își vârî din nou capul pe sub mâna mătușii, lipindu-l de rochia ei, cu fața strălucitoare de mândrie și de fericire.
— Când are să mai fie vreun bal? O întrebă Anna pe Kitty.
— Săptămâna viitoare. Un bal minunat. Unul din balurile la care se petrece totdeauna bine.
— Sunt și baluri unde se petrece totdeauna bine? O întrebă Anna cu o ușoară ironie.
— E ciudat, dar sunt. La Bobrișcevi, totdeauna e veselie, la Nikitin, de asemenea. Pe când la Mejkovi mori totdeauna de plictiseală. N-ați observat?
— Nu, draga mea, pentru mine nu mai există baluri unde se petrece bine, zise Anna. Kitty întrezări în ochii ei lumea aceea necunoscută, zăvorită pentru dânsa. Pentru mine există numai baluri pe care le îndur cu mai multă sau mai puțină plictiseală…
— Cum te poți plictisi dumneata la un bal?
— Adică de ce nu m-aș plictisi și eu la un bal? O întrebă Anna.
Kitty știa că Anna bănuia răspunsul.
— Fiindcă ești totdeauna cea mai frumoasă.
Anna roșea foarte ușor; se îmbujora și răspunse:
— Mai întâi, nu sunt niciodată cea mai frumoasă; în al doilea rând, chiar dacă ar fi așa, ce are a face?
— Ai să te duci la balul acesta? O întrebă Kitty.
— Cred că n-am să pot lipsi. Ia-l pe ăsta – spuse Anna Taniei, care încerca să-i scoată inelul ce ieșea ușor din degetul ei alb, din ce în ce mai subțire spre vârf.
— Mi-ar părea foarte bine dacă ai veni și dumneata. Aș vrea așa de mult să te văd la un bal!
— Dacă va trebui să mă duc, am să mă mângâi cel puțin cu gândul că asta-ți face plăcere… Grișa, te rog, nu mă ciufuli, și așa mi-e părul destul de zburlit, protestă Anna îndreptându-și o șuviță cu care se jucase Grișa.
— Parcă te văd la bal într-o rochie violetă.
— De ce tocmai violetă? O întrebă Anna, surâzând. Hai, copii, duceți-vă, duceți-vă! Auziți? Miss Howl vă cheamă la ceai, adăugă ea desprinzându-se din mijlocul copiilor și trimițându-i în sufragerie. Știu de ce dorești să fiu și eu la bal. Are o deosebită însemnătate pentru dumneata, și ai vrea ca toată lumea să fie acolo și să ia parte.
— De unde știi? Ai ghicit.
— Ah, cât de frumoasă e vârsta dumitale! Urmă Anna, îmi aduc și eu aminte. Cunosc ceața asta albăstruie, asemenea celei ce acoperă munții Elveției, ceață ce învăluie vârsta fericită, când copilăria se apropie de sfârșit… și se străvede prin acel văl orizontul nemăsurat de bucurie și de fericire, spre care se deschide un drum ce se îngustează din ce în ce mai mult… când pornești vesel, și totuși cu oarecare teamă, pe această cale lungă, deși ea îți pare plină de lumină și negrăit de frumoasă… Cine n-a trecut prin asta?
Kitty zâmbi în tăcere. „Dar cum a trecut ea prin asta? Cât aș vrea să cunosc romanul ei de dragoste!” se gândi Kitty, amintindu-și de înfățișarea lipsită de orice poezie a lui Alexei Alexandrovici, soțul Annei.
— Am aflat ceva. Mi-a spus Stiva. Te felicit, urmă Anna. L-am întâlnit pe Vronski la gara, îmi place foarte mult.
— Ah, era acolo? O întrebă Kitty, îmbujorându-se. Dar ce ți-a spus Stiva?
— Mi-a povestit totul. Mi-ar părea foarte bine. Am călătorit ieri cu mama lui Vronski, adăugă Anna. Contesa mi-a vorbit tot timpul de dânsul. E fiul ei preferat. Știu cât de părtinitoare sunt mamele, dar…
— Ce ți-a povestit maică-sa?
— Multe și mărunte! Deși știu că e feciorul ei favorit, totuși se vede că e într-adevăr un cavaler… Mi-a povestit, de pildă, că a vrut să-i cedeze fratelui său toată averea. În copilărie a făcut ceva și mai extraordinar: a salvat o femeie de la înec. Într-un cuvânt, un adevărat erou, zise Anna și zâmbi, aducându-și aminte de cele două sute de ruble date în gară.
Nu pomeni însă nimic despre aceste două sute de ruble. Îi era oarecum neplăcut să-și aducă aminte de gestul acesta; simțea că în el era ceva care o privea pe dânsa și care n-ar fi trebuit să fie.
— Contesa m-a rugat foarte mult să-i fac o vizită, urmă Anna. Mi-ar părea bine s-o văd. Mâine ma duc la ea. Dar, slavă Domnului, Stiva stă destul de mult în budoarul lui Dolly, adăugă ea, schimbând vorba și ridicându-se în picioare, oarecum nemulțumită, i se păru lui Kitty.
— Nu, întâi eu! Ba nu, eu! Strigau copiii, care-și luaseră ceaiul și veneau acum în fugă la mătușa Anna.
— Toți deodată! Strigă Anna și, râzând, alergă în întâmpinarea lor. Îi îmbrățișa pe toți grămadă și-i răsturnă pe divan, în țipetele lor de bucurie.
XXI.
Când se servi ceaiul pentru cei mari, Dolly ieși din odaia ei. Stepan Arkadici nu veni. Ieșise probabil din budoarul soției pe ușa din dos.
— Mă tem să nu-ți fie frig sus, spuse Dolly către Anna. Aș vrea să te mut jos. Am fi mai aproape una de alta.
— Vai, te rog să nu ai nici o grijă de mine, răspunse Anna, privind-o cu luare-aminte drept în față și încercând să-și dea seama dacă soții se împăcaseră, ori nu.
— Ai avea aici și mai multă lumină, zise cumnata.
— Þi-am mai spus că dorm buștean oriunde și oricând.
— Despre ce-i vorba? Întrebă Stepan Arkadici, ieșind din biroul său și uitându-se la soția sa.
După tonul lui, atât Kitty, cât și Anna înțeleseră numaidecât că soții se împăcaseră.
— Vreau s-o mut pe Anna jos, răspunse Dolly. Trebuie însă schimbate și perdelele. Dar nimeni nu se pricepe. Am să le mut eu singură.
„Dumnezeu știe dacă s-au împăcat cu adevărat”, se gândi Anna, auzindu-i glasul rece și liniștit.
— Ah, lasă, Dolly, tu îți faci greutăți din orice, îi spuse Stepan Arkadici. Dacă vrei, fac eu totul… „Da, cred că s-au împăcat”, se gândi Anna.
— Știu eu cum faci tu totul, răspunse Dolly. Ai să-i spui lui Matvei să facă ceea ce nu e în stare să facă. Tu ai să pleci; iar el are să încurce totul. Și, spunând acestea, zâmbetul ei obișnuit, ironic, îi încreți colțul buzelor.
„S-au împăcat cu adevărat, cu adevărat, slavă Domnului”, își zise Anna și, bucurându-se că ea fusese aceea care-i împăcase, se apropie de Dolly și o sărută.
— De loc! De ce ne disprețuiești așa pe mine și pe Matvei? O întrebă Stepan Arkadici pe soția sa, cu o sclipire de zâmbet.
Ca de obicei, Dolly păstră un ton ușor ironic față de soțul său în tot cursul serii. Stepan Arkadici era mulțumit și vesel, cu măsură, fără să pară că, fiind iertat, își uitase vina.
La nouă și jumătate, conversația foarte veselă și plăcută în jurul ceaiului de seară fu întreruptă de un eveniment cu totul obișnuit în aparență, dar care, nu se știe de ce, le păru tuturora ciudat. După ce vorbiră de cunoscuții comuni din Petersburg, Anna se ridică deodată în picioare.
— Îi am în album, zise Anna. Cu prilejul acesta am să vi-l arăt și pe Serioja al meu, adăugă ea zâmbind cu mândrie maternă.
Îndeobște la ora zece îi spunea ea noapte bună fiului său, culcându-l adesea înainte de a pleca la vreun bal, și Anna se simți întristată la gândul că acum se afla atât de departe de copilul ei. Orice ar fi vorbit, Karenina se întorcea mereu cu gândul la Serioja, băiețelul ei cu părul creț. Simțea nevoia să-i privească fotografia și să vorbească despre dânsul. Folosindu-se de primul prilej, ea se ridică și se duse după album cu pași ușori și hotărâți. Scara dinspre odaia ei de sus era chiar scara cea mare a vestibulului încălzit de la intrare.
Pe când Anna ieșea din salon, se auzi soneria în antreu.
— Cine ar putea fi? Întreba Dolly.
E prea devreme să fi venit după mine. Și pentru altcineva… ar fi prea târziu, spuse Kitty.
— Mi-au adus desigur corespondența, zise Stepan Arkadici.
Trecând prin dreptul scării, Anna văzu pe servitorul care venea grăbit să anunțe pe noul-sosit, rămas lângă lampă. Uitându-se în jos, Anna îl recunoscu îndată pe Vronski. Un ciudat sentiment de plăcere și, în același timp, de teamă îi înfiora inima. Vronski stătea în picioare, îmbrăcat cu paltonul, și scotea ceva din buzunar. În clipa când Anna ajunse la mijlocul scării, Vronski își ridică ochii, o văzu, și pe fața lui se ivi o expresie de sfială și de spaimă. Anna își înclină ușor capul și trecu mai departe. În urma ei răsunară glasul puternic al lui Stepan Arkadici, poftindu-l pe Vronski să intre, și vocea stăpânită, caldă și liniștită a vizitatorului, care refuza.
Când Anna se întoarse cu albumul, Vronski plecase. Stepan Arkadici spuse că Vronski venise să se intereseze de dejunul care urma să fie dat a doua zi unei celebrități sosite în oraș.
— N-a vrut să intre cu nici un preț. Mi s-a părut cam ciudat! Adăugă Stepan Arkadici.
Kitty se îmbujora la față. Credea că numai ea înțelesese de ce venise Vronski și de ce nu intrase în casă. „A fost la noi, își zise Kitty, nu m-a găsit acasă și și-a închipuit că sunt aici. Dar n-a mai intrat, fiindcă și-a dat seama că-i târziu și că Anna e aici.”
Toți schimbară priviri, fără să spună nimic, și începură să se uite la albumul Annei.
Faptul că cineva venise pe la nouă și jumătate la un prieten ca să afle amănunte în legătură cu masa care se punea la cale n-avea nimic deosebit; totuși, lucrul acesta li se păru tuturor ciudat și mai cu seamă Anna îl socoti nepotrivit.
XXII.
Balul abia se deschisese, când Kitty, împreună cu maică-sa, urcă scara cea mare, scăldată în lumini, încadrată de flori și de valeți pudrați, în livrele roșii. Din saloane venea, ca dintr-un stup, un foșnet ritmic. În timp ce doamnele își îndreptau în oglindă, lângă scară, printre arborii de seră, coafurile și rochiile, din salon se auzeau sunetele potolite și limpezi de vioară ale orchestrei care începuse primul vals. Un domn mai în vârstă, care-și așeza la o altă oglindă părul cărunt de la tâmple, răspândind un puternic miros de parfum, se întâlni cu ele pe scară față în față și se dădu în laturi cu o vădită expresie de admirație pentru Kitty, pe care n-o cunoștea. Unul dintre junii de societate, numiți de bătrânul prinț Șcerbațki: filfizoni – un tânăr imberb, cu o vesta răscroită adânc – le salută, îndreptându-și din mers cravata albă; dar, după ce trecu repede prin fața lor, se întoarse și o pofti pe Kitty la cadril. Primul cadril fiind făgăduit lui Vronski, Kitty acordă tânărului cadrilul al doilea.
Un militar, care-și încheia mănușile, îi făcu loc în ușă și, netezindu-și mustățile, o admiră pe Kitty, delicioasă în rochia ei roz. Deși rochia, coafura și pregătirile de bal o costaseră multă trudă și bătaie de cap, Kitty, care purta o complicată rochie de tul pe un furou roz, intră în sala de bal cu mișcări libere și firești, dând impresia că rozetele și dantelele, ca și toate detaliile îmbrăcăminții nu-i ceruseră o clipă de atenție, nici ei și nici celor ai casei. Parcă se născuse în tulul și în dantelele acelea, având o coafură înaltă, împodobită cu un trandafir și două frunzișoare în vârf.
Înainte de a intra în salon, când bătrâna prințesa încercă să-i îndrepte cordonul care i se întorsese, Kitty se feri ușor. Simțea că la ea totul părea frumos și plin de grație în chip firesc și că nu mai era nimic de îndreptat…
Kitty trăia una din cele mai fericite zile ale sale. Rochia n-o strângea nicăieri. Gulerul mare de dantelă nu-i cădea de pe umeri. Rozetele nu se mototoliseră și nu se rupseseră. Pantofii roz, cu tocuri înalte, nu-i strângeau piciorușul, ci, dimpotrivă, îl făceau să se simtă bine. Buclele dese ale părului blond păreau naturale pe capul ei mic. I se încheiaseră, fără să se rupă, tustrei nasturii mănușii lungi, bine întinse pe mână, fără să-i știrbească întru nimic forma. Panglicuța de catifea neagră a medalionului îi cuprindea cu o deosebită grație gâtul. Cordeluța asta era o minune. Încă de acasă, privindu-și gâtul în oglindă, Kitty simți cât farmec avea panglicuța. De orice s-ar fi putut îndoi, dar n-avea nici o îndoială că panglicuța era o minune. Kitty zâmbi și aici, la bal, privindu-și-o în oglindă. Pe brațe și pe umerii săi goi simțea o răcoare de marmură, ceea ce-i dădea o senzație foarte plăcută. Ochii îi străluceau. Buzele-i rumene nu puteau să nu zâmbească, deoarece își dădea seama cât era de încântătoare. Nici nu apucă să intre în salon și să ajungă la mulțimea doamnelor îmbrăcate în tul, panglici și dantele multicolore – care așteptau să fie invitate la dans (Kitty nu zăbovea niciodată în această mulțime) – când un cavaler o și invită. Era Egorușka Korsunski, cel mai bun dansator, primul cavaler în ierarhia balurilor, vestit conducător de baluri, maestru de ceremonii, om însurat, bărbat frumos și elegant. O lăsase tocmai atunci pe contesa Banina, cu care deschisese balul. În timp ce cerceta grupul dat în seama lui, adică cele câteva perechi care începuseră să danseze, Korsunski o văzu pe Kitty intrând. Se îndreptă în grabă spre ea cu acea sprinteneală plină de siguranță și grație, proprie numai dirijorilor de baluri. Se înclină și, fără s-o întrebe dacă îngăduie sau nu, ridică mâna ca să-i cuprindă talia subțire. Kitty întoarse capul, căutând pe cineva căruia să-i încredințeze evantaiul. Gazda i-l luă, surâzând.
— Ce bine ai făcut că ai venit la timp, zise Korsunski prinzând-o de talie. Nu înțeleg obiceiul de a întârzia.
Kitty își puse mâna stângă, arcuită, pe umărul dansatorului, iar picioarele ei mici, în pantofi roz, începură să lunece repede; ușor și ritmic, în tactul muzicii, pe parchetul lucios.
— Când valsează cineva cu dumneata, parcă se odihnește, îi spuse cavalerul, trecând la primii pași înceți de vals. O minune! Ce ușurință, quelle précision!16 adăugă el, repetând de altfel ceea ce spunea aproape tuturor bunelor sale cunoștințe.
Kitty zâmbi, auzindu-i lauda, și cercetă mai departe sala cu privirea, peste umărul lui. Nu mai era domnișoara care iese pentru prima dată la bal, în ochii căreia toate chipurile se contopesc într-o singură impresie fermecătoare. Nu era însă nici domnișoara care a luat parte la toate balurile și pentru care fețele invitaților sunt atât de cunoscute, încât o plictisesc. Ea se afla pe hotarul dintre aceste două categorii și, deși era emoționată, avea destula stăpânire de sine ca să poată urmări ce se întâmpla în jurul ei. Văzu adunată în colțul stâng al salonului toată floarea societății. Erau acolo și frumoasa Lydie, soția lui Korsunski, exagerat de decoltată, și stăpână casei, și Krivin, a cărui chelie strălucea totdeauna unde se aduna crema societății. Într-acolo se uitau tinerii, neîndrăznind să se apropie. Acolo îl descoperi Kitty pe Stiva și, lângă el, silueta elegantă a Annei, îmbrăcată în catifea neagră. Era și el acolo. Kitty nu-l mai văzuse din seara în care-l refuzase pe Levin. Cu ochii ei ageri, îl recunoscu numaidecât. Observă chiar că și el se uita la dânsa.
— Mai facem un tur? N-ai obosit? O întrebă Korsunski, gâfâind ușor.
— Mulțumesc, nu.
— Unde să te conduc?
— Mi se pare că în colțul acela e Karenina. Du-mă la ea.
— Unde dorești.
Korsunski valsa mai departe cu pași din ce în ce mai înceți, îndreptându-se spre cercul din colțul stâng al salonului. Repeta mereu „Pardon, mesdames, pardon, pardon, mesdames!” și, strecurându-se printr-o mare de dantele, tul și panglici, fără să atingă cât de ușor pe cineva, își învârti partenera în loc, atât de repede, încât i se dezveliră picioarele subțiri cu ciorapi ajurați, iar trena i se desfăcu ca un evantai și acoperi genunchii lui Krivin. Korsunski se înclină, își îndreptă pieptul și-i oferi brațul ca s-o conducă la Anna Arkadievna.
Îmbujorată la față, Kitty își luă trena de pe genunchii lui Krivin și, ușor amețită, se uită în toate părțile, căutând-o pe Karenina. Anna nu purta o rochie violetă, cum își închipuise Kitty, ci una de catifea neagra, cu un decolteu mare, care-i dezgolea umerii plini, pieptul și brațele rotunde, cu mâini subțiri și mici – totul sculptat parcă în fildeș vechi. Rochia avea o garnitură de dantele venețiene. Pe cap, în părul negru, Anna își pusese o mică ghirlandă de pansele. Avea și un buchețel din aceleași flori prins la talie cu cordonul negru al rochiei, între dantele albe. Coafura ei era foarte simplă; ceea ce o deosebea erau buclele scurte, naturale, ale părului său cârlionțat, care i se revărsau mereu pe tâmple și pe ceafă, împodobind-o. În jurul gâtului neted, ca sculptat, purta un șirag de mărgăritare.
Kitty o vedea pe Anna în fiecare zi. Era îndrăgostită de dânsa. Și-o închipuise însă îmbrăcată neapărat în violet. Dar, văzând-o în negru, își dădu seama că nu-i prinsese tot farmecul; o vedea acum într-o lumină cu totul nouă și necunoscută. Înțelese că Anna nu se putea îmbrăca în violet și că vraja ei stătea tocmai în aceea că punea în umbră orice toaletă purta. Nici rochia aceea neagră cu dantele vaporoase nu-ți atrăgea prea mult atenția. Toaleta era numai cadrul ei. N-o vedeai decât pe ea – simplă, firească, grațioasă și totodată veselă, vioaie…
Anna stătea ca totdeauna, ținându-se foarte drept. Când Kitty se apropie, Karenina vorbea cu stăpânul casei, cu capul ușor întors spre dânsul.
— Nu, eu nu arunc cu piatra, îi răspundea Anna la ceva, deși nu înțeleg… adăugă ca ridicând din umeri și, întorcându-se spre Kitty, o privi cu un zâmbet duios, protector. Apoi, cu acea privire iute a femeilor, îi cercetă toaleta și făcu o mișcare ușoară cu capul, pe care Kitty o interpretă ca o aprobare pentru toaleta și frumusețea ei. Intri dansând în salonul acesta, îi spuse Anna lui Kitty.
— E una dintre cele mai credincioase ajutoare ale mele, interveni Korsunski, salutând-o pe Anna Arkadievna, pe care încă n-o văzuse. Prințesa ne ajută să fie balul vesel și frumos. Anna Arkadievna, un tur de vals, o invită el, înclinându-se.
— Vă cunoașteți? Întrebă gazda.
— Pe cine nu cunoaștem noi! Soția mea și cu mine suntem ca lupii albi, cum spun francezii, ne cunosc toți, răspunse Korsunski. Un tur de vals, Anna Arkadievna?
— Nu dansez când pot să mă scuz, zise doamna Karenina.
— Dar astăzi nu se poate să nu dansați, răspunse Korsunski.
În clipa aceea se apropie Vronski.
— Dacă astăzi nu se poate să nu dansez, atunci să dansăm, hotărî Anna, prefăcându-se că nu observă salutul lui Vronski și punând repede mâna pe umărul lui Korsunski.
„De ce o fi nemulțumită de dânsul?” se gândi Kitty, băgând de seamă că Anna nu răspunsese voit la salutul lui Vronski.
Vronski se apropie de Kitty, îi aduse aminte de primul cadril și-și exprimă părerea de rău că în timpul din urmă nu avusese plăcerea s-o vadă. Ascultându-l, Kitty o privea și o admira pe Anna cum dansa. Se aștepta ca Vronski s-o invite la vals, dar el n-o invită. Atunci ea îl privi mirată, în ochi. Vronski roși și o invită repede la vals; dar abia îi cuprinse talia subțire și făcu primul pas, că muzica se opri brusc. Kitty îi privi fața, care era așa de aproape de dânsa. Și încă mult timp după aceea, vreme de câțiva ani, privirea aceea plină de dragoste, pe care i-o aruncase ea și la care el nu răspunsese, îi sfâșia inima ca o rușine de neîndurat.
— Pardon, pardon! Vals, vals! Strigă Korsunski din celălalt capăt al salonului și, înlănțuind-o pe prima domnișoară întâlnită în cale, începu să danseze cu ea.


XXIII.
Vronski dansă cu Kitty câteva tururi de vals. Apoi ea se duse la maică-sa; și n-apucă să schimbe cu contesa Nordstone decât câteva cuvinte, că Vronski și veni după dânsa pentru primul cadril. În timpul cadrilului, nu vorbiră nimic deosebit. Conversația, mereu întreruptă, căzu asupra soților Korsunski pe care Vronski îi descrise foarte nostim, ca pe niște copii drăguți de patruzeci de ani, apoi vorbiră despre un viitor teatru de societate. O singură dată o tulbură conversația, când atinse o latură a vieții sale – când Vronski întrebă dacă și Levin era acolo, adăugind că-i plăcuse mult. Dar Kitty nu se aștepta la mai mult de la cadril. Aștepta, cu inima strânsă, mazurca. I se părea că totul trebuia să se hotărască în timpul mazurcii. N-o îngrijora faptul că Vronski n-o invitase la mazurcă în timpul cadrilului. Era sigură că va dansa cu el mazurca, la fel ca și la celelalte baluri. Refuză cinci cavaleri, spunându-le că e angajată. Tot balul, până la ultimul cadril, a fost pentru Kitty un vis fermecător, plin de culori vii, de sunete și de mișcare. Numai când se simțea prea obosită nu dansa și avea nevoie de câteva clipe de odihnă. Dansând însă ultimul cadril cu un tânăr plicticos, pe care nu-l putea refuza, Kitty se pomeni în fața lui Vronski și a Annei. Nu se întâlnise cu Anna de la sosire și acum o vedea iarăși într-o lumină nouă și neașteptată. Descoperi la ca o stare de spirit pe care o cunoștea foarte bine: încântarea succesului. Vedea că Anna e amețită de vinul admirației pe care o stârnea. Cunoștea simțământul acesta. Îi știa simptomele și le descoperea acum la Anna. Îi vedea licăririle jucăușe ale ochilor, zâmbetul de fericire și de încântare care-i arcuia involuntar buzele… grația plina de siguranța și armonie a mișcărilor.
„Cine o fi? Se întrebă Kitty. Toți, sau unul singur?”
Kitty nu prea întreținea conversația cu tânărul său dansator, care pierdu firul vorbei fără a-l mai putea înnoda. Supunându-se aparent veselelor și sonorelor strigăte de comandă ale lui Korsunski, ocupat să dirijeze pe toată lumea, când en grand rond17, când en chaâne18, Kitty observa totul, și inima i se strângea din ce în ce mai mult. „Nu, nu e îmbătată de admirația mulțimii, ci de aceea a unui singur bărbat… Cine o fi? Oare n-o fi el?” Ori de câte ori Vronski vorbea cu Anna, în ochii ei fulgera o lucire de bucurie și un zâmbet fericit îi arcuia buzele rumene. Părea să caute a-și stăpâni bucuria care-i izbucnea pe față, fără voia ei. „Dar el?” Kitty îl privi și se înspăimântă. Sentimentul care se răsfrângea pe fața Annei ca într-o oglindă era același care se vedea și pe chipul lui. Unde-i era atitudinea veșnic calmă și energică? Unde, expresia liniștită și fără griji a feței sale? De câte ori îi vorbea Annei, Vronski își apleca puțin capul, vrând parcă să i se prosterne la picioare. Privirea lui avea o expresie de supunere și de spaimă. „Nu vreau sa va jignesc, spunea parcă de fiecare dată privirea lui, vreau numai să mă salvez și nu știu cum.” Fața lui avea o expresie pe care Kitty nu i-o văzuse niciodată.
Amândoi spuneau, despre niște cunoscuți comuni, lucruri fără nici o importanță, dar lui Kitty i se părea că fiecare cuvânt rostit de ei hotăra atât soarta lor, cât și pe a ei. Și, ciudat, într-adevăr, deși amândoi vorbeau despre Ivan Ivanovici care era caraghios cu franțuzeasca lui și despre domnișoara Elețkaia pentru care s-ar fi putut găsi o partidă mai bună.
— Aceste cuvinte aveau însă pentru dânșii o însemnătate deosebită. Își dădeau seama de aceasta deopotrivă, atât ei, cât și Kitty. Pentru Kitty, balul și tot ceea ce o înconjura începeau să înoate în ceață. Numai educația severă pe care o primise o susținea și o silea să facă ceea ce i se cerea, adică să danseze, să răspundă la întrebări, să vorbească, ba chiar să și surâdă. Dar înainte de începerea mazurcii, când scaunele începură să fie trase la perete, iar câteva perechi și trecură din saloanele mici în sala cea mare, Kitty trăi clipe de deznădejde și de groază. Refuzase cinci cavaleri și acum vedea că nu va dansa mazurca. Nu mai spera să fie invitată, tocmai fiindcă avusese prea mare succes în societate și nimănui nu i-ar fi putut trece prin minte că n-o invitase nimeni până atunci. Ar fi trebuit să-i spună mamei că e bolnavă și să plece acasă, dar nu era în stare. Se simțea zdrobită.
Se duse în fundul unui salonaș și se lăsă într-un fotoliu. Rochia-i vaporoasă se ridică ușoară ca un nor în jurul trupului său gingaș. Un braț gol, subțire, delicat și feciorelnic, lăsat neputincios în jos, se pierdu în faldurile volanului trandafiriu. Cu cealaltă mână ea ținea evantaiul și, cu mișcări repezi și scurte, își făcea vânt peste fața învăpăiată. Cu toată înfățișarea ei de fluture abia prins de un fir de iarbă, gata să-și ia zborul desfăcându-și aripile irizate, Kitty își simțea inima grea, plină de o deznădejde îngrozitoare.
„Dar dacă mă înșel? Dacă n-a fost nimic?” Și lăsa din nou să i se perinde prin minte ceea ce văzuse.
— Ce înseamnă asta, Kitty? O întrebă contesa Nordstone, apropiindu-se de ea fără zgomot, pe covor. Nu mai înțeleg nimic!
Lui Kitty îi tremură buza de jos. Se ridică brusc.
— Kitty, nu dansezi mazurca?
— Nu, nu, răspunse Kitty cu glasul înecat în lacrimi.
— A invitat-o față de mine la mazurcă, o informă contesa Nordstone, știind că Kitty va înțelege despre cine era vorba. Atunci ea l-a întrebat: „Nu dansezi cu prințesa Șcerbațki?”
— Ah! Mi-e perfect egal, răspunse Kitty.
Nimeni nu-i cunoștea mai bine starea sufletească decât ea însăși.
Nimeni nu știa că în ajun respinsese un bărbat pe care, poate, îl iubea… și-l respinsese fiindcă se încrezuse în altul.
Contesa Nordstone îl găsi pe Korsunski, cu care urma să danseze mazurca, și-l rugă s-o invite pe Kitty.
Kitty dansă în prima pereche și, din fericire, nu trebui să vorbească, deoarece Korsunski alerga tot timpul, dând comenzi dansatorilor. Vronski și cu Anna se aflau aproape în fața ei. Kitty îi vedea când de departe, când de aproape, atunci când se întâlneau perechile lor. Și cu cât îi observa, cu atât mai mult i se întărea convingerea că nenorocirea ei era un fapt împlinit. Înțelese că ei se simțeau singuri în sala aceea plină de lume. Pe chipul lui Vronski, totdeauna atât de energic și de independent, se întipărise o expresie izbitoare de supunere și de sfiiciune, ca aceea a unui câine deștept care se simte vinovat.
Când Anna zâmbea, surâsul ei trecea și pe fața lui. Când ea cădea pe gânduri, era și el grav. O putere aproape supranaturală atrăgea parcă ochii lui Kitty spre fața Annei. Era fermecătoare în rochia-i neagră, simplă. Fermecătoare îi erau brațele pline, împodobite cu brățări… gâtul neted, cu șiragul de mărgăritare… șuvițele părului creț răzvrătite… mișcările mlădioase și pline de grație ale picioarelor și ale mâinilor sale mici… fermecătoare – fața aceea frumoasă, în însuflețirea ei. Dar această frumusețe ispititoare avea ceva amenințător și crud.
Kitty o admira și mai mult decât înainte și suferea tot mai cumplit. Se simțea strivită, și asta i se citea pe față. Pomenindu-se alături de ea în timpul mazurcii, Vronski o văzu, dar n-o recunoscu dintr-o dată, atât de schimbată era.
— Admirabil bal! Rosti Vronski, așa, ca să spună ceva.
— Da, răspunse Kitty.
În toiul mazurcii, repetând o figură complicată născocită de Korsunski, Anna ieși în mijlocul cercului, alese doi cavaleri, chemă o doamnă și pe Kitty, care, când se apropie, se uită la ea cu spaimă. Karenina o privi printre gene și zâmbi, strângându-i mâna. Văzând însă că Kitty răspunse la zâmbetul său printr-o expresie de deznădejde și de mirare, Anna se întoarse și începu să vorbească veselă cu cealaltă doamnă.
„Da, e ceva straniu, diabolic și fermecător în ea”, se gândi Kitty.
Anna nu vroia să rămână la masă, dar gazda stăruia.
— Trebuie să rămâneți, Anna Arkadievna, insistă Korsunski, trecându-i brațul gol pe sub mâneca fracului său. Dacă ați ști ce inovații am la cotilion! Un bijou!19
Korsunski începu să înainteze încet, încet, încercând s-o atragă după dânsul. Stăpânul casei zâmbi în semn de aprobare.
— Nu, nu rămân! Zise Anna zâmbind.
Cu tot zâmbetul ei, Korsunski și gazda înțeleseră după tonul hotărât cu care răspunsese că Anna Arkadievna nu va rămâne.
— Nu. Și așa am dansat la un singur bal, la balul domniei-voastre, mai mult decât în tot cursul iernii la Petersburg, adăugă Anna întorcând capul spre Vronski, care stătea lângă ea. Trebuie să mă odihnesc înainte de plecare.
— Dar ați hotărât definitiv să plecați mâine? O întrebă Vronski.
— Cred că da, răspunse Arma mirată parcă de îndrăzneala întrebării. Însă licărirea nestăpânită și tulburătoare a ochilor și a zâmbetului ei îl răscoli când Anna rosti aceste cuvinte.
Karenina nu rămase la masă și plecă.
XXIV
„Da, e în mine ceva respingător, își zise Levin, plecând de la familia Șcerbațki și pornind pe jos spre fratele său. Nu sunt bun de nimic pentru ceilalți oameni. Unii spun: mândrie! Nu. Nu sunt nici măcar mândru. Dacă aș fi fost mândru, n-aș fi ajuns în asemenea situație.” Și-l închipui pe Vronski: fericit, bun, inteligent și calm. Fără îndoială că acesta nu fusese niciodată în situația îngrozitoare în care se afla el, Levin, în seara aceea. „Da, trebuia să-l aleagă pe dânsul. Așa se și cuvenea. N-am de cine să mă plâng, nici de ce. Eu singur sunt vinovat. Cu ce drept m-am gândit că ea ar fi vrut să-și unească viața cu a mea? Cine și ce sunt eu? Un om de nimic, de care nimeni n-are niciodată nevoie.”
Levin își aduse aminte de fratele său Nikolai și se opri bucuros la această amintire. „N-are el oare dreptate când spune că totul e tău și murdar pe lume? Cred că suntem nedrepți și ne judecăm fratele greșit. Bineînțeles, din punctul de vedere al lui Prokofi care l-a văzut beat, purtând o șubă zdrențuită, Nikolai e un om vrednic de dispreț. Dar eu îl cunosc și altfel. Îi cunosc sufletul și știu că semănăm. Și în loc să mă fi grăbit a-l căuta, m-am dus la masă și, după aceea, acolo.” Levin se apropie de un felinar, citi adresa fratelui său, pe care o avea în portvizit, și chemă o birjă.
În timpul drumului lung, Levin își reaminti pe rând evenimentele din viața lui Nikolai, pe care le cunoștea. Își aduse aminte că, pe când studia la universitate și un an după absolvire, el dusese o viață de călugăr, cu toate ironiile colegilor. Respecta cu strictețe rânduielile religiei, slujbele, posturile, ferindu-se de orice plăcere, și mai cu seamă de femei. Iar după aceea, când își dăduse dintr-o dată drumul, Nikolai se împrietenise cu oamenii cei mai decăzuți și se scufundase în desfrâul cel mai respingător. Își aminti apoi de întâmplarea cu un băiat pe care Nikolai îl adusese de la țară ca să-l crească, și cum, într-un acces de mânie, îl bătuse atât de cumplit, încât fusese dat în judecată pentru provocare de leziuni corporale. Își aminti de cazul cu un escroc, care-l făcuse pe Nikolai să piardă la joc de cărți niște bani, îl obligase să-i dea o poliță și tot el îl reclamase, arătând că fusese înșelat. (Erau banii pe care-i plătise Serghei Ivanovici.) Își aduse aminte cum Nikolai petrecuse o noapte la poliție, pentru un scandal. Își aminti de procesul rușinos, intentat de Nikolai fratelui său, Serghei Ivanovici, pe temei că acesta nu i-ar fi dat partea cuvenită din moștenirea rămasă de la mamă. Își aminti în sfârșit de ultimul caz, când Nikolai își găsise un serviciu în Þinutul Apusean, unde fusese dat în judecată pentru lovirea unui staroste…
Toate acestea erau lucruri îngrozitor de murdare, dar Levin nu le socotea chiar atât de degradante, cum le vedeau cei ce nu-l cunoșteau pe Nikolai Levin și nu-i știau povestea vieții, nici nu-i cunoșteau sufletul.
Levin își aduse aminte că pe vremea când fratele său trecuse prin perioada bigotismului, cu posturi, călugări și cu slujbe bisericești, căutând în religie un sprijin și un frâu pentru firea sa pătimașă, nu numai că nu-l ajutase nimeni, dar toți, de altfel chiar și el, Levin, își bătuseră joc de dânsul. Îl zeflemiseau, îl porecleau Noe, Călugărul; iar când a luat câmpii, nimeni nu i-a dat o mână de ajutor, ba, dimpotrivă, toată lumea i-a întors spatele cu groază și cu dispreț.
Levin simțea că, în adâncul sufletului, Nikolai, în ciuda vieții sale josnice, nu era mai rău decât oamenii care-l disprețuiau. El nu era vinovat că se născuse cu o fire nestăpânită și cu o inteligență oarecum mărginită; totuși, căutase mereu să fie un om bun.
„Am să-i spun totul și am să-l fac să mărturisească totul. Am să-i dau dovadă că-l iubesc și că de aceea îl înțeleg”, hotărî Levin, ajungând după ora zece la hotelul însemnat pe adresă.
— Sus, la numerele 12 și 13, răspunse portarul la întrebarea lui Levin.
— E acasă?
— Cred că da.
Ușa camerei cu numărul 12 era întredeschisă: într-o fâșie de lumină se vedea ieșind de acolo un fum gros de tutun prost și ieftin și se auzea un glas necunoscut. Dar Levin își dădu seama numaidecât că fratele său era acasă, după tusca lui pe care o recunoscu.
În timp ce Levin intra pe ușă, vocea necunoscută spunea:
— Totul atârnă de priceperea și de conștiinciozitatea cu care se va organiza toată treaba.
Levin se uită prin ușa întredeschisă și văzu pe cel ce vorbea; era un tânăr îmbrăcat într-o podiovkă și cu o claie mare de păr în cap. Pe divan ședea o femeie tânără, ciupită de vărsat, care purta o rochie de lână, fără manșete și fără guler. Nikolai însă nu se vedea.
Lui Konstantin Levin i se strânse inima, gândindu-se în ce mediu de oameni străini trăiește fratele său. Nimeni nu-l auzise; și Levin, scoțându-și galoșii, ascultă ce spunea domnul cu podiovkă. Vorbea despre o întreprindere.
— Clasele astea privilegiate, lua-le-ar dracu! Spuse tușind fratele său. Mașa, fă rost de mâncare. Dă și vin, dacă a mai rămas; dacă nu, trimite să aducă.
Femeia se ridică, trecu dincolo de peretele despărțitor al odăii și-l văzu pe Konstantin.
— Nikolai Dmitrici, a venit un domn, zise ea.
— Pe cine căutați? Întrebă supărat glasul lui Nikolai Levin.
— Eu sunt, răspunse Konstantin Dmitrici, pășind în fâșia de lumină.
— Care eu? Repetă încă și mai supărat glasul fratelui său.
Îl auzi ridicându-se repede și împiedicându-se de ceva. Apoi apăru în fața lui Levin, în ușă, statura uriașă a lui Nikolai, atât de cunoscută lui; îl văzu uscat, adus de spate, cu ochi mari rătăciți, și se sperie de aspectul sălbăticit și bolnăvicios al chipului său.
Era și mai slab decât cu trei ani în urmă, când îl văzuse Konstantin ultima dată. Purta o redingotă scurtă. Mâinile lui late și osoase păreau și mai mari. Părul i se rărise. Aceleași mustăți drepte îi atârnau pe buze. Aceiași ochi îl priveau straniu, și totodată cu naivitate, pe noul-venit.
— A, Kostea! Izbucni deodată Nikolai, recunoscându-și fratele; iar ochii i se luminară de bucurie. Se întoarse în aceeași clipă spre tânărul cu podiovkă și făcu o mișcare convulsivă cu capul și cu gâtul – atât de cunoscută lui Konstantin – de parcă l-ar fi strâns cravata. Și o expresie cu totul alta, chinuită, crudă, sălbatică se întipări pe fața lui suptă.
— Þi-am scris și dumitale, și lui Serghei Ivanâci, că nu vă mai cunosc și nu mai vreau sa vă cunosc. Ce vrei? Ce vreți?
Era cu totul altfel decât și-l închipuise Konstantin. Când se gândea la fratele lui, Levin uita partea cea mai aspră și urâtă a caracterului său, care îngreuia atât de mult relațiile dintre dânșii. Acum însă, când îi văzu fața și mai cu seamă mișcarea aceea convulsivă de întoarcere a capului, își reaminti totul.
— N-am nici un interes, răspunse Konstantin cu sfiiciune. Am venit pur și simplu să te văd.
Sfiiciunea fratelui îl îmblânzi probabil pe Nikolai. Mișcă din buze:
— Va să zică, așa! Bine, intră. Ia loc. Nu ți-e foame? Mașa, adu trei porții. Ba nu, stai puțin. Știi cine-i dumnealui? Spuse fratelui său Nikolai, arătând spre domnul cu podiovkă. E Krițki, un prieten al meu de pe vremea când eram încă la Kiev, un om foarte interesant. E urmărit, bineînțeles, de poliție, fiindcă nu-i un ticălos.
Și după cum avea obiceiul, Nikolai se uită lung la toți cei de față. Văzând că femeia din ușă era gata să plece, strigă la ea: „Þi-am spus odată să mai stai puțin!” Cu aceeași nepricepere și stângăcie la vorbă pe care i-o cunoștea Konstantin așa de bine, Nikolai, după ce aruncă din nou tuturor câte o privire, începu să povestească fratele său viața lui Krițki: cum fusese dat afară din universitate fiindcă înființase o societate pentru ajutorarea studenților săraci, și școli duminicale… cum intrase după aceea ca învățător la o școală primară, de unde îl dăduseră iarăși afară și apoi îl judecaseră pentru o vină oarecare.
— Ați urmat la universitatea din Kiev? Îl întrebă Levin pe Krițki, numai ca să rupă tăcerea apăsătoare.
— Da, am fost la universitatea din Kiev, răspunse Krițki mânios și încruntat.
— Femeia de colo, îl întrerupse Nikolai Levin, arătând spre ea, e prietena vieții mele, Maria Nikolaevna. Am scos-o dintr-o casă de toleranță – și Nikolai își smuci din nou gâtul. Dar o iubesc și o respect, și rog pe toți cei ce vor să aibă de-a face cu mine, adăugă el, ridicând glasul și încruntându-se, s-o iubească și s-o respecte. E ca și cum ar fi soția mea. Acum știi cu cine ai de-a face. Și dacă crezi că te înjosești, uite ușa…
Privirea lui rătăci iarăși, întrebătoare, pe fețele tuturor.
— Nu înțeleg de ce m-aș înjosi!
— Atunci, Mașa, adu-ne de mâncare: trei porții, votcă și vin. Stai puțin… Ba nu… Du-te.
XXV
— Și așa, urmă Nikolai Levin, cu o sforțare, încruntându-și fruntea și făcând o schimă. Îi venea pesemne greu să se hotărască: ce să spună și ce să facă. Și așa… Nikolai arătă spre ungherul camerei niște drugi de fier legați cu frânghii. Îi vezi? E începutul unei noi întreprinderi de care ne apucăm. E vorba de un artel de producție…
Konstantin aproape nu-l asculta. Se uita la fața lui bolnăvicioasă, de tuberculos, și i se făcea tot mai multă milă de el, ceea ce-l împiedica să-i urmărească povestirea. Își dădea seama că artelul nu era decât o ancoră de salvare, ca să nu-l înece cu totul disprețul de sine însuși. Nikolai Levin urmă:
— Capitalul, după cum știi, îl sugrumă pe lucrător. Lucrătorii noștri și mujicii duc toată povara muncii și trăiesc sub astfel de orânduiri, încât, oricât s-ar strădui, nu pot scăpa de traiul lor de vită. Întregul beneficiu de pe urma muncii lor, cu care ei și-ar putea îmbunătăți situația asigurându-și câteva clipe de odihnă și în consecință o oarecare învățătură, tot acest prisos este luat de capitaliști. Societatea este astfel organizată, încât, cu cât lucrătorii muncesc mai mult, cu atât negustorii și proprietarii de pământ se îmbogățesc mai tare, iar lucrătorii rămân vite de muncă. Ordinea asta trebuie schimbată, încheie Nikolai și-și privi întrebător fratele.
— Da, bineînțeles, răspunse acesta, uitându-se la roșcata de pe umerii obrajilor osoși și proeminenți ai lui Nikolai.
— De aceea organizăm o tovărășie de lăcătuși, în care toată producția, câștigul și principalele unelte de producție să fie comune.
— Unde va fi artelul ăsta? Întrebă Konstantin Levin.
— În satul Vozdrema din gubernia Kazan.
— De ce tocmai într-un sat? În sat și fără asta mi se pare că este mult de lucru. Ce să caute o tovărășie de lăcătuși într-un sat?
— Fiindcă mujicii au rămas aceiași robi ca și înainte. De aceea nu-i pe placul dumitale și al lui Serghei Ivanâci, când vrea să-i scoată cineva din robia asta, răspunse tăios Nikolai Levin, enervat ele obiecție.
Konstantin Levin oftă, cercetând cu privirea camera întunecoasă și murdară. Oftatul acesta îl enervă și mai mult pe Nikolai.
— Cunosc concepțiile aristocratice ale dumitale și ale lui Serghei Ivanâci. Știu că el muncește din toate puterile ca să justifice răul existent.
— Dar de ce tot vorbești de Serghei Ivanâci? Întrebă Levin zâmbind.
— De Serghei Ivanâci? Uite de ce! Strigă deodată Nikolai, auzind numele fratelui său. Uite de ce… Dar ce să mai vorbesc! Știu numai un lucru… Ce cauți la mine? Tu disprețuiești toate astea și bine faci. Atunci, du-te cu Dumnezeu, du-te! Răcni Nikolai, ridicându-se de pe scaun. Du-te! Du-te!
— Dar nu le disprețuiesc de loc; rosti cu sfiiciune Konstantin Levin. Nici nu te contrazic.
Între timp. Maria Nikolaevna se întoarse. Nikolai Levin o privi mânios. Ea se apropie repede de dânsul și-i șopti ceva.
— Sunt bolnav și nervos, adăugă Nikolai liniștindu-se și răsuflând greu. Și tu îmi vorbești de Serghei Ivanâci și de articolul lui! E o nerozie, o minciună gogonată, o autoînșelare! Ce poate scrie despre dreptate un om care n-o cunoaște? I-ai citit articolul? Îl întrebă Nikolai pe Krițki, așezându-se din nou la masă și dând la o parte, ca să-și facă loc, niște țigări umplute pe jumătate.
— Nu l-am citit, răspunse posomorât Krițki, nevrând probabil să intre în vorbă.
— De ce? Îl întrebă Nikolai Levin, enervat, pe Krițki.
— Fiindcă nu socot că face să-mi pierd vremea cu așa ceva.
— Mă rog, de unde știi că ți-ai pierde vremea? Articolul e inaccesibil multora. E mai presus de ei. Dar cu mine lucrurile stau altfel. Eu citesc printre rânduri și știu de ce-i slab.
Toată lumea tăcu. Krițki se ridică încet și puse mâna pe căciulă.
— Nu vrei să rămâi la masă? Atunci, la revedere! Să vii mâine cu lăcătușul.
După ce Krițki ieși, Nikolai Levin zâmbi și făcu un semn cu ochiul.
— Și lui îi merge prost. Văd eu…
În clipa aceea, Krițki îl chemă din ușă.
— Ce mai vrei? Îl întrebă Nikolai și ieși după el, pe coridor.
Rămas singur cu Maria Nikolaevna, Levin o întrebă:
— Ești de mult cu fratele meu?
— Merg pe-al doilea an. O duce prost cu sănătatea. Bea mult, zise ea.
— Ce anume bea?
— Votcă, și-i face rău.
— Și bea mult? Șopti Levin.
— Da, răspunse Maria Nikolaevna, uitându-se sfios la ușa în care se ivise Nikolai Levin.
— Ce-ai vorbit? Întrebă Nikolai încruntându-se și plimbându-și ochii rătăciți de la fratele său la femeie. Ce-ați vorbit?
— Nimic, răspunse Konstantin încurcat.
— Dacă nu vreți să-mi spuneți, vă privește. Numai că n-ai ce vorbi cu dânsa. Ea-i o târfă și tu ești boier, strigă Nikolai smucindu-și gâtul. După cât văd, ai înțeles totul, ai judecat totul și te uiți cu compătimire la rătăcirile mele, adăugă el ridicând glasul.
— Nikolai Dmitrici, Nikolai Dmitrici, îi șopti iarăși Maria Nikolaevna, apropiindu-se de el.
— Bine, bine! Dar ce-i cu masa? Ah, iat-o, exclamă Nikolai, văzând un chelner cu tava. Aici, pune aici, urmă el mânios. Apucă îndată o sticlă de votcă, își turnă un păhărel și-l dădu peste cap. Nu bei? Îl întrebă pe fratele său, înveselindu-se într-o clipă. Ei, am vorbit destul despre Serghei Ivanâci, Oricum, îmi pare bine că te văd. Orice s-ar spune, nu suntem străini. Hai, bea și tu. Povestește-mi ce mai faci, urmă el, mestecând cu lăcomie o bucată de pâine și umplându-și din nou paharul. Cum o duci?
— Stau singur la țară, ca și înainte. Mă ocup de gospodărie, răspunse Konstantin, uitându-se îngrozit cu câtă lăcomie bea și mânca fratele său, dar prefăcându-se în același timp că nu bagă de seamă.
— De ce nu te-nsori?
— N-am avut prilej, răspunse Konstantin roșind.
— De ce? Cu mine s-a sfârșit! Eu mi-am prăpădit viața. Am spus-o și o spun și acum: dacă mi-ați fi dat partea mea atunci când aveam nevoie de ea, toată viața mi-ar fi fost alta.
Konstantin Dmitrici se grăbi să schimbe vorba.
— Știi că pe Vaniușka al tău l-au luat contabil la Pokrovskoie?
Nikolai își smuci gâtul și căzu pe gânduri.
— Povestește-mi, ce mai e nou pe la Pokrovskoe? Ce-i cu casa? Mai sunt mestecenii? Dar odaia noastră de studiu? Filipp, grădinarul, mai trăiește? Îmi amintesc așa de bine chioșcul cu divanul! Vezi să nu schimbi nimic din casă. Însoară-te cât mai repede și rânduiește toate așa cum au fost. Atunci, am să vin la tine, dacă ai să ai o nevastă bună.
— Vino și acum, zise Levin. Ce bine am duce-o împreună!
— Aș veni dac-aș ști că n-am să dau peste Serghei Ivanâci.
— N-ai să dai. Locuiesc cu totul deoparte.
— Orice-ai spune, trebuie să alegi între mine și el, rosti Nikolai, privindu-și sfios fratele în ochi. Sfiala lui îl înduioșă pe Konstantin.
— Dacă vrei să-mi afli părerea sinceră în privința asta, pot să-ți spun că în cearta ta cu Serghei Ivanâci nu iau partea nici a unuia, nici a celuilalt. N-aveți dreptate niciunul, nici altul. Tu n-ai dreptate mai mult din punct de vedere al formei, pe când el, al fondului.
— Aha! Aha! Ai înțeles asta? Strigă bucuros Nikolai.
— Eu. Însă, personal, dacă vrei să știi, prețuiesc mai mult prietenia ta, fiindcă…
— De ce? De ce?
Konstantin nu-i putea spune că prețuia această prietenie fiindcă Nikolai era nenorocit și avea nevoie de un prieten. Dar Nikolai înțelese ceea ce vroia să spună fratele său. Se încruntă și începu iarăși să bea.
— Destul, Nikolai Dmitrici! Făcu Maria Nikolaevna, întinzând spre sticla de votcă brațu-i rotund și gol.
— Ia mâna! Nu ma supăra, că te bat! Strigă Nikolai.
Cu un zâmbet de bunătate care se furișă și pe fața lui Nikolai, Maria Nikolaevna îi luă votca de dinainte.
— Crezi că nu-nțelege nimic? Îl întrebă Nikolai. Înțelege totul mai bine decât noi. Nu-i așa că-i bună și drăguță?
— Dumneavoastră n-ați fost niciodată până acum la Moscova? O întreba Konstantin ca să spună ceva.
— Nu i te mai adresa cu dumneavoastră. O sperii. Afară de judecătorul de pace, care a condamnat-o fiindcă a vrut să plece din casa de prostituție, nimeni nu i-a spus niciodată „dumneavoastră”. Doamne, ce de absurdități mai sunt pe lume! Izbucni el deodată. Instituțiile astea noi, judecătorii ăștia de pace, zemstvă… ce porcării!
Nikolai începu să povestească despre ciocnirile pe care le avusese cu noile instituții.
Konstantin Levin asculta. Negarea rostului instituțiilor de interes obștesc – părere pe care de altfel o împărtășea și el, exprimând-o adesea – nu-i făcu însă plăcere când o auzi din gura fratelui său.
— Pe lumea cealaltă o să înțelegem totul, rosti Konstantin în glumă.
— Pe lumea cealaltă? Uf, nu-mi place lumea cealaltă! Nu-mi place, adăugă Nikolai, cu ochii sălbatici ațintiți asupra feței fratelui său. S-ar părea c-ar fi bine să pleci din toată murdăria asta, din tot haosul ăsta, al altora și al tău propriu; dar mi-e frică de moarte, mi-e grozav de frica. Nikolai se cutremură. Bea și tu ceva. Vrei șampanie? Sau să ieșim undeva? Hai la țigani. Știi, de la un timp, au început să-mi placă strașnic țiganii și cântecele rusești.
Limba începu să i se împleticească. Gândurile îi săreau de la o idee la alta. Konstantin îl convinse cu ajutorul Mașei să nu se ducă nicăieri și-l culcă; era beat mort.
Mașa făgădui că-i va scrie lui Konstantin în caz de nevoie și va căuta să-l hotărască pe Nikolai Levin să se mute la fratele său.
XXVI.
A doua zi dimineața, Konstantin Levin plecă din Moscova și spre seară ajunse acasă. În timpul călătoriei, el discută în tren cu ceilalți călători despre politică și despre noile linii de cale ferată; dar era copleșit, ca și la Moscova, de gânduri haotice, de nemulțumire față de sine însuși, de un nelămurit sentiment de rușine. Când coborî însă în stația lui și-l recunoscu pe Ignat, vizitiul chior, îmbrăcat într-un caftan cu gulerul ridicat… când își văzu în lumina slabă, ce se strecura prin ferestrele stației, sania acoperită de covoare, caii cu cozile împletite, hamurile cu verigi și cu ciucuri… și când Ignat, care așeza bagajele, îi povesti noutățile de la țară (că sosise un vechil și că fătase Pava) Levin simți cum se limpezește haosul, încet-încet, și cum se împrăștie rușinea ca și nemulțumirea de sine însuși. Schimbarea aceasta se făcu de îndată ce-l văzu pe Ignat și zări caii.
Iar când își puse șuba adusă la gară și se așeză, bine învelit, în sanie și porni, cu gândul la dispozițiile ce urma să dea, mângâind cu privirea prăștierul, fost cal de călărie, sânge de Don, cal muncit și totuși iute – Konstantin Dmitrici începu să privească cu totul altfel ceea ce i se întâmplase. Se simțea iarăși el însuși și nici nu dorea să fie altul. Vroia numai să ajungă a fi mai bun decât înainte. Mai întâi, Levin se hotărî ca, chiar din ziua aceea, să nu mai nădăjduiască într-o fericire deosebită pe care o așteptase de la însurătoare; și, prin urmare, să nu mai nesocotească prezentul. În al doilea rând, să nu se mai lase niciodată stăpânit de patimi urâte, de felul acelora care îl chinuiseră atât de mult prin amintirea lor atunci când se pregătise să facă cererea în căsătorie! După aceea, amintindu-și de Nikolai, Konstantin hotărî să nu-l mai uite, să aibă grijă de dânsul, să nu-l mai piardă din vedere și să-i vină în ajutor oricând, în caz de nevoie. Își dădea seama că asta avea să se întâmple în curând. În sfârșit, convorbirea cu Nikolai despre comunism, privită atunci cu atâta ușurință, îl făcu acum să cadă pe gânduri. Socotea schimbarea condițiilor economice ca ceva cu totul lipsit de temei, dar își dădea totodată seama de nedreptatea prisosului său în comparație cu sărăcia poporului. Se hotărî, spre a se simți cu adevărat om drept, să lucreze mai mult și să-și îngăduie încă mai puțin lux, deși muncise și înainte intens și trăise modest. Toate acestea i se păreau atât de ușor de înfăptuit, încât Levin își petrecu vremea pe drum în cele mai plăcute visări. Înviorat de nădejdea într-o viață nouă, mai bună, ajunse acasă după ora opt seara.
Pe zăpada de pe locul din fața casei cădea lumina de la ferestrele odăii unde stătea Agafia Mihailovna, bătrâna dădacă, aceea care îndeplinea în gospodărie rolul de menajeră, încă nu dormea. Trezit de ea, Kuzma ieși în fugă la scară, desculț și somnoros. Cățeaua de vânătoare, Laska, veni și ea în goană, gata-gata să-l răstoarne pe Kuzma. Schelălăia, se freca de genunchii lui Levin, se ridica în două picioare, vrând să-și pună labele pe pieptul lui, dar nu îndrăznea.
— Repede te-ai mai întors, taică, îl întâmpină Agafia Mihailovna.
— Mi se făcuse dor, Agafia Mihailovna. Tot mai bine e acasă… răspunse Levin și intră în birou.
I se aduse o lumânare care lumină treptat biroul. Lucrurile cunoscute se desprinseră din întuneric: coarnele de cerb, polițele cu cărți, luciul sobei cu hornul care trebuia de mult dres, canapeaua tatălui său, o masă mare pe care se afla o carte deschisă, o scrumieră spartă și un caiet scris de mâna lui. Când văzu toate acestea, Levin se îndoi o clipă de viața cea nouă la care visase în timpul drumului. Toate urmele acestea ale trecutului parcă-l înhățau și-i spuneau: „Nu, n-ai să scapi de noi. N-ai să te schimbi. O să rămâi același care ai fost: șovăitor, veșnic nemulțumit de tine însuți, cu zadarnice încercări de îndreptare, cu căderi și cu veșnica așteptare a fericirii care nu ți-a fost hărăzită și pe care n-ai s-o poți avea.”
Asta-i spuneau lucrurile. Dar alt glas din adâncul sufletului îi șoptea că nu trebuie să te supui trecutului și că poți să faci din tine tot ce vrei. Ascultând de glasul acesta, Levin se îndreptă spre un colț al odăii, unde se aflau două greutăți de câte un pud, și începu să le ridice ca un atlet, vrând să-și recapete agerimea. Se auziră pași scârțâind în dosul ușii. Konstantin Dmitrici puse repede greutățile la loc.
Intră logofătul care-i spuse că, slavă Domnului, totul era în bună rânduială, atât numai că hrișca se arsese puțin în uscătoria cea nouă. Știrea îl supără pe Levin. Uscătoria asta fusese construită și concepută în parte chiar de el. Logofătul fusese totdeauna împotriva uscătoriei, și acum îl anunța cu o mulțumire ascunsă că hrișcă se arsese. Levin însă era pe deplin convins că se arsese fiindcă nu se luaseră măsurile pe care le poruncise el de sute de ori. Îi era ciudă și-l dojeni pe logofăt. Se petrecuse însă un eveniment însemnat, care-l umplea de bucurie: fătase Pava, vaca cea mai bună și cea mai scumpă, cumpărată de la o expoziție.
— Kuzma, dă-mi cojocul. Să vină cineva cu un felinar! Mă duc s-o văd, îi spuse Levin logofătului.
Staulul vacilor de rasă era chiar în dosul casei. După ce străbătu curtea prin dreptul unui troian de lângă o tufă de liliac, Levin se apropie de staul. Când deschise ușa înghețată, răbufniră aburi calzi cu miros de baligă; iar vacile, mirate de lumina neobișnuită a felinarului, se mișcară pe așternutul proaspăt de paie. Din întuneric se ivi spatele lat, neted și bălțat al unei vaci olandeze. Berkut, taurul, ședea culcat, cu belciugul prins în buză. Vru să se scoale, dar se răzgândi și sforăi numai de vreo două ori, când trecură oamenii pe lângă dânsul. Pava, frumusețea de vacă roșie, mare cât un hipopotam, se întoarse cu spatele la cei ce intrau, apărându-și vițelul și adulmecându-l.
Levin intră în boxă, o cercetă pe Pava și sculă vițelușa bălțată pe picioarele ei lungi și nesigure. Îngrijorată, Pava scoase un muget. Se liniști însă când Levin împinse vițelușa spre ea; vaca oftă din greu și începu s-o lingă cu limba-i aspră. Căutând ceva, vițelușa dădu cu botul de ugerul mamei și prinse să-și miște coada.
— Fă aici lumină, Feodor, dă-ncoace felinarul! Porunci Levin, cercetând vițelușa. E leit mă-sa, cu toate că seamănă la culoare cu tată-său! Tare-i frumoasă! Lungă și cu pulpele mari! Vasili Feodorovici, nu-i așa că-i frumoasă? Îl întrebă Levin pe logofăt, împăcat acum cu totul pe chestia hriștii, deoarece se bucura de vițelușa.
— Adică de ce să fie urâtă?… Semion, vătaful, a venit a doua zi după plecarea domniei-voastre. Trebuie să vă înțelegeți cu el, Konstantin Dmitrici, zise logofătul. V-am raportat mai demult despre mașină.
Această chestiune îl readuse pe Levin în toate amănuntele marii și complicatei sale gospodării. De la staul, el trecu la cancelarie; și, după ce stătu de vorbă cu logofătul și cu Semion vătaful, se întoarse acasă și se urcă de-a dreptul în salon.
XXVII.
Casa era mare și veche. Deși stătea singur, Levin încălzea și ocupa toată casa. Își dădea seama că asta e o prostie. Știa că nu făcea bine, lucrul fiind împotriva planurilor lui actuale. Dar casa aceea însemna o întreagă lume pentru dânsul. Era lumea în care trăiseră și îi muriseră tatăl și mama, în care aceștia duseseră o viață pe care el o socotea ca un ideal de perfecțiune; și Levin visa să Ie urmeze pilda, cu soția și cu familia lui.
Konstantin Dmitrici abia își aducea aminte de maică-sa. Totuși, amintirea ei era sfântă pentru dânsul. În închipuirea lui, viitoarea-i soție trebuia să semene cu acel ideal de femeie, fermecător și venerat, care fusese maică-sa.
Levin nu numai că nu-și putea închipui dragostea pentru o femeie în afara căsătoriei, dar chiar i se înfățișa în minte mai întâi familia, și numai după aceea femeia care i-ar fi dat familia. De aceea, concepția lui despre căsătorie nu semăna cu a majorității cunoscuților săi, pentru care căsătoria era unul din numeroasele acte obișnuite ale vieții. Pentru Levin, însă, ea era actul cel mai însemnat al vieții, de care îi atârna toată fericirea. Și acum, trebuia să renunțe la toate acestea…
Intră în salonașul unde lua totdeauna ceaiul. Se așeză în fotoliu cu o carte în mână. Agafia Mihailovna îi aduse ceaiul și, spunând obișnuitele-i cuvinte: „Mă așez și eu, maică!” luă loc pe un scaun la fereastră. Atunci Levin simți, oricât de ciudat s-ar părea, că nu se despărțise de visurile sale și fără ele nu putea trăi. Cu ea sau cu alta, ele vor trebui să se împlinească. Citea o carte, se gândea la ceea ce citea, oprindu-se s-o asculte și pe Agafia Mihailovna, care flecărea fără întrerupere. În același timp i se înfățișau în minte, fără nici o legătură între ele, felurite tablouri ale căsniciei și ale vieții sale viitoare de familie. Simțea că în fundul sufletului ceva se așeza, se rânduia și își găsea locul.
Asculta cum Agafia Mihailovna îi povestea că Prohor uitase de Dumnezeu și se pusese pe băut zi și noapte bănișorii dăruiți de Levin ca să-și cumpere cal, ba-i trăsese chiar nevesti-si o bătaie soră cu moartea. Asculta, citea cartea și-și amintea de șirul gândurilor stârnite de lectură. Era o carte a lui Tyndall20 despre căldură. Levin își aminti de criticile aduse de dânsul lui Tyndall, pentru că acesta era prea satisfăcut de reușita experiențelor sale și nu se lăsa îndrumat de o concepție filosofică. Deodată i se înfiripă un gând care-l umplu de bucurie: „Peste doi ani voi avea în cireada două vaci olandeze… poate c-o să mai trăiască și Pava… Douăsprezece, din prăsila lui Berkut… și dacă le-aș adăuga și pe astea trei, ar fi o minune!” Apoi Levin își reluă lectura.
„Bine, să zicem că electricitatea și căldura sunt unul și același lucru. Dar pentru dezlegarea problemei poți să înlocuiești în ecuație un termen cu altul? Nu. Ei, și? Oricum, legătura dintre toate forțele naturii se simte instinctiv… Ce plăcere când vițica Pavei are să ajungă o vacă bălțată și când am să dau la cireada trei vaci… O minune! Să ies cu musafirii și cu nevasta în întâmpinarea cirezii… Nevastă-mea are să spună: „Kostea și cu mine am îngrijit vițica asta ca pe-un copil„. „Dar cum te poate interesa asta atât de mult?„ o să întrebe un musafir. „Tot ce-l interesează pe el mă interesează și pe mine„, va răspunde ea. Dar cine-i „ea„? Levin își aduse aminte de cele întâmplate la Moscova”. Ce-i de făcut?… Eu n-am nici o vină. Acum însă totul va porni pe altă cale. E o copilărie să te lași stăpânit de trecut. Trebuie să lupți ca să trăiești mai bine, mult mai bine…”
Levin își ridică fruntea și căzu pe gânduri.
Laska cea bătrâna, care alergase lătrând prin curte, încă plină de fericire că-i sosise stăpânul, se întoarse în casă, dând din coadă și aducând miros de aer proaspăt. Se apropie de Levin și-și vârî capul sub mâna lui, cu un scâncet jalnic, cerându-i s-o mângâie.
— Numai că nu vorbește, zise Agafia Mihailovna. Un câine, și uite cum pricepe că i-a sosit stăpânul și că-i e urât.
— De ce să-mi fie urât?
— Parcă n-am ochi, maică? E vremea să-mi cunosc boierii. De mic copil îi slujesc. Dar nu-i nimic, maică. Să fii sănătos și să ai cugetul curat.
Levin o privi țintă, minunându-se că-i ghicise gândurile.
— Să-ți mai aduc un ceișor? Îl întrebă ea și, luând ceașca, ieși.
Laska își tot vâra capul sub mâna lui Levin, care o dezmierda. Apoi cățeaua se încolăci la picioarele lui, rezemându-și botul de laba de dinapoi, întinsă. Și, în semn că totul a intrat iarăși în rânduiala cea bună, Laska își căscă puțin botul, plescăi din buze și, strângându-și-le mai apăsat pe dinții bătrâni, se cufundă într-o liniște fericită. Levin îi urmări cu luare-aminte ultima mișcare.
„Ca și mine! Își zise el. Ca și mine! Dar nu-i nimic… Toate-s bune.”
XXVIII.
A doua zi dimineața, după bal, Anna Arkadievna trimise o telegramă soțului său, amintindu-i că pleacă din Moscova chiar în acea zi.
— Nu, trebuie să plec, trebuie, îi explică ea lui Dolly de ce-și schimbase deodată gândul. Și, după ton, părea să-și fi adus aminte de o mulțime de treburi, atât de multe, că nici nu le mai înșiră pe toate. Nu! E mai bine să plec azi!
Stepan Arkadici nu luă prânzul acasă. Făgădui însă că va veni la ora șapte să-și petreacă sora.
Kitty nu veni nici ea. Trimise un bilețel că o durea capul. Dolly și Anna prânziră singure, cu copiii și cu englezoaica. Nestatornici din fire și foarte sensibili, copiii simțiră că Anna era în ziua aceea cu totul alta de cum fusese când o îndrăgiseră și că acum nu se mai interesa de dânșii. De aceea copiii puseră repede capăt și jocului cu mătușa, și iubirii lor. Puțin le păsa de plecarea ei. Toată dimineața, Anna fu ocupată cu pregătirile de plecare. Scrise câteva bilete unor cunoscuți din Moscova, își notă cheltuielile și-și făcu bagajele. Dolly avea impresia că se stârnise o neliniște în sufletul Annei, o frământare pe care o cunoștea din proprie experiență și care de cele mai multe ori ascunde o nemulțumire de sine. După prânz, Anna se duse în odaia ci să se îmbrace. Dolly o urmă.
— Ce ciudată pari azi! Îi spuse Dolly.
— Eu? Crezi? Nu sunt ciudată, ci rea. Mi se întâmplă uneori. Tot îmi vine să plâng. E o mare prostie, dar trece, răspunse ea repede și-și plecă fața aprinsă asupra unui săculeț în care-și așeză boneta de noapte și batistele subțiri. Ochii săi împăienjeniți de lacrimi aveau o strălucire neobișnuită. Așa și la Petersburg: nu-mi venea să plec de acolo, și azi nu-mi vine să plec de aici.
— Ai venit și ai făcut o faptă bună, zise Dolly, privind-o cu luare-aminte.
Anna se uită la ea cu ochii în lacrimi.
— Nu mai spune așa, Dolly. N-am făcut nimic și nici nu puteam face nimic. Mă mir, adesea, de ce mă răsfață lumea, de ce par toți înțeleși să mă strice? Ce-am făcut și ce-am putut să fac? Ai avut în inimă destulă dragoste ca să ierți!
— Dumnezeu știe ce s-ar fi întâmplat fără tine! Ce fericită ești, Anna, adăugă Dolly. În sufletul tău totu-i limpede și frumos.
— Sufletul fiecărui om are un skeleton21, cum spun englezii.
— Ce skeleton poți avea tu? La tine totul e atât de limpede!
— Am și eu! Rosti iute Anna. Și pe neașteptate, după lacrimi, un zâmbet viclean și voios îi încreți buzele.
— În cazul ăsta, skeleton-urile tale sunt vesele, nu triste, adăugă Dolly, zâmbind.
— Ba sunt triste. Știi de ce plec azi, și nu mâine? Vreau să-ți fac o mărturisire care mă apasă, adăugă Anna, lăsându-se cu hotărâre pe speteaza fotoliului și privind-o pe Dolly drept în ochi.
Dolly văzu cu mirare că Anna roși până-n vârful urechilor, până la rădăcina buclelor negre zbârlite la ceafă.
— Da, urmă Anna. Știi de ce n-a venit Kitty la prânz? E geloasă. Eu am fost pricina… eu sunt de vină că balul de ieri a fost pentru dânsa un chin, și nu o bucurie. Dar zău că nu sunt vinovată, adică sunt vinovată numai un pic, spuse ea, zăbovind cu glas moale pe cuvintele „un pic”.
— Vai, ai spus întocmai ca Stiva, zise Dolly, izbucnind în râs. Anna se simți jignită.
— Ah, nu, nu! Eu nu sunt Stiva, răspunse ea, încruntându-se. Þi-o spun, fiindcă nu-mi îngădui să mă îndoiesc o clipă de mine.
Dar în clipa în care spuse aceste cuvinte, Anna simți că nu erau adevărate. Nu numai că se îndoia de ea însăși, dar se simțea tulburată ori de câte ori se gândea la Vronski – și pleca mai repede decât ar fi vrut, numai ca să nu-l mai întâlnească.
— Da. Stiva mi-a spus că ai dansat cu dânsul mazurca, și că el…
— Nici nu-ți poți închipui ce caraghioslâc a fost. Tocmai mă pregăteam să fac pe pețitoarea, dar a ieșit cu totul altceva. Poate fără voia mea…
Anna se îmbujoră și tăcu.
— Ah, bărbații își dau seama numaidecât, zise Dolly.
— Aș fi deznădăjduită dacă ar fi ceva serios din partea lui, o întrerupse Anna. Sunt sigură că totul o să se uite și că Kitty n-are să mă mai urască.
— De altfel, drept să-ți spun, Anna, eu nu prea doresc căsătoria asta a lui Kitty. Mai bine să se strice, dacă Vronski s-a putut îndrăgosti de tine într-o singură zi.
— Vai, Doamne, ar fi atât de absurd! Oftă Anna. O vie roșeață de plăcere îi îmbujoră însă fața când auzi rostit în cuvinte gândul care-o frământa. Și iacătă plec, după ce mi-am făcut-o pe Kitty dușmancă. Și o îndrăgisem așa de mult! E așa de drăguță! Dar ai să îndrepți lucrurile, Dolly. Nu-i așa?
Dolly abia își putu stăpâni zâmbetul. O iubea pe Anna, dar îi făcea plăcere să vadă că și ea are slăbiciuni.
— Dușmancă? De asta nici nu poate fi vorba!
— Aș vrea atât de mult să mă iubiți toți, așa cum vă iubesc și eu! Acum însă v-am îndrăgit și mai mult, adăugă Anna cu lacrimi în ochi. Vai, ce proastă sunt azi!
Karenina își trecu batista pe față și începu să se îmbrace.
Chiar în clipa plecării sosi Stepan Arkadici, în întârziere, cu fața roșie și veselă, mirosind a vin și a țigări de foi.
Emoția Annei se strecură și în sufletul Dariei. Când Karenina își îmbrățișa pentru ultima dată cumnata, Dolly îi șopti:
— Þine minte, Anna, n-am să uit niciodată ceea ce ai făcut pentru mine. Þine minte că te-am iubit și am să te iubesc totdeauna, ca pe cea mai bună prietenă.
— Nu știu de ce, răspunse Anna și o sărută, ascunzându-și lacrimile.
— M-ai înțeles și mă înțelegi. La revedere, frumoasa mea!
XXIX
„Ei, totul s-a sfârșit, slavă Domnului!” Acesta fu primul gând al Annei Arkadievna după ce-și luă rămas bun, pentru ultima oară, de la fratele său, care stătuse în ușa compartimentului până la cel de-al treilea semnal. Anna se așeză pe canapea alături de Annușka și-și roti privirea în semiîntunericul vagonului cu paturi. „Slavă Domnului, mâine am să-i văd pe Serioja și pe Alexei Alexandrovici. Și viața mea, bună și obișnuită, își va relua cursul de mai înainte.”
Și cu același neastâmpăr febril care o stăpânise în tot timpul zilei, Anna se pregăti de călătorie cu de-amănuntul și cu plăcere; deschise și închise săculețul roșu cu mâinile-i mici și îndemânatice, scoase o pernuță, și-o puse pe genunchi și, înfășurându-și grijuliu picioarele, se așeză în voie. O doamnă bolnavă se și pregăti de culcare. Alte două doamne încercară să intre în vorbă cu Anna; iar o bătrâna grasă își învelea picioarele, criticând încălzitul vagoanelor. Anna răspunse doamnelor prin câteva cuvinte; dar, prevăzând că n-avea să fie interesantă conversația, o rugă pe Annușka să-i dea felinărașul, îl atârnă de mânerul canapelei și scoase din geantă un coupé-papier și un roman englezesc. La început, nu izbuti să citească. Mai întâi o stingherea zarva și umbletul pasagerilor. Apoi, după ce trenul se puse în mișcare, nu se putu sustrage zgomotului roților. Toate îi abăteau atenția de la carte: zăpada care biciuia fereastra din stânga și se lipea pe geam, chipul conductorului încotoșmănat, acoperit de zăpadă, care trecu pe coridor, convorbirile despre strășnicia viscolului de afară. Mai târziu, toate acestea căpătară o monotonie: aceleași trosnete și zdruncinături ale vagonului… aceeași zăpadă la geam… aceleași treceri repezi de la căldură la frig și iarăși la căldură… aceleași figuri care apăreau și dispăreau prin semiîntuneric… aceleași glasuri. După un răstimp, totuși, Anna începu să citească și să înțeleagă ce citea. Annușka picotea de somn, ținând pe genunchi sacul roșu de voiaj cu mâinile-i mari, înmănușate. O mănușă îi era ruptă. Anna Arkadievna citea și înțelegea. Dar nu-i plăcea să citească, adică să urmărească oglindirea vieții altor persoane. Ea însăși vroia atât de mult să trăiască! Atunci când citea că eroina îngrijea un bolnav, Anna ar fi vrut să umble ea tiptil prin camera bolnavului.
Când citea că un membru al parlamentului țintise un discurs, ar fi vrut ca ea să fi fost aceea care ținuse discursul. Când citea că lady Mary călărea în urma unei haite de câini, necăjindu-și cumnata și uimind pe toată lumea prin curajul ei, Anna ar fi vrut să facă la fel. Dar n-avea cum și, învârtind în mâinile sale mici netedul coupe-papier, se străduia să citească.
Eroul romanului își împlinea în sfârșit visul de fericire al oricărui englez – titlul de baronet și un domeniu – iar Anna ar fi dorit să plece cu el la moșie… când simți deodată că poate i-ar fi fost rușine și lui, ca și ei. Dar de ce să-i fie rușine? „De ce mi-ar fi mie rușine?”, se întrebă Anna, mirată și jignită. Karenina puse cartea deoparte și se lăsă pe speteaza canapelei, strângând puternic coupe-papier-ul cu amândouă mâinile. N-avea de ce să-i fie rușine, își depăna amintirile de la Moscova. Toate erau frumoase, plăcute. Își aminti balul. Își aduse aminte de Vronski și de fața lui supusă, de îndrăgostit; își aminti cele întâmplate între dânșii: nu era nimic rușinos. Totuși când ajungea aici cu amintirile, sentimentul de rușine se întețea, ca și cum un glas lăuntric i-ar fi spus: „Cald, foarte cald, înnăbușitor de cald!” „Ei și? Își zise ea cu hotărâre, schimbându-și poziția pe canapea. Ce-nseamnă asta? Mi-e frică să privesc lucrurile în față? De ce? Oare între mine și acest ofițer, care e un copil în ochii mei, există sau ar putea exista alte legături decât acelea pe care le-aș avea cu oricare dintre ceilalți cunoscuți ai mei?” Zâmbi cu dispreț și puse din nou mâna pe carte. Acum, însă, nu mai putea înțelege nici o iotă din ceea ce citea. Lăsă coupe-papier-ul să alunece pe geamul ferestrei, apoi lipi de obraz lama netedă și rece. Era cât p-aci să izbucnească în râs din pricina bucuriei care pusese deodată stăpânire pe dânsa, fără nici o pricină. Își simțea nervii ca niște strune întinse din ce în ce mai tare, simțea că ochii i se deschid tot mai mari… că mâinile și picioarele îi sunt cuprinse de un tremur nervos… că ceva dinlăuntru îi apăsa răsuflarea… și că, în acest semiîntuneric unduitor, imaginile și sunetele o izbeau într-un chip ciudat. Trecea mereu prin clipe de îndoială: „vagonul merge înainte, îndărăt, ori stă pe loc? Lângă ea e Annușka, sau o străină? Ce-o fi pe brațul canapelei? O șubă, sau o fiară? Apoi, eu însămi sunt într-adevăr aici? Eu, ori alta?” îi era frică să se lase pradă acestei stări de uitare care o atrăgea. Putea, după dorința ei, să se lase târâtă de ea, sau să se stăpânească. Ca să-și vină în fire, se ridică în picioare, dădu pledul la o parte și-și lepădă de pe Umeri pelerina groasă. Își reveni pentru o clipă și înțelese că mujicul slab care intrase în vagon, îmbrăcat într-un palton lung de nanchin căruia îi lipsea un nasture, era îngrijitorul care venise să se uite la termometru. Vântul și zăpada se năpustiseră după el pe ușă. Pe urmă toate se amestecară din nou… Mujicul acela deșirat începu să roadă ceva în perete. Bătrâna prinse să-și întindă picioarele cât era vagonul de lung și-l umplu ca un nor negru. După aceea se auzi un scârțâit și un duduit îngrozitor, ca și cum cineva ar fi fost sfârtecat în bucăți. Apoi o lumină roșie o orbi și un zid acoperi totul. Anna simți că se prăbușește. Dar nu era îngrozită, ci veselă. Glasul omului înfofolit și acoperit de zăpadă îi striga ceva la ureche. Anna se ridică în picioare și se dezmetici, înțelese că trenul intrase într-o stație și că omul acela fusese conductorul. O rugă pe Annușka să-i dea șalul și pelerina, pe care și-o scosese, le puse pe ea și se îndreptă spre ușă.
— Vreți să vă dați jos? O întrebă Annușka.
— Da, vreau să iau puțin aer. Aici e prea cald.
Întredeschise ușa. Viscolul o izbi în față, vrând parcă să-i smulgă ușa din mână. Până și asta o înveselea. Deschise ușa și ieși. Vântul parcă o așteptase pe dânsa. Începu să șuiere bucuros, vru s-o ridice pe sus și s-o ia cu el; dar Anna se încleșta tu mâna de bara rece. Și, ținându-și rochia, coborî pe peron și se adăposti după vagoane. Vântul sufla puternic pe platformă; dar pe peron, în dosul vagoanelor, era liniște. Anna răsuflă adânc, cu nesaț, aerul geros al viscolului de afară și, stând lângă vagon, privea peronul și clădirea luminată a gării.
XXX.
Viforul puternic răbufnea de după colțul gării, se năpustea urlând printre roțile vagoanelor, de-a lungul stâlpilor, pretutindeni. Vagoanele, stâlpii, oamenii – tot ce se vedea era năpădit dintr-o parte de zăpada care creștea din ce în ce mai mult. Viscolul se potolea o clipă, dar se dezlănțuia iarăși în învolburări năprasnice; nu era chip să-i ții piept. Totuși, oamenii alergau cu zarvă veselă; pașii lor scârțâiau pe podelele peronului. Ușile mari ale gării se deschideau și se închideau fără întrerupere. Umbra cocoșată a unui om lunecă pe la picioarele Annei și se auziră lovituri de ciocan în roțile de fier. „Dă-mi telegrama!” răsună un glas mânios din partea cealaltă, din bezna viscolului. „Poftiți aici. Numărul 28!” strigară mai multe glasuri. Oameni încotoșmănați, năpădiți de zăpadă, săgetară parcă prin fața Annei. Doi domni cu țigări aprinse în gură trecură prin dreptul ei. Anna mai respiră o dată adânc, ca să se sature de aer. Tocmai își scosese mâna din manșon, ca să se apuce de bară și să urce în vagon, când un om în manta militară acoperi lumina șovăielnică a felinarului sau. Anna se uită înapoi și în aceeași clipă recunoscu chipul lui Vronski. Þinând mâna la cozoroc, acesta se înclină înaintea ei și o întrebă daca n-are nevoie de ceva, dacă nu-i poate face vreun serviciu. Fără să-i răspundă, ea-l privi lung și, deși Vronski stătea în umbră, îi văzu sau crezu că-i vede expresia feței și a ochilor. Era aceeași expresie de respectuoasă admirație, care o impresionase atât de adânc în ajun. În ultimele zile, și chiar cu câteva clipe mai înainte, Anna își spusese că Vronski nu era pentru ea decât unul dintre sutele de tineri, toți la fel, pe care-i întâlnea pretutindeni și că nu-și va îngădui nici măcar să se gândească la dânsul. Acum însă, în prima clipă a întâlnirii, o cuprinse un sentiment de orgoliu și de bucurie. Nu avea nevoie să-l întrebe ce căuta acolo. Știa tot atât de bine, ca și cum însuși Vronski i-ar fi spus, că se afla acolo pentru a fi unde era ea.
— Nu știam că pleci și dumneata. De ce-ai plecat? Îl întrebă Anna, lăsând în jos mâna pusă pe bară. Fața ei strălucea de însuflețire și de un nestăpânit sentiment de bucurie.
— De ce-am plecat? Repetă el, privind-o drept în ochi. Știi de ce-am plecat. Am plecat ca să fiu acolo unde ești dumneata. Nu pot altfel.
În clipa aceea, vântul, rupând parcă zăgazurile, spulberă zăpada de pe acoperișul vagoanelor, zgâlțâind cu zgomot o tablă ruptă. Un fluierat strident de locomotivă urlă jalnic și sinistru în depărtare. Stihia viscolului îi părea acum Annei și mai frumoasă. Vronski spusese tocmai cuvintele pe care le dorea inima sa, dar de care se temea judecata ei. Anna nu-i răspunse nimic. I se vedea pe figură lupta lăuntrica.
— Iartă-mă dacă nu-ți face plăcere ceea ce ți-am spus, adăugă Vronski cu un aer de supunere.
Vorbea pe un ton curtenitor și respectuos, însă cu atâta hotărâre și stăruință, încât multă vreme ea nu putu răspunde nimic.
— Nu-i frumos să vorbești astfel. Te rog, dacă ești un om cumsecade, uită ce-ai spus, după cum am să uit și eu, zise ea în sfârșit.
— N-am să uit niciodată nici un cuvânt, nici o mișcare a dumitale, nu pot să uit…
— Destul, destul! Izbucni Anna, căutând să dea o expresie de asprime feței sale, pe care Vronski o sorbea din ochi cu nesaț.
Apucând cu mâna bara rece, ea urcă scara și trecu repede pe platforma vagonului. Acolo se opri, cercând să adune în minte cele întâmplate; fără să-și amintească exact cuvintele lui sau ale ei, Anna simțea instinctiv că această scurtă convorbire îi apropiase foarte mult – ceea ce o speria și, în același timp, o făcea fericită. După ce rămase câteva clipe în picioare, ea intră în vagon și se așeză la locul său. Starea de încordare care o frământase la început nu numai că nu se alină, dar se înteți atât de mult, încât Anna se temea în fiece clipă să nu i se sfâșie ceva înlăuntrul ei. Nu dormi toată noaptea. Totuși starea asta de încordare și visele care-i năpădeau închipuirea n-aveau nimic neplăcut și trist. Dimpotrivă, se simțea stăpânită de un sentiment de bucurie, care o ardea ca un pojar și o întărâta în același timp. Către dimineață, Anna ațipi șezând pe canapea; iar când se trezi, totul în jur era alb și luminos. Trenul se apropia de Petersburg. Îndată o copleșiră gândurile în legătură cu casa, bărbatul și copilul, grijile zilei care începea și ale zilelor care aveau să vină.
La Petersburg, în clipa când trenul se opri și Anna coborî din vagon, cea dintâi figură care îi atrase atenția fu aceea a soțului sau. „Ah, Dumnezeule! Ia uite cum i s-au făcut urechile!” se gândi Anna, privindu-i fața rece și impunătoare, și mai cu seamă sfârcurile urechilor, de sub marginile pălăriei rotunde, care o surprindeau dezagreabil acum. Văzând-o, Alexei Alexandrovici îi veni în întâmpinare. Își potrivi buzele și, schițând obișnuitu-i zâmbet ironic, o privi în față cu ochii săi mari și obosiți. Un simțământ neplăcut strânse inima Annei când întâlni privirea lui fixă și ostenită, ca și cum s-ar fi așteptat să-l găsească altfel. O miră mai cu seamă sentimentul de nemulțumire de ea însăși, pe care-l încerca regăsindu-și bărbatul. Era un vechi și cunoscut sentiment de stânjenire, pe care-l simțise întotdeauna în raporturile cu soțul său, dar de care mai înainte nu-și dăduse niciodată seama așa de limpede și dureros ca acum.
— După cum vezi, soțul tău e grijuliu și duios ca în primul an de căsătorie. Ardea de nerăbdare să te vadă, rosti el cu glasul său domol și pițigăiat, cu tonul ușor ironic pe care-l întrebuința totdeauna când vorbea cu dânsa, vrând să zeflemisească parcă pe acei care s-ar fi exprimat într-adevăr așa.
— Serioja e sănătos? Îl întrebă Anna.
— Asta e toată răsplata pentru ardoarea mea? Răspunse el. E sănătos, da.
XXXI.
Vronski nici nu încercă să doarmă în noaptea aceea. Ședea pe canapea, privind țintă în fața lui sau uitându-se la cei ce intrau sau ieșeau. Și înainte Vronski impresiona pe acei care nu-l cunoșteau prin înfățișarea sa de un calm neclintit; acum însă el le părea mai mândru încă, și mai de nepătruns. Vronski se uita la oameni ca la niște lucruri. Un tânăr cam nervos, funcționar la tribunal, care ședea vizavi simți că începea să-l urască din pricina acestei expresii a ochilor săi. Tânărul își aprindea țigările de la el, încerca să intre în vorbă cu dânsul, îl ghiontea chiar, ca să-l facă a înțelege că nu era un lucru, ci om. Vronski însă îl privea ca pe un obiect, iar tânărul făcea schime, simțind că-și iese din fire, jignit că Vronski nu consimțea să-l socotească om.
Vronski nu vedea nimic și pe nimeni. Se simțea puternic, dar nu fiindcă era încredințat că o impresionase pe Anna – încă nu credea acest lucru – ci fiindcă impresia pe care i-o făcuse ea îi dădea un sentiment de fericire și de mândrie.
Nu știa și nici nu se gândea ce va aduce ziua de mâine. Simțea că puterile sale, împrăștiate și nefolosite până atunci, se adunaseră într-un singur mănunchi și tindeau cu o strașnică energie spre un țel unic și amețitor. Lucrul acesta îl făcea fericit. Știa că-i spusese adevărul, că plecase după dânsa, că toată fericirea, singurul rost al vieții lui, era acum s-o vadă și s-o audă pe ca. Când coborî din vagon la Bologovo, ca să bea un pahar de sifon, și o văzu pe Anna, primele lui cuvinte exprimară fără voie ceea ce gândea. Îi părea bine că-i mărturisise taina, că o știa și ea acum, făcând-o să rămână pe gânduri. Vronski nu dormi toată noaptea. Reîntors în vagonul său, i se înfățișa mereu în minte scena întâlnirii, cu fiecare gest și cu orice cuvânt al Annei. Iar în închipuirea lui întrezărea în viitor unele imagini care s-ar putea înfăptui și atunci inima îi zvâcnea nebunește.
Când coborî din vagon la Petersburg, după o noapte de nesomn, Vronski se simțea înviorat și proaspăt ca după o baie rece. Se opri lângă vagonul său, așteptând să coboare și Anna. „S-o mai văd o dată, se gândi el, zâmbind fără voie, să-i văd mersul, chipul, poate-mi va spune ceva, poate va întoarce capul, mă va privi, îmi va surâde.” Dar înainte de a fi zărit-o pe Anna, Vronski îl văzu pe bărbatul său, pe care șeful gării îl conducea respectuos prin mulțime. „Ah, da, soțul!” Abia acum înțelese că soțul era o persoană legată de Anna. Știa că doamna Karenina era măritată, însă parcă nu credea în existența bărbatului său. Se convinse de realitate numai după ce-l întâlni în carne și oase, cu cap, umeri, și cu picioare, îmbrăcat în niște pantaloni negri, dar mai ales când văzu cum acest soț luă liniștit mâna Annei cu un simțământ de proprietate.
Privindu-l pe Alexei Alexandrovici – cu fața-i dichisită după moda Petersburgului, cu înfățișarea severă de om sigur de sine, cu pălărie rotundă, puțin adus de spate – Vronski nu se mai putea îndoi de existența lui și încercă sentimentul de neplăcere al omului chinuit de sete care, ajuns la izvor, găsește acolo un câine, o oaie, sau un porc care bea și tulbură apa. Dar ceea ce îl jignea mai cu seamă pe Vronski era umbletul lui Alexei Alexandrovici, care-și legăna șoldurile și-și bălăbănea labele boante ale picioarelor. Vronski nu-și recunoștea decât sie însuși dreptul incontestabil de a o iubi. Anna însă era tot aceeași. Înfățișarea ei îl învioră, dându-i aceeași emoție și umplându-i inima de fericire ca și înainte. Dădu ordine feciorului său neamț, care venise în fugă de la clasa a doua, să ia bagajele și să plece acasă, iar el se îndreptă spre Anna. Observă prima întâlnire a celor doi soți și, cu perspicacitatea îndrăgostitului, prinse semnele unei ușoare stinghereli a soției când vorbea cu bărbatul său. „Nu-l iubește și nici nu poate să-l iubească”, hotărî el în sinea lui.
Pe când se apropia din spate de Anna Arkadievna, Vronski își dădu seama cu bucurie că aceasta îi simțise apropierea; ea întoarse o clipă capul, îl recunoscu și vorbi mai departe cu soțul.
— Ați petrecut bine noaptea? O întrebă Vronski, înclinându-se în același timp înaintea ei și a soțului, dându-i astfel lui Alexei Alexandrovici libertatea de-a lua acest salut ca fiind și pentru dânsul, precum și posibilitatea de a-l recunoaște ori nu, după cum socotea de cuviință.
— Mulțumesc, foarte bine, răspunse Anna.
Fața îi părea obosită și nu mai era însuflețită de acele sclipiri care-i jucau în zâmbet și în ochi. În clipa când îl privi, ceva fulgeră în ochii săi și, deși scăpărarea de foc se stinse numaidecât, Vronski se simți fericit. Anna se uită la soțul ei ca să vadă dacă-l cunoaște pe Vronski. Alexei Alexandrovici îl privi nemulțumit, încercând, distrat, să-și aducă aminte cine e. Calmul și încrederea în sine a lui Vronski se izbiră, ca ciocanul de nicovală, de recea încredere în sine a lui Alexei Alexandrovici.
— Contele Vronski, rosti Anna.
— A, mi se pare că ne cunoaștem, rosti cu indiferență Alexei Alexandrovici, dându-i mâna. Încolo ai plecat cu mama și încoace te-ai întors cu fiul, observă el, rostind răspicat fiecare cuvânt, ca și cum i-ar fi ieșit aur din gură. Vă-ntoarceți, desigur, din concediu? Adăugă soțul și, fără să aștepte răspunsul, se adresă Annei pe tonul lui glumeț: Și, spune, multe lacrimi s-au vărsat în Moscova la despărțire?
Reluând astfel vorba cu soția sa, Alexei Alexandrovici vroia să-i dea lui Vronski a înțelege că dorea să rămână singur cu ea. Se întoarse spre el și duse mâna la pălărie. Dar acesta îi spuse Annei Arkadievna:
— Sper să am cinstea de a va vizita. Alexei Alexandrovici îl privi cu ochi obosiți.
— Îmi pare bine, rosti el rece. Primim lunea. Apoi, lăsându-l pe Vronski să plece, Karenin se întoarse spre soția sa: Ce noroc că am avut o jumătate de ceas liberă, ca să te primesc și să-ți dovedesc dragostea mea, adăugă el pe același ton glumeț.
— Prea îți subliniezi dragostea, ca s-o pot prețui, îi răspunse Anna pe același ton glumeț, ascultând fără voie sunetul pașilor lui Vronski în spatele lor. „Dar ce-mi pasă?” gândi ea și-și întrebă bărbatul cum își petrecuse timpul Serioja în lipsa ei.
— O, admirabil! Mariette spune că a fost foarte drăguț și – trebuie să te amărăsc – nu ți-a dus de loc dorul, ca bărbatul tău. Se cuvine să-ți mai spun o dată merçi, draga mea, că ai venit! Cu o zi mai devreme și deci mi-ai dăruit o zi. Scumpul nostru Samovar va fi încântat. (Alexei Alexandrovici o poreclise „Samovar” pe vestita contesă Lidia Ivanovna, fiindcă se enerva mereu și se necăjea pentru toți și pentru toate.) A întrebat de tine. Dacă-mi îngădui să-ți dau un sfat, du-te astăzi pe la dânsa. Știi doar că i se rupe inima pentru toată lumea. Acum e preocupată, peste celelalte griji, de împăcarea soților Oblonski.
Contesa Lidia Ivanovna era o prietenă a lui Karenin și centrul unuia din cercurile societății Petersburgului cu care Anna avea, prin bărbatul său, cele mai strânse legături.
— Doar i-am scris.
— Dar vrea să cunoască toate amănuntele. Dacă nu ești obosită, treci pe la ea, draga mea. Te duce Kondrati cu trăsura. Eu am treabă la consiliu. Astăzi n-am să mai mănânc singur, urmă Alexei Alexandrovici, de astă dată pe un ton serios. Nici nu-ți închipui cum m-am obișnuit…
Și cu un zâmbet plin de înțeles, îi strânse îndelung mâna și o ajută să se urce în trăsură.
XXXII.
Acasă, cel dintâi care-o întâmpină pe Anna fu copilul său. Alergă pe scară spre ca și, în ciuda țipetelor guvernantei, izbucni cu mare bucurie: „Mama, mama!” Ajungând la ea, îi sări de gât.
— V-am spus că-i mama! Strigă el guvernantei. Știam eu!
Băiatul, ca și soțul, îi pricinui Annei un fel de dezamăgire. Și-l închipuise mai frumos decât era de fapt. Trebui să coboare la realitate ca să-l admire așa cum era de fapt. Dar chiar așa, copilul părea încântător, cu bucle blonde, ochi albaștri și cu piciorușe plinuțe și sprintene, în ciorapi bine întinși. Era o plăcere aproape fizică pentru Anna să-l simtă lângă dânsa și să primească mângâierile lui. Își recăpătă liniștea sufletească, întâlnindu-i privirea sinceră, încrezătoare, plină de iubire și ascultându-i întrebările naive. Anna scoase darurile pe care i le trimiseseră copiii Dariei și povesti fiului său că la Moscova este o fetiță, Tania, care știe să citească și chiar să învețe și pe alți copii.
— Dar ce? Eu sunt mai rău decât ea? O întrebă Serioja.
— Pentru mine ești cel mai bun copil de pe lume.
— Știu, zise Serioja zâmbind.
Anna nu-și isprăvise încă de băut cafeaua, când se anunță contesa Lidia Ivanovna. Era o femeie înaltă, grasă, cu fața bolnăvicios de galbenă și cu ochi minunați, negri, visători… Anna o iubea, dar în ziua aceea îi văzu parcă pentru întâia oară toate cusururile.
— Ei, ce-ai făcut, draga mea? Ai dus ramura de măslin? Începu contesa Lidia Ivanovna, cum intră în odaie.
— Da, totul s-a sfârșit cu bine. Dar n-a fost chiar așa de grav cum ne închipuiam, răspunse Anna. În general, cumnata mea e cam pripită în hotărâri.
Contesa Lidia Ivanovna, care se interesa de tot ce n-o privea, avea obiceiul să nu asculte niciodată ceea ce o interesa. O întrerupse pe Anna:
— Da, e multă durere și răutate pe lumea asta. Sunt așa de necăjită astăzi!
— De ce? O întrebă Anna, încercând să-și stăpânească un zâmbet.
— Încep să obosesc, frângându-mi în zadar sulițele pentru cauza dreptății. Uneori mă dau bătută. Chestia cu „surorile” (era o instituție filantropică, religioasă și patriotică) începuse să meargă admirabil; dar cu domnii ăștia nu-i nimic de făcut, adăugă ea cu un aer de ironică supunere în fața sorții. S-au agățat de o idee, au denaturat-o și apoi discută despre ea cu atâta meschinărie! Doi-trei oameni, printre care și soțul dumitale, înțeleg însemnătatea acestei chestiuni; dar ceilalți nu fac decât s-o bagatelizeze. Pravdin mi-a scris ieri…
Pravdin era un cunoscut panslavist, care se afla în străinătate. Contesa Lidia Ivanovna povesti cuprinsul scrisorii lui.
Apoi contesa istorisi încă un șir de neplăceri și de intrigi în chestiunea unirii bisericilor și plecă grăbită, deoarece în ziua aceea trebuia să se mai ducă la adunarea unei societăți și la Comitetul slav.
„Dar toate astea au fost și înainte. Cum de nu le-am observat? Își zise Anna. Sau contesa era și mai nervoasă azi decât de obicei? Într-adevăr, îți vine să râzi: scopul ei este virtutea, e o bună creștină, dar umblă mereu supărată. Are numai dușmani, pe care și i-a făcut tot din pricina creștinismului și a virtuții.
După contesa Lidia Ivanovna sosi o prietenă a Annei, soția unui director, care-i povesti toate noutățile orașului. Plecă la ora trei, făgăduind că va veni la masă. Alexei Alexandrovici era la minister. Rămânând singură, Anna își petrecu timpul dinainte de prânz supraveghind masa copilului (care mânca aparte), strângându-și lucrurile, citind și răspunzând la biletele și la scrisorile care se adunaseră pe biroul său.
Tulburarea și sentimentul de inexplicabilă rușine pe care le încercase pe drum se risipiră cu desăvârșire. Reîntoarsă în mijlocul condițiilor obișnuite de viață, se simțea iarăși stăpână pe sine și fără nici o vină.
Își aducea aminte cu mirare de starea sa din ajun. „Ce-a fost? Nimic. Vronski a spus o prostie, de care poți foarte ușor să nu ții seamă. Și eu i-am răspuns așa cum trebuia. Nu se cade și nici nu se poate să-i spun ceva soțului meu. Dacă aș vorbi despre asta, ar însemna să acord importanță unui fleac.” Își aminti că-i spusese odată despre o declarație de dragoste, pe care i-o făcuse pe ocolite, la Petersburg, un tânăr subaltern al bărbatului său, iar Alexei Alexandrovici îi răspunsese că, trăind în societate, oricărei femei i se poate întâmpla așa ceva, dar că el are încredere deplină în tactul ei și n-are să-și îngăduie niciodată a o înjosi sau a se înjosi el însuși prin gelozie. „Prin urmare, de ce să-i mai vorbesc? De altfel, slavă Domnului, nici n-am ce să-i spun”, se gândi ea.
XXXIII.
Alexei Alexandrovici se întoarse de la minister la ora patru; dar cum se întâmpla adesea, nu avu timp să intre la Anna. Trecu în birou să primească pe solicitatorii care-l așteptau și să semneze niște hârtii aduse de șeful cancelariei sale. La prânz (vreo trei persoane luau masa zilnic la familia Karenin) veniră: o vară bătrâna a lui Alexei Alexandrovici, un director din minister cu soția și un tânăr care-i fusese recomandat lui Alexei Alexandrovici la serviciu. Anna intră în salon ca să țină de urât musafirilor. Exact la ora cinci (pendula de bronz „Petru I” nu apucase să bată a cincea oară) se înfățișă Alexei Alexandrovici, în frac și cravată albă, cu două stele pe piept, deoarece trebuia să plece îndată după prânz. Fiecare clipă din viața lui era ocupată și socotită mai dinainte. Ca să poată îndeplini ceea ce avea de făcut în fiecare zi, el respecta cea mai strictă punctualitate. Deviza lui era: „Fără grabă și fără odihnă”. Intră în salon, salută pe toată lumea și se așeză repede, zâmbind soției sale.
— Da, s-a isprăvit cu singurătatea mea. Nici nu-ți închipui ce greu mi-era să stau singur la masă, zise Alexei Alexandrovici accentuând cuvântul „greu”.
La prânz, Alexei Alexandrovici vorbi cu Anna de treburile de la Moscova și întrebă, cu un zâmbet ironic, despre Stepan Arkadici. Conversația avea mai ales un caracter general, cu privire la chestiunile de serviciu și la societatea din Petersburg. După masă Alexei Alexandrovici petrecu o jumătate de oră cu musafirii, apoi strânse din nou, zâmbind, mâna soției sale și plecă la consiliu. De data asta, Anna nu se duse nici la prințesa Betsy Tverskaia, care, aflând de sosirea ei o poftise în seara aceea… nici la teatru, unde avea o lojă. Nu se duse mai cu seamă din pricină că rochia pe care se bizuise nu era gata.
După plecarea musafirilor, Anna se apucă să-și cerceteze toaletele și se necăji cumplit. Pricepută să se îmbrace nu prea scump, Anna dăduse – înainte de a pleca la Moscova – trei rochii la croitoreasă, ca să i le prefacă. Rochiile trebuiau să fie astfel transformate, încât să nu le poți recunoaște, și ar fi trebuit sa fie gata cu trei zile în urmă. Când colo, două rochii nu erau gata, iar a treia nu fusese prefăcută după placul Annei. Croitoreasa veni să dea lămuriri, susținând că așa era mai bine. Anna se enervă atât de tare, încât mai târziu îi fu rușine să-și amintească scena. Ca să se liniștească de-a binelea, se retrase în odaia băiatului și petrecu toată scara cu dânsul. Îl culcă ea singură în pat, îl binecuvântă și-l acoperi cu plapuma. Era mulțumită că nu se dusese nicăieri, petrecând o seară așa de frumoasă! Își simțea inima ușoară și liniștită. Vedea foarte limpede că ceea ce i se păruse în tren atât de important nu era decât una din întâmplările obișnuite și neînsemnate ale vieții mondene. N-avea de ce să se rușineze nici față de altul, nici față de ea însăși. Se așeză lângă cămin cu un roman englezesc, așteptându-și soțul. La nouă și jumătate, exact, se auzi soneria, și Alexei Alexandrovici intră în odaie.
— În sfârșit, zise Anna întinzându-i mâna.
Alesei Alexandrovici îi sărută mâna și se așeză lângă ea.
— Vad că ai avut, în genere, o călătorie reușită, îi spuse el.
— Da, foarte reușită, răspunse Anna și începu să-i povestească totul de la început: călătoria cu doamna Vronski. Sosirea, nenorocirea din gară. Îi istorisi apoi despre sentimentul de milă pe care-l avusese mai întâi pentru fratele său și pe urmă pentru Dolly.
— Nu-mi închipui cum ai putea dezvinovăți un astfel de om, deși ți-e frate, spuse cu severitate Alexei Alexandrovici.
Anna zâmbi. Ea înțelese că Alexei Alexandrovici vorbea astfel pentru ca vroia să-i arate că anumite considerente de familie nu-l puteau împiedica să-și arate sincer părerea. Anna cunoștea această însușire a bărbatului său și o prețuia.
— Sunt mulțumit că totul s-a sfârșit cu bine și că te-ai întors, adăuga soțul. Dar ce se spune acolo despre noul regulament pe care l-am trecut prin consiliu?
Anna nu auzise nimic despre acest regulament și-i era oarecum rușine că putuse uita atât de ușor ceea ce era așa de însemnat pentru dânsul.
— Aici, dimpotrivă, el a stârnit mare vâlvă, adăugă Karenin, zâmbind încântat de sine.
Anna înțelese că Alexei Alexandrovici ar fi vrut să-i anunțe ceva măgulitor pentru dânsul în această privință și, punându-i întrebări, îl făcu să-i povestească ceea ce dorea. Cu același surâs mulțumit de sine, soțul îi istorisi despre ovațiile care i se făcuseră în urma trecerii acestui regulament prin consiliu.
— Sunt foarte, foarte încântat. E o dovadă că începe, în sfârșit, să se stabilească și la noi un punct de vedere rațional și hotărât în chestiunea asta.
După ce bău al doilea pahar de ceai cu lapte și cu pâine, Alexei Alexandrovici se ridică în picioare și se îndreptă spre biroul său.
— Dar tu nu te-ai dus nicăieri? Te-ai plictisit, desigur? O întrebă el.
— De loc, răspunse Anna, ridicându-se și însoțindu-l prin salon spre birou. Ce citești acum? Îl întrebă ea.
— Poésie des enfern22 de Duc de Lille, răspunse el. E scrisă în chip deosebit.
Anna zâmbi așa cum zâmbești față de slăbiciunile celor dragi și, trecându-și brațul pe sub brațul lui, îl însoți până la ușa biroului. Îi cunoștea obiceiul, ajuns o necesitate, de a citi seara. Știa că în ciuda obligațiilor sale de serviciu, care-i absorbeau aproape tot timpul, el se socotea dator să urmărească tot ce apărea mai interesant în domeniul științelor și al artei. Știa de asemenea că nu-l interesau cu adevărat decât cărțile de politică, filosofie și de teologie, că arta era cu totul străină de firea lui. Cu toate acestea – sau mai degrabă tocmai de aceea – nu lăsa să-i scape nimic din ceea ce făcea vâlvă în lumea artelor, socotindu-se obligat să citească totul. Mai știa că în domeniul politicii, filosofiei și al teologiei, Alexei Alexandrovici avea unele îndoieli și era în căutarea adevărului. În chestiunile de artă și de poezie însă, și mai cu seamă în muzică, pe care n-o pricepea de loc, avea părerile cele mai precise și hotărâte. Îi plăcea să discute despre Shakespeare, Rafael și Beethoven, ca și despre însemnătatea noilor școli în muzică și în poezie, toate fiind clasate în mintea lui într-o rânduială perfectă.
— Dumnezeu să te aibă în paza lui, îi ură Anna la ușa biroului, unde erau pregătite, lângă fotoliul său, lumânarea cu abajur și o sticlă cu apă. Eu ma duc să-mi scriu corespondența pentru Moscova.
Alexei Alexandrovici îi strânse mâna și i-o sărută din nou.
„E totuși un om cumsecade, sincer, bun, de valoare în domeniul său, își zise Anna când se întoarse în odaia ei, apărându-l parcă împotriva cuiva care l-ar fi învinovățit și ar fi spus despre dânsul că nu poate fi iubit. Dar de ce oare i-or fi ieșit în evidență atât de straniu urechile? Sau poate s-o fi tuns de curând?”
Exact la douăsprezece, pe când Anna era încă așezată la biroul său și isprăvea de compus scrisoarea către Dolly, se auzi un mers cadențat, în papuci: Alexei Alexandrovici, spălat și pieptănat, cu cartea subsuoară, se apropie de dânsa.
— Destul, destul! Rosti el cu un zâmbet anumit și trecu în odaia de culcare.
„Cu ce drept l-a privit așa?” se gândi Anna, aducându-și aminte de privirea lui Vronski, aruncată lui Alexei Alexandrovici.
După ce se dezbrăcă, Anna intră în dormitor. Pe fața ei nu mai era însuflețirea care-i strălucea în ochi și în zâmbet cât timp stătuse la Moscova, ci, dimpotrivă, focul părea acum stins sau ascuns în străfunduri.
XXXIV.
Plecând din Petersburg, Vronski își lăsase locuința încăpătoare, de pe strada Morskaia, prietenului și camaradului său preferat, Petrițki.
Acesta era un tânăr locotenent, nu prea distins, sărac, înglodat în datorii, veșnic beat spre seară, adesea dus la arest pentru fel de fel de istorii hazlii și scandaloase, însă iubit atât de camarazi, cât și de șefi. Ajungând acasă, de la gară, pe la unsprezece, Vronski văzu la scară o trăsură cunoscută. După ce sună, auzi din dosul ușii hohotul de râs al unor bărbați, gânguritul unui glas de femeie și strigătul lui Petrițki: „Dacă-i vreun tâlhar, să nu-l lași înăuntru”. Vronski porunci ordonanței să nu spună nimănui că sosise și intră încet în prima odaie. Baroneasa Shilton, prietena lui Petrițki, ședea la o masă rotundă și făcea cafea; strălucitoare în rochia-i de atlaz violet, cu obrăjorul rumen, încadrat de păr bălai, ea umplea camera, ca un canar, cu gânguritul său parizian. În jurul mesei ședeau Petrițki, în haină de casă, și căpitanul de cavalerie Kamerovski, în uniformă, venit probabil de la slujbă.
— Bravo, Vronski! Strigă Petrițki, sărind în sus și dând cu zgomot scaunul la o parte. Stăpânul în persoană! Baroneasă, să-i dai o cafea din ibricul cel nou. Nu te așteptam. Sper că ești mulțumit de podoaba biroului tău, adăugă el, arătând-o pe baroneasă. Cred că vă cunoașteți?
— Cum nu! Adeveri Vronski zâmbind vesel și strângând mânușița baronesei. Suntem doar vechi prieteni.
— Vii de la drum, zise baroneasa, așa că fug. Iar dacă te stingheresc, plec chiar în clipa asta.
— Doamnă, oriunde te afli, ești la dumneata acasă, răspunse Vronski. Bună ziua, Kamerovski, urmă el strângând cu răceală mâna căpitanului.
— Uite, dumneata nu știi să spui niciodată lucruri așa de drăguțe, se adresă baroneasa lui Petrițki.
— Cum să nu? După masă am să vă spun și eu ceva care n-o sa fie mai prejos.
— După masă e foarte ușor! Ei, hai să fac cafeaua. Du-te de te spală și te dichisește, spuse baroneasa lui Vronski, așezându-se iarăși și învârtind cu grijă un șurubel la ibricul cel nou. Pierre, dă-mi cafeaua, se adresă ea lui Petrițki. Îi zicea Pierre, după numele său de familie, fără să caute a ascunde relațiile dintre dânșii. Vreau să mai adaug puțină…
— Ai s-o strici.
— Nu. N-am s-o stric! Ei, dar unde ți-e soția? Întrebă deodată baroneasa, întrerupând convorbirea dintre Vronski și camarazii săi. Noi te-am și însurat aici. Þi-ai adus soția?
— Nu, doamnă! Boem m-am născut și boem am să mor!
— Cu atât mai bine, cu atât mai bine. Dă-mi mâna. Fără să dea drumul mâinii lui Vronski, baroneasa se apucă să-i povestească ultimele sale planuri, împănându-le cu glume, și-i ceru sfatul:
— El tot nu vrea să divorțeze de mine. Ce trebuie să fac? (El era soțul ei.) Vreau să încep acum procesul. Ce mă sfătuiești? Kamerovski, ai grijă de cafea… a dat în foc… vezi, că sunt ocupată. Vreau să-i intentez proces, ca să intru în stăpânirea averii mele. Înțelegi absurditatea: sub cuvânt că i-aș fi necredincioasă, adăugă baroneasa disprețuitor, vrea să pună mâna pe avutul meu.
Vronski asculta cu plăcere gângureala veselă a acestei femei drăgălașe, îi aproba planul, îi dădea sfaturi, pe jumătate în glumă, reluându-și tonul obișnuit cu care vorbea în general cu femeile de felul acesteia. La Petersburg, în lumea lui Vronski, oamenii se împărțeau în două categorii bine distincte: una inferioară, alcătuită din oameni ordinari, proști și mai ales ridicoli, care cred că un bărbat trebuie să trăiască numai cu o femeie, nevasta lui… că fetele trebuie să fie neprihănite, femeile – pudice, bărbații – curajoși, cumpătați și energici… că trebuie să-ți educi copiii, să-ți câștigi pâinea, să-ți plătești datoriile și fel de fel de alte prostii asemănătoare. Aceasta era categoria oamenilor demodați și plicticoși. Iar a doua, în care intrau Vronski și cu prietenii săi; acei care făceau parte din ea trebuiau să fie mai cu seamă eleganți, frumoși, darnici, bravi, veseli, gata să se lase pradă oricărei patimi fără să roșească, și să nu le pese de nimic.
În primele clipe, Vronski se simți cam buimăcit. Venise cu impresiile din cealaltă lume, de la Moscova. Dar reintra îndată în lumea-i veselă și plăcută de mai înainte, ca și cum și-ar fi vârât picioarele în niște papuci vechi.
Cafeaua nu se mai făcu, ci dădu în foc și-i stropi pe toți, stârnind – ceea ce era de așteptat – râsete și gălăgie, pătând un covor scump și rochia baronesei.
— Și acum, la revedere. Altfel n-ai să te mai speli niciodată și o să am pe conștiință cea mai mare crimă pe care poate s-o săvârșească un om binecrescut: a fi murdar. Va să zică mă sfătuiești să-i pun cuțitul la gât?
— Negreșit și încă în așa fel, încât mânuța dumitale să fie cât mai aproape de buzele sale. Are să-ți sărute mâna și totul o să se isprăvească cu bine, răspunse Vronski.
— Prin urmare, ne vedem astăzi la Teatrul Francez. Și baroneasa dispăru cu un foșnet de rochie.
Kamerovski se ridică și el. Vronski îi întinse mâna și, fără a-i mai aștepta plecarea, se îndreptă spre camera de baie. În timp ce se spăla, Petrițki își expuse pe scurt situația, care se schimbase după plecarea prietenului său. Nu mai avea nici un ban. Tatăl lui îi spusese că nu-i plătește datoriile și nu-i mai dă nici un ban. Un croitor vroia să-l bage la închisoare pentru datorii, un altul îl amenința de asemenea cu pușcăria. Comandantul regimentului îi declarase că, dacă nu încetează scandalurile astea, va trebui să-i ceară demisia din armată. Se săturase de baroneasă ca de mere acre, mai ales că-i tot pretindea bani. Îi plăcea alta… are să i-o arate lui Vronski… o minune, o splendoare… în stil pur oriental, în genul sclavei Rebeca, mă-nțelegi? Se certase ieri cu Berkoșev, care vroia să-i trimită martori, dar bineînțeles n-o să iasă nimic din asta. În genere, totul era admirabil și extraordinar de vesel. Fără a-și lăsa camaradul să aprofundeze amănuntele situației sale, Petrițki începu să-i povestească noutățile interesante. Ascultând atât de cunoscutele istorioare ale lui Petrițki, în atât de cunoscuta atmosferă a casei sale, unde locuia de trei ani, Vronski încerca un plăcut sentiment de reîntoarcere la viața-i obișnuită și fără griji din Petersburg.
— Nu mai spune! Strigă Vronski, ridicând piciorul de pe pedala lavoarului unde-și uda ceafa roșie și voinică. Nu mai spune! Repetă el, auzind că Fora se încurcase cu Mileev și-l părăsise pe Fertinhof.
— Și el a rămas tot așa de prost și de îngâmfat? Dar Buzulukov ce mai face?
— Ah, să-ți spun una bună cu Buzulukov, o minune! Strigă Petrițki. Îi știi slăbiciunea – balurile. Nu scapă nici un bal de la curte. Se duce el la un bal mare cu o cască nouă. Ai văzut căștile noi? Sunt foarte frumoase și ușoare. Stă el… ce faci, mă asculți?
— Te ascult, răspunse Vronski, frecându-se cu un prosop plușat.
— Trece marea ducesă cu un ambasador și – ghinionul lui – încep să vorbească despre noile căști. Marea ducesă ținea să-i arate o cască nouă… Când îl vede pe amicul nostru (Petrițki arătă cum stătea Buzulukov cu casca în mână), marea ducesă îl roagă să-i dea puțin casca. Dar el nu i-o dă. Ce-o fi asta? Lumea îi face semn cu ochiul și cu capul, se încruntă la dânsul. Dă-i-o! El, nu și nu! Încremenise. Îți poți închipui! Deodată, unul… cum îi zice? vrea să-i ia casca. Dar el – nu și nu! Atunci acela i-o smulge și o întinde marii ducese. „Iată o cască nouă”, zice marea ducesă. Întoarce casca și, închipuiește-ți, buf! Cad din ea o pară și niște bomboane – două funturi de bomboane! Le strânsese acolo, drăguțul de el!
Vronski se prăpădea de râs. Mult timp după aceea, chiar când vorbea despre altceva, ori de câte ori își aducea aminte de cască, izbucnea într-un râs sănătos care-i dezvelea dinții puternici și deși.
După ce află toate noutățile, Vronski își puse uniforma, cu ajutorul feciorului, și se duse să se prezinte la regiment. După prezentare, se gândi să se ducă la fratele său, la Betsy și să facă încă vreo câteva vizite în cercurile unde ar putea-o întâlni pe Karenina. Și, după obiceiul lui la Petersburg, plecă de acasă cu gândul de a se întoarce noaptea târziu.



PARTEA A DOUA.

I.
La sfârșitul iernii avu loc în familia Șcerbațki un consult medical, care urma să se pronunțe asupra sănătății mezinei și a măsurilor ce trebuiau luate pentru restabilirea puterilor sale în continuă slăbire. Kitty era bolnavă și, cu apropierea primăverii, starea sănătății i se înrăutățea din ce în ce mai mult. Medicul casei îi dăduse untură de pește, apoi fier, pe urma lapis; dar, cum niciunul dintre medicamente n-o ajutase, o sfătuise să plece la primăvara în străinătate. De aceea fusese chemat în consult un doctor celebru. Acesta, un bărbat încă tânăr și foarte frumos, ceru să examineze bolnava. Stărui parcă cu o deosebită plăcere asupra faptului că pudicitatea feciorelnică nu-i decât o rămășiță de barbarie și că nu-i nimic mai firesc pentru un tânăr medic decât să examineze o fată goală,. Socotea acest lucru cu atât mai firesc, cu cât îl îndeplinea zilnic, profesional, fără nici un gând rău și de aceea socotea pudicitatea unei fete nu numai ca o rămășiță de barbarie, ci aproape ca o jignire personală.
Trebuiră sa se supună. Deși toți medicii erau din aceeași școală, studiaseră pe aceleași cărți și aveau aceeași știință, și cu toate că unii erau de părere că acest doctor celebru e un medic prost, totuși în casa prințesei și în cercul său domnea credința, nu se știe de ce, că numai acest doctor cu renume putea s-o salveze pe Kitty. După ce examina și percuta cu atenție bolnava, zăpăcită și copleșită de rușine, celebrul medic se spălă cu grijă pe mâini și trecu în salon să vorbească cu prințul; acesta îl ascultă încruntat și tușind ușor. Ca un om în vârstă care nu fusese niciodată bolnav și nefiind nici prost, prințul nu credea în medicină. Toată comedia asta îl înciuda, cu atât mai mult, cu cât era poate singurul care înțelegea pe de-a-ntregul pricina bolii lui Kitty. „Vai de mine, cum latră-n vânt!” gândea prințul, aplicând vestitului medic o expresie din vocabularul vânătoresc, în timp ce-i asculta vorbăria despre simptomele bolii lui Kitty. Doctorul, stăpânindu-și cu greu disprețul față de boierul bătrân, cobora anevoie la nivelul lui de înțelegere. Își dădu seama că degeaba vorbea cu bătrânul și că în casă conducerea era în mâna mamei. De aceea avea de gând să-și desfășoare înaintea ci perlele elocvenței. Tocmai atunci intră și prințesa în salon împreună cu medicul casei. Prințul se dădu la o parte, căutând să nu arate cât de caraghioasă era în ochii lui comedia asta. Prințesa, dezorientată, nu știa ce să facă. Se simțea vinovată față de Kitty.
— Și acum, doctore, hotărăște-ne soarta, zise prințesa. Spune-mi totul. „Mai sunt speranțe? Vru ea să întrebe, însă buzele îi tremurară. Nu putu rosti întrebarea. Ce spui, doctore?
— Numaidecât, prințesă, dar mai întâi să discut cu colegul meu. După aceea, voi avea cinstea să vă comunic părerea mea.
— Atunci să vă lăsăm singuri?
— Vă rog.
Prințesa ieși, oftând.
Când doctorii rămaseră singuri, medicul casei începu să-și expună cu sfială părerea, cum că ar fi vorba de începutul unui proces de tuberculoză, dar… și așa mai departe. Doctorul celebru îl ascultă, dar la jumătatea expunerii se uită la ceasornicul lui mare de aur.
— Așa, zise el. Dar…
Medicul casei tăcu respectuos la jumătatea expunerii.
— După cum știți, noi nu putem constata începutul unui proces de tuberculoză. Până la apariția cavernelor nu suntem în stare să ne dăm seama definitiv de nimic. Putem numai să-l bănuim. Și avem unele simptome: lipsa de poftă de mâncare, starea nervoasă etc. Întrebarea se pune astfel: când bănuiești un proces de tuberculoză, ce trebuie să faci ca să ajuți alimentația?
— Dar dumneavoastră știți că sub aceste stări se ascund mai totdeauna și cauze de ordin moral, sufletesc, își îngădui să adauge cu un zâmbet fin medicul casei.
— Da, se înțelege de la sine, răspunse celebrul doctor uitându-se din nou la ceas. Iartă-mă, te rog, a fost reparat podul peste Iauza, ori tot trebuie să ocolești?… E reparat? În cazul ăsta, pot să ajung acolo în douăzeci de minute. Prin urmare, am spus că problema se pune astfel: stimularea alimentației și liniștirea nervilor. Una are legătură cu alta. Trebuie să acționăm din amândouă părțile.
— Dar despre călătoria în străinătate? Întrebă medicul casei.
— Sunt împotriva călătoriilor în străinătate. În afară de asta, vezi dumneata, dacă există începutul unui proces de tuberculoză – ceea ce nu putem ști – atunci voiajul peste graniță nu poate ajuta. E necesar un tratament care să ajute alimentația și să nu facă rău.
Doctorul vestit își expuse planul de tratament cu ape de Soden, al căror scop principal era, probabil, faptul că nu puteau face rău.
Medicul casei îl ascultă cu atenție și cu respect.
— Totuși aș invoca, în sprijinul unei călătorii în străinătate, schimbarea obiceiurilor și evadarea din mediul care stârnește amintirile. În afară de asta, e și dorința mamei, adăugă medicul casei.
— Ei, în cazul ăsta n-au decât să plece. Numai să se ferească de șarlatanii aceia de nemți, căci au să-i agraveze starea… Trebuie să urmeze numai prescripțiile noastre… Dar, în fine, să le lăsăm: n-au decât să plece…
Se uită din nou la ceas.
— O, trebuie să plec, și se îndreptă spre ușă.
Doctorul celebru comunică prințesei, dintr-un sentiment de politețe, că trebuie s-o mai vadă o dată pe bolnavă.
— Cum? S-o mai examinați o dată? Izbucni ea îngrozită.
— Ah, nu, prințesă. Am nevoie numai de unele amănunte.
— Poftim.
Întovărășită de doctor, mama intră în salonul unde se afla Kitty. Slăbită și rumenă la față, cu o lucire neobișnuită în ochi, din pricina rușinii îndurate, Kitty stătea în mijlocul odăii. Când intră doctorul, i se împurpurară obrajii, iar ochii i se umplură de lacrimi. Toată boala și tot tratamentul i se păreau ceva stupid, caraghios chiar; tot atât de caraghios cum ar fi dacă ai vrea să lipești bucățile unui vas spart. Inima îi era zdrobită. Vroiau s-o vindece cu pilule și cu prafuri? Dar nu-și putea jigni mama, mai ales că aceasta se socotea vinovată.
— Prințesă, fiți bună și luați loc, îi spuse celebrul doctor.
Acesta se așeză zâmbind în fața ei, îi luă pulsul și începu să-i pună din nou întrebări plictisitoare. Kitty îi răspunse la câteva întrebări, apoi se supără deodată și se ridică în picioare.
— Iartă-mă, doctore, dar asta n-are nici un rost. Mă întrebi de trei ori același lucru.
Vestitul doctor nu se supără.
— O irascibilitate bolnăvicioasă, îi spuse el bătrânei prințese, după ce ieși Kitty. De altfel, am isprăvit…
Apoi doctorul expuse în mod științific prințesei, ca unei femei excepțional de inteligente, starea fetei sale și încheie prescriindu-i cum să bea apele, de care de altfel n-avea nevoie. La întrebarea dacă trebuie să plece în străinătate, doctorul se cufundă în meditații, ca și cum ar fi avut de dezlegat o problemă încurcată. Până la urmă, rosti hotărârea: să plece, dar să nu se încreadă în șarlatani, ci să ceară sfatul lui, în orice împrejurare.
După plecarea doctorului, atmosfera parcă se mai înveseli. Întorcându-se la Kitty, mama se învioră, iar bolnava se prefăcu și ea că e veselă. Acum trebuia să se prefacă foarte des, dacă nu chiar totdeauna.
— Maman, crede-mă că sunt sănătoasă. Dar dacă ții să plecăm, hai să plecăm! Spuse Kitty și, căutând să arate că o interesează voiajul proiectat, începu să vorbească despre pregătirile de plecare.
II.
După doctor, veni Dolly. Știa că în ziua aceea trebuia să fie consultul. Cu toate că de-abia se întremase după naștere (născuse o fetiță la sfârșitul iernii) și deși avea o mulțime de necazuri și de griji personale, Dolly – lăsând acasă un sugaci și o fetiță bolnavă – venise să se intereseze de Kitty, a cărei soartă se hotăra în ziua aceea.
— Ei, ce se mai aude? Întrebă Dolly intrând în salon fără să-și scoată pălăria. Văd că lumea e veselă. Va să zică, toate-s bune?
Ai casei încercară să-i povestească cele spuse de medic. Dar, deși doctorul vorbise foarte frumos și mult timp, nimeni nu putu reda ceva din cele spuse de dânsul. Interesant era numai faptul că se hotărâse plecarea în străinătate.
Dolly suspină fără voie. Sora sa, cea mai bună prietenă, pleca; iar viața ci numai veselă nu era. După împăcare, raporturile cu Stepan Arkadici ajunseseră înjositoare. Sudura făcută de Anna nu se dovedise trainică. Legătura conjugală cedase din nou în același loc. Nu era nimic sigur. Dar pe Oblonski nu-l găseai mai niciodată acasă. Cu banii stăteau prost. Bănuiala că Stepan Arkadici îi era infidel o chinuia veșnic pe Dolly, care încerca să gonească aceste gânduri de teama suferințelor pricinuite de gelozie, încercate nu demult. Prima izbucnire de gelozie, o dată îndurată, nu se mai putea repeta. Chiar descoperirea unei alte infidelități nu ar mai fi putut s-o impresioneze atât de adânc ca întâia oară. O astfel de descoperire, acum, ar fi lipsit-o numai de unele obiceiuri familiare. Dolly se lăsa înșelată, disprețuindu-și soțul, dar mai cu seamă disprețuindu-se pe sine însăși pentru această slăbiciune. Pe lângă toate acestea, grijile marii gospodării o chinuiau fără răgaz: ba mergea prost alăptatul sugaciului, ba pleca dădaca, ba se îmbolnăvea un copil, ca acum.
— Ei? Ce mai fac ai tăi? O întrebă mama.
— Ah, maman, și-așa ai destule necazuri! Lilly s-a îmbolnăvit. Mă tem să nu fie scarlatină. Am ieșit acum ca să aflu ce e cu Kitty. Dac-o fi, ferească Dumnezeu, scarlatină, n-am să mă mai pot mișca din casă.
După plecarea doctorului, bătrânul prinț ieși și el din biroul său, își întinse lui Dolly obrazul și, după ce schimbă cu ea câteva cuvinte, spuse soției sale:
— Ce-ați hotărât? Plecați? Dar cu mine ce vreți să faceți?
— Alexandr, cred că ar trebui să rămâi, răspunse prințesa.
— Cum vreți.
— Maman, de ce să nu vină și papa cu noi? Zise Kitty. Ar fi mai plăcut și pentru el, și pentru noi.
Bătrânul prinț se ridică și o mângâie pe păr. Kitty își înălță fața și-l privi, zâmbind silit. Avea totdeauna impresia că prințul, deși vorbea puțin cu ea, totuși o înțelegea mai bine decât toți ceilalți membri ai familiei. Ca mezină, era favorita tatălui său și-i părea că dragostea lui pentru ea îl face mai pătrunzător. Acum, când privirea ei întâlni ochii lui albaștri și buni ațintiți asupră-i, i se păru că prințul citește până în fundul sufletului ei și înțelege tot răul ce-o roade. Se îmbujoră și se aplecă spre dânsul, așteptând o sărutare; dar el o mângâie numai pe păr și-i spuse:
— Stupide mai sunt și buclele astea false! Nici nu ajungi până la fiica ta cea adevărată, ci mângâi numai părul unor muieri moarte. Dar tu, Dolinka? O întrebă prințul pe fata lui cea mai marc. Ce-ți face asul?
— Bine, papa, răspunse Dolly pricepând că era vorba de bărbatul ei. Nu prea stă pe-acasă, aproape nici nu-l văd, nu se putu împiedica să adauge Dolly, cu un zâmbet ironic.
— Ce-i cu dânsul? Încă n-a plecat la țară să vândă pădurea?
— Nu. Se tot pregătește de plecare.
— Așa! Făcu prințul. Atunci să mă pregătesc și eu? Am înțeles, spuse el soției sale, așezându-se. Știi ceva, Katia? Adăuga el către mezină, deșteaptă-te într-o bună zi și spune-ți: sunt sănătoasă tun și veselă. Hai să mă duc iar la plimbare cu papa, dis-de-dimineață, pe ger. Ce zici?
S-ar fi părut că vorbele tatălui său erau lucruri foarte simple, dar aceste cuvinte o tulburară pe Kitty, care se pierdu cu firea, întocmai ca un criminal prins asupra faptului. „Da, el știe tot, înțelege tot, și vorbele lui îmi spun că starea mea este umilitoare și trebuie să mi-o înving.” Dar n-avu curajul să răspundă. Îngăimă ceva, apoi izbucni deodată în plâns și fugi din odaie.
— Uite glumele tale! Tăbărî prințesa asupra soțului său. Așa faci întotdeauna, își începu ea predica de dojană.
Prințul ascultă mult timp mustrările soției. Tăcea. Numai fața i se posomora din ce în ce mai tare.
— Îți face atâta milă, sărăcuța, atâta milă! Dar tu nu simți că o doare orice aluzie la pricina suferinței sale? Ah, să te înșeli așa asupra oamenilor! Zise prințesa. După schimbarea tonului său, Dolly și prințul înțeleseră că era vorba de Vronski. Nu pricep cum nu există legi împotriva unor oameni atât de josnici și de meschini!
— Ah, mi-e atât de greu să te ascult! Rosti posomorât prințul, ridicându-se din fotoliu și dând să plece; dar se opri în ușă. Există legi, măicuță. Dacă e vorba, am să-ți spun eu cine poartă întreaga vină: tu, tu, numai tu! Legi împotriva unor astfel de domnișoare au fost totdeauna și mai sunt și azi. Crede-mă că, daca nu l-ai fi încurajat tu, eu – om bătrân – l-aș fi provocat la duel pe filfizonul ăsta! Da! Și acum trateaz-o tu și adu șarlatani de ăștia în casă!
Prințul ar mai fi avut multe de spus. Auzind însă aceste cuvinte, ca totdeauna în chestiunile grave, prințesa se potoli și începu s-o mustre conștiința.
— Alexandr, Alexandr, șopti ea, făcând o mișcare spre dânsul și izbucnind în plâns.
Cum izbucni prințesa în plâns, prințul se potoli și el, și se apropie de dânsa.
— Hai, ajunge, ajunge! Știu că e greu și pentru tine. Ce să-i faci? Nu-i cine știe ce mare nenorocire. Mare-i Dumnezeu… mulțumesc… zise el, fără să-și dea seama de ceea ce spunea, răspunzând la sărutarea înlăcrimată a prințesei, pe care o simți pe mână, și ieși din odaie.
Când Kitty părăsi plângând salonul, Dolly simți, cu instinctul ei de mamă și de soție, că aici era nevoie de o mână de femeie și se gândi să intervină. Își scoase pălăria și, pregătită sufletește, mai-mai să-și îndeplinească rolul. În timpul atacului mamei asupra tatălui, Dolly încercă s-o domolească atât cât îi îngăduia respectul filial. Însă când izbucni prințul, Dolly tăcu. Îi era rușine pentru mamă și se înduioșa de tatăl său, care-și redobândi numaidecât blândețea. După ce ieși însă prințul, Dolly se hotărî să-și facă datoria – să se ducă la Kitty și s-o liniștească.
— Maman, vroiam de mult să-ți spun ceva. Știi că Levin avea de gând să ceară mâna lui Kitty când a venit aici ultima oară? I-a spus lui Stiva.
— Ei și? Nu înțeleg…
— Poate că l-a refuzat?… Nu ți-a spus?
— Nu. Nu mi-a spus nimic, nici despre unul, nici despre celălalt. E prea mândră. Știu însă că totul se trage de aici…
— Da. Închipuiește-ți că l-a refuzat pe Levin, și eu știu că nu l-ar fi refuzat dacă n-ar fi fost celălalt… Pe urmă acesta a înșelat-o așa de cumplit.
Îngrozită la gândul cât de vinovată era față de Kitty, prințesa se supără.
— Ah, nu mai pricep nimic. În ziua de azi, toți vor să trăiască după capul lor, nu spun mamei nimic și pe urmă – poftim.
— Maman, mă duc la dânsa.
— Du-te. Eu nu te opresc, îi răspunse mama.
III.
Intrând în micul budoar al lui Kitty – o odăiță drăguță cu tapete roz și cu statuete de vieux Saxe23, o încăpere cu un aspect tot atât de proaspăt, roz și vesel cum fusese însăși Kitty cu două luni în urma – Dolly își aminti cu câtă voie bună și plăcere o orânduiseră împreună, anul trecut. I se strânse inima când o văzu pe Kitty șezând pe un scaun scund, lângă ușă, privind țintă, neclintit, un colț al covorului. Kitty aruncă o privire surorii sale, dar fața ei nu-și schimbă expresia rece și oarecum aspră.
— Plec îndată și n-am să pot ieși multă vreme din casă, iar tu n-ai să poți veni la mine, zise Daria Alexandrovna, așezându-se lângă ea. Vreau să-ți vorbesc.
— Despre ce? O întrebă repede Kitty, ridicând speriată capul.
— Despre ce, dacă nu despre durerea ta?
— N-am nici o durere.
— Lasă, Kitty. Cum îți închipui că s-ar putea să nu știu? Știu totul. Și, crede-mă, asta nu are nici o însemnătate… Toate am trecut pe aici.
Kitty tăcea. Fața ci avea o expresie severă.
— Nu merită să suferi din pricina lui, adăugă Daria Alexandrovna intrând de-a dreptul în miezul subiectului.
— Da, fiindcă m-a desconsiderat, încuviință Kitty cu glas tremurător. Însă nu mai vorbi. Te rog, nu mai vorbi!
— Cine ți-a spus asta? Nu ți-a spus-o nimeni. Sunt sigură că a fost îndrăgostit de tine și e îndrăgostit și acum. Dar…
— Ah, pentru mine compătimirea asta e lucrul cel mai îngrozitor! Izbucni Kitty și se supăra brusc.
Se întoarse pe scaun, roși și începu să-și frământe degetele, strângând ba cu o mână, ba cu cealaltă, catarama cordonului. Dolly cunoștea obiceiul surorii sale de a răsuci lucrurile în mâini când se mânia. Știa că era în stare, într-o clipă de mânie, să-și iasă din fire și să vorbească vrute și nevrute, Vroia s-o liniștească, era însă prea târziu.
— Ce vrei să mă faci a înțelege? Vorbi repede Kitty. Ce? Că am fost îndrăgostită de un om care n-a vrut să știe de mine și că eu mor de dragul lui? Și asta mi-o spune sora mea, care crede că… mă compătimește! N-am nevoie de asemenea compătimiri și prefăcătorii.
— Kitty, ești nedreaptă!
— De ce mă chinuiești?
— Dar, dimpotrivă… Văd că ești mâhnită… Kitty, în furia ei, n-o mai auzea.
— N-am de ce să fiu mâhnită și n-ai de ce să mă mângâi. Sunt destul de mândră ca să nu-mi îngădui niciodată a iubi pe un om care nu ține la mine.
— Dar nu ți-am spus asta… Mărturisește-mi un singur lucru, spune-mi adevărul, o rugă Daria Alexandrovna, luând-o de mână. Răspunde-mi, ți-a vorbit Levin ceva?
Amintirea lui Levin o scoase din fire pe Kitty. Sări de pe scaun, zvârli catarama pe podea și se porni să vorbească dând febril din mâini:
— De ce-l amesteci aici pe Levin? Nu înțeleg de ce ții să mă chinuiești! Þi-am spus-o și ți-o repet că sunt mândră și că niciodată, niciodată n-aș face ceea ce faci tu: să mă întorc la un bărbat care m-a înșelat, care s-a îndrăgostit de altă femeie. Eu nu pricep așa ceva, nu pricep. Tu poți să faci asta, eu – nu!
După ce rosti aceste cuvinte, Kitty se uită la sora sa. Când văzu că Dolly își aplecă trist capul și tăcu – atunci, în loc să iasă din odaie, cum avusese de gând, se așeză lângă ușă și, acoperindu-și fața cu batista, își puse capul în piept.
Tăcerea ținu câteva minute. Dolly se gândea la ea însăși, la înjosirea pe care o simțea mereu și care-i fusese acum dureros reamintită de Kitty. Nu se așteptase la atâta cruzime din partea ei și chiar era mânioasă pe dânsa. Deodată se auziră un foșnet de rochie și în același timp izbucnirea unui hohot de plâns înnăbușit, iar niște brațe i se încolăciră în jurul gâtului. Kitty stătea în genunchi în fața ei.
— Dolinka, sunt așa de nenorocită! Șopti ea cu un aer de vinovăție.
Obrazul drăgălaș, scăldat în lacrimi al lui Kitty se ascunse în poalele rochiei Dariei Alexandrovna.
Părea că lacrimile ar fi fost balsamul fără de care nu s-ar fi putut împlini înțelegerea dintre cele două surori. După ce plânseră împreună, surorile nu mai pomeniră nimic despre ceea ce le frământa; dar, deși vorbeau despre lucruri neînsemnate, ele se înțelegeau una pe alta. Kitty pricepu că vorbele spuse de dânsa la mânie despre infidelitatea soțului și despre înjosirea surorii sale o răniseră până în adâncul sufletului pe biata Dolly, însă că fusese iertată. Iar Dolly înțelese tot ceea ce vroia să știe. Se convinse că presupunerile sale erau adevărate și că durerea fără de leac a lui Kitty venea din faptul că-l respinsese pe Levin, care îi ceruse mâna. Vronski o înșelase, și ea era acum gata să-l iubească pe Levin și să-l urască pe Vronski. Dar Kitty nu-i spusese nici un cuvânt din toate acestea; îi vorbise numai despre starea ei sufletească.
— N-am nici un necaz, adăugă Kitty după ce se liniști. Dar trebuie să-ți dai seama că totul îmi pare josnic, dezgustător, grosolan și, în primul rând, eu însămi. Nici nu-ți închipui ce gânduri urâte am despre toate cele.
— Ce gânduri urâte poți să ai tu? O întrebă Dolly zâmbind.
— Cele mai urâte și mai josnice, nici nu-ți pot spune. Nu-i deznădejde, nici plictiseală, ci mai rău. Parcă tot ce-am avut mai bun în mine s-ar fi ascuns și n-ar mai fi rămas decât ceea ce e urât. Cum să-ți spun? Urmă Kitty, citind nedumerirea din ochii surorii sale. Papa a început adineauri să-mi vorbească… și mie mi se pare că e stăpânit de un singur gând: că trebuie să mă mărit. Mama mă duce la baluri, și-mi pare că numai de aceea mă duce, ca să mă căsătorească cât mai repede și să scape de mine. Știu că nu-i adevărat. Dar nu-mi pot alunga gândurile astea. Pe așa-zișii pretendenți nici nu pot să-i văd în ochi. Mi se pare că mă cântăresc. Mai înainte, când mă duceam în lume gătită cu o rochie de bal, era pentru mine o plăcere și mă admiram singură. Acum însă mă simt stingherită și mi-e rușine… Ei, ce mai vrei? Doctorul… Dar…
Kitty se opri. Vru să mai spună că, de când se petrecuse cu ea schimbarea asta, Stepan Arkadici îi ajunsese nesuferit și că nu-l putea vedea în ochi fără să-i vină în minte gândurile cele mai rele și mai josnice.
— Ei, da, totul îmi apare sub înfățișarea cea mai grosolană și mai urâtă, urmă Kitty. Asta e boala mea. Poate că are să-mi treacă…
— Nu te mai gândi…
— Mă simt bine numai cu copiii, numai la tine.
— Păcat că nu mai poți veni la mine!
— Ba am să vin. Eu am avut scarlatină. Am s-o rog pe maman.
Kitty izbuti în stăruințele sale. Se mută la Dolly și, tot timpul cât ținu scarlatină, care se declară în adevăr, îngriji de copii.
Surorile îi scăpară pe toți cei șase copii. Dar starea sănătății lui Kitty nu se îmbunătăți și, în postul mare, familia Șcerbațki plecă în străinătate.
IV.
Înalta societate a Petersburgului alcătuiește, la drept vorbind, un singur cerc mare. Toți se cunosc și se vizitează între dânșii. Dar acest cerc are subîmpărțirile lui. Anna Arkadievna Karenina avea prieteni și legături în trei cercuri deosebite. Unul din ele era cercul oficial al bărbatului său – relațiile de serviciu – compus din colegii și din subalternii lui, legați și împărțiți de condițiile sociale în felul cel mai variat și mai capricios. Karenina abia își mai amintea de sentimentul acela de respect aproape religios pe care-l avusese la început față de aceste persoane. Acum, Anna îi cunoștea pe toți, cum se cunoaște lumea într-un oraș de provincie. Știa obiceiurile și slăbiciunile tuturor, „ce gheată îl strânge pe fiecare”, precum și raporturile reciproce dintre dânșii și centrul de care țineau. Le cunoștea puterea de influență și punctele lor de asemănare și de deosebire. Dar acest cerc al intereselor guvernamentale, bărbătești – cu toate îndemnurile contesei Lidia Ivanovna – n-o putea interesa de loc. De aceea Anna îl ocolea.
Al doilea cerc frecventat de Anna era acela căruia Alexei Alexandrovici își datora cariera. Centrul acestui cerc era contesa Lidia Ivanovna. Era alcătuit din femei bătrâne, urâte, virtuoase și bigote și din bărbați inteligenți, erudiți și ambițioși. Unul dintre oamenii inteligenți care făcea parte din acest cerc îl numea „conștiința societății Petersburgului”. Alexei Alexandrovici îi prețuia foarte mult pe toți acești oameni; iar Anna, care știa să se împace cu toată lumea, își găsise prieteni și în acest cerc în prima perioadă a șederii sale la Petersburg. Acum însă, după înapoierea ei de la Moscova, acest mediu ajunsese să-i fie nesuferit. I se părea că acolo toți erau prefăcuți, ba chiar și ea însăși. Se plictisea și se simțea așa de stingherită în această societate, că se ducea la contesa Lidia Ivanovna cât putea mai rar.
În sfârșit, cel de-al treilea cerc cu care Anna întreținea relații era lumea mare propriu-zisă, lumea balurilor, a meselor și a toaletelor sclipitoare… lume care era întrucâtva legată de viața de la curte, fără a se coborî la nivelul „demimondului”, pe care membrii acestei societăți credeau că-l disprețuiesc, dar cu care de fapt nu numai că se potriveau la gusturi, ba chiar le și aveau aceleași. Anna păstra relații cu acest cerc prin prințesa Betsy Tverskaia, soția unui văr al său, care se bucura de un venit de o sută douăzeci de mii de ruble. Aceasta o îndrăgise pe Anna chiar din clipa apariției sale în societate, îi arăta multă prietenie și căuta s-o atragă în cercul ei, bătându-și joc de cercul contesei Lidia Ivanovna.
— Când voi îmbătrâni și voi ajunge urâtă, voi face ca ea, zicea Betsy. Însă pentru dumneata, femeie tânără și frumoasă, e prea devreme să te închizi în acest azil de bătrâne.
La început, Anna ocolise pe cât se putea societatea prințesei Tverskaia, fiindcă ar fi fost nevoită să cheltuiască peste mijloacele sale și fiindcă, de fapt, îi plăcea mai mult primul cerc. Dar după călătoria la Moscova, lucrurile se schimbară. Începu să-și ocolească prietenii moraliști și să frecventeze lumea mare. Îl întâlnea acolo pe Vronski, ceea ce-i dădea o bucurie tulburătoare; îl vedea mai ales la Betsy, născută Vronskaia, vară cu dânsul. Vronski se ducea oriunde putea s-o întâlnească pe Anna și-i vorbea de dragostea lui ori de câte ori avea prilejul. Anna nu-l încuraja; dar, de fiecare dată când se întâlnea cu el, se simțea cuprinsă de aceeași emoție plină de însuflețire care o stăpânise în tren în ziua când îl văzuse pentru întâia oară. Își dădea singură seama că, văzându-l, ochii i se luminau de bucurie și buzele îi înfloreau într-un zâmbet, însă n-avea puterea să-și ascundă bucuria.
La început credea cu sinceritate că e nemulțumită de Vronski fiindcă își îngăduia s-o urmărească. Însă nu mult după întoarcerea sa din Moscova, o dată, când se duse la o serată unde se aștepta să-l întâlnească și nu-l găsi acolo, își dădu limpede seama, după tristețea care o cuprinse, că se amăgea pe sine însăși. Această urmărire nu numai că nu-i displăcea, dar dădea cel mai puternic imbold vieții sale.
O artistă vestită cânta pentru a doua oară la Petersburg, și toată înalta societate era la teatru. Din fotoliul de orchestră, Vronski, zărindu-și vara într-o lojă, se duse la ea fără să aștepte pauza.
— De ce n-ai venit la prânz? Îl întrebă ea. Mă uimește clarviziunea asta a îndrăgostiților, adăugă Betsy cu un surâs și așa ca s-o audă numai el. Ea n-a fost. Dar să vii după spectacol.
Vronski o privi întrebător. Betsy dădu din cap afirmativ. El îi mulțumi cu un zâmbet și se așeză lângă dânsa.
— Și când îmi aduc aminte de ironiile dumitale! Adăugă prințesa Betsy, care simțea o deosebită plăcere urmărind progresele pasiunii lui. Unde sunt acum? Te-ai prins, dragul meu.
— Tocmai asta doresc, să fiu prins, răspunse Vronski, zâmbind liniștit și îngăduitor. Și dacă mă plâng, la drept vorbind, este că sunt prea puțin prins, încep să-mi pierd speranța.
— Dar ce speranță poți avea? Îi răspunse Betsy jignită pentru prietena ei. Entendons nous…24 Dar în ochii ei jucau licăriri care arătau că înțelegea foarte bine, ca și Vronski, ce speranță putea să aibă el.
— Niciuna, răspunse acesta, râzând și lăsând să i se vadă dinții deși. Dă-mi voie, urmă el, luându-i din mână binoclul și începând să cerceteze cu privirea, peste umărul său gol, rândul de loji din partea cealaltă. Mă tem să nu ajung ridicol.
Vronski știa foarte bine că față de Betsy și de toți oamenii de societate nu risca să pară ridicol. Știa că în ochii acestor oameni rolul unui amant nefericit din pricina unei fete, și în general din pricina unei femei libere, poate fi ridicol; dar rolul unui bărbat care urmărește o femeie măritată și care-și pune viața în joc ca s-o seducă, acest rol are ceva frumos, măreț și nu poate fi niciodată ridicol. De aceea Vronski, lăsând binoclul, își privi vara cu un zâmbet mândru și voios, care-i juca pe sub mustață.
— Dar de ce n-ai venit la prânz? Îl întrebă Betsy, admirându-l.
— Trebuie să-ți povestesc. Am fost ocupat. Cu ce crezi? Mă prind că nu ghicești. Am încercat să împac un soț cu cineva care i-a jignit nevasta. Chiar așa!
— Și i-ai împăcat?
— Aproape.
— Să-mi povestești neapărat, îl rugă Betsy, ridicându-se în picioare. Vino în pauza următoare.
— Nu pot. Mă duc la Teatrul Francez.
— Pleci de la Nilson? Întrebă îngrozită Betsy, care nu era în stare, de altfel, s-o deosebească pe Nilson de o coristă oarecare.
— Ce să fac? Am acolo o întâlnire în legătură cu acțiunea mea de împăcare.
— Fericiți cei ce aduc pacea, a lor va fi împărăția cerurilor! Spuse Betsy, aducându-și aminte de ceva asemănător, auzit de la cineva. Atunci ia loc și povestește-mi. Ce s-a întâmplat?
Betsy se așeză din nou.
V.
— E o istorie cam indecentă, dar atât de nostimă, încât țin grozav să ți-o spun, începu Vronski, privind-o vesel în ochi. N-am să pomenesc nici un nume.
— Cu atât mai bine. Am să încerc a ghici.
— Atunci, ascultă. Doi băieți veseli merg cu trăsura…
— Ofițeri, bineînțeles, din regimentul dumitale?
— N-am spus că sunt ofițeri, ci pur și simplu doi tineri care luaseră o gustare…
— Tradu: care erau cam amețiți…
— Poate! Foarte bine dispuși, ei se duc să ia masa la un camarad. Deodată văd că o femeie drăguță îi depășește cu trăsura, se uită după dânșii și, cel puțin așa li se pare lor, le face semne cu capul și râde. Bineînțeles, tinerii – după ea. Aleargă în goana cailor. Spre mirarea tinerilor, femeia cea frumoasă se oprește la intrarea aceleiași case unde se duc și ei. Ea urcă în fugă la etajul de sus. Ei nu-i văd decât buzele roșii sub un voal scurt și minunatele-i piciorușe.
— Povestești cu atâta inimă, de parcă dumneata însuți ai fi fost unul dintre cei doi…
— Nu ți-am spus că luaseră o gustare? Tinerii, cum îți spun, intră la camaradul lor, care le dă o masă de adio. De data asta, tinerii beau într-adevăr, poate, peste măsură, cum se întâmplă la toate mesele de adio. În timpul mesei, tinerii întreabă: cine locuiește sus, în aceeași casă? Nimeni nu știe. Numai feciorul gazdei răspunde la întrebarea lor dacă nu stau sus niște demoiselles, că într-adevăr stau și că-s multe. După masă, tinerii trec în biroul gazdei și ticluiesc o scrisoare către necunoscută, cu o declarație pătimașă de dragoste, și o duc singuri sus, ca să explice pasajele din scrisoare care n-ar fi fost destul de lămurite.
— Cum poți să povestești asemenea necuviințe? Mai departe?
— Sună. Iese o fată în casă. Îi înmânează scrisoarea și îi mărturisesc că sunt amândoi atât de îndrăgostiți, încât au să-și dea sufletul acolo, în prag. Nedumerită, fata începe să parlamenteze cu ei. Deodată apare un domn cu niște favoriți în formă de cârnăciori și roșu ca racul. Le spune că afară de nevastă-sa nu mai locuiește nimeni în casa aceea și-i gonește pe amândoi.
— Dar de unde știi că avea niște favoriți în formă de cârnăciori, cum spui dumneata?
— Ascultă mai departe. M-am dus astăzi să-i împac. Acum vine partea cea mai interesantă. S-a stabilit că fericita pereche se compune dintr-un consilier titular și dintr-o consiliereasă titulară. Consilierul titular înaintează o plângere, iar eu ajung mediator și încă ce mediator! Te asigur că Talleyrand25 nu e nimic pe lângă mine.
— Dar unde-i greutatea?
— Ascultă până la sfârșit… Ne-am cerut scuze, după cum se cuvine: „Suntem dezolați și vă rugăm să ne iertați pentru această nefericită încurcătură”. Consilierul titular e gata-gata să se moaie. Dar vrea să-și exprime și el sentimentele. Cum începe însă să și le exprime, prinde a se înfierbânta și a spune mojicii; iar eu sunt iarăși nevoit să arunc în balanță tot talentul meu de diplomat. „Sunt de acord cu dumneavoastră, gestul lor e urât, dar vă rog să țineți seamă de tinerețea ofițerilor și de faptul că la mijloc a fost o neînțelegere. Apoi tinerii tocmai luaseră o gustare. Înțelegeți dumneavoastră. Ei se căiesc din tot sufletul și vă roagă să-i iertați!” Consilierul titular se îmblânzește din nou: „Conte, primesc și sunt gata să-i iert, dar trebuie să înțelegeți că soția mea, soția mea, o femeie cinstită, a fost jignită de urmăririle, grosolăniile și obrăzniciile unor băiețandri, ticălo…” Îți dai seama: băiețandrii erau de față, și eu trebuia să-i liniștesc acum pe ei. Fac din nou uz de diplomație și, tocmai în clipa când suntem pe cale să rezolvăm chestiunea, consilierul titular se înfierbânta iarăși, roșește… cârnăciorii intră în mișcare… Și din nou trebuie să mă cufund în subtilități diplomatice.
— Asta trebuie neapărat să ți-o povestesc! Spuse râzând Betsy unei doamne care tocmai intra în loja ei. N-ai idee cât m-a făcut să râd!
— Ei, bonne chance26 adăugă Betsy, dând lui Vronski degetul rămas liber al mâinii care ținea evantaiul. Dintr-o mișcare a umerilor făcu să cadă mai jos marginile decolteului rochiei, ca să se așeze apoi în fața lojii, cu umerii goi, sub lumina gazului și în văzul tuturor.
Vronski se duse la Teatrul Francez, unde într-adevăr trebuia să-l întâlnească pe comandantul regimentului său, care nu scăpa un spectacol la acest teatru, spre a-i vorbi de acțiunea sa de mediator ce-l preocupa și-l distra de aproape trei zile. În această chestiune erau amestecați prietenul său Petrițki și tânărul prinț Kedrov, un băiat simpatic și foarte bun camarad, venit de curând în regiment. Dar în această chestiune era în joc, mai ales, prestigiul regimentului.
Amândoi tinerii făceau parte din escadronul lui Vronski. Un funcționar, consilierul titular Wenden, se plânsese comandantului regimentului împotriva ofițerilor care-i jigniseră soția. Tânăra lui soție, povestea Wenden (era căsătorit de șase luni), se dusese la biserică împreună cu maică-sa și, simțindu-se dintr-o dată rău din pricina unei anumite stări, plecase acasă cu cea dintâi trăsură care-i ieșise în cale. Ofițerii se luaseră după dânsa. Tânăra femeie, speriată și, făcându-i-se și mai rău, urcase acasă scara în fugă. Întorcându-se de la serviciu, Wenden auzise soneria și niște glasuri. Ieșise și, văzând doi ofițeri beți cu o scrisoare în mână, îi dăduse afară. Cerea să fie aspru pedepsiți.
— Orice ai zice, spuse lui Vronski comandantul regimentului care-l chemase la dânsul, Petrițki își face de cap. Nu e săptămână să n-aibă un scandal. Funcționarul ăsta n-o să se dea bătut. O să meargă mai departe.
Vronski își dădea seama de gravitatea celor întâmplate și de faptul că aci nu putea fi vorba de duel, și că trebuia să facă pe dracul în patru pentru a îmblânzi pe consilier și a mușamaliza toată afacerea. Comandantul regimentului făcuse apel la Vronski tocmai fiindcă știa că e un om distins și deștept, căruia îi era scumpă onoarea regimentului. Se sfătuiseră amândoi și luaseră hotărârea ca Vronski să se ducă împreună cu Petrițki și cu Kedrov la consilierul titular să-i prezinte scuze. Comandantul regimentului și Vronski își dădeau seama că numele prințului și insigna de aghiotant al țarului aveau să ajute mult la îmblânzirea consilierului titular. Într-adevăr, acești doi factori avuseseră oarecare efect. Dar rezultatul acțiunii de împăciuire rămăsese îndoielnic, după spusele lui Vronski.
Sosind la Teatrul Francez, Vronski se retrase în foyer cu comandantul regimentului și-i povesti despre succesul sau mai degrabă insuccesul său. După ce chibzui îndelung, comandantul regimentului hotărî să lase chestiunea fără urmări. Apoi, făcând haz, începu să-l întrebe pe Vronski despre amănuntele întrevederii, și multă vreme nu-și putu stăpâni râsul auzind cum consilierul titular, după ce se potolea, se aprindea îndată din nou când își aducea aminte de amănuntele întâmplării… și cum Vronski, pe pragul încăperii, se retrăsese, împingându-l înainte pe Petrițki.
— Urâtă istorie, dar grozav de nostimă! Totuși, nu se poate bate Kedrov cu domnul ăsta! Și zici că se înfierbânta cumplit? Îl întrebă râzând comandantul regimentului. Dar cum îți pare Claire astăzi? E o minune! Zise comandantul vorbind despre noua artistă franceză. Oricât ai vedea-o, îți apare în fiecare zi alta. Numai francezii au darul ăsta.
VI.
Prințesa Betsy plecă de la teatru fără să mai aștepte sfârșitul ultimului act. Abia avu timpul să intre în camera ei de toaletă, să-și pudreze fața lunguiață și palidă, apoi să-și șteargă pudra, să-și îndrepte rochia și să dea poruncă a se servi ceaiul în salonul cel spațios, când cupeurile și începură să se oprească, unul după altul, la scara mare a palatului său de pe Balșaia Morskaia. Oaspeții coborau pe un peron larg, în fața ușii de intrare. Portarul, cu statură de colos, care în timpul dimineții citea gazete în dosul ușii de sticlă, impresionând pe trecători, deschidea fără zgomot ușa monumentală, lăsând pe invitați să treacă înăuntru.
Amfitrioana, cu coafura frumos potrivită și fața împrospătată, apăru printr-o ușă, aproape în același timp cu musafirii care intrau prin alta, în salonul cel mare cu tapete de culoare închisă, cu covoare moi și cu o masă puternic luminată. Lumina lumânărilor făcea să strălucească albeața feței de masă, argintul samovarului și porțelanul străveziu al serviciului de ceai.
Stăpână casei luă loc lângă samovar și-și scoase mănușile. Invitații se așezară cu ajutorul valeților care mutau scaunele strecurându-se discret, împărțindu-le în două grupuri: unul în jurul samovarului și al amfitrioanei, iar altul în celălalt capăt al salonului, înconjurând-o pe frumoasa soție a unui ambasador, cu sprâncene negre, arcuite, care purta o rochie neagră de catifea. În amândouă grupurile, ca totdeauna în primele clipe, convorbirea lâncezea, întreruptă de noii-sosiți, de salutări și de invitațiile la ceai, căutând parcă un subiect la care să se poată opri.
— Ca actriță este extraordinară, spunea un diplomat în cercul soției ambasadorului. Se vede că l-a studiat pe Kaulbach27. Ați băgat de seamă cum a căzut?…
— Ah, să nu mai vorbim de Nilson! Despre ea nu se mai poate spune nimic nou, zise o doamnă grasă, roșie la față, cu păr blond, sprâncene spălăcite și fără bucle false, îmbrăcată într-o rochie veche de mătase. Era prințesa Meahkaia, cunoscută prin felul ei simplu de a fi și de a spune tot ce gândește, poreclită l'enfant terrible28. Prințesa Meahkaia ședea la mijloc între cele două cercuri și, trăgând cu urechea la ce se spunea de o parte și de alta, intervenea în discuție când într-un grup, când în celălalt. Trei persoane mi-au spus astăzi fraza asta despre Kaulbach, de parcă ar fi fost înțelese. Nu știu de ce le-o fi plăcut atâta!
În urma acestei observații, conversația se întrerupse. Trebuia născocit un subiect nou.
— Povestiți-ne ceva hazliu, dar fără răutate, ceru soția ambasadorului, o virtuoasă în arta conversației ușoare, numită în englezește small-talk, adresându-se diplomatului, care nici el nu știa cum să înnoade firul.
— Se spune că asta e foarte greu. Numai răutatea e hazlie, începu diplomatul, zâmbind. Dar am să încerc. Dați-mi un subiect. Totul e subiectul. Dacă-l ai, ți-e ușor să brodezi pe el. Mă gândeam adesea că vestiții causeurs29 ai veacului trecut s-ar simți astăzi încurcați dacă ar trebui să spună ceva spiritual. Cuvintele de spirit au ajuns atât de plicticoase…
— Asta s-a spus de mult, îl întrerupse râzând soția ambasadorului.
Conversația începuse destul de plăcut; dar tocmai din pricina asta, se întrerupse din nou. Trebuiră să recurgă la bârfeală, un mijloc sigur, care nu dă greș niciodată.
— Nu vi se parc că Tușkevici are ceva din Louis XV? Reluă diplomatul, arătând cu ochii spre un tânăr frumos, cu părul blond-deschis, care stătea lângă masă.
— A, da! E în același stil cu salonul. De aceea și vine atât de des pe aici.
Conversația se învioră, fiindcă se vorbea în aluzii tocmai despre ceea ce n-ar fi trebuit să se vorbească în acel salon, adică despre relațiile dintre Tușkevici și amfitrioană.
Între timp, conversația din preajma samovarului și a gazdei lâncezise și ea o bucată de vreme, oscilând între cele trei subiecte inevitabile: ultimele noutăți ale zilei, teatrul și bârfirea aproapelui, aceasta din urmă având precădere.
— Ați auzit că și Maltișceva, mama, nu fata, își face un costum de diable rose30?
— Nu mai spune! E adorabil!
— Mă mir că ea, cu inteligența ei – căci e deșteaptă – nu-și dă seama cât e de ridicol!
Fiecare avea câte un cuvânt de spus ca s-o foarfece pe nefericita doamnă Maltișceva. Conversația se înfiora ca un foc de vreascuri bine întețit.
Soțul prințesei Betsy, un om gras și blajin, colecționar pasionat de gravuri, aflând că soția sa avea musafiri, intră în salon, înainte de a se duce la club. Se apropie de prințesa Meahkaia, călcând fără zgomot pe covorul moale.
— V-a plăcut Nilson? O întrebă el.
— Ah, cum de v-ați furișat așa? M-ați speriat, răspunse prințesa. Vă rog să nu-mi vorbiți de operă. Habar n-aveți de muzică. Mai bine mă cobor eu până la dumneavoastră, ca să vorbim de majolică și de gravuri. Ce comori ați mai cumpărat în ultima vreme de la bazar?
— Dacă doriți, vi le pot arăta. Dar nu sunteți cunoscătoare.
— Arătați-mi-le, totuși. Am învățat de la… cum le zice… de la bancheri… Au gravuri splendide. Ni le-au arătat.
— Ați fost la Schihzburg? O întrebă amfitrioana de după samovar.
— Da, ma chere. Am fost poftită la masă cu bărbatul meu. Am auzit că sosul de la masa aceea a costat o mie de ruble, urmă prințesa Meahkaia cu glas tare, simțind că era ascultată de toată lumea. Era un sos infect, de culoare verzuie. A trebuit să-i poftesc și eu. Le-am dat un sos de optzeci și cinci de copeici, și toți au fost încântați. Eu nu pot să ofer sosuri de mii de ruble!
— E unică! Spuse stăpâna casei.
— Extraordinară! Adăugă cineva.
Efectul produs de cuvintele prințesei Meahkaia era totdeauna același. Tot secretul era că ea spunea – se potrivește, nu se potrivește – lucruri simple și de bun-simț. În societatea în care se învârtea prințesa Meahkaia, astfel de vorbe aveau efectul celor mai spirituale glume. Prințesa nu putea înțelege pricina acestui succes, dar – dându-și seama că-l are – știa să-l exploateze.
Cât timp vorbi prințesa Meahkaia, toată lumea o ascultă. Și conversația din jurul soției ambasadorului se întrerupse. Vrând să unească societatea într-un singur cerc, stăpâna casei spuse soției ambasadorului:
— În adevăr, nu vă spune nimic o ceașcă de ceai? N-ați vrea să poftiți în partea noastră?
— Mulțumesc, ne simțim foarte bine aici, răspunse zâmbind soția ambasadorului și urmă conversația începută.
Se purta o conversație foarte plăcută: erau bârfiți soții Karenin.
— Anna s-a schimbat foarte mult după călătoria la Moscova, spunea o prietenă a ei. E cam ciudată acum.
— Schimbarea de seamă constă în faptul că Anna a adus după dânsa umbra lui Alexei Vronski, zise soția ambasadorului.
— Și ce-are a face? Este și o poveste de Grimm: omul care și-a pierdut umbra, ca pedeapsă pentru o greșeală oarecare. N-am priceput niciodată o astfel de pedeapsă, dar poate ca e foarte neplăcut pentru o femeie să rămână fără umbră.
— Da, însă femeile care au câte-o umbră sfârșesc de obicei prost, adăugă prietena Annei.
— Pușchea pe limba dumitale! Strigă prințesa Meahkaia, auzind aceste cuvinte. Karenina e o femeie delicioasă. Soțul ei nu-mi place. Ea însă îmi este dragă.
— De ce nu vă place bărbatul ei? Întrebă soția ambasadorului. E un om cu totul superior. Soțul meu spune că în Europa sunt puțini bărbați de stat ca el.
— Același lucru mi-l spune și soțul meu. Dar eu nu-l cred, urmă prințesa Meahkaia. Dacă soții noștri n-ar avea părerea asta, l-am vedea cum este în realitate. Eu cred că Alexei Alexandrovici nu-i decât un prost. Asta o spun în șoaptă… și-i foarte limpede pentru mine. Mai înainte, când mă socoteam datoare să-l găsesc inteligent și mă străduiam să-i descopăr inteligența, credeam că eu sunt proastă fiindcă n-o puteam găsi. Dar în clipa când mi-am spus, bineînțeles în șoaptă, că e un prost, totul s-a limpezit. Nu-i așa?
— Cât de rea sunteți astăzi!
— De loc. N-am altă soluție. Unul din noi doi e prost, și dumneavoastră știți că nu poți spune asta despre tine însuți.
— „Nimeni nu se mulțumește cu bunurile pe care le are, în schimb, fiecare e mulțumit de inteligența sa”, cită diplomatul un vers franțuzesc.
— Tocmai asta-i, rosti repede prințesa Meahkaia. Un lucru însă: pe Anna nu vă las s-o bârfiți. E încântătoare și bună! Ce poate face dacă toți sunt îndrăgostiți de dânsa și o urmăresc ca niște umbre?
— Nici nu-mi trece prin cap s-o judec, se justifică prietena Annei.
— Dacă pe noi nu ne urmărește nimeni ca o umbră, asta nu înseamnă că avem dreptul să condamnăm pe alții.
După ce o puse la punct pe prietena Annei așa cum se cuvenea, prințesa Meahkaia se ridică și trecu, împreună cu soția ambasadorului, la masa de ceai unde se vorbea despre regele Prusiei.
— Pe cine ați bârfit acolo? Le întrebă Betsy.
— Pe soții Karenin. Prințesa a făcut o caracterizare a lui Alexei Alexandrovici, răspunse soția ambasadorului cu un surâs și se așeză la masă.
— Păcat că n-am auzit și noi, zise gazda, cu ochii la ușa de intrare. În sfârșit! Spuse ea zâmbind către Vronski, care tocmai intra.
Vronski nu numai că-i cunoștea pe toți musafirii, dar îi vedea zilnic. De aceea păși înăuntru cu calmul cu care te reîntorci la o adunare într-un salon din care abia ai ieșit.
— De unde vin? Răspunse Vronski la întrebarea soției ambasadorului. N-am încotro. Trebuie să mărturisesc. Vin de la „Bouffe31”. Cred că e a suta oară de când mă duc, și mereu cu aceeași plăcere. E un deliciu! Știu că-i rușinos, însă la operă dorm, în timp ce la „Bouffe” stau până la sfârșit și mă distrez. Astăzi…
Vronski spuse numele unei artiste franceze și vru să povestească ceva despre dânsa; dar soția ambasadorului, îngrozindu-se în glumă, îl întrerupse.
— Vă rog să nu povestiți astfel de grozăvii.
— Nu le mai povestesc, cu atât mai mult, cu cât toată lumea le cunoaște.
— Și toți s-ar duce acolo, dacă ar fi admis în buna societate să te duci ca la operă, spuse prințesa Meahkaia.
VII.
La ușa de la intrare se auziră pași. Prințesa Betsy, știind că era Karenina, își întoarse privirile spre Vronski. El se uita la ușă, având pe față o expresie nouă, ciudată… Privea țintă, cu bucurie și totodată cu sfială, pe doamna care venea și se ridică încet în picioare. Anna intră în salon. Þinându-se ca totdeauna foarte dreaptă, cu pasul iute, sigur și ușor, care-i deosebea mersul de al celorlalte persoane din societate, și fără să-și schimbe direcția privirii, Anna făcu cei câțiva pași dintre ea și stăpâna casei; îi strânse mâna, îi zâmbi și cu același zâmbet se uită la Vronski. El se înclină adânc și-i oferi un scaun.
Karenina răspunse printr-o ușoară înclinare a capului, se împurpura la față și se încruntă. Îndată după aceea, salutând din cap cunoștințele și strângând mâinile întinse spre dânsa, spuse prințesei Betsy:
— Am vrut să vin mai devreme, dar am fost la contesa Lidia, unde am zăbovit. Era acolo și sir John; e un om foarte interesant.
— A, misionarul acela?
— Da. A povestit lucruri extrem de interesante despre viața hindușilor.
Conversația întreruptă de sosirea Annei începu iarăși să pâlpâie ca flacăra unei lămpi în bătaia vântului.
— Sir John! Da, sir John. L-am întâlnit. Vorbește frumos. Vlasieva-i îndrăgostită de dânsul. E adevărat că Vlasieva cea mică se mărită cu Topov?
— Da. Se spune că-i lucru hotărât.
— Mă mir de părinții săi. Se pare că e vorba de o căsătorie din dragoste.
— Din dragoste? Ce idei antediluviene aveți! Cine mai vorbește astăzi de dragoste? Spuse soția ambasadorului.
— Nu-i nimic de făcut. Moda asta absurdă și veche încă n-a murit, adăugă Vronski.
— Cu atât mai rău pentru cei ce se țin de moda asta. Toate căsătoriile fericite pe care le cunosc au fost făcute numai din rațiune.
— Da. Dar nu se întâmplă atât de des ca fericirea căsătoriilor din rațiune să se spulbere ca praful, tocmai fiindcă se ivește acea pasiune pe care n-o recunoașteți? Urmă Vronski.
— Numim căsnicii din rațiune căsătoriile în care amândoi soții au trecut prin focul dragostei și s-au astâmpărat. Amorul e o boală, ca scarlatina; trebuie să treci neapărat prin ea.
— Atunci trebuie să găsim un vaccin contra dragostei, ca împotriva variolei.
— În tinerețe am fost amorezată de un dascăl de biserică, mărturisi prințesa Meahkaia. Nu știu întrucât mi-a fost de folos.
— Dar să lăsăm gluma. Eu cred că nu poți cunoaște dragostea decât după ce te-ai înșelat o dată și pe urmă îți îndrepți greșeala, hotărî prințesa Betsy.
— Chiar după cununie? Întrebă în glumă soția diplomatului.
— Nu-i niciodată prea târziu ca să te pocăiești”, cită diplomatul un proverb englezesc.
— Întocmai! Întări Betsy. Trebuie să greșești și apoi să-ți îndrepți greșeala. Ce părere ai despre asta? O întrebă pe Anna, care asculta conversația în tăcere, cu un zâmbet ușor pe buze.
— Cred, răspunse Anna, jucându-se cu mănușa scoasă de pe mână, cred că… după cum sunt atâtea păreri, câte capete… tot așa și câte inimi, atâtea feluri de dragoste.
Vronski o privea, așteptând răspunsul, cu răsuflarea tăiată. După ce Anna rosti aceste cuvinte, el oftă ușurat, ca și cum ar fi trecut printr-o primejdie.
Anna se întoarse deodată către dânsul:
— Am primit o scrisoare de la Moscova. Kitty Scerbațkaia e grav bolnavă.
— Adevărat? Întrebă Vronski, posomorându-se. Ea îl privi cu asprime:
— Pe dumneata nu te interesează?
— Dimpotrivă, mă interesează foarte mult. Aș putea să aflu ce anume vi s-a scris? O întrebă el.
Anna se ridică în picioare și se îndreptă spre Betsy.
— Dă-mi o ceașcă de ceai, zise ea, oprindu-se în spatele scaunului său.
În timp ce prințesa Betsy îi turna ceaiul, Vronski se apropie de Anna.
— Ce vi s-a scris? Repetă el întrebarea.
— Mă gândesc adesea că bărbații nici nu înțeleg ce înseamnă noblețea, deși veșnic vorbesc de ea, zise Anna fără să-i răspundă. De mult am vrut să ți-o spun, adăugă ea și, făcând câțiva pași, se așeză lângă o masă pe care se aflau într-un colț niște albume.
— Nu prea înțeleg sensul cuvintelor dumitale, ripostă Vronski, întinzându-i ceașca.
Anna se uită la canapeaua de lângă dânsa. Vronski se așeză numaidecât.
— Da, am vrut să-ți atrag atenția, începu Anna fără să-l privească, am vrut să-ți atrag atenția că te-ai purtat urât, foarte urât.
— Crezi dumneata că nu simt acest lucru? Dar cine e de vină?
— De ce-mi spui asta? Întrebă Anna, privindu-l cu asprime.
— Știi de ce? Răspunse el cu îndrăzneală și bucurie, întâlnindu-i privirea și nemailuându-și ochii de la dânsa.
Anna, și nu Vronski, se tulbură.
— Asta dovedește numai că n-ai inimă, adăugă ea. Dar privirea ei spunea, dimpotrivă, că are inimă și tocmai de aceea se teme de el.
— Lucrul despre care mi-ai vorbit adineauri a fost o eroare, și nu dragoste.
— Ai uitat că ți-am interzis să rostești acest cuvânt, acest cuvânt urât, zise Anna tresărind. Dar își dădu seama în aceeași clipă că, prin acest ți-am interzis, ea recunoștea că are unele drepturi asupra lui și tocmai astfel părea să-l îndemne a-i vorbi de dragoste. Am vrut încă de mult să ți-o spun, urmă Anna, privindu-l cu hotărâre drept în ochi și cu obrajii îmbujorați. Astăzi am venit într-adins, știind că o să te întâlnesc. Am venit să-ți spun că trebuie să se sfârșească toate acestea. N-am roșit niciodată în fața nimănui; dumneata însă mă faci să mă simt vinovată.
Vronski o privea și era uimit de noua frumusețe a chipului său.
— Ce vrei de la mine? O întrebă el simplu și grav.
— Vreau să te duci la Moscova și să ceri iertare lui Kitty, răspunse Anna.
— Nu vrei asta, zise el.
Își dădea seama că Anna se silea să spună acest lucru, dar nu asta era ceea ce dorea.
— Dacă mă iubești cum spui, șopti Anna, atunci fă în așa fel ca să fiu liniștită.
Fața lui se însenină.
— Oare nu știi că ești însăși viața mea? Liniștea însă n-o cunosc și nu ți-o pot da. Toată ființa mea, dragostea… da. În gândul meu, eu nu te pot despărți de mine, suntem una. Nu poate fi însă vorba de liniște, nici pentru dumneata, nici pentru mine. Nu întrevăd în viitor decât deznădejde și nenorocire, sau, poate… fericirea, și ce fericire!… Oare nu e cu putință? Șopti el foarte încet, aproape fără glas. Anna însă îl auzi.
Ea-și încorda toate puterile minții ca să-i răspundă cum ar fi trebuit, dar nu făcu decât să-l privească cu ochii plini de dragoste și rămase tăcută.
„Uite! Gândi Vronski răpit de încântare. Tocmai când mă pândea deznădejdea, când credeam că nu voi dobândi niciodată fericirea, uite: mă iubește. A mărturisit-o!”
— Fă asta pentru mine: nu-mi mai spune niciodată astfel de cuvinte și-o să fim buni prieteni, îl rugă Anna. În același timp privirea ei spunea cu totul altceva.
— Prieteni n-avem să fim. O știi prea bine. Putem fi însă cei mai fericiți sau cei mai nenorociți oameni de pe lume, asta stă în puterea dumitale.
Anna vru să spună ceva, dar Vronski o întrerupse.
— Eu nu-ți cer decât un singur lucru: dreptul de a spera, de a suferi, ca și acum. Și dacă nici asta nu se poate, poruncește-mi să dispar, și voi dispărea. N-ai să mă mai vezi, dacă prezența mea îți este o povară.
— Nu vreau să te gonesc.
— Atunci nu schimba nimic. Lasă lucrurile așa cum sunt, adăugă el cu un tremur în glas. Iată-l pe soțul dumitale.
Într-adevăr, Alexei Alexandrovici intra în clipa aceea în salon, cu umbletul său liniștit și stângaci.
După ce aruncă o privire asupra soției sale și a lui Vronski, el se îndreptă spre stăpână casei și, așezându-se la masa de ceai, începu să vorbească domol și răspicat, cu tonul lui obișnuit, glumeț și ironic.
— Rambouillet32-ul dumitale este complet, rosti el, cercetând cu privirea întreaga societate. Numai grații și muze.
Prințesa Betsy însă nu-i putea suferi tonul sneering33, cum îl numea ea; și, ca amfitrioană inteligentă, îl atrase îndată într-o discuție serioasă asupra serviciului militar obligatoriu. Alexei Alexandrovici se aprinse numaidecât în discuție și începu să apere cu însuflețire noul ucaz față de prințesa Betsy, care-l ataca.
Vronski și Anna rămaseră lângă măsuță.
— Începe să devină necuviincios, șopti o doamnă, arătând cu ochii spre Vronski, Anna și spre soțul acesteia.
— Ce-ți spuneam eu? Răspunse prietena Annei Arkadievna.
Dar nu numai aceste două doamne, ci aproape toți cei ce se aflau în salon, chiar și prințesa Meahkaia și însăși Betsy, se uitară de câteva ori la cei răzlețiți de cercul comun, ca și cum acest lucru i-ar fi stingherit. Numai Alexei Alexandrovici nu arunca nici o privire în partea aceea și atenția nu-i slăbi de la interesanta discuție începută.
Observând impresia neplăcută produsă asupra tuturor, prințesa Betsy puse în locul ei o altă persoană care să țină piept lui Alexei Alexandrovici, și se apropie de Anna.
— Claritatea și preciziunea de expresie a bărbatului tău mă miră totdeauna, zise ea. Când vorbește el, îmi devin accesibile până și noțiunile cele mai transcendentale.
— Ah, da! Răspunse Anna luminată de un zâmbet fericit, fără să înțeleagă un singur cuvânt din cele spuse de Betsy; apoi trecu la masa cea mare și luă parte la conversația generală.
După ce stătu o jumătate de ceas, Alexei Alexandrovici se apropie de soția sa și-i propuse să meargă împreună acasă. Anna însă îi răspunse, fără să se uite la dânsul, că rămâne la masă. Alexei Alexandrovici o salută și se retrase.
Vizitiul Annei Karenina, un tătar bătrân și gras, îmbrăcat într-o manta lucioasă de piele, abia stăpânea calul sur din stânga, înfrigurat, care juca pe loc în fața scării de la intrare. Un fecior deschise portiera cupeului. Portarul ținea deschisă ușa de la intrare. Anna Arkadievna căuta să desprindă cu mâna ei mică și dibace dantelele de la mânecă, agățate într-o copcă a blănii și, cu capul plecat, asculta răpită vorbele lui Vronski care o petrecea.
— Nu mi-ai spus nimic, zise Vronski, și nici nu-ți cer nimic. Dar dumneata știi că nu de prietenie am nevoie. Pentru mine e o singură fericire în viață – cuvântul care-ți displace atâta… da, dragostea!
— Dragostea… repetă încet Anna din adâncul inimii; și, în clipa când desprinse dantela, adăugă deodată: Nu-mi place cuvântul ăsta, tocmai fiindcă are pentru mine o însemnătate prea mare, neînchipuit mai mare decât ai putea înțelege dumneata. Și îl privi drept în ochi. La revedere!
Îi întinse mâna și, trecând repede, cu pași hotărâți, prin fața portarului, dispăru în cupeu.
Privirea și atingerea mâinii sale îl învăpăiară. Își sărută palma în locul unde i-o atinsese Anna și plecă acasă fericit – fiindcă își dădea seama că în seara aceea se apropiase de țelul lui mai mult decât în ultimele două luni.
VIII.
Alexei Alexandrovici nu găsise nimic deosebit și necuviincios în faptul că soția lui șezuse cu Vronski deoparte, la o masă, discutând cu însuflețire. Observase însă că celorlalte persoane din salon acest fapt li se păruse ceva deosebit și necuviincios, și de aceea îl socotea și el ca necuviincios. Hotărî să vorbească neapărat despre acest lucru cu soția sa.
Ajuns acasă, Alexei Alexandrovici intră ca de obicei în birou, se așeză într-un fotoliu, deschise o carte despre papalitate la locul însemnat cu un coupe-papier și citi până la ora unu, cum făcea totdeauna, își freca numai din când în când fruntea înaltă și-și scutura capul, alungând parcă ceva. La ora obișnuită, se ridica și-și făcu toaleta de noapte. Anna Arkadievna încă nu venise. Alexei Alexandrovici urcă sus cu cartea subsuoară. În seara aceea însă, în locul obișnuitelor gânduri și considerații asupra chestiunilor de serviciu, mintea îi era plină de soția sa și de ceva neplăcut ce se petrecuse în legătură cu dânsa. Împotriva obiceiului său, Alexei Alexandrovici nu se culcă, ci – ducându-și la spate mâinile încleștate – începu să se plimbe prin odaie încoace și încolo. Nu se putea culca, simțind că, în primul rând, trebuia să cumpănească bine incidentele zilei.
Când Alexei Alexandrovici hotărâse să stea de vorbă cu soția sa, lucrul acesta i se păruse foarte ușor și foarte simplu. Acum însă, când începu să chibzuiască asupra acestor incidente, gestul i se arăta foarte complicat și anevoios.
Nu era gelos din fire. După concepția lui, gelozia era o jignire adusă soției, în care trebuie să ai încredere. Nu se întreba însă de ce trebuia să aibă încredere, adică deplină siguranță că tânăra lui soție îl va iubi mereu. Dar nu se îndoia de ea și de aceea avea încredere și-și spunea că trebuie s-o aibă. Acum însă, deși își păstra convingerea că gelozia este un sentiment rușinos și că trebuie să aibă încredere, el se simțea totuși în fața unei situații ilogice și absurde și nu știa ce să facă. Se găsea față în față cu viața – cu virtualitatea unei iubiri dintre soția sa și un altul decât el, și aceasta îi părea ceva absurd și de neînțeles, fiindcă era însăși viața. Alexei Alexandrovici își trăise viața și muncise în sferele birocratice, care aveau de-a face numai cu reflexele vieții; și ori de câte ori se ciocnea cu viața însăși, se dădea la o parte. Acum îl stăpânea același sentiment ca acela încercat de omul care, după ce a trecut liniștit un pod peste o prăpastie, vede deodată că podul nu mai există și că sub el se cască hăul. Abisul era viața însăși, iar podul – traiul artificial dus de el până acum. Pentru prima oară îi trecu prin minte ca soția sa ar putea iubi pe altcineva, și lucrul acesta îl îngrozi.
Fără să se dezbrace, Alexei Alexandrovici se plimba încoace și încolo cu pași cadențați și sonori pe parchetul sufrageriei luminate de o singură lampă, pe covorul din salonul întunecat, unde lumina se răsfrângea numai în portretul său mare, făcut de curând, atârnat deasupra canapelei… și prin budoarul Annei, în care ardeau două lumânări, luminând portretele rudelor și ale prietenelor sale, pecum și bibelourile frumoase de pe biroul ei, cunoscute de dânsul așa de bine și de atâta vreme. Străbătea budoarul Annei până la ușa odăii de culcare și se întorcea din nou.
În tot timpul acestei plimbări, și mai ales pe parchetul sufrageriei luminate, Alexei Alexandrovici se oprea și-și spunea: „Da, totul trebuie rezolvat și curmat; trebuie să-mi arăt părerea și hotărârea”. Se întorcea din nou: „Dar ce părere? Ce hotărâre?” se întreba el când ajungea în salon și nu găsea răspuns. „Dar, în definitiv, ce s-a întâmplat? Își zicea el înainte de a porni spre birou. Nimic! Ea a vorbit îndelung cu dânsul. Ei și? Cu cine nu vorbește o femeie în societate? Apoi, a fi gelos, înseamnă să te înjosești și pe tine, și pe ea”, se gândea el intrând în budoarul ei. Dar părerea asta, care avusese mai înainte atâta greutate pentru dânsul, nu mai trăgea acum în cumpănă și nu mai însemna nimic. Din ușa odăii de culcare, Alexei Alexandrovici se întorcea iarăși în salon. Dar de îndată ce intra în salonul întunecat, un glas începea să-i spună că nu era tocmai așa și că, dacă ceilalți observaseră, înseamnă că era ceva… În sufragerie, își zicea din nou: „Da, trebuie să rezolv problema, să curm totul și să-mi spun părerea”… Iar în salon, înainte de a coti, se întreba: „Dar cum s-o rezolv?” Apoi se întreba: „Ce s-a întâmplat?” Și-și răspundea: „nimic”, aducându-și aminte că gelozia este un sentiment care o înjosește pe soție. Dar când ajungea din nou în salon, căpăta convingerea că se întâmplase ceva. Gândurile, ca și trupul lui, se învârteau într-un cerc închis, fără să poată scăpa din el. Observând acest lucru, își frecă fruntea și se așeză în budoarul Annei.
Acolo, privind masa de scris pe care se aflau un buvard34 de malachită și un bilet început, gândurile i se schimbară deodată. Începu să se gândească la dânsa. Ce cugetă și ce simte ea? Pentru prima dată încercă să-și închipuie viața ei personală, ideile și dorințele Annei, și gândul că ea putea și trebuia să aibă o viață deosebită de a lui i se păru atât de îngrozitor, încât se grăbi să-l alunge. Aici era abisul acela în care se îngrozea să privească. A se transpune cu gândul și cu simțirea în altă ființă era o acțiune sufletească străină de Alexei Alexandrovici și o socotea ca o fantezie vătămătoare și primejdioasă.
„Dar ceea ce-i mai îngrozitor, cugeta el, este faptul că tocmai acum, când opera mea se apropie de sfârșit (se gândea la proiectul pe cale de realizare), când am nevoie de toată liniștea și de toate puterile sufletului meu, tocmai acum se abate asupră-mi această stare de îngrijorare stupidă. Dar ce e de făcut? Nu sunt dintre cei ce rabdă stări de neliniște și de îngrijorare fără să aibă puterea de a le privi în față.”
— Trebuie să chibzuiesc, să iau o hotărâre și să scap de îngrijorarea asta, gândi el cu glas tare.
„Sentimentele sale – ceea ce s-a petrecut și poate să se petreacă în sufletul ei – nu mă privesc… asta-i o chestiune de conștiință, care aparține religiei”, chibzui el, simțindu-se ușurat la gândul că găsise un paragraf de lege pentru noua situație în care se afla.
„Prin urmare, chestiunea sentimentelor ei și așa mai departe e o chestiune de conștiință, care nu mă privește. Dar îndatorirea mea se conturează cu precizie, în calitate de cap de familie, eu sunt omul care am datoria s-o călăuzesc și de aceea port o oarecare răspundere. Trebuie să-i semnalez primejdia pe care o văd, s-o pun în gardă și să fac uz chiar de putere. Trebuie să-i spun totul.”
În mintea lui Alexei Alexandrovici se cristaliza perfect ceea ce urma să spună soției sale. Gândindu-se la ceea ce avea de susținut, îi păru rău că trebuia să-și irosească timpul și forțele creierului pentru o chestiune casnică, de ordin privat. Totuși, forma și succesiunea frazelor din discursul în perspectivă se închegară în mintea lui, limpede și precis, ca un raport. „Am de spus și de exprimat următoarele: întâi – a lămuri importanța opiniei publice și a bunei-cuviințe; al doilea – a explica din punct de vedere religios însemnătatea căsniciei; al treilea – dacă va fi nevoie, semnalarea nenorocirilor care ar amenința copilul; al patrulea – semnalarea propriei sale nenorociri.” Apropiindu-și mâinile și încrucișându-și degetele cu palmele în jos, Alexei Alexandrovici își îndoi degetele, care trosniră din încheieturi.
Acest gest, un obicei urât – împreunarea mâinilor și trosnitul degetelor – îl potolea și-l făcea întotdeauna să gândească ordonat – lucru de care avea acum atâta nevoie. Auzi zgomotul unei trăsuri care se apropia de peronul casei. Alexei Alexandrovici se opri în mijlocul salonului. Apoi se deslușiră pași de femeie pe scară.
Gata să-și înceapă discursul, Alexei Alexandrovici stătea în picioare, îndoindu-și degetele încrucișate. Așteptă să-i mai trosnească un deget. Își trosni încă o încheietură.
Simți apropierea Annei după zgomotul pașilor săi ușori pe scară și, cu toate că era mulțumit de discursu-i în stare de proiect, îi era teamă de explicația care urma să aibă loc.
IX.
Anna pășea cu capul plecat, jucându-se cu ciucurii glugii. Fața sa strălucea de o lumină lăuntrică, dar strălucirea aceasta n-avea nimic vesel, ci semăna cu răsfrângerea sinistră a unui incendiu într-o noapte întunecoasă. Când își văzu soțul, Anna înălță capul și, deșteptându-se parcă din somn, îi zâmbi.
— Nu ești în pat? Ce minune! Zise ea. Își scoase gluga și, fără să se oprească, se îndreptă spre camera de toaletă. E timpul să te culci, Alexei Alexandrovici, adăugă ea din dosul ușii.
— Anna, trebuie să-ți vorbesc.
— Mie? Întrebă ea mirată. Se întoarse din dosul ușii și-l privi. Ce s-a întâmplat? Ce vrei să-mi spui? Adăugă ea așezându-se. Ei, să vorbim, dacă trebuie numaidecât, dar mai bine ne-am culca.
Anna spunea ce-i venea pe limbă și, ascultându-și cuvintele, se minuna de capacitatea sa de a minți. Cât de simple și de firești îi erau cuvintele! Ce bine se prefăcea că pică de somn. Se simțea apărată de zalele de nepătruns ale minciunii. Parcă o putere nevăzută o ajuta și o susținea.
— Anna, trebuie să te pun în gardă, începu Alexei Alexandrovici.
— Să mă pui în gardă? În ce privință?
Îl privea cu atâta simplitate și voioșie, încât, cine n-ar fi cunoscut-o, cum o cunoștea bărbatul său, n-ar fi putut observa nimic nefiresc, nici în sunetul cuvintelor, nici în înțelesul lor. Dar Alexei Alexandrovici o cunoștea. Știa că atunci când el se culca cu cinci minute mai târziu, Anna băga de seamă și-l întreba de pricina întârzierii… Știa că ea îi împărtășea numaidecât toate bucuriile, plăcerile și necazurile ei. Pentru el, faptul că astăzi Anna se prefăcea că nu observă starea lui de spirit și nu vroia să spună nici un cuvânt despre ea însăși însemna foarte mult. Vedea că adâncul sufletului ei, deschis mai înainte pentru el, acum se închisese. Ba încă și mai mult: înțelese după tonul ei că lucrul acesta nici n-o tulbura. Anna părea să-i spună: „Da, s-a închis… așa trebuie să fie și așa are să rămână de azi înainte!” încerca sentimentul unui om care, întorcându-se acasă, găsește ușa încuiată. „Dar poate că mai găsesc cheia!” gândi el.
— Vreau să te pun în gardă, începu el din nou cu voce scăzută, spunându-ți că din imprudență și din ușurință ai putea da prilej să se vorbească în societate pe socoteala ta. Convorbirea ta prea însuflețită de astă-seară cu contele Vronski (rosti numele răspicat, liniștit, cu pauze) a atras atenția asupra ta.
Vorbea și se uita în ochii ei, care râdeau și erau atât de nepătrunși, că-l îngrozeau, și-și dădea seama de zădărnicia cuvintelor sale fără rost.
— Așa faci totdeauna, îi răspunse Anna, ca și cum nu l-ar fi înțeles de loc, prinzând însă, într-adins, din tot ce spusese el numai ultimele cuvinte. Ba ești nemulțumit că mă plictisesc… ba că sunt veselă. Astăzi nu m-am plictisit. Te jignește asta?
Alexei Alexandrovici tresări și-și îndoi mâinile, ca să-și trosnească degetele.
— Ah, te rog, nu-ți mai pocni degetele… nu pot să sufăr asta.
— Tu ești, Anna? Spuse încet Alexei Alexandrovici, făcând o sforțare și stăpânindu-și mâinile.
— Dar ce este? Întrebă ea cu un aer de sinceră și aproape comică mirare. Ce vrei de la mine?
Alexei Alexandrovici tăcu un răstimp și-și frecă fruntea și ochii. Își dădu seama că, în loc să facă ceea ce avusese de gând, adică să-și prevină soția de greșeala-i în ochii lumii, se tulburase fără voie de ceea ce se petrecea în conștiința ei și se lovea de un zid poate imaginar.
— Uite ce aveam de gând să-ți spun, adăugă el rece și liniștit. Și te rog să mă asculți. După cum știi, socot gelozia un sentiment jignitor și josnic. Niciodată n-am să mă las condus de un asemenea sentiment. Există însă anumite legi ale bunei-cuviințe care nu pot fi călcate fără să atragă sancțiuni. N-aș putea spune că am observat ceva; dar, după impresia făcută asupra societății, am văzut că toată lumea a socotit că ai avut o purtare și o ținută nu tocmai așa cum s-ar fi cuvenit.
— Nu mai înțeleg nimic, răspunse Anna, ridicând din umeri, „Lui nu-i pasă, se gândi ea, dar a observat lumea și asta îl îngrijorează!”… Alexei Alexandrovici, nu te simți bine, adăugă ea, ridicându-se și vrând să iasă pe ușă. Dar bărbatul său făcu o mișcare înainte, dorind parcă s-o oprească.
Alexei Alexandrovici avea obrazul urât și ursuz cum nu i-l mai văzuse Anna până atunci. Ea se opri și, plecându-și puțin capul într-o parte, începu să-și scoată cu degete îndemânatice acele din păr.
— Bine, te ascult, rosti ea calm și ironic. Te ascult cu interes; aș vrea să înțeleg și eu despre ce-i vorba.
Anna vorbea și se mira de tonul său firesc, liniștit și sigur, ca și cuvintele pe care le alegea.
— N-am dreptul să intru în toate amănuntele sentimentelor tale și socot de altfel acest lucru inutil și chiar vătămător, urmă Alexei Alexandrovici. Răscolindu-ne sufletul, descoperim adesea lucruri care ar fi rămas acolo neștiute. Sentimentele aparțin conștiinței tale. Dar față de tine, față de mine și înaintea lui Dumnezeu, sunt dator să-ți arăt îndatoririle pe care le ai. Viețile noastre sunt legate nu de oameni, ci de Dumnezeu. Numai o crimă ar putea rupe aceste legături. Dar o asemenea crimă atrage după ca o pedeapsă grea.
— Nu înțeleg nimic. Și, Doamne, cât mi-e de somn, din păcate! Spuse Anna, trecându-și repede mâna prin păr în căutarea acelor rămase.
— Anna, pentru numele lui Dumnezeu, nu vorbi așa, zise el blând, poate că mă înșel; dar crede-mă că ceea ce-ți spun ne privește deopotrivă pe amândoi. Sunt bărbatul tău și te iubesc.
O clipă își lăsă capul în jos, iar scânteia de ironie i se stinse din privire. Cuvintele „te iubesc” o revoltară. Anna se gândi: „Mă iubește? Dar poate el oare să iubească? Dacă n-ar fi auzit că există dragoste, n-ar fi întrebuințat niciodată acest cuvânt. El nici nu știe ce-i dragostea.”
— Alexei Alexandrovici, crede-mă că nu te înțeleg. Spune-mi mai limpede ce ți se pare…
— Stai puțin. Lasă-mă să isprăvesc. Te iubesc. Dar nu vorbesc de mine. Principalii interesați în această chestiune sunt fiul nostru și cu tine. Cuvintele mele, repet, poate îți vor părea cu totul de prisos și nelalocul lor. Poate sunt întemeiate pe o eroare a mea. În cazul acesta, te rog să mă ierți. Dar dacă tu singură simți că au un temei cât de mic, te rog să te gândești și, dacă te îndeamnă inima, mărturisește-mi mie…
Fără să-și dea seama, Alexei Alexandrovici vorbise cu totul altceva decât ceea ce pregătise.
— N-am nimic să-ți spun. Afară de asta, zise deodată repede Anna, stăpânindu-și cu greu un zâmbet, e timpul să ne culcăm.
Alexei Alexandrovici oftă și se îndreptă spre odaia de culcare, fără să mai adauge un cuvânt.
Când Anna intră în dormitor, Alexei Alexandrovici era culcat; avea buzele strânse cu severitate și nu-și întoarse ochii către ea. Anna se culcă în patul ei. Aștepta din clipă în clipă ca soțul său să înceapă iarăși vorba. Se temea și totodată dorea acest lucru. Dar el tăcea. Ea așteptă mult timp, nemișcată, și în cele din urmă îl uită chiar. Se gândea la celălalt. Îl vedea și simțea cum gândul acesta îi umplea inima de o tulburare și de o bucurie plină de păcat, când. Deodată auzi niște sforăituri liniștite și regulate. La început, Alexei Alexandrovici parcă se sperie de propriile lui sforăituri și se opri; dar după ce răsuflă de două ori, începu să sforăie din nou, într-un ritm liniștit.
— Acum e târziu, prea târziu, șopti Anna zâmbind.
Rămase mult timp nemișcată, cu ochii deschiși și-i părea că-i simte lucind în întuneric.
X.
Din seara aceea, pentru Alexei Alexandrovici și pentru soția sa începu o altă viață. Nu se petrecu nimic deosebit. Anna frecventa ca de obicei înalta societate. O vizita mai ales pe prințesa Betsy și se întâlnea peste tot cu Vronski.
Karenin știa, dar nu putea face nimic. Încercărilor sale de a provoca o explicație, Anna le opunea un zid gros de veselă nedumerire. Privită din afară, situația era aceeași. Dar raporturile intime dintre soți se schimbaseră cu desăvârșire. Alexei Alexandrovici, un om atât de tare în viața publică, se simțea fără nici o putere în acest domeniu. Aștepta ca un taur, cu capul plecat, fără murmur, lovitura toporului pe care-l simțea ridicat asupră-i. Ori de câte ori încerca să gândească la acest lucru, Alexei Alexandrovici își spunea că trebuie să mai încerce o dată… că ar mai fi speranțe s-o salveze prin bunătate și duioșie, s-o convingă, s-o facă a se dezmetici… și se pregătea zilnic să-i vorbească. Dar de câte ori încerca s-o facă, simțea că duhul răului și al minciunii care o stăpânea pe ea punea stăpânire și pe dânsul, și-i spunea altceva și pe alt ton decât ar fi vrut. Se exprima, fără să vrea, în felul său obișnuit, ironizând parcă pe cineva care ar fi vorbit în acest fel. Dar cu un asemenea ton el nu-i putea spune Annei ceea ce trebuia.
XI.
Ceea ce fusese pentru Vronski aproape timp de un an singura dorință a vieții sale, înlocuindu-i toate dorințele de mai înainte… ceea ce pentru Anna fusese un vis de fericire de neatins, cumplit și cu atât mai fermecător, se împlinise. Palid, cu buza de jos tremurând, Vronski stătea în picioare, aplecat deasupra Annei, și o imploră să se liniștească, neștiind singur cum și de ce.
— Anna, Anna! Rostea el cu glas tremurător. Anna, pentru numele lui Dumnezeu!
Dar cu cât vorbea mai tare, cu atât Anna își lăsa mai jos capul, odinioară atât de mândru și vesel, acum copleșit de rușine. Trupul aplecat îi luneca de pe divanul pe care ședea și s-ar fi rostogolit la picioarele lui, pe dușumea, ar fi căzut pe covor, dacă n-ar fi ținut-o el.
— Doamne! Iartă-mă! Spuse Anna cutremurată de plâns, strângându-i mâinile la pieptul ei.
Se simțea atât de vinovată și de nelegiuită, încât nu-i mai rămânea decât să se umilească și să ceară iertare. Cum nu mai avea pe nimeni pe lume afară de el, lui îi cerea iertare. Privindu-l, Anna își simțea în tot trupul înjosirea și nu putea spune alt cuvânt. Iar Vronski simțea ceea ce trebuie să simtă un ucigaș când privește trupul căruia i-a luat viața. Acest trup jertfit era dragostea lor, primul anotimp al dragostei lor. Era ceva cumplit și respingător în amintirea faptei plătite cu înfiorătorul preț ai rușinii. Rușinea care-o copleșea pe Anna în fața decăderii ei morale îl cuprinse și pe dânsul. Dar cu toată groaza făptașului înaintea trupului ucis, el trebuia totuși să taie leșul în bucăți, să-l ascundă și să tragă folos din cele dobândite prin crimă.
Și ca ucigașul cuprins de patimă sălbatică, care se aruncă asupra trupului victimei, îl târăște și-l face bucăți, Vronski acoperea cu sărutări fața și umerii Annei. Ea îl ținea de mână și nu făcea nici o mișcare. „Da, sărutările acestea au fost plătite cu rușinea. Da, mâna aceasta care strânge mâna mea e mâna complicelui meu.” Anna îi ridică mâna și i-o sărută. Vronski se lăsă în genunchi ca să-i vadă fața. Anna însă și-o ascunse și rămase tăcută. În sfârșit, făcând o sforțare, ea se ridică și-l respinse. Fața ci era tot atât de frumoasă, dar cu atât mai mult stârnea mila.
— Totul s-a sfârșit, șopti Anna. Nu mai am nimic pe lume afară de tine. Nu uita.
— Cum aș putea să uit ceea ce e însăși viața mea? Pentru o clipă de fericire ca asta…
— Ce fericire?! Izbucni Anna cuprinsă de un sentiment de groază și dezgust care se strecură și-n sufletul lui fără voie. Pentru numele lui Dumnezeu, nu mai spune nici un cuvânt, niciunul!
Se sculă repede în picioare și se dădu la o parte.
— Nici un cuvânt, repetă Anna și se dezlipi de el cu o expresie de întunecată deznădejde, care-l izbi prin straniul ei.
Ea simțea în clipa aceea neputința de a-și exprima sentimentul de rușine, de bucurie și de groază cu care intra în noua ei viață și, decât să-l înjosească prin cuvinte nepotrivite, mai bine tăcea. Chiar și mai târziu, a doua zi, a treia zi, nu numai că nu găsea cuvintele care să exprime complexitatea acestui sentiment, dar nu era în stare să deslușească nici ceea ce se petrecea în sufletul ei.
Își spunea: „Nu, acum nu pot să mă gândesc la asta. Am să mă gândesc mai târziu, când am să fiu mai liniștită.” Dar această liniște a minții n-o găsea niciodată. Ori de câte ori se gândea la ceea ce făcuse, la ce o aștepta și ce trebuie să facă, o cuprindea groaza și alunga aceste gânduri.
„Mai târziu, mai târziu, își zicea ea, când am să fiu mai liniștită.”
În schimb, prin somn, când nu-și putea stăpâni gândurile, starea în care se afla i se înfățișa în groaznica ei realitate. O urmărea aproape în fiecare noapte același vis. Se făcea că amândoi îi erau soți și o copleșeau cu dezmierdările. Alexei Alexandrovici îi săruta plângând mâinile și spunea: „Ce bine e așa!” Alexei Vronski era și dânsul acolo. Și el îi era soț. Mirată că acest lucru i se păruse mai înainte cu neputință, ea le explica râzând că situația e mult mai simplă așa și că amândoi vor fi acum mulțumiți și fericiți. Dar acest vis o apăsa ca un coșmar, și se deștepta îngrozită.
XII.
La început, după întoarcerea lui de la Moscova, Levin tresărea și roșea ori de câte ori își aducea aminte de rușinea că fusese respins. Dar își spunea: „Tot așa roșeam și tresăream, crezând că totul e pierdut, când am luat nota unu la fizică și am rămas repetent în anul al doilea. Tot așa de pierdut mă simțeam și când n-am izbutit într-o afacere pe care mi-o încredințase soră-mea. Și-apoi? Acum, că au trecut atâția ani, când îmi aduc aminte, mă mir că mi-am putut face sânge rău pentru atâta lucru. Tot așa va fi și cu necazul meu de acum. Va trece timpul și acest lucru mă va lăsa nepăsător.”
Dar trecură trei luni și Levin tot nu era nepăsător. Ca și în primele zile, amintirea celor întâmplate îl durea. Nu se putea împăca cu gândul că el, care visase atâta vreme o viață de familie, simțindu-se copt pentru ea, nu era totuși însurat și se afla mai departe de căsătorie decât oricând. Levin simțea cu durere, ca și ceilalți din jurul său, că nu este bine ca un om la vârsta lui să fie singur. Își aducea aminte că, înainte de a fi plecat la Moscova, îi spusese lui Nikolai, văcarul, un țăran naiv cu care-i plăcea să vorbească: „Știi ce, Nikolai? Vreau să mă-nsor.” Nikolai îi răspunse iute, ca într-o chestiune care nu suferea nici o îndoială: „De mult ar fi trebuit s-o faceți, Konstantin Dmitrici”. Dar el era acum mai departe de căsătorie decât oricând. Locul era prins. Iar dacă în închipuirea lui încerca să așeze în acest loc pe vreuna din fetele cunoscute, Levin simțea că lucrul acesta era cu neputință. Afară de aceasta, amintirea refuzului și a rolului pe care-l jucase îl chinuia ca ceva rușinos. Oricât își spunea că n-avea nici o vină, amintirea asta, ca și unele suveniruri rușinoase, îl făcea să tresară și să roșească. Avea în trecutul lui, ca orice om, fapte urâte, pe care le recunoștea ca atare și ar fi trebuit să-l mustre conștiința pentru ele; dar amintirea faptelor sale urâte îl chinuia mult mai puțin decât acele suveniruri rușinoase pentru dânsul, neînsemnate de fapt. Erau niște răni care nu vroiau sa se închidă. La aceste amintiri se adăuga acum refuzul și situația umilitoare în care trebuie să fi apărut el față de lume în seara aceea. Totuși, timpul și munca biruiră. Evenimentele mărunte, însă însemnate în viața de la țară, îi încețoșau încetul cu încetul amintirile împovărătoare. Din săptămână în săptămână, se gândea tot mai rar la Kitty. Aștepta cu nerăbdare știrea că s-a măritat, nădăjduind că această veste îl va lecui de-a binelea, întocmai ca scoaterea unei măsele bolnave.
Între timp, veni primăvara, frumoasă, năvalnică, fără așteptările și înșelăciunile ei obișnuite – una din rarele primăveri de care ierburile, viețuitoarele și oamenii se bucură laolaltă. Primăvara aceasta minunată îl învioră și mai mult pe Levin și-i întări gândul de a renunța cu totul la trecut, urmând să-și clădească, neatârnat și cu hotărâre, viața lui singuratică… Deși multe din planurile făcute de dânsul, întorcându-se la țară, erau încă ne înfăptuite, pe unul însă îl respectase deplin: curăția vieții sale. Nu mai încerca sentimentul de rușine care-l chinuia de obicei după fiecare cădere și putea să se uite fără sfială în ochii oricui. În luna februarie primise de la Maria Nikolaevna o scrisoare prin care-l vestea că starea sănătății fratelui său Nikolai se înrăutățise și că nu vroia să se îngrijească. În urma acestei scrisori, Konstantin Dmitrici se dusese la Moscova la fratele său și izbutise să-l convingă a consulta un medic și a pleca la o stațiune de cură din străinătate. Izbutise atât de bine să-și convingă fratele și să-l împrumute cu bani de călătorie, fără să-l enerveze, încât Levin era mulțumit de sine în această privință. În afară de gospodărie, care cerea primăvara o deosebită grijă, ca și în afară de lecturi, Levin începuse în cursul iernii o lucrare despre agricultură. După planul acestei lucrări, caracterul muncitorului agricol urma să fie privit ca un element absolut, întocmai ca solul și clima, toate principiile științei agricole întemeindu-se, prin urmare, nu numai pe elementele sol și climă, ci pe elementele: sol, climă și un anumit caracter invariabil al muncitorului. Astfel, deși ducea un trai singuratic, sau poate tocmai din pricina aceasta, viața lui Levin era plină. Nu-l încerca decât arareori dorința neîmplinită de a-și împărtăși gândurile care se nășteau în mintea lui și altor ființe în afară de Agafia Mihailovna. I se întâmpla destul de des să discute cu ea chestiuni de fizică, agronomie și mai cu seamă de filosofie. Filosofia era subiectul preferat al Agafiei Mihailovna.
Se desprimăvără târziu. În cele din urmă săptămâni ale postului mare, vremea fu senină, dar geroasă. Ziua, la soare, era dezgheț; iar noaptea, gerul atingea șapte grade. Zăpada era așa de tare, că puteai umbla cu căruța pe câmp. De paști nu se topise încă. Apoi, dintr-o dată, a doua zi de paști, se stârni un vânt cald, se îngrămădiră norii, și trei zile și trei nopți turnă o ploaie repede și caldă. Joi, vântul se potoli și se lăsă o ceață deasă, cenușie, ascunzând parcă tainele prefacerilor ce se petreceau în fire. Învăluite în ceață, apele începură să curgă la vale. Trosneau și porneau sloiurile. Puhoaie tulburi, înspumate alergau cu o repeziciune tot mai mare. În duminica Tomii, pe seară, se risipi ceața. Norii se împrăștiară ca niște miei. Cerul se însenina; venise primăvara adevărată. A doua zi dimineața se înălță un soare strălucitor, care sorbi repede pojghița de gheață ce acoperise apele în ajun. Văzduhul cald prinse a tremura, plin de aburii pământului renăscut, înverzea, peste iarba veche, cea nouă, care ieșea ca niște ace. Se umflară mugurii măslinului, ai coacăzei și ai mesteacănului lipicios cu miros de spirt, iar albina își luă iarăși zborul zumzăind într-un răchitiș smălțat cu flori aurii. Ciocârlii nevăzute cântau deasupra catifelei de verdeață și peste miriștile înghețate, iar nagâții plângeau deasupra mlaștinilor și a bălților cu apa cafenie, stătută. Cocori și gâște treceau pe sus, gâgâind primăvăratic. Mugeau pe imaș vite năpârlite. Miei cu picioarele strâmbe se jucau împrejurul mamelor care behăiau, lăsându-și lâna pe mărăcini. Copii sprinteni alergau pe potecile care purtau urmele tălpilor goale și începeau să se zbicească. Se auzeau glasuri vesele de femei venite cu albituri la gârlă. Prin curți răsunau topoarele mujicilor care-și dregeau plugurile și grapele. Venise adevărata primăvară.
XIII.
Levin își trase cizmele mari și, pentru întâia oară în primăvara aceea, în loc să se îmbrace cu blana, luă pe el o scurtă de postav și se duse să-și vadă gospodăria. Trecea prin șuvoaie de apă, care-l orbeau scânteind în soare. Călca ba pe o pojghiță de gheață subțire, ba în noroi cleios.
Primăvara e anotimpul planurilor și al nădejdilor. Levin ieși în curte și, întocmai ca un copac, primăvara, care încă nu știe cum și încotro îi vor crește mlădițele tinere ascunse în mugurii umflați, nu știa nici el lămurit de ce anume să se apuce în gospodăria lui, la care ținea atât de mult; dar își simțea capul plin de cele mai frumoase planuri și gânduri. Întâi se duse la vite. Vacile erau scoase în țarc; cu părul lucios și neted după năpârlit, ele se dezmorțeau la soare, mugeau și trăgeau la câmp. După ce se sătura de admirat vacile pe care le cunoștea până în cele mai mici amănunte, Levin porunci să le scoată la câmp, iar vițeilor să le dea drumul în țarc. Văcarul alergă vesel să se pregătească de mers la câmp. Văcăresele, cu poalele catrințelor suflecate, cu picioarele încă albe, nearse de soare, lipăiau prin noroi, alergând cu o nuia în mână după vițeii înnebuniți care mugeau de bucuria primăverii, și-i mânau spre curte.
După ce privi cu încântare vițeii din anul acesta, neobișnuit de frumoși – vițeii din iarnă erau cât o vacă țărănească, iară vițica Pavei, în vârstă de trei luni, părea o mânzată – Levin porunci să le scoată afară o albie și să le dea fân din iesle. În ocolul neîntrebuințat în timpul iernii, Konstantin Dmitrici văzu că ieslele făcute de cu toamnă erau stricate. Trimise să cheme pe teslar, care ar fi trebuit, după rânduială, să lucreze la mașina de treier, dar lucra acum la dresul grapelor, care se cereau a fi gata înainte de lăsatul secului. Asta-l mânie cumplit pe Levin. Îi era necaz că în gospodăria lui stăruia veșnica neorânduială împotriva căreia lupta din răsputeri de ani de zile. După cum află el, ieslele – de care nu era nevoie iarna – fuseseră duse în grajdul de cai, unde se rupseseră, fiind lucrate ușor, pentru viței.
Pe lângă toate acestea, se vădi că boroanele și toate sculele agricole nu erau drese, deși el poruncise să fie revizuite și reparate încă de cu iarnă, lucru pentru care tocmise anume trei dulgheri. Așa că boroanele se dregeau tocmai când trebuia să se iasă cu ele la grăpat. Levin trimise după logofăt, dar porni și el să-l caute. Cu fața luminată, ca totul în ziua aceea, logofătul, care purta un cojocel de miel, venea de la arie, rupând în degete un fir de pai.
— De ce nu lucrează dulgherul la mașina de treierat?
— Încă de ieri vroiam să vă spun: trebuie să dregem grapele, se apropie aratul.
— Dar ce-ați făcut astă-iarnă?
— Și de ce vă trebuie acum dulgherul?
— Unde-s ieslele din ocolul vițeilor?
— Am poruncit să le ducă la loc. Dar ce să fac cu oamenii ăștia? Se căina logofătul, dând din umeri.
— Nu cu oamenii ăștia, ci cu logofătul ăsta! Izbucni Levin. Atunci de ce te țin? Răcni el; dar gândindu-se că asta nu ajută la nimic, se opri în mijlocul vorbei și oftă numai. Ei, ce zici? Se poate semăna? Îl întrebă Konstantin Dmitrici după o clipă de tăcere.
— Dincolo de Turkino o să se poată, mâine sau poimâine.
— Dar cu trifoiul ce-i?
— Am trimis pe Vasili cu Mișka să semene. Numai nu știu cum au să se descurce. Îi prea mare noroiul.
— Câte deseatine seamănă?
— Șase.
— De ce nu tot? Strigă Levin.
Faptul că însămânțau cu trifoi șase deseatine în loc de douăzeci îl necăji și mai mult. Semănăturile de trifoi, atât după teorie, cât și după propria-i experiență, ieșeau bune numai atunci când se făceau de timpuriu, aproape pe zăpada. Dar Levin nu apuca niciodată să semene la timp.
— N-am oameni. Ce pot să fac cu oamenii ăștia? Lipsesc trei. Nici Semion…
— Trebuia să iei oamenii de la paie.
— I-am luat.
— Atunci, unde-s oamenii?
— Cinci lucrează la compot, adică la compost35. Patru vântură ovăzul. Mi-e teamă să nu se încingă.
Levin știa foarte bine că expresia „mi-e teama să nu se încingă” înseamnă că ovăzul englezesc de sămânță se și stricase, fiindcă și de data aceasta nu i se îndepliniseră poruncile.
— V-am spus încă din post să puneți burlane! Răcni el.
— Să n-aveți nici o grijă. Toate au să se facă la vremea lor.
Levin dădu supărat din mână în semn de lehamite, se duse la hambare ca să vadă ovăzul și se reîntoarse la grajd. Ovăzul încă nu se stricase. Dar lucrătorii îl lopătau, deși i-ar fi putut da drumul de-a dreptul în despărțitura de jos a hambarului. După ce dădu porunci în acest sens și luă de acolo doi muncitori pentru semănatul trifoiului, îi trecu ciuda împotriva logofătului. De altfel, într-o zi atât de frumoasă era și păcat să fii supărat.
— Ignat! Strigă el la vizitiu, care spăla o trăsură la fântână, cu mânecile suflecate. Pune șaua pe un cal…
— Pe care poftiți?
— Să zicem pe Kolpik.
— Prea bine.
Pe când înșeuau calul, Levin chemă iarăși pe logofătul care se învârtea pe aproape, ca să se împace cu stăpânul, și începu să-i vorbească despre lucrările de primăvară în perspectivă, ca și despre planurile sale gospodărești. Trebuia să înceapă căratul gunoiului din timp, ca până la primul cosit să fie isprăvit totul. Trebuia să are tarlaua cea mai depărtată, ca s-o lase pârloagă. Fânul să nu se dea în dijmă, ci să fie cosit de lucrători.
Logofătul asculta cu luare-aminte și parcă se străduia să aprobe planurile stăpânului, dar cu o mutră mâhnită și deznădăjduită, prea bine cunoscută de Levin și care-l scotea totdeauna din fire. Mutra asta părea să spună: „Toate-s bune, dar cum o da Dumnezeu…”
Nimic nu-l necăjea mai mult pe Levin decât mutra asta, pe care de altminteri o aveau toți logofeții care se perindaseră la dânsul. Toți făcuseră aceeași mutră față de planurile lui. De aceea Levin nu se mai supăra acum. Dar se necăjea și se simțea și mai îndârjit împotriva acestei forțe elementare, pe care n-o putea numi altfel decât „Cum o da Dumnezeu” și care-i punea mereu bețe în roate.
— Numai să mai avem timp, Konstantin Dmitrici, zise logofătul.
— De ce să n-avem?
— Trebuie să tocmim numaidecât încă cincisprezece oameni. Dar nu vor să vină. Acei care au fost astăzi cer câte șaptezeci de ruble pe vară.
Levin tăcu. Din nou i se opunea această forță. Știa că, în ciuda stăruințelor sale, nu putea tocmi mai mult de treizeci și șapte, treizeci și opt sau patruzeci de lucrători, la un preț normal. Se tocmeau patruzeci de lucrători, niciunul mai mult. Totuși, nu puteau să nu lupte.
— Dacă nu vin, trimiteți la Surî, la Cefirovka. Trebuie să căutăm.
— De trimis trimit eu, răspunse posomorât Vasili Feodorovici. De altfel, au slăbit și caii.
— Cumpărăm alții. Știu eu, adăugă Levin râzând, dumneata vrei ca totul să fie cât mai puțin și mai prost. Anul ăsta însă n-am să te las de capul dumitale. Am să fac totul singur.
— Și așa dormiți prea puțin. Suntem mai voioși când lucram în ochii stăpânului…
— Va să zică se seamănă trifoi dincolo de Berezovâi Dol? Mă duc să văd, zise Levin, încălecând pe Kolpik, un cal mic și roib, adus de vizitiu.
— N-o să puteți trece apa, Konstantin Dmitrici, strigă vizitiul.
— Atunci o iau prin pădure.
În buiestrul vioi al unui cal bun, stătut prea mult la grajd, care sforăia în fața băltoacelor cerând frâu liber, Levin ieși din noroiul din ogradă la câmp.
Dacă în curtea vitelor și lângă hambarele cu grâne se simțea la largul lui, apoi la câmp îi plăcea și mai mult. Legănându-se cadențat în buiestrul calului său bun, Levin sorbi mireasma caldă și proaspătă a zăpezii și a văzduhului, când trecu prin pădure pe omătul risipit, rămas numai ici-colo, și care se surpa lăsând ochiuri late. Se bucura de fiecare copac al lui cu mușchiul renăscut pe coajă, cu mugurii umflați. După ce trecu de pădure, în față i se desfășură pe o întindere uriașă un covor de verdeață, catifelat, uniform, fără băltoace, fără un singur petic pleșuv. Doar în unele locuri, prin văgăuni, dacă se mai zăreau, ca niște pete, urmele zăpezii care se topea.
Nu se supără nici la vederea calului țărănesc și a tânărului armăsar cu coama tăiată care-i călcaseră în picioare semănăturile (porunci numai unui sătean, întâlnit în cale, să-i alunge), nu-l supără nici răspunsul batjocoritor și prostesc al mujicului Ipat, pe care-l întâlnise în drum. Îl întrebase: „Ce zici, Ipat, semănăm degrabă?” Dar Ipat răspunse: „Întâi trebuie să arăm, Konstantin Dmitrici”. Cu cât mergea mai departe, cu atât Levin se bucura mai mult, iar planurile gospodărești i se înfățișau în minte unul mai frumos decât altul: să sădească răchită împrejurul câmpiilor dinspre nord către miazăzi, ca să nu se țină zăpada prea mult sub copaci; să împartă moșia în șase tarlale, pe care să le îngrașe cu bălegar, iar pe alte trei tarlale de rezervă să semene iarbă; să ridice un ocol de vite în capătul cel mai îndepărtat al moșiei și să sape un iaz, iar pentru îngrășăminte să facă ocoluri vremelnice de vite. Așa, ar avea trei sute de deseatine de grâu, o sută de cartofi și o sută cincizeci de trifoi, fără să secătuiască nici o deseatină de pământ.
Cu astfel de visuri, întorcându-și calul cu băgare de seamă numai pe răzoare, ca să nu-și calce semănăturile, Levin se apropie de lucrătorii care semănau trifoi. Căruța cu sămânța nu stătea pe un răzor, ci pe arătură, iar grâul de toamnă era răscolit de roți și scurmat de copitele calului. Amândoi lucrătorii ședeau pe răzor, fumând pesemne din aceeași pipă. Þărâna din căruță, amestecată cu sămânța, nu fusese fărâmițată, era numai bulgări, sau poate chiar înghețată. Văzându-și stăpânul, unul dintre lucrători, Vasili, se îndreptă spre căruță, iar Mișka se apucă de semănat. Era urât din partea lor, dar Levin se supăra rar pe lucrători. Când se apropie Vasili, Konstantin Dmitrici îi porunci să ia calul și să-l ducă pe răzor.
— Nu face nimic, boierule, crește grâul la loc, răspunse Vasili.
— Te rog, fără vorbă, i-o tăie Levin, fă cum ți-am spus.
— Am înțeles, adăugă Vasili și puse mâna pe capul calului.
— Ce semănături, Konstantin Dmitrici, urmă el căutând să-i intre în voie, de mâna-ntâi! Numai că-i greu de umblat! De fiecare opincă îți atârnă un pud de noroi.
— De ce nu-i fărâmată țărâna? Întrebă Levin.
— O fărâmăm acum, răspunse Vasili luând sămânța și frecând pământul în palme.
Vasili nu era de vină că i se dăduse pământ necernut. Totuși, lui Levin îi era necaz încercând de multe ori cu folos leacul lui obișnuit, care era de a-și stăpâni necazul și de a îndrepta singur tot ceea ce i se părea rău, Levin încercă și acum leacul acesta. Se uită cum călca Mișka, târând bulgări uriași de pământ lipiți de fiecare picior. Descăleca, luă de la Vasili semănătoarea și porni la semănat.
— Până unde ai ajuns?
Vasili arătă un semn făcut cu piciorul, iar Levin începu, cum se pricepea, să semene țărâna amestecată cu sămânța. Mergea greu, ca printr-o mlaștină. După ce făcu un rând, asuda și, oprindu-se, înapoie semănătoarea.
— Boierule, numai să nu mă înjurați la vară pentru rândul ăsta, făcu Vasili.
— De ce? Întrebă vesel Levin, dându-și seama că și de data asta leacul fusese de folos.
— Apoi să-l vedeți la vară. O să se deosebească. Uitați-vă unde am semănat primăvara trecută. Ai jura că-i semănat în rânduri! Parc-aș munci pentru tata, Konstantin Dmitrici! Nu-mi place să fac lucru prost și nici pe alții nu-i las. Dacă stăpânului îi merge bine, ne merge și nouă bine. Când își rotește ochii, zise el, arătând spre câmp, îți crește inima.
— Frumoasă primăvară, Vasili.
— Așa primăvară nici bătrânii n-au apucat. Am fost pe-acasă. Bâtul meu a pus și el trei prăjini de grâu. Zice că nici nu știe dacă-i grâu sau secară.
— Dar de mult ați început să puneți grâu?
— Tot dumneavoastră ne-ați învățat, acum doi ani. Dumneavoastră mi-ați dăruit două banițe. Un sfert am vândut. Da tot am pus trei prăjini.
— Bagă de seamă, să sfarmi bulgării, îi spuse Levin apropiindu-se de cal, și să ai grijă de Mișka. Dacă răsare frumos, îți dau cincizeci de copeici de deseatină.
— Vă foarte mulțumesc. Chitesc că și fără asta suntem prea mulțumiți de dumneavoastră.
Levin încalecă și porni pe câmp, la trifoiul de anul trecut și la arătura pregătită cu plugul pentru grâul de primăvară.
Pe miriște, trifoiul răsărise minunat. Renăscuse în întregime și se vedea un verde crud printre paiele rupte ale grâului din anul trecut. Calul intra în nămol până la chișiță. Fiecare picior ieșea cu un fel de clefăit din pământul dezghețat. Pe unde se arase cu plugul, nu puteai trece în ruptul capului. Te ținea numai acolo unde era o pojghiță de gheață; încolo, pe brazdele dezghețate, piciorul calului se înnămolea până la genunchi.
Arătura era minunată. Peste două zile se putea grapa și semăna. Totul era frumos, totul vesel.
La întoarcere, Levin trecu prin gârlă, nădăjduind ca apele mai scăzuseră. Într-adevăr, trecu apa și sperie două rațe. „Trebuie să fi venit și sitarii, se gândi Konstantin Dmitrici și, parcă fusese anume potrivit, se întâlni la cotitura ce ducea spre casă cu paznicul pădurii, care adeveri presupunerea lui.
Porni în trap spre conac, zorit să stea la masă și să-și pună în rânduială pușca pentru seara aceea.
XIV.
Apropiindu-se de casă într-o foarte bună dispoziție sufletească, Levin auzi un zvon de zurgălăi care venea dinspre intrarea principală.
„Da. A venit cineva de la gară, își zise el. E tocmai ora când sosește trenul de la Moscova… Cine sa fie? Oare n-o fi fratele meu Nikolai? Doar mi-a spus: „Poate plec la băi, dar poate vin la tine„.” În primele clipe, Konstantin Dmitrici simți un fel de teamă și un sentiment neplăcut la gândul că prezența lui Nikolai i-ar putea strica dispoziția sufletească – fericită, primăvăratică. Se rușina însă numaidecât de acest sentiment, își deschise parcă sufletește brațele și, cu o duioasă bucurie, aștepta și dorea acum din toată inima ca musafirul să fie fratele său. Iuți calul și, după ce trecu de un salcâm, văzu o troică de poștă de la gară și un domn îmbrăcat cu o blană. Nu era fratele lui. „Ah, dacă ar fi un om simpatic, cu care să pot sta de vorbă”, se gândi el.
— A! Izbucni bucuros Levin, ridicând mâinile. Ce oaspete plăcut! De-ai ști cât mă bucur că te văd! Strigă el, recunoscându-l pe Stepan Arkadici.
„Am să aflu, desigur, dacă s-a măritat sau când se mărită”, își spuse el.
Și în ziua aceea minunată de primăvară, Levin simți că amintirea ei nu-l mai durea de loc.
— Așa-i că nu te așteptai? Îl întrebă Stepan Arkadici, sărind din sanie. Era stropit cu noroi la rădăcina nasului, pe obraz și pe o sprinceană, dar strălucea de voie bună și de sănătate. Am venit, în primul rând, ca să te văd, adăugă el, îmbrățișându-l și sărutându-l; în al doilea rând, ca să vânez, iar în al treilea rând, să vând pădurea de la Ergușovo.
— De minune! Dar ce spui de primăvara asta? Cum ai putut să vii cu sania?
— Cu căruța e și mai rău, Konstantin Dmitrici, răspunse surugiul, care-l cunoștea pe Levin.
— Îmi pare foarte, foarte bine că ai venit, zise Levin, zâmbind deschis, cu un zâmbet bucuros de copil.
Levin își conduse musafirul în odaia de oaspeți. Aduseră acolo bagajele lui Stepan Arkadici: sacul de voiaj, pușca în toc și trusa pentru țigări de foi.
Lăsându-l să se spele și să se schimbe, Levin trecu deocamdată pe la cancelarie, ca să dea porunci cu privire la arat și la trifoi. Agafia Mihailovna, totdeauna foarte grijulie pentru cinstea casei, îl întâmpină în antreu cu întrebări în legătură cu prânzul.
— Fă-l cum vrei, numai să-l faci repede, hotărî Levin și intră la logofăt.
Când Levin se întoarse, Stepan Arkadici – spălat, pieptănat, zâmbitor și senin – tocmai ieșea din odaia lui. Amândoi se urcară la catul de sus.
— Ce bine-mi pare că am venit la tine. Acum am să înțeleg și eu tainele existenței tale de aici. Dar, crede-mă, te invidiez. Ce casă! Cât de plăcute sunt toate aici! Ce lumină, ce veselie, începu Stepan Arkadici, uitând că primăvara și zilele senine nu sunt veșnice. Apoi, doica ta e o minune! Aș fi preferat o subretă drăguță cu șorțuleț. Având însă în vedere sihăstria și stilul tău auster, e foarte bine și așa.
Stepan Arkadici îi aduse pe urmă o mulțime de știri interesante și mai ales noutatea, foarte importantă pentru Levin, că fratele său, Serghei Ivanovici, se pregătea să vină la dânsul, pe timpul verii, la țară.
Oblonski nu scoase nici un cuvânt despre Kitty și, în genere, despre familia Șcerbațki. Îi transmise numai salutări din partea soției sale. Levin îi era recunoscător pentru delicatețea lui și se bucura mult că-l are oaspe. Ca totdeauna, în timpul singurătății sale, adunase o groază de gânduri și de sentimente pe care nu le putea împărtăși celor din juru-i. Acum, Levin revărsa asupra lui Stepan Arkadici și poetica bucurie a primăverii, și toate gândurile, neizbânzile ca și planurile-i gospodărești, observațiile făcute pe marginea cărților și îndeosebi ideea de bază a operei sale, care – deși el nu-și dădea seama de lucrul acesta – era o critică adusă tuturor lucrărilor anterioare despre agricultură. Stepan Arkadici, omul totdeauna prevenitor, care înțelegea totul dintr-un cuvânt, era de data asta mai prietenos decât oricând. Levin băgă de seamă în atitudinea sa o nouă și măgulitoare trăsătură de respect și un fel de duioșie.
Străduințele Agafiei Mihailovna și ale bucătarului ca prânzul să fie mai bun decât de obicei n-avură alt rezultat decât că cei doi prieteni, cărora li se făcuse foame, se așezară la aperitive și se saturară cu pâine cu unt, pastramă de pasăre și ciuperci marinate și că Levin porunci ca supa să se dea la masă fără piroști, cu care bucătarul nădăjduia mai ales să uimească pe musafir. Dar Stepan Arkadici, deși deprins cu altfel de mese, găsi totul excelent: rachiurile de ierburi și pâinea, și untul, și mai cu seamă pastrama de pasăre, și ciupercile, și ciorba de urzici, și găina cu sos béchamel și vinul alb de Crimeea – totul fusese excelent și perfect.
— Minunat, minunat, exclamă Stepan Arkadici, aprinzându-și un trabuc gros, după friptură. Mă simt la tine ca și cum aș fi pus piciorul pe un țărm liniștit, după o călătorie cu vaporul, zgomotoasă și hurducată de valuri. Prin urmare, spui că trebuie studiat însuși elementul „muncitor” și că el urmează să determine alegerea sistemelor de agricultură. Sunt profan în domeniul ăsta. Totuși, mi se pare că teoria și aplicarea ei vor avea înrâurire și asupra muncitorului.
— Exact! Însă stai puțin. Eu nu vorbesc despre economia politică, ci despre agronomie, care, ca toate științele naturale, trebuie să studieze anumite fenomene, inclusiv muncitorul, din punct de vedere economic, etnografic…
În vremea asta, Agafia Mihailovna aduse dulceața.
— Ah, Agafia Mihailovna, îi spuse Stepan Arkadici, sărutându-și vârful degetelor sale grăsuțe, ce pastramă de pasăre, ce rachiu! Dar ce spui, Kostea, nu-i timpul să plecăm? Adăugă el.
Levin se uită pe fereastră la soarele care scăpătase după vârfurile încă neînfrunzite ale copacilor din pădure.
— Ba da… e timpul, răspunse el. Kuzma să pună caii la docar! Apoi coborî în fugă scara.
Coborând după dânsul la parter, Stepan Arkadici scoase cu luare-aminte învelitoarea de pânză a unui toc lăcuit și, deschizându-l, se apucă să-și monteze pușca scumpă, de tipul cel mai nou.
Kuzma, care adulmecase un bacșiș gras, nu-l slăbea o clipă din ochi. Se apucă să-i tragă cizmele și ciorapii, ceea ce Stepan Arkadici primi cu plăcere.
— Kostea, dă ordin, dacă sosește în lipsa noastră negustorul Riabinin, căruia i-am spus să vină astăzi, să fie primit și să aștepte…
— Lui Riabinin îi vinzi pădurea?
— Da. Îl cunoști?
— Cum să nu! Am încheiat cu el afaceri „pozitiv și definitiv”.
Stepan Arkadici râse. „Pozitiv și definitiv” erau cuvintele favorite ale negustorului.
— Da. Vorbește nemaipomenit de caraghios, zise Oblonski. A înțeles unde se duce stăpânul, adăugă el, mângâind cu mâna cățeaua care se frământa, scheunând, pe lângă Levin, și-i lingea ba mâinile, ba cizmele și pușca.
Când ieșiră din casă, docarul îi și aștepta la scară.
— Am poruncit să pună caii la docar, cu toate că nu-i departe. Poate vrei să mergem pe jos?
— Nu. Mai bine cu docarul, răspunse Stepan Arkadici, apropiindu-se de vehicul. Se urcă, își înveli picioarele cu o blană de tigru și-și aprinse o țigară de foi. Cum se face că nu fumezi? Þigara nu-i numai o plăcere, ci și o încununare, o dovadă a plăcerii. Așa viață înțeleg și eu. Ce bine e! Așa aș vrea să trăiesc și eu!
— Cine te împiedică? Îl întrebă Levin zâmbind.
— Tu ești un om fericit. Ai tot ce vrei. Îți plac caii, îi ai. Câinii, îi ai; vânătoarea, o ai; gospodăria, o ai…
— Poate că sunt fericit pentru că mă bucur de ceea ce am și nu tânjesc după ceea ce-mi lipsește, zise Levin, aducându-și aminte de Kitty.
Stepan Arkadici îl înțelese, se uită la dânsul, dar nu scoase nici un cuvânt.
Levin îi era recunoscător prietenului său care, cu tactul său obișnuit, observase că el se temea să vorbească despre familia Șcerbațki și nu-i pomenise nimic de ea. Acum însă ar fi vrut să afle ceea ce-l chinuia atâta, însă nu îndrăznea să înceapă vorba.
— Ia spune-mi, cum îți mai merg treburile? Îl întrebă Levin, zicându-și că nu-i frumos din partea lui să se gândească numai la sine însuși.
Ochii lui Stepan Arkadici scăpărară vesel.
— Tu nu admiți că pot să-ți placă și colacii, când ai rația ta de pâine. După tine, asta e o crimă. Eu însă nu admit viața fără dragoste, adăugă el, înțelegând în felul său întrebarea lui Levin. Ce să fac? Așa sunt eu. Și fac cu asta, într-adevăr, așa de puțin rău altora, iar mie… atâta plăcere…
— Ce vrei să spui? E ceva nou? Îl întrebă Levin.
— Este, dragă! Vezi tu… cunoști tipul femeilor lui Ossian… femei pe care le vezi în vis… Femeile astea există aievea… și sunt copleșitoare. Vezi tu, femeia e o ființă pe care, oricât ai studia-o, rămâne veșnic nouă.
— Atunci mai bine să nu o mai studiezi?
— Ba da. Un matematician a spus că plăcerea stă nu în descoperirea adevărului, ci în căutarea lui.
Levin îl asculta în tăcere și, cu toate sforțările, nu putea pătrunde de loc în sufletul prietenului său, nu-i putea înțelege sentimentele și nici farmecul studierii acestui gen de femei.
XV.
Locul de vânătoare nu era departe; se afla deasupra unui pârâu, într-o dumbrăvioară de plopi. Când ajunseră la pădure, Levin coborî din trăsură și-l conduse pe Oblonski la capătul unei poieni mlăștinoase, plină de mușchi, unde se topise zăpada; apoi se întoarse la celălalt capăt al poienii, se opri lângă un mesteacăn cu două trunchiuri înfrățite dintr-o tulpină și, sprijinindu-și pușca de crăcăna uscată a unei crengi de jos, își scoase haina, își strânse cingătoarea și-și destinse brațele, să vadă dacă are mișcările libere.
Laska, bătrâna cățea sură care se ținea de dânsul, se așeză încet jos, în fața lui, și-și ciuli urechile. Soarele asfințea în dosul pădurii. Mestecenii tineri, pierduți printre plopi, se desprindeau deslușit în lumina amurgului, cu crengile lor plecate, cu mugurii umflați, gata să plesnească.
Din desișul pădurii unde nu se topise încă zăpada, șuvițele de apă, care abia se auzeau curgând, se prelingeau înguste și șerpuitoare. Păsările ciripeau și zburau când și când dintr-un copac într-altul.
În răstimpurile de liniște deplină, prindeai foșnetul frunzelor de anul trecut, înfiorate de dezghețul pământului și de iarba răsărită.
„Într-adevăr, se aude și se vede cum crește iarba!” se gândi Levin, privind cum tremură o frunză de plop udă, de culoarea ardeziei, îmboldită de colțul ierbii tinere. Stătea în picioare, asculta și privea când pământul acoperit de mușchi în care mustea apa… când cățeaua cu urechile ciulite… când vârfurile încă dezgolite ale copacilor din pădure, care se întindeau înaintea lui, pe sub deal, ca o mare… când cerul ce pălea învăluit în albele fâșii ale norilor. Bătând alene din aripi, un uliu zbura în tării, departe, deasupra pădurii. Alt uliu trecu în aceeași parte și se mistui în văzduh. În desiș, păsările ciripeau din ce în ce mai tare și mai neastâmpărat. În apropiere țipă un huhurez. Laska tresări. Făcu vreo câțiva pași cu băgare de seamă, cu capul aplecat într-o parte, și rămase nemișcată, ascultând. De dincolo de pârâu se auzi cântând un cuc. Cântă de două ori cu glasul lui obișnuit, apoi răguși, se grăbi și se încurcă.
— Ai auzit? A și venit cucul! Zise Stepan Arkadici ieșind de după tufiș.
— Da, am auzit, răspunse Levin, nemulțumit că tulbură tăcerea pădurii cu glasul său. Nu mai avem mult de așteptat.
Stepan Arkadici se piti iarăși după tufiș. Levin văzu numai luminița vie a unui chibrit, iar pe urmă, în locul ei, capătul roșu al unei țigări și un fumușor siniliu.
„Þac, țac!” țăcăniră cocoașele puștii lui Stepan Arkadici.
— Dar cine strigă așa? Întrebă el, atrăgând atenția lui Levin asupra unui vuiet prelung, ca și cum ar fi nechezat un mânz cu glas subțire, zburdând.
— Cum? Nu știi? Ãsta-i iepuroiul. Dar să nu mai vorbim. Ascultă! Vin! Aproape strigă el, ridicând cocoașele.
Se auzi un șuier subțire, venit de departe; apoi, peste două clipe, în ritmul obișnuit atât de cunoscut vânătorului – al doilea și al treilea fluierat, iar după aceea se auzi huruitul sitarului.
Levin roti ochii la dreapta și la stânga și, drept înaintea lui, se ivi deodată o pasăre, fâlfâind pe cerul albastru, tulbure, de deasupra mlădițelor gingașe care se înălțau din vârful plopilor. Pasărea venea drept spre el, iar huruitul apropiat, ce aducea cu sfâșierea cadențată a unei pânze dese, răsună chiar deasupra lui. Văzu ciocul lung și gâtul păsării. În clipa când ochi, un fulger roșu țâșni de după tufișul unde stătea Oblonski. Pasărea se lăsă în jos ca o săgeată și se urcă iarăși. Din nou scapără un fulger și se auzi o detunătură. Apoi, bătând din aripi, silindu-se parcă să rămână în văzduh, pasărea se opri, încremeni o clipă în aer și bufni deodată greu pe pământul mocirlos.
— L-am scăpat? Strigă Stepan Arkadici, care nu văzuse nimic din pricina fumului.
— Uite-l! Zise Levin și arătă cățeaua care, cu o ureche ciulită și dând din vârful cozii stufoase, aducea pasărea la stăpânul său, zâmbind parcă, și cu pași înceți, ca și cum ar fi vrut să-și prelungească plăcerea. Îmi pare bine că l-ai nimerit, adăugă Levin, încercând în același timp un sentiment de invidie că nu izbutise să împuște sitarul el însuși.
— Am dat greș cu țeava dreaptă, răspunse Stepan Arkadici, încărcându-și pușca. St! vin!
Într-adevăr, se auziră niște fluierături stridente, care urmau repede, una după alta. Jucându-se și fugărindu-se, fluierând numai, fără să huruie, doi sitari se iviră chiar deasupra capului vânătorilor. Răbufniră patru focuri de pușcă. Sitarii se întoarseră repede din drum, ca niște rândunele, și se mistuiră în depărtare.
Vânătoarea merse bine. Stepan Arkadici doborî încă două păsări, iar Levin tot două, dintre care una rămase pierdută. Începu să se lase întunericul. Luceafărul limpede, argintiu, cu gingașă strălucire, scapără jos, la asfințit, după mesteceni, iar în înaltul cerului, spre răsărit, Arcturus își juca focurile roșii, mohorâte… Levin vedea ivindu-se în răstimpuri deasupra capului său stelele Carului Mare. Sitarii nu mai treceau, dar el hotărî să mai aștepte până când Luceafărul, care se vedea sub o creangă uscată de mesteacăn, se va ridica deasupra ei și stelele se vor limpezi de tot. Luceafărul se înălță peste creangă, Carul Mare cu oiștea lui se vedea în întregime pe cerul siniliu; Levin însă mai aștepta.
— Nu e timpul să plecăm? Îl întrebă Stepan Arkadici.
Peste pădure se lăsase liniștea, nu se mai mișca nici o păsărică.
— Să mai stăm, răspunse Levin.
— Cum vrei.
Stăteau acum la cincisprezece pași unul de altul.
— Stiva! Îl întrebă Levin pe neașteptate. De ce nu-mi spui dacă s-a măritat cumnata ta sau când se mărită?
Levin se simțea atât de tare și de liniștit, încât credea că nici un răspuns nu l-ar putea tulbura. Dar nici prin minte nu-i trecea ce-i va răspunde Stepan Arkadici.
— Nu s-a măritat și nici nu se gândește să se mărite. E grav bolnavă. Medicii au trimis-o în străinătate. Nici nu știu dacă mai scapă.
— Ce spui! Izbucni Levin. Grav bolnavă? Dar ce are? Cum de…
În timp ce vorbeau, Laska ciulise urechile, uitându-se în sus, pe cer, și în urmă cu dojana spre dânșii.
„Și-au și găsit timp de vorbă, părea că gândește Laska. Și sitarul vine… Uite-l cum vine. Au să-l scape…”
În aceeași clipă se auzi dintr-o dată un fluierat strident, care parcă le biciui auzul. Amândoi apucară dintr-o dată puștile. Două fulgere țâșniră și două detunături răsunară în aceeași clipă. Sitarul, care zbura foarte sus, își strânse deodată aripile și căzu în desiș, îndoind lăstarii subțiri.
— Strașnic! Amândoi o dată…! Strigă Levin și alergă cu Laska în desiș să caute sitarul. „Dar ce m-a durut așa adineauri? Se întrebă el. Ah, da, Kitty e bolnavă… Ce pot face?! Ce rău îmi pare!” L-a găsit! Mintoaso! Zise el, scoțând din gura Laskăi pasărea caldă și așezând-o în tolba aproape plină. L-am găsit, Stiva! Răcni el după aceea.
XVI.
În drum spre casă, Levin îl rugă pe Oblonski să-i dea amănunte despre boala lui Kitty și despre planurile familiei Șcerbațki. Și cu toate că-i era rușine să-și mărturisească acest lucru, ceea ce află îi făcu plăcere. Era mulțumit și fiindcă mai putea nădăjdui, dar și fiindcă aceea care-i pricinuise atâta durere suferea și ea. Când Stepan Arkadici începu să vorbească despre cauzele bolii lui Kitty și pomeni de Vronski, el îl întrerupse.
— Nu sunt îndrituit să aflu amănunte de ordin familial și, la drept vorbind, nici nu mă interesează.
Stepan Arkadici zâmbi abia văzut, prinzând fulgerătoarea și atât de cunoscuta schimbare la față a lui Levin, care era acum tot atât de posomorită, pe cât fusese de veselă cu o clipă mai înainte.
— Ai rezolvat definitiv cu Riabinin chestiunea pădurii? Îl întrebă Levin.
— Da, am isprăvit. Am căpătat un preț strașnic: treizeci și opt de mii! Opt mii înainte și restul în șase ani. Am pierdut cam mult timp cu asta. De altfel, nimeni nu-mi dădea un preț mai bun.
— Asta înseamnă că ai dat pădurea de pomană, spuse Levin posac.
— Adică de ce de pomană? Îl întrebă Stepan Arkadici cu un zâmbet blajin, știind că acum nimic nu-i va plăcea lui Levin.
— Pentru că pădurea prețuiește cel puțin cinci sute de ruble deseatina, răspunse acesta.
— Ah, agricultorii ăștia! Glumi Stepan Arkadici. Tonul ăsta al vostru, disprețuitor față de noi, orășenii!… Dar când e vorba de treabă, noi o facem totdeauna mai bine. Crede-mă că am calculat totul, adăugă el. Am vândut pădurea atât de avantajos, încât mi-e și frică să nu se răzgândească cumpărătorul. Doar asta nu e pădure pentru lemn de construcții, ci mai mult pentru lemne de foc, urmă el, dorind ca prin expresia „de construcții” să-l convingă definitiv pe Levin de nedreptatea îndoielilor lui. Dintr-o deseatina nu ies mai mult de treizeci de stânjeni de lemn. El însă mi-a dat două sute de ruble pe deseatina.
Levin zâmbi disprețuitor. Se gândi: „Cunosc mania asta, nu numai a lui, ci a tuturor orășenilor care se duc la țară de două ori în zece ani și, după ce prind două-trei vorbe țărănești, le întrebuințează alandala, ferm convinși că știu totul. De construcții… ies treizeci de stânjeni! Rostesc cuvinte, însă habar n-au de înțelesul lor.
— Eu nu m-aș apuca să te învăț cum să scrii tu la birou, îi spuse el, și dacă aș avea nevoie de ceva, te-aș întreba pe tine. Tu însă ești sigur că înțelegi toate socotelile astea cu pădurea. Nu sunt prea ușoare. Ai numărat copacii?
— Cum să număr copacii? Răspunse râzând Stepan Arkadici, încercând să alunge proasta dispoziție a prietenului său. Să numeri nisipul mării și razele planetelor, cu toate că o minte genială ar putea…
— Dar mintea genială a lui Riabinin poate. Nici un negustor n-ar cumpăra fără să numere, afară numai dacă-i dă cineva de pomană, cum faci tu. Îți cunosc pădurea. Mă duc acolo în fiecare an la vânat. Pădurea ta face cinci sute de ruble deseatina, bani peșin; și el ți-a dat două sute de ruble de deseatina, în rate. Înseamnă că i-ai dăruit treizeci de mii de ruble.
— Hai, nu te mai înflăcăra, zise Stepan Arkadici amărât. De ce nu mi-a dat nimeni mai mult?
— Fiindcă Riabinin s-a înțeles cu negustorii, i-a mituit. Am avut de-a face cu toți, îi cunosc. Ãștia nu-s negustori, ci niște lipitori. El nici n-ar încheia o afacere care i-ar aduce un câștig de zece-cincisprezece la sută; așteaptă să cumpere rubla cu douăzeci de copeici.
— Ei, lasă! Ești prost dispus.
— De loc! Răspunse posac Levin, în timp ce se apropiau de casă.
La scară se și afla o brișcă îmbrăcată pe din afară cu tablă și căptușită cu piele, trasă de un cal bine hrănit, cu hamuri late. În brișcă ședea un logofăt cu fața îmbujorată și cu mijlocul bine încins, care făcea pe vizitiul. Negustorul intrase în casă și primi pe cei doi prieteni în antreu. Era un bărbat înalt, uscățiv, între două vârste, cu mustăți, bărbia rasa, proeminentă, cu niște ochi bulbucați și tulburi. Purta o redingotă bleumarin cu pulpane lungi și nasturi la spate, cizme înalte, încrețite la glezne și drepte pe pulpe, peste care încălțase niște galoși mari. Își șterse fața cu o batistă și, după ce-și petrecu o poală a redingotei peste cealaltă, deși haina îi stătea și așa foarte bine, salută cu un zâmbet pe cei ce intrau și întinse mâna lui Stepan Arkadici, ca și cum ar fi vrut să înhațe ceva.
— Va să zică ai venit? Îi spuse Stepan Arkadici, dând mâna cu el. Foarte bine!
— N-am îndrăznit să nesocotesc poruncile excelenței-voastre, cu toate că drumu-i foarte rău. Pozitiv, am mers tot timpul pe jos, dar am sosit la vreme. Konstantin Dmitrici, respectele mele, îi spuse el lui Levin, încercând să-i prindă și lui mâna. Levin, încruntat, se prefăcu însă că nu-i vede mâna întinsă și se apucă să scoată sitarii din tolbă. V-ați distrat bine la vânătoare? Care va să zică, ce pasăre să fie asta? Adăugă Riabinin, privind disprețuitor sitarii. O fi având, care va să zică, gust bun… Dădu din cap în semn de dezaprobare, îndoindu-se că îndeletnicirea asta ar face parale.
— Vrei să treci în birou? Spuse Levin în franțuzește lui Stepan Arkadici, încruntându-se. Treceți în birou. Aveți să vorbiți mai în liniște acolo.
— Cu plăcere. Unde doriți dumneavoastră, rosti Riabinin cu un aer de disprețuitoare demnitate, vrând parcă să dea a înțelege că, dacă unii pot întâmpina dificultăți în raporturile lor cu alții, el nu întâmpină niciodată vreo greutate în nici o privință.
Când intră în birou, Riabinin se uită din obișnuință în toate părțile, căutând parcă icoana; iar după ce o găsi, nu se închină. Cercetă cu privirea dulapurile și rafturile cu cărți. Zâmbi disprețuitor și, cu aceeași îndoială ca și pentru sitari, clătină din cap în semn de dezaprobare, neadmițând că lucrurile acestea ar fi de vreun folos.
— Ei? Ai adus banii? Îl întrebă Oblonski. Ia loc.
— Nu ne punem noi pentru parale. Am venit să vă văd și să stăm de vorbă.
— Ce să mai stăm de vorbă? Dar ia loc.
— Asta se poate, răspunse Riabinin, așezându-se și lăsându-se pe speteaza fotoliului într-o poziție foarte incomodă. Domnule prinț, trebuie să mai lăsați din preț. Altfel ar fi cu păcat! Doar plătesc bani gheață, definitiv, până la ultima copeică. Banii n-au să fie o piedică.
Levin, care-și pusese în răstimp pușca în dulap, dădu să iasă pe ușă; auzind însă cuvintele negustorului, se opri.
— Tot ai luat pădurea de pomană, zise Levin. Dumnealui a venit prea târziu la mine. Altminteri fixam eu prețul.
Riabinin se ridică în picioare și-l privi pe Levin de jos în sus, tăcut și zâmbind.
— Konstantin Dmitrici e foarte zgârcit, spuse el zâmbind lui Stepan Arkadici. Definitiv, nu poți sa cumperi de la dumnealui nimic. Am tocmit niște grâu. Am oferit bani buni.
— De ce să-ți dau de pomană banul meu? Doar nu l-am găsit în drum și nici nu l-am furat.
— Dați-mi voie; pozitiv, azi nu-i cu putință să furi. În ziua de azi există o procedură judecătorească publică. Definitiv. Acum totu-i curat. Nici nu poate fi vorba de furat. Am vorbit de la obraz la obraz. Dumnealui cere prea mult pentru pădure; n-o să ies la capăt cu socoteala. Vă rog să mai lăsați din preț, cât de cât.
— Afacerea ați încheiat-o, ori nu? Dacă ați încheiat-o, tocmeala nu mai are nici un rost. Iar dacă n-ați încheiat-o, se amestecă Levin, cumpăr eu pădurea.
Zâmbetul lui Riabinin pieri într-o clipită. O expresie aspră, prădalnică, de pasăre răpitoare, i se întipări pe față. Își descheie redingota cu degete iuți și osoase, descoperindu-și cămașa purtată peste pantaloni, nasturii de aramă ai vestei și lănțișorul ceasului, și scoase repede un portofel gros și vechi.
— Poftim, pădurea-i a mea, zise el, făcându-și repede semnul crucii și întinzând mâna. Luați banii, pădurea-i a mea. Uite cum lucrează Riabinin. Nu-și drămăluiește gologanii, adăugă el, încruntându-se și dând din mână cu portofelul.
— În locul tău, nu m-aș grăbi, urmă Levin.
— Se poate? Răspunse Oblonski mirat. Doar mi-am dat cuvântul.
Levin ieși din cameră, trântind ușa. Uitându-se după dânsul, Riabinin dădu din cap cu un zâmbet.
— Tinerețe, în definitiv, copilărie… Dacă fac treaba asta și cumpăr, pe cinstea mea, o fac numai pentru glorie, că, uite, Riabinin și nu altcineva a cumpărat pădurea de la Oblonski. Iar socotelile le-om face cum o da Dumnezeu. Pe crucea mea! Poftiți! Să facem contractul…
După un ceas, negustorul, înfășurându-se cu grijă în șuba lui și încheindu-se la toți nasturii, se urcă în brișcă bine căptușită și plecă acasă cu contractul în buzunar.
— Uf, boierii ăștia! Spuse Riabinin logofătului său, Toți sunt la fel…
— Așa-i, răspunse logofătul, trecându-i hățurile și prinzând în cârlig burduful de piele. Dar cu pădurea ce se aude, Mihail Ignatici? Ați cumpărat-o? E rost?
— Hai, hai…
XVII.
Stepan Arkadici se duse sus cu buzunarul umflat de bancnotele pe care i le dăduse negustorul pe trei luni înainte… Afacerea cu pădurea se încheiase, banii îi avea în buzunar, vânătoarea mersese bine. Era în cea mai plăcută stare sufletească; de aceea ținea mult să împrăștie proasta dispoziție care-l apăsa pe Levin. Dorea sa încheie ziua cu o cină într-un chip tot atât de plăcut cum o și începuse.
Într-adevăr, Levin nu era în apele lui. Nu se putea stăpâni, cu toată dorința de a se purta prietenos și amabil cu simpaticul său oaspete. Știrea că Kitty nu se măritase îi dăduse o amețeală care-l cuprindea din ce în ce mai mult.
Nu se măritase și era bolnavă, bolnavă de dragoste pentru bărbatul care o nesocotise. Jignirea asta cădea parcă și asupra lui. Vronski o nesocotise pe ea, iar Kitty îl nesocotise pe dânsul, Levin. Prin urmare, Vronski avea dreptul să-l disprețuiască pe Levin și deci era dușmanul său. Konstantin Dmitrici însă nu sta să judece. Simțea nelămurit că în toată întâmplarea asta era ceva jignitor pentru el însuși; iar proasta lui dispoziție sporea; acum, se agăța de tot ce-i ieșea în cale. Îl scotea din fire, mai ales, prosteasca vânzare a pădurii și înșelăciunea căreia îi căzuse victimă Oblonski, săvârșită în casa lui.
— Ei, ai isprăvit? Îl întrebă Levin, întâlnindu-se sus cu Stepan Arkadici. Vrei să stăm la masă?
— Da, nu mă dau în lături. La țară am o cumplită poftă de mâncare. Dar de ce nu l-ai reținut la masă pe Riabinin?
— Să-l ia dracu!
— Ah, cum îl tratezi! Zise Oblonski. Nici nu i-ai dat mâna. De ce să nu-i întinzi mâna?
— Fiindcă nici lacheului meu nu-i dau mâna, iar lacheul meu este de o sută de ori mai cumsecade decât dânsul.
— Ce retrograd ești! Cum rămâne însă cu contopirea claselor sociale?
— Cui îi face plăcere să se contopească, n-are decât. Pe mine mă dezgustă.
— Văd că ești retrograd de-a binelea.
— Zău că nu m-am gândit ce sunt. Sunt Konstantin Levin și atâta tot.
— Și încă un Konstantin Levin care nu e de loc în apele lui, adăugă zâmbind Stepan Arkadici.
— Da, nu sunt în apele mele. Și știi de ce? Din pricina vânzării tale prostești, iartă-mi expresia…
Stepan Arkadici se încruntă cu blândețe, ca un om pe care lumea îl jignește și-l enervează pe nedrept.
— Ei, lasă! Făcu el. Când s-a mai pomenit ca un om să vândă ceva și să nu i se spună numaidecât după vânzare: „Asta face mult mai mult!” Dar atâta vreme cât lucrul e de vânzare, nimeni nu dă prețul adevărat… Văd că ai pică pe nefericitul ăsta de Riabinin…
— Poate că am. Dar știi de ce? O să mă faci iar retrograd sau ceva și mai rău. Totuși, mi-e ciudă și mă supără când văd că nobilimea sărăcește pretutindeni, nobilimea din care fac și eu parte și din care-mi pare foarte bine că fac parte în ciuda contopirii claselor sociale… Iar sărăcirea nu e pricinuită de lux – ceea ce n-ar fi nimic. A trăi boierește – e treaba nobililor și asta știu s-o facă numai acești? Acum mujicii de prin locurile noastre cumpără pământ, asta nu mă supără. Boierul duce viață trândavă, pe când mujicul muncește și înlătură un trântor. Și așa trebuie să fie! Îmi pare foarte bine pentru mujic. Dar mi-e necaz când văd că sărăcirea asta e datorită, ca să zic așa, unui soi de prostie și indolență a proprietarilor. Aici, un arendaș polonez cumpără cu o jumătate de preț o moșie minunată de la o cucoană care locuiește la Nisa. Dincolo, altul își arendează moșia unui negustor, pe o rublă deseatina de pământ, care face zece ruble. Aici, tu ai dăruit fără nici un rost șarlatanului ăstuia treizeci de mii de ruble.
— Dar cum ai fi vrut? Să fi numărat fiecare copac?
— Negreșit să fi numărat. Tu nu i-ai numărat, dar Riabinin a făcut-o. Copiii lui Riabinin o să aibă cu ce trăi și învăța, pe când ai tăi poate că n-o să aibă!
— Te rog să mă ierți, dar în numărătoarea asta e ceva meschin. Noi avem îndeletnicirile noastre, ei – pe ale lor: trebuie să câștige și ei ceva. Dar, la urma urmei, afacerea e încheiată – și gata. Uite că au venit și ochiurile. Dintre felurile cu ouă, asta-i mâncarea mea preferată. Și Agafia Mihailovna o să ne dea din votca cea strașnică de buruieni…
Stepan Arkadici se așeză la masă și începu să facă glume cu Agafia Mihailovna, încredințând-o că nu avusese de mult un astfel de prânz și o asemenea cină.
— Dumneavoastră cel puțin ne spuneți o vorbă de laudă, zise Agafia Mihailovna, pe când Konstantin Dmitrici… orice i-oi da, chiar și o coajă de pâine… o mănâncă și pleacă.
Oricât se silea să se stăpânească, Levin rămase posac și tăcut. Simțea nevoia să-l mai întrebe ceva pe Stepan Arkadici, însă nu se putea hotărî. Nu găsea nici forma, nici timpul prielnic, când și cum să-l întrebe.
Stepan Arkadici coborî în odaia lui de jos, se dezbrăcă, se spălă încă o dată, își puse o cămașă de noapte cu cerculețe și se culcă. Levin tot zăbovea în odaie la dânsul, vorbind fel de fel de fleacuri, fără să aibă curajul să-l întrebe ceea ce vroia.
— Ce bine se face acum săpunul! Începu Levin, despachetând și privind o bucățică de săpun de toaleta, pe care Agafia Mihailovna o pregătise pentru musafir, dar pe care acesta n-o întrebuințase. Uite, e o adevărată operă de artă.
— Da, totul se perfecționează în toate domeniile! Răspunse Stepan Arkadici, căscând molatic și fericit. Teatrele, bunăoară, și localurile de distracție… a-a-a! Căscă el… peste tot e lumină electrică… a-a!
— Da, lumină electrică, zise Levin, da. Dar Vronski unde e acum? Îl întrebă el, lăsând deodată săpunul.
— Vronski? Răspunse Stepan Arkadici, întrerupându-și căscatul. E la Petersburg. S-a dus acolo, îndată după plecarea ta și n-a mai dat pe la Moscova. Știi, Kostea, o să-ți spun adevărul, urmă el, rezemându-se cu cotul de masă și sprijinindu-și în palmă fața frumoasă și rumenă, în care ochii săi galeși, buni și somnoroși luceau ca niște stele. Tu ai fost de vină. Te-ai speriat de un rival. După cum ți-am spus și atunci, nu se știe cine avea mai multe șanse. De ce n-ai stăruit? Þi-am spus atunci că… Stepan Arkadici căscă numai cu fălcile, fără să deschidă gura.
„O fi știind sau nu că i-am cerut mâna? Se întrebă Levin, uitându-se la dânsul. Da, pe fața lui se vede ceva șiret, diplomatic.” Simțind că roșește, îl privea tăcut pe Stepan Arkadici drept în ochi.
— Dacă ea a simțit ceva atunci pentru dânsul, probabil că i-a plăcut fizicul lui, urmă Oblonski. Știi, aristocratismul acela desăvârșit și viitoarea situație în societate au avut efect, nu atât asupra ei, cât mai ales asupra mamei sale.
Levin se posomori. Jignirea refuzului suferit îi ardea în inimă ca o rană proaspătă. Era însă acasă; iar acasă până și pereții îți vin în ajutor.
— Stai, stai, începu el, întrerupându-l pe Oblonski. Vorbești de aristocratism, dar dă-mi voie să te întreb: în ce constă aristocratismul lui Vronski sau al oricărui altuia, care să îndreptățească o nesocotire a mea? Tu îl socoti pe Vronski aristocrat; eu, însă, nu. E un om al cărui tată s-a ridicat din nimic numai prin intrigi, și a cărui mamă – numai Dumnezeu știe cu cine n-a avut legături… Nu, te rog să mă ierți, dar aristocrat mă socotesc eu. Aristocrați socot pe oamenii de-o seamă cu mine și care pot arăta în trecutul lor trei-patru generații de familii cinstite, pe o treaptă superioară de cultură (talentul și inteligența sunt altceva), oameni care n-au făcut niciodată un gest josnic față de nimeni, n-au avut niciodată nevoie de nimeni – așa cum au trăit tatăl și bunicul meu. Și cunosc mulți oameni de felul ăsta. Þi se pare o meschinărie să numeri copacii din pădure și dăruiești treizeci de mii de ruble lui Riabinin, dar tu primești leafă și mai știu eu ce, pe când eu n-aș primi niciodată, și de aceea țin la ceea ce mi-a rămas de la părinți și la, ceea ce am câștigat prin munca mea… Aristocrați suntem noi, nu aceia care nu pot trăi decât din pomana mai-marilor zilei și pe care-i poți cumpăra cu douăzeci de copeici.
— Dar pe cine te superi? Sunt de părerea ta, răspunse Stepan Arkadici cu sinceritate și cu voioșie, deși își dădea seama că Levin îl numărase și pe el printre cei ce puteau fi cumpărați cu douăzeci de copeici. Însuflețirea lui Levin îi plăcea cu adevărat. Pe cine te superi? Deși multe din cele spuse despre Vronski nu sunt adevărate… dar nu despre asta vreau să-ți vorbesc. Îți mărturisesc sincer că dacă aș fi în locul tău, aș pleca numaidecât la Moscova și…
— Nu. Nu știu dacă ai sau nu cunoștință… dar mi-e totuna. Am să-ți spun: i-am cerut mâna și am fost respins. Acum, Ecaterina Alexandrovna e pentru mine o amintire urâtă, care mă umple de rușine.
— De ce? E o copilărie.
— Să nu mai vorbim de asta. Te rog să mă ierți dacă am fost grosolan cu tine. Acum, după ce spusese tot ce avea pe inimă, Levin era iarăși cum fusese în dimineața aceea. Stiva, te-ai supărat pe mine? Te rog, nu fi supărat, adăugă el și-i luă mâna, zâmbind.
— Nu sunt supărat de loc. Nici n-am de ce… Sunt bucuros că am avut o explicație cu tine. Dar, știi ce? E bună vânătoarea dimineața! Ce-ar fi să mergem? Nu m-aș mai culca și aș pleca de la vânătoare drept la gară.
— Foarte bine.
XVIII.
Deși viața lăuntrică a lui Vronski era plină de pasiunea lui, viața sa exterioară, neschimbată și fără frâu, își urma cursul pe vechile și obișnuitele căi ale legăturilor și intereselor sale de societate sau de regiment. Interesele regimentului aveau un loc important în viața lui, mai întâi fiindcă își iubea unitatea, dar mai ales fiindcă și el era foarte iubit la regiment și, mai mult decât atât, respectat. Toți se mândreau cu dânsul. Se mândreau cu acest om putred de bogat, cult și cu însușiri superioare, care avea drumul deschis către orice fel de succese măgulitoare pentru ambiția și vanitatea lui și care nesocotea toate acestea, punând interesele regimentului și ale camarazilor deasupra intereselor personale. Vronski își dădea seama de părerea pe care o aveau camarazii lui despre dânsul; și, pe lângă faptul că-i plăcea felul acesta de viață, se simțea dator să îndreptățească buna lor părere.
Se înțelege de la sine că Vronski nu vorbea cu nici un camarad despre dragostea sa, nu scăpa nici un cuvânt chiar la cele mai strașnice chefuri (de altfel, nu se îmbăta niciodată în așa hal, ca să-și piardă stăpânirea de sine) și închidea gura camarazilor ușuratici, care încercau să facă aluzii la legătura lui. Totuși, întreg orașul știa de dragostea sa, toată lumea bănuia mai mult sau mai puțin relațiile dintre dânsul și Anna Karenina. Cei mai mulți tineri îl invidiau tocmai pentru împrejurarea cea mai delicată din dragostea asta, și anume înalta situație a lui Karenin, din care pricină legătura lor era centrul atenției publicului.
Cele mai multe dintre tinerele femei care o invidiau pe Anna, și care de mult erau plictisite să audă pe toți numind-o femeia perfectă, se bucurau de bănuielile lor și așteptau numai o confirmare în schimbarea opiniei publice, ca s-o zdrobească sub greutatea disprețului. Pregăteau chiar de pe acum pumni de noroi cu care s-o împroaște când va fi sosit momentul. Majoritatea oamenilor în vârstă și cei sus-puși erau nemulțumiți de scandalul care se pregătea în sânul societății.
Mama lui Vronski, aflând de aventura fiului său, fusese mulțumită la început. În primul rând, pentru că – după părerea ei – nimic nu dădea mai mult lustru unui tânăr strălucit decât o legătură în înalta societate, și în al doilea rând, fiindcă Anna Karenina, care-i plăcuse atâta și-i vorbise atât de mult despre băiatul său, era totuși (după cum vedea acum) la fel cu toate femeile frumoase și adulate. Dar în ultima vreme contesa Vronski aflase că fiul său refuzase o situație importantă pentru cariera lui numai ca să rămână la regiment și să urmeze astfel întâlnirile cu Anna Karenina… lucru ce nemulțumise pe unele persoane sus-puse – ceea ce o făcu să-și schimbe părerea. De altminteri, nu-i plăcea nici faptul că – după câte aflase – nu era vorba de o relațiune mondenă strălucită și grațioasă, pe care ar fi aprobat-o, ci de un fel de pasiune wertheriană, năprasnică, care ar putea să-l împingă la cine știe ce nebunie. Nu-l mai văzuse de când plecase pe neașteptate din Moscova și acum îi trimise vorbă prin fiul său cel mare să vină la dânsa.
Fiul cel mare era și el nemulțumit de fratele lui. Nu judeca ce fel de dragoste era aceea, mare sau mică, pătimașă sau potolită, vinovată ori nu (el însuși, tată de copii, întreținea o dansatoare și de aceea era îngăduitor în această privință). Știa însă că o asemenea dragoste nu plăcea în cercul unde era important să placă și de aceea nu aproba purtarea fratelui său.
În afară de ocupațiile lui în legătură cu serviciul și cu mondenitățile, Vronski mai avea și pasiunea cailor.
În anul acela se organizaseră pentru ofițeri alergări de cai cu obstacole. Vronski se înscrisese la alergări, își cumpărase o iapă englezească pursânge și, în ciuda dragostei, era foarte pasionat, cu toate că nu arăta, de alergările care urmau să aibă loc…
Aceste două pasiuni nu se stinghereau una pe alta. Dimpotrivă, Vronski avea nevoie de o ocupație pasionantă, independentă de dragoste, care să-l învioreze și să-l odihnească după emoțiile ce-l tulburau prea mult.
XIX.
În ziua alergărilor de la Krasnoie Selo, Vronski se duse la popotă mai devreme decât de obicei, ca să-și mănânce biftecul. Nu trebuia să se stăpânească prea mult de la mâncare, fiindcă avea greutatea reglementară, exact patru puduri și jumătate. Dar nici nu trebuia să se îngrașe. De aceea se ferea de făinoase și de dulciuri. Cu redingota descheiată peste jiletca albă, stătea rezemat cu coatele de masă și aștepta biftecul comandat, uitându-se într-un roman franțuzesc așezat pe farfurie. Se prefăcea că citește, numai ca să nu stea de vorbă cu ofițerii care intrau și ieșeau, și medita.
Se gândea că Anna îi făgăduise o întâlnire în ziua aceea, după alergări. N-o văzuse însă de trei zile și, cum între timp se întorsese bărbatul său din străinătate, nu știa dacă mai era cu putință ori nu… și n-avea cum să afle. O văzuse ultima dată la vila verei sale, Betsy. El frecventa cât putea mai rar vila soților Karenin; dar acum vroia să se ducă acolo și chibzuia cum să facă: „Am să-i spun, bineînțeles, că Betsy m-a trimis s-o întreb dacă vine la curse. Firește, o să mă duc”, hotărî el ridicându-și ochii de pe carte – și atât de viu își închipui fericirea revederii, că i se lumină fața de bucurie.
— Trimite la mine acasă vorbă să înhame repede trei cai la trăsură, spuse Vronski servitorului care-i aduse biftecul pe o tavă fierbinte de argint; apoi, trăgând tava spre dânsul, începu să mănânce.
Din sala de biliard, de alături, se auzeau lovituri de bile, glasuri și râsete. În ușa de la intrare se iviră doi ofițeri: unul tinerel, cu fața slabă, gingașă, venit de curând în regimentul lor din Corpul Pajilor, iar celălalt, gras, bătrân, cu o brățară la mână și cu ochii mici, înecați în grăsime.
Vronski îi privi pe ofițeri, se posomori și, prefăcându-se că nu-i vede, se uită pieziș în carte. Începu să mănânce și să citească în același timp.
— Ce faci? Te fortifici pentru alergări? Îl întrebă ofițerul cel gras, așezându-se lângă dânsul.
— După cum vezi, răspunse Vronski, încruntându-se și ștergându-și gura fără să-l privească.
— Nu te temi că ai să te-ngrași? Adăugă acesta, trăgând un scaun pentru tânărul ofițer.
— Cum? Făcu supărat Vronski, cu o schimă de ciudă, arătându-și dinții deși.
— Nu te temi că ai să te-ngrași?
— Băiete, Xeres! Comandă Vronski, fără să-i răspundă; și, punând cartea în partea cealaltă, citi mai departe.
Ofițerul cel gras luă lista de vinuri și o întinse celui tânăr, cu care venise:
— Alege tu băutura, zise el, dându-i lista și privindu-l.
— Poate vin de Rin, rosti cu sfială tânărul ofițer, uitându-se cu coada ochiului la Vronski și încercând să prindă cu degetele mustața care abia-i mijea. Văzând că Vronski nu-și întoarce capul, tânărul ofițer se sculă în picioare. Să mergem în sala de biliard, spuse el.
Ofițerul cel gras se ridică supus și amândoi se îndreptară spre ușă.
Între timp, intră în sală Iașvin, un căpitan de cavalerie, înalt și chipeș; salută disprețuitor pe cei doi ofițeri și se apropie de Vronski.
— Ah, iată-te! Strigă el, lovindu-l puternic peste umăr cu mâna lui mare.
Vronski se întoarse supărat; dar un zâmbet calm, mângâietor și stăpânit îi lumină dintr-o dată fața.
— Bine faci, Alioșa, rosti tare căpitanul, cu glas de bariton. Mănâncă și bea un păhăruț.
— Dar nu mi-e foame.
— Uite-i pe cei doi nedespărțiți, adăugă Iașvin, privind batjocoritor pe ofițerii care tocmai ieșeau din cameră, și se așeză lângă Vronski, îndoindu-și în unghi ascuțit coapsele și picioarele, prea lungi pentru înălțimea scaunului.
— De ce n-ai venit aseară la teatru? Numerova a fost la înălțime. Dar tu unde-ai fost?
— Am întârziat la familia Tverskoi, răspunse Vronski.
— Ah! Exclamă Iașvin.
Jucător, chefliu, om fără principii, sau mai bine zis cu principii imorale, Iașvin era cel mai bun prieten din regiment al lui Vronski. Acesta îl admira atât pentru neobișnuita-i forță fizică, pe care și-o manifesta mai ales atunci când bea, parcă ar fi fost un butoi desfundat, fără să doarmă și fără să se amețească, cât și pentru marea lui tărie de caracter, dovedită în raporturile cu șefii și cu camarazii – și care-l făcea temut și respectat de toți. Îl admira și la jocul de cărți, unde miza ferm, pe zeci de mii de ruble, și atât de iscusit și de stăpânit, în ciuda vinului băut, încât era socotit cel mai bun jucător de la Clubul Englez. Dar Vronski îl respecta și-l iubea mai cu seamă fiindcă simțea că Iașvin ține la dânsul nu pentru numele și bogăția lui, ci pentru el însuși. Dintre toți oamenii, era singurul cu care ar fi vrut să vorbească despre dragostea sa. Simțea că numai Iașvin, deși părea să disprețuiască orice sentiment, numai el ar fi putut înțelege puternica pasiune care-i umplea acum toată viața. În afară de aceasta, Vronski era sigur ca Iașvin, căruia nu-i plăceau bârfelile și scandalurile, va înțelege dragostea lui așa cum se cuvine, adică va ști să priceapă că nu e o glumă, nici distracție, ci un sentiment serios și important.
Vronski nu-i vorbise de dragostea sa, dar își dădea seama că Iașvin știe, înțelege totul cum trebuie, și-i făcea plăcere să vadă asta în ochii săi.
— A, da! Făcu Iașvin când Vronski îi spuse că a fost la familia Tverskoi; apoi, cu o scăpărare în ochii săi negri, își apucă partea stângă a mustății și o mușcă în dinți, după un urât obicei.
— Dar tu ce-ai făcut aseară? Ai câștigat? Îl întrebă Vronski.
— Opt mii. Dar trei nu sunt sigure. Mă îndoiesc dacă au să mi le dea.
— Atunci ai de unde pierde mizând pe mine, îi spuse Vronski râzând (Iașvin pusese rămășag pe calul lui Vronski).
— Nici nu mă gândesc să pierd. Mahotin e singurul primejdios.
Convorbirea trecu la alergările ce urmau să se desfășoare – singurul lucru la care se mai putea gândi acum Vronski.
— Am isprăvit, să mergem, zise Vronski și, ridicându-se, se îndreptă spre ușă.
Iașvin se sculă și el. Își întinse picioarele lungi și-și îndreptă spatele lat.
— E prea devreme ca să stau la masă. Dar de băut am să beau. Mă-ntorc îndată. Ei, adu vin! Strigă Iașvin cu glasul său renumit la comandament – un glas puternic, care făcea să dârdâie geamurile. Ba nu, nu mai aduce, răcni el numaidecât, din nou. Dacă te duci acasă, merg și eu cu tine.
Și Iașvin plecă împreună cu Vronski.
XX.
Vronski ocupa o izba finlandeză, încăpătoare și curată, despărțită în două printr-un paravan de scânduri. Petrițki locuia cu dânsul și în tabăra militară. Când Vronski și Iașvin intrară în izbă, Petrițki dormea.
— Scoală-te! Ajunge de când dormi! Strigă Iașvin, trecând după peretele despărțitor și înghiontindu-l pe Petrițki, ciufulit și cu nasul înfundat în pernă.
Petrițki sări deodată în genunchi și se uită în juru-i.
— Fratele tău a fost aici, spuse el lui Vronski. M-a sculat din somn, dracu să-l ia! Spunea că are să mai vină. Apoi trase pătura și se trânti din nou pe pernă. Lasă-mă odată, Iașvin, spuse supărat căpitanului care trăgea pătura de pe dânsul. Lasă-mă în pace! Se întoarse și deschise ochii.
— Mai bine mi-ai spune ce să beau. Simt în gură o cocleală.
— Votca e cea mai bună, rosti Iașvin cu vocea sa de bas. Tereșcenko, adu boierului votcă și castraveți! Strigă el. Se vedea bine că-i plăcea să-și asculte glasul.
— Votcă? Așa crezi tu? Ha? Îl întrebă Petrițki strâmbându-se și frecându-se la ochi. Nu bei și tu? Împreună, da, beau! Vronski, bei? Adăugă el sculându-se și înfășurându-se până la subsuori într-o blană de tigru, ca o cuvertură.
Ieși pe ușița din peretele despărțitor, ridică mâinile și începu să cânte în franțuzește: „A fost un rege-n Tu-u-la”.
— Vronski, bei?
— Dă-mi pace, răspunse Vronski, îmbrăcându-se cu redingota pe care i-o ținea feciorul.
— Unde te duci? Îl întrebă Iașvin. Uite și troica, adăugă el, văzând trăsura care se apropia.
— La grajd, răspunse Vronski. Dar trebuie să trec și pe la Brianski, tot în legătură cu caii.
Într-adevăr, făgăduise să se ducă la Brianski, la zece verste de Peterhof, ca să-i dea banii pe cal. Vroia să treacă și pe acolo. Dar camarazii săi înțeleseră numaidecât că Vronski nu se ducea numai la Brianski.
Cântând mai departe, Petrițki făcu un semn cu ochiul și-și țuguie buzele, vrând parcă să spună: „Știm noi cine-i Brianski ăsta”.
Iașvin spuse numai: Vezi să nu întârzii! Apoi întrebă, ca să schimbe vorba, uitându-se pe fereastră la calul mijlocaș pe care i-l vânduse: Ce-i cu murgul meu? Trage bine?
— Stai! Îl strigă Petrițki pe Vronski, văzându-l gata de plecare. Fratele tău ți-a lăsat o scrisoare și un bilet. Oare unde sunt?
Vronski se opri.
— Ei, unde sunt?
— Unde sunt? Asta-i întrebarea! Rosti solemn Petrițki, ducând degetul arătător mai sus de nas.
— Dar spune odată! Ce zăpăcit! Zise Vronski zâmbind.
— N-am făcut focul în cămin. Trebuie să fie pe aici, pe undeva.
— Hai, lasă minciunile! Unde-i scrisoarea?
— Zău că am uitat. Sau poate am visat? Ia stai puțin. De ce te superi? Dacă ai fi băut ca mine, aseară, câte patru sticle de om, ai fi uitat și pe ce lume ești. Stai. O să-mi aduc aminte numaidecât.
Petrițki trecu dincolo de peretele despărțitor și se întinse pe pat.
— Stai! Eram culcat aici, el stătea acolo. Da – da – da – da… Uite-o! Și Petrițki scoase scrisoarea de sub saltea, unde o pusese.
Vronski luă scrisoarea și biletul de la fratele său. Era tocmai scrisoarea pe care o aștepta de la maică-sa, plină de reproșuri pentru că nu venise, și biletul fratelui, care-l anunța că trebuie să-i vorbească. Știa că era vorba de același lucru! „Ce au cu mine?” se gândi el și, îndoind nervos scrisorile, le vârî printre nasturii redingotei, ca să le citească mai cu atenție pe drum. În tinda casei se întâlni cu doi ofițeri: unul de-al lor, celălalt din alt regiment.
Locuința lui Vronski era totdeauna locul de întâlnire al tuturor ofițerilor.
— Încotro?
— Am treabă la Peterhof.
— A venit calul de la Þarskoie36?
— A venit, dar încă nu l-am văzut.
— Se spune că Gladiator al lui Mahotin a început să șchiopăteze.
— Mofturi! Cum o să alergați pe un noroi ca ăsta? Întrebă celălalt.
— Uite salvatorii mei! Exclamă Petrițki, văzându-i pe cei ce intraseră. Ordonanța stătea înaintea lui cu votca și cu un castravete murat așezat pe o tavă. Iașvin m-a sfătuit să beau ca să mă înviorez.
— Ne-ai zăpăcit aseară, îi spuse unul dintre cei veniți. Nu ne-ai lăsat să dormim toată noaptea.
— Dar să vedeți cum s-a spart cheful! Povesti Petrițki. Volkov s-a suit pe acoperiș, strigând că are un of la inimă. Zic: să vină muzica pentru un marș funebru! Și așa a adormit, pe acoperiș, în sunetele marșului funebru.
— Bea, bea votcă negreșit… După aceea sifon și multă lămâie, adăugă Iașvin, aplecându-se asupra lui Petrițki întocmai ca o mamă care-și silește copilul să ia o doctorie, și la urmă, puțintică șampanie, așa, cam o sticluță.
— Uite ce om deștept! Stai, Vronski, să bem.
— Nu, domnilor, la revedere. Azi nu beau.
— Te temi să nu te îngreunezi? Atunci să bem singuri. Dă-ne sifon și lămâie.
— Vronski! Strigă cineva când acesta era în tindă.
— Ce-i?
— Ar trebui să te tunzi. Să nu tragă greu părul, mai ales pe creștetul capului.
Într-adevăr, Vronski începuse să chelească înainte de vreme. Râse vesel, arătându-și dinții deși și, trăgându-și șapca pe locul unde părul începuse să se rărească, ieși și se urcă în trăsură.
— La grajd! Porunci vizitiului și scoase scrisorile ca să le citească, dar se răzgândi, ca sa nu se lase prins de alte gânduri înainte de a cerceta calul. „Pe urmă!” își spuse el.
XXI.
Grajdul provizoriu – o baracă de scânduri – era construit în imediata apropiere a hipodromului. Acolo urma să fie adus din ajun calul lui Vronski. El încă nu-l văzuse. În zilele din urmă, Vronski nu se dusese personal la antrenament: încredințase această sarcină unui antrenor. De aceea nu știa de loc în ce stare sosise calul și cum se simțea. De îndată ce coborî din trăsură, grăjdarul lui, așa-zisul „groom”, care-i recunoscu de departe trăsura, chemă antrenorul. Un englez uscat, cu cizme înalte și cu o jacheta scurtă, cu un smoc de păr lăsat numai sub bărbie, îi ieși în întâmpinare cu mersul stângaci al jocheilor, îndepărtându-și coatele de trup și legănându-se.
— Ce mai face Frou-Frou? Îl întrebă Vronski în englezește.
— All right, sir – totu-i în regulă, se auzi glasul englezului de, undeva din fundul gâtlejului. Mai bine nu vă duceți, adăugă el, ridicând pălăria. I-am pus botniță. Iapa-i nervoasă. Mai bine nu va duceți. Asta ar enerva-o.
— Ba am să mă duc. Vreau s-o văd.
— Să mergem, rosti englezul posomorât, printre dinți ca și înainte; apoi, făcându-și vânt cu coatele, porni înainte, cu umbletul său crăcănat.
Amândoi intrară în curticica din fața barăcii. Grăjdarul de serviciu, care ținea o mătură în mână, un băiat fercheș, vioi, cu o bluză curată, îi întâmpină și porni după dânșii.
În boxele barăcii se aflau cinci cai. Vronski știa că acolo trebuia să fi fost adus în ziua aceea și rivalul lui cel mai de seamă: Gladiator, roibul înalt de cinci coți al lui Mahotin. Vroia să-l vadă pe Gladiator, pe care nu-l cunoștea, mai mult chiar decât pe propriul său cal. Dar Vronski știa că, după normele de bună-cuviință ale curselor de cai, nu numai că nu era îngăduit să-l vadă, dar nu se cădea nici să întrebe măcar de el. În timp ce Vronski trecea pe culoar, băiatul deschise ușa boxei a doua din stânga. Vronski văzu un cal roib, mare, cu picioare albe. Știa că era Gladiator. Dar cu sentimentul unui om care-și ia ochii de pe scrisoarea deschisă a altuia, se întoarse și se apropie de boxa lui Frou-Frou.
— Aicea-i calul lui Mak… Mak… Nu pot niciodată să rostesc numele ăsta, îi spuse englezul peste umăr, întinzând degetul mare cu unghia murdară spre boxa lui Gladiator.
— Al lui Mahotin? Da, ăsta e adversarul meu cel mai serios, adăugă Vronski.
— Dacă l-ați fi călărit, zise englezul, aș fi jucat pe dumneavoastră.
— Frou-Frou e mai nervoasă, iar Gladiator mai voinic, adăuga Vronski, zâmbind pentru elogiul primit.
— La o cursă de obstacole totu-i călăritul și pluck-ul, urmă englezul.
Vronski nu numai că simțea că are destul pluck, adică energie și îndrăzneală, dar – ceea ce-i mult mai important – era ferm convins că nici un om de pe lume nu putea avea mai mult pluck decât dânsul.
— Poate ar fi trebuit o sudație bună?
— Nu trebuie, răspunse englezul. Vă rog să nu vorbiți tare. Se enervează iapa, urmă el, arătând cu capul spre o boxă închisă, în fața căreia se aflau și unde se auzea cum un cal juca pe loc, în paie.
Antrenorul deschise ușa și Vronski intră într-o boxă luminată de o ferestruică. În boxă se afla o iapă murgă, cu botniță, care călca în picioare paiele proaspete. În semiîntunericul boxei, Vronski învălui într-o privire formele iepei lui dragi și, fără voie, îi săriră în ochi unele mici imperfecțiuni ale ei.
Frou-Frou era o iapă de statură mijlocie și, cercetată amănunțit, nu fără cusur. Avea osatura îngustă, pieptul strâmt și el, deși frumos bombat, crupa puțin cam lăsată spre spate, iar picioarele de dinainte, dar mai cu seamă cele de dindărăt, ușor aduse înăuntru. Mușchii picioarelor de dinapoi și ai celor din față nu păreau destul de tari. În schimb, iapa era deosebit de lată în șale – ceea ce contrasta cu pântecele ei supt. Dacă o priveai din față, oasele de la picioare, mai jos de genunchi, păreau subțiri ca fusul – în schimb, văzute dintr-o parte, erau neobișnuit de late. În afară de coaste, tot trupul ei părea tras și întins în lungime. Poseda însă în cel mai înalt grad o calitate care te făcea să-i uiți toate cusururile: avea rasă, sânge – cum spun englezii – care se vădea. Mușchii, amănunțit reliefați sub rețeaua de vine, și pielea subțire, elastică și netedă ca atlazul, păreau tari ca osul. Capul uscățiv, cu ochi bulbucați, strălucitori și veseli, se lățea spre botul cu nări mari, înfiorate, învăpăiate înlăuntru de sânge. Tot trupul ei, și mai ales capul, avea o expresie hotărâtă, energică și plină de însuflețire. Era dintre animalele care parcă nu vorbesc numai fiindcă conformația gurii lor nu le îngăduie acest lucru.
Vronski cel puțin credea că iapa înțelegea tot ce simțea el privind-o.
De îndată ce intră Vronski, iapa răsuflă adânc, întoarse un ochi spre noii-veniți, holbându-l așa de tare, că i se făcuse albul roșu ca sângele și, scuturându-și botnița, cu toți mușchii încordați, începu să se frământe în loc.
— Vedeți ce nervoasă e? Zise englezul.
— Ho, scumpa mea! Ho – Ho! Făcu Vronski, apropiindu-se de iapă și vorbindu-i cu blândețe.
Dar cu cât se apropia Vronski mai mult de ea, iapa era tot mai nervoasă. Numai când ajunse lângă capul ei, Frou-Frou se liniști dintr-o dată, iar mușchii îi tresăriră sub părul subțire și mătăsos. Vronski îi mângâie grumazul puternic, îi îndreptă o șuviță din coamă care trecuse de partea cealaltă a greabănului și-și apropie fața de nările ei umflate, în freamăt ca aripile liliacului. Frou-Frou trase aerul cu zgomot, răsuflă cu nările încordate, tresări, își culcă urechile ascuțite și-și întinse spre Vronski buza groasă, neagră, vrând parcă să-l apuce de mânecă; dar, aducându-și aminte de botniță, o scutură și începu iarăși să-și joace în loc picioarele ca sculptate.
— Liniștește-te, scumpo, liniștește-te! Îi spuse Vronski, mângâind-o încă o dată pe crupă și, gândindu-se cu mulțumire că iapa sa era în cea mai bună formă, ieși din grajd.
Nervozitatea calului se strecurase însă și în Vronski. Simțea cum îi năvălește sângele la inimă. Vroia parcă și el, ca și calul, să se miște, să muște… Era neliniștit și vesel.
— Atunci, mă bizui pe dumneata, spuse el englezului. La șase și jumătate, la hipodrom!
— Totu-i în bună rânduială, răspunse englezul. Dar dumneavoastră unde vă duceți, my lord37? Întrebă el pe neașteptate, întrebuințând această expresie pe care n-o folosea aproape niciodată.
Vronski ridică mirat capul și se uită așa cum știa el să se uite, nu în ochi, ci la fruntea englezului, îndrăzneala întrebării îl uimise. Își dădu însă seama că englezul – punându-i această întrebare – îl privea nu ca pe un stăpân, ci ca pe un jocheu, și-i răspunse:
— Trebuie să mă duc la Brianski. Peste un ceas am să fiu acasă.
„A câta oară mi se pune astăzi întrebarea asta!” se gândi el și roși – lucru ce i se întâmpla rar. Englezul îl privi cu luare-aminte; apoi, ca și cum ar fi știut unde se duce, adăugă:
— Lucrul cel mai important este să fiți calm înainte de alergări. Să nu aveți nici o indispoziție și nici o enervare.
— All right, răspunse zâmbind Vronski și, urcându-se în trăsură, porunci să fie dus la Peterhof.
Abia făcură câțiva pași, că un nor, care amenințase toată dimineața cu ploaia, întunecă cerul și începu să toarne cu găleata.
„Prost! Își zise Vronski ridicând coșul trăsurii. Era destul noroi, acum o să fie o baltă!” Stând în singurătatea trăsurii închise, el scoase scrisoarea mamei și biletul fratelui său și le citi.
Da, același și același lucru… Toată lumea, mama, fratele – toți socoteau de cuviință să se amestece în treburile lui sentimentale. Această imixtiune îl înciuda – sentiment pe care-l încerca rar de tot.
„Ce au cu mine? De ce crede fiecare de datoria lui să aibă grijă de mine? De ce se leagă de traiul meu? Pentru că-și dau seama că-i vorba de ceva ce nu pot înțelege. Dacă ar fi fost în discuție o legătură mondenă, banală, m-ar fi lăsat în pace. Ei simt că aici e cu totul altceva… că nu e o joacă și că femeia aceasta mi-e mai scumpă decât însăși viața. Tocmai pentru că asta nu-i pe înțelesul lor, le e ciudă. Oricare ne-ar fi soarta, noi ne-am făcut-o și nu ne plângem de ea… își spuse el, reunind, în cuvântul noi, ființa Annei și pe-a lui. Dar ei vor să ne învețe cum să trăim. Habar n-au ce este fericirea. Ei nu știu că fără dragostea asta n-ar mai fi pentru noi nici fericire, nici nenorocire… n-ar mai fi viață”, se gândi el.
Era supărat pe toți cei ce se amestecau în viața lui, tocmai fiindcă simțea în adâncul sufletului său că avea dreptate. Își dădea seama că dragostea care-l lega de Anna nu era o pasiune trecătoare, care piere cum dispar toate legăturile mondene, fără să lase alte urme în viața unuia și a celuilalt, decât numai amintiri plăcute sau neplăcute. Își dădea seama ce chinuitoare era situația în care se aflau amândoi, că puteau numai cu mare greutate să-și ascundă dragostea, să mintă și să înșele – expuși în ochii întregii societăți din care făceau parte. Erau siliți să mintă, să înșele, să recurgă la vicleșuguri și să se gândească mereu la alții, atunci când patima care-i unea era atât de puternică, încât ei uitau totul afară de dragostea lor.
Retrăi în amintire desele prilejuri care-l sileau să mintă și să înșele – ceea ce nu se potrivea de loc cu firea lui. Își aminti, cu o deosebită ascuțime, sentimentul de rușine pe care-l observase de atâtea ori la Anna, când era nevoită și ea să mintă și să înșele. Și-l cuprinse un sentiment straniu, care-l mai încercase uneori, de când avea relațiuni cu Anna. Era un simțământ de scârbă, nu știa dacă pentru Alexei Alexandrovici, pentru el însuși sau pentru toată lumea. Alunga însă totdeauna sentimentul acesta straniu. Și acum, după ce se scutură de el, își reluă firul gândurilor.
„Da, Anna era mai înainte nenorocită, dar mândră și liniștită. Acum însă nu poate fi liniștită și demnă, cu toate că n-o arată. Da, asta trebuie să se sfârșească”, hotărî în sinea lui Vronski.
Pentru întâia oară îi trecu prin minte un gând limpede, și anume că trebuia să sfârșească cu minciuna asta, și cu cât mai repede – cu atât mai bine. Se gândi: „Să părăsim totul… și ea, și eu – și să ne ascundem undeva, singuri cu dragostea noastră”.
XXII.
Ploaia torențială nu ținu mult și când Vronski se apropie de țelul său în trapul mare al mijlocașului și cu lăturașii galopând prin noroi, cu hățurile slobode, soarele se ivi din nou. Acoperișurile vilelor și teii bătrâni ai livezilor din amândouă părțile străzii principale sclipeau cu luciri ude. Stropii de ploaie picurau vesel de pe crengi și streșinile curgeau. Vronski nu se mai gândea că ploaia aceea repede desfundase hipodromul. Se bucura, dimpotrivă, că datorită ploii are s-o găsească desigur acasă, ba încă singură, deoarece știa că Alexei Alexandrovici, reîntors de curând de la băi, nu venise încă de la Petersburg.
Nădăjduind s-o găsească singură, Vronski – așa cum făcea întotdeauna, ca să atragă cât mai puțin atenția lumii – coborî din trăsură înainte de a trece podul și porni pe jos. Nu intră pe seara principala, din stradă, ci prin curte.
— A venit boierul? Întrebă pe grădinar.
— Nu. Cucoana e acasă. Poftiți prin față. Pe acolo are cine să vă deschidă.
— Nu, am să trec prin grădină.
Fiind încredințat că Anna era singură, Vronski vru să-i facă o surpriză; nu-i făgăduise să vină în ziua aceea, iar ea, fără îndoială, nu se aștepta să-l vadă înainte de alergări. Porni, ținându-și cu băgare de seamă sabia și pășind cu grijă pe nisipul potecii, cu flori pe margine, spre terasa care dădea în grădină. Uitase toate gândurile din timpul drumului în privința greutăților serioase ale situației lor. Nu se mai gândea decât la un singur lucru: că în curând are s-o vadă, nu numai în închipuire, ci vie, toată, aievea. Era gata să intre, călcând cu toată talpa, ca să nu facă zgomot, pe treptele late ale terasei… când își aminti deodată ceea ce uita mereu, și ceea ce era latura cea mai chinuitoare a raporturilor dintre dânșii – pe fiul ei, cu privirea lui întrebătoare și parcă neapropiată.
Copilul era una dintre cele mai mari piedici în relațiile dintre ei. Când se afla băiatul de față, Vronski și Anna nu numai că nu-și îngăduiau să vorbească ceea ce n-ar fi putut repeta față de toată lumea, dar nu-și permiteau nici măcar prin aluzii să spună ceva ce ar fi depășit priceperea băiatului. Nu era vorba de o înțelegere. Lucrurile se rânduiseră așa de la sine. Socoteau că ar fi o insultă pentru ei înșiși să înșele copilul, la prezența lui, amândoi vorbeau ca două cunoștințe. Dar cu toată prudența lor, Vronski surprindea adesea privirea atenta și nedumerita a copilului ațintita asupră-i; simțea o sfială ciudata în purtarea schimbăcioasă a băiatului față de dânsul – era când duios, când rece, când timid… Ca și cum copilul ar fi înțeles că între acest om și maică-sa exista o legătură importantă, a cărei însemnătate el n-o putea pricepe.
Într-adevăr, băiatul simțea că nu poate înțelege această legătură. Zadarnic se străduia să-și lămurească sentimentul pe care trebuia să-l aibă față de omul acesta. Cu sensibilitatea proprie copilului de a ghici sentimentele, băiatul vedea limpede că tatăl său, guvernanta și dădaca… toată lumea, nu numai că nu-l iubeau pe Vronski. Dar îl priveau toți cu repulsie și cu teamă, deși nimeni nu spunea nimic despre dânsul, iar mama se uita la el ca la cel mai bun prieten.
„Ce-o fi însemnând asta? Cine e? Cum trebuie să mă port cu dânsul? Dacă nu pricep, eu sunt vinovat, ori sunt un băiat prost sau rău”, își zicea copilul. De aici veneau expresia aceea iscoditoare, întrebătoare, oarecum ostilă, ca și sfiala și purtarea lui schimbăcioasă care-l stinghereau atâta pe Vronski. Prezența copilului trezea în Vronski acel sentiment straniu, de inexplicabilă scârbă, care-l urmărea în ultimul timp. Atât el, cât și Anna erau stăpâniți în fața lui de un sentiment asemănător aceluia pe care-l încearcă navigatorul care vede după busolă că direcția înspre care înaintează cu iuțeală nu este cea bună, dar n-are putere să oprească corabia, care cu fiecare minut se îndepărtează tot mai mult de direcția adevărată, iar recunoașterea abaterii ar însemna mărturisirea că merg la pierzanie.
Copilul acesta, cu instinctul său naiv de viața, era busola ce le arăta gradul de deviere, pe care-l bănuiau, dar nu vroiau să-l recunoască.
De data asta, Serioja nu era acasă și o găsi pe Anna singură. Ședea pe terasă, așteptând întoarcerea băiatului, care plecase la plimbare și fusese surprins de ploaie. Trimisese un om și o fată să-l caute, și acum aștepta. Îmbrăcată într-o rochie albă cu broderii late, Anna ședea într-un colț al terasei, după niște flori, și nu-l auzi. Capul ei cu părul negru și cârlionțat era aplecat. Sta cu fruntea lipită de o stropitoare rece, uitată pe balustradă, și o ținea strâns cu mâinile sale frumoase, împodobite cu inele, pe care Vronski le cunoștea atât de bine. Frumusețea întregului său trup – capul, gâtul, mâinile – îl uimea de fiecare dată, ca ceva neașteptat. Se opri, privind-o cu încântare. Dar când vru să facă un pas ca să se apropie de dânsa, Anna îi și simți apropierea. Dădu la o parte stropitoarea și-și întoarse spre el fața îmbujorată.
— Ce ai? Ești bolnavă? O întrebă Vronski în franțuzește, înaintând spre ea.
Ar fi vrut să alerge la dânsa; dar, gândindu-se că ar fi putut să-i vadă cineva, își întoarse capul spre ușa terasei, se uită în jur și roși – cum roșea ori de câte ori simțea că trebuie să se teama și să se ascundă.
— Nu. Sunt sănătoasă, răspunse Anna, ridicându-se și strângându-i cu putere mâna întinsă. Nu te așteptam… pe tine.
— Doamne! Ce mâini reci! Exclamă Vronski.
— M-ai speriat, îi răspunse Anna. Sunt singură și-l aștept pe Serioja. S-a dus la plimbare. Trebuie să vină din partea asta.
Cu toate că Anna încerca să-și păstreze calmul, buzele îi tremurau.
— Iartă-mă că am venit. Dar n-am putut lăsa să treacă o zi fără să te văd, urmă Vronski în franțuzește, cum vorbea totdeauna, evitând astfel pe acel rece dumneavoastră, imposibil între ei, și pe primejdiosul tu rusesc.
— De ce să te iert? Îmi pare așa de bine!
— Dar ești bolnavă, sau mâhnită, urmă el fără să-i lase mâna și aplecându-se spre dânsa. La ce te gândeai?
— Mereu la același lucru, răspunse Anna zâmbind. Spunea adevărul. Oricând, în orice clipă ar fi fost întrebată la ce se gândea, ea ar fi putut răspunde fără greș: la același lucru, la fericirea și la nenorocirea ei. Tocmai acum, când venise Vronski, se gândea: oare de ce pentru alții, ca de pildă pentru Betsy (Anna îi cunoștea relațiile cu Tușkevici, tăinuite față de lume), totul este atât de ușor, pe când pentru ca e așa de chinuitor? Din anumite motive, gândul acesta o frământa mai mult în ziua aceea. Anna îl întrebă despre alergări, el îi răspunse; dar, văzând-o nervoasă și vrând s-o – distreze, începu să-i povestească, pe tonul cel mai firesc, amănunte despre pregătirile pentru alergări.
„Să-i spun, ori să nu-i spun? Se gândea Anna, uitându-se în ochii săi liniștiți, plini de dragoste. E atât de fericit, atât de preocupat de alergările lui, încât n-ar înțelege așa cum trebuie, n-ar pricepe toată însemnătatea acestui eveniment pentru noi.”
— Dar nu mi-ai spus la ce te gândeai când am intrat, întrebă Vronski, întrerupându-și povestirea. Spune-mi, te rog.
Anna nu-i răspunse, își plecă ușor capul și-l privi întrebător pe sub sprâncene, cu ochii ei strălucitori cu gene lungi. Mâna care învârtea o frunză ruptă îi tremura. Vronski se uita la dânsa și fața lui exprima supunerea și devotamentul de sclav, cu care o cucerise.
— Văd că s-a întâmplat ceva. Crezi că aș putea fi liniștit o singură clipă știind că ai un necaz pe care nu-l împărtășesc? Spune-mi, pentru numele lui Dumnezeu! O ruga el.
„Nu, n-o să-l iert dacă n-o să înțeleagă însemnătatea acestui lucru. Dar mai bine să nu-i spun. De ce să-l încerc?” se gândea Anna, privindu-l ca și înainte și simțind că mâna care ținea frunza îi tremura din ce în ce mai tare…
— Pentru numele lui Dumnezeu! Repetă Vronski luându-i mâna
— Să-ți spun?
— Da, da, da…
— Sunt însărcinată, șopti Anna încet și rar. Frunza îi tremura încă și mai tare în mână, dar ea nu-și lua ochii de la el, ca să vadă cum va primi știrea. Vronski păli, vru să spună ceva, dar se opri, îi lăsă mâna și-și plecă fruntea în pământ. „Da, a înțeles toată însemnătatea acestui eveniment”, se gândi Anna și-i strânse mâna cu recunoștință.
Dar Anna se înșela crezând că el înțelesese însemnătatea veștii așa cum o pricepea ea, ca femeie. Auzind știrea aceasta, Vronski se simți cuprins, cu o putere înzecită de astă dată, de acel straniu sentiment de scârbă și totodată înțelese că ajunseseră la criza pe care o dorea, că lucrurile nu mai puteau fi ascunse față de bărbatul său și că trebuia, într-un fel sau altul, să pună capăt acestei situații false. În afară de aceasta, tulburarea ei îl cuprinse și pe dânsul. Se uită la ea cu o privire smerită, supusă, îi sărută mâna, se ridică și începu să se plimbe în tăcere pe terasă.
— Da, rosti Vronski, apropiindu-se cu hotărâre de ea. Nici dumneata, nici eu n-am privit relațiile dintre noi ca o joacă. Acum sorții s-au tras. Trebuie sa sfârșim cu minciuna în care trăim, adăugă el, uitându-se împrejur.
— Să sfârșim? Cum să sfârșim, Alexei? Spuse Anna încet.
Se liniștise. Un zâmbet duios îi lumina fața.
— Să-ți părăsești bărbatul și să ne unim viețile.
— Ele și sunt unite, răspunse Anna cu o șoaptă abia auzită.
— Da, dar unite cu totul, cu totul.
— Cum adică, Alexei? Învață-mă cum? Îl întrebă ea cu o ironie tristă, gândindu-se la situația ei fără ieșire. Există oare o soluție? Nu sunt soția bărbatului meu?
— Soluție există pentru orice situație. Numai că trebuie să te hotărăști. Orice ar fi mai bine decât situația în care te afli. Văd cum totul te face să suferi: societatea, fiul, bărbatul…
— Nu, bărbatul nu, răspunse Anna cu un ușor zâmbet. Nu-l cunosc. Nu mă gândesc la el. Nu există pentru mine.
— Nu ești sinceră. Doar te știu. Suferi și din pricina lui.
— El nici nu știe, urmă Anna, și o roșeață aprinsă îi năvăli deodată în față. I se îmbujorară obrajii, fruntea, gâtul și lacrimi de rușine îi umplură ochii. Dar să nu mai vorbim de dânsul.
XXIII.
Vronski mai încercase de câteva ori, deși nu atât de hotărât ca acum, să vorbească cu Anna despre situația lor, și de fiecare dată se lovise de aceleași răspunsuri ușuratice și superficiale, ca și cum ar fi fost ceva ce ea n-ar fi putut sau n-ar fi vrut să lămurească împreună cu el. Îndată ce încerca să aducă vorba despre acest lucru, Anna cea adevărată se închidea în ea însăși și parca îi lua locul o altă femeie, ciudată, străină, pe care el n-o iubea, de care se temea și care i se împotrivea. Acum însă Vronski se hotărî să-i spună tot ce avea pe suflet.
— Daca știe ori nu, urmă Vronski pe tonul său hotărât și calm de totdeauna, dacă știe ori nu… asta nu ne privește. Noi nu mai putem… dumneata nu mai poți rămâne așa, mai ales acum.
— Dar dumneata ce crezi că e de făcut? Îl întrebă Anna cu aceeași ușoară ironie.
Ea, care se temea ca Vronski să nu ia sarcina ei în ușor, se înciuda acum, văzând ca faptul acesta trezea întrânsul nevoia de a lua hotărâri serioase.
— Să-i mărturisești totul și să-l, părăsești.
— Foarte bine! Să zicem că aș face așa, răspunse Anna. Știi ce are să se întâmple? Să-ți spun eu de pe acum – și în ochii săi atât de blânzi cu o clipă mai înainte se aprinse o lumină răutăcioasă. „A, iubești pe altul și ai legături nelegiuite cu dânsul! (Imitând pe bărbatul său, Anna accentua cuvântul nelegiuite, așa cum făcea Alexei Alexandrovici.) Te-am prevenit asupra urmărilor din punct de vedere religios, civil și familial. Nu m-ai ascultat. Acum nu pot face de ocară numele meu… și al fiului meu, vru să spună ea, dar nu putu glumi pe socoteala fiului său… de ocară numele meu”, și încă altele de același fel, adăugă ea. În general, el are să-mi spună, cu tonul lui de om de stat, cu claritate și cu precizie, că nu-mi poate reda libertatea, dar va lua măsurile care atârnă de el pentru a preveni scandalul. Și are să îndeplinească cu calm și exactitate tot ce va spune. Uite, așa se va întâmpla. Ãsta nu-i un om, ci o mașină, și încă o mașină rea, când se supără… urmă ea, amintindu-și-l pe Alexei Alexandrovici în toate amănuntele ființei lui, ale caracterului și ale felului său de a vorbi, învinuindu-l de tot ce putea găsi rău în el, neiertându-i nimic, din pricina vinii mari pe care ea însăși o avea față de dânsul.
— Anna, începu Vronski pe un ton blând și convingător, căutând s-o liniștească. Totuși trebuie să-i vorbești, și după felul în care va reacționa vom hotărî ce avem de făcut.
— Atunci să fugim?
— Și de ce să nu fugim? Nu mai văd putința de a urma așa! Nu mă gândesc la mine. Văd cât suferi.
— Să fugim și să fiu amanta dumitale? Îl întrebă Anna cu răutate.
— Anna! Făcu el cu o blândă dojană în glas.
— Da, adăugă Anna, să ajung amanta dumitale și să pierd totul…
Vru să spună iarăși „fiul meu”, însă nu putu rosti cuvântul acesta.
Vronski nu putea înțelege cum se făcea că Anna, cu firea sa tare și cinstită, putea îndura această situație clădită pe minciună și nu vroia să scape de dânsa. Nici nu bănuia că motivul principal era tocmai acest cuvânt, „fiul”, pe care ea nu era în stare să-l rostească. Când se gândea la fiul său și la relațiile viitoare dintre dânsul și maică-sa care-i părăsise tatăl, Anna se îngrozea atât de mult de ceea ce făcuse, încât nu mai judeca, ci ca orice femeie căuta numai să se liniștească prin vorbe și prin argumente înșelătoare, astfel ca totul să rămână așa cum fusese mai înainte și să poată uita chinuitoarea problemă – ce se va întâmpla cu copilul?
— Te rog, te implor, îi spuse deodată Anna pe un ton cu totul altul, sincer și duios, luându-l de mână. Să nu-mi mai vorbești niciodată de asta!
— Dar, Anna!
— Niciodată. Lasă totul în seama mea. Cunosc toată josnicia, toată grozăvia situației mele; dar nu este așa de ușor de dezlegat chestiunea, cum crezi tu. Lasă totul pe seama mea și ascultă-mă. Să nu-mi mai vorbești niciodată de asta. Îmi făgăduiești? Te rog, te rog, făgăduiește-mi.
— Îți făgăduiesc totul, dar nu pot fi liniștit, mai ales după ceea ce mi-ai spus. Nu pot fi liniștit câta vreme nu ești tu liniștită…
— Eu? Repetă Anna. Da, sufăr uneori. Are să-mi treacă, însă, dacă n-o să-mi mai vorbești niciodată despre asta. Când îmi pomenești despre lucrul acesta, sufăr.
— Nu înțeleg, spuse Vronski.
— Știu cât de greu îți vine să minți, cu o fire cinstită ca a ta, îl întrerupse Anna. Te compătimesc. Mă gândesc uneori că ți-ai distrus viața pentru mine.
— La același lucru mă gândeam și eu acum, adăugă el. Cum de ai putut jertfi totul pentru mine? Nu-mi pot ierta faptul că ești nenorocită.
— Eu, nenorocită? Răspunse Anna, apropiindu-se de dânsul și privindu-l cu un zâmbet plin de dragoste. Eu sunt ca flămândul căruia i s-a dat hrană. Poate îi e frig… are hainele rupte… se rușinează, dar nu e nenorocit. Eu, nefericită? Nu, iată fericirea mea…
Auzi glasul fiului ci care se întorcea. Cercetă terasa dintr-o aruncătură de ochi și se sculă repede în picioare. Privirea i se aprinse de un foc cunoscut lui; cu o mișcare iute, Anna își înălță mâinile frumoase, împodobite de inele, îi cuprinse capul, se uita îndelung la el și, apropiindu-și fața cu buzele întredeschise și zâmbitoare, îi sărută repede gura și ochii, apoi îl îndepărtă. Vru să plece; Vronski însă o reținu.
— Când? O întrebă el în șoaptă, privind-o transfigurat.
— Azi, la unu, șopti Anna și, oftând adânc, porni cu pași ușori și repezi în întâmpinarea copilului.
Ploaia îl apucase pe Serioja în grădina cea mare. Se adăpostise cu bătrâna lui dădacă în chioșc.
— Și-acum, la revedere, spuse Anna lui Vronski. Trebuie să plec curând la alergări. Betsy mi-a făgăduit că va veni să mă ia.
Vronski se uită la ceas și plecă grăbit.
XXIV.
Când se uită la ceas, pe terasa soților Karenin, Vronski era atât de tulburat și preocupat de gândurile sale, încât văzu acele de pe cadran, fără să-și poată da seama de oră. Ieși în șosea și, călcând cu băgare de seamă prin noroi, se îndreptă spre trăsură. Era așa de copleșit de sentimentele lui pentru Anna, că nu se gândea cât era ceasul și dacă mai avea timp să se ducă la Brianski. Nu-i mai rămăsese, cum se întâmplase adesea, decât un reflex al memoriei, care-i arăta succesiunea celor ce hotărâse să facă. Se apropie de vizitiul său care moțăia în umbra deasă și piezișă a unui tei. Admiră nourașii jucăuși de musculițe ce roiau deasupra cailor bine hrăniți și, trezindu-și vizitiul, sări în trăsură și porunci să-l ducă la Brianski. Numai după ce făcu vreo șapte verste, se dezmetici și, uitându-se la ceas, înțelese că era cinci și jumătate și că întârziase.
În ziua aceea erau mai multe alergări: cursa însoțitorilor, apoi cursele ofițerilor pe o distanță de două verste, de patru verste și, în sfârșit, ultima, la care lua parte și el. Avea timp să ajungă la vreme. Dar dacă s-ar fi dus la Brianski, ar fi sosit numai după ce s-ar fi adunat toată curtea – și nu se cădea. Îi făgăduise însă lui Brianski să treacă pe la dânsul; de aceea hotărî să-și urmeze drumul și porunci vizitiului să nu cruțe caii.
Sosi la Brianski, stătu la el cinci minute și porni în goana cailor înapoi. Această cursă rapidă îl liniști. Greutățile din raporturile sale cu Anna, ca și nedumeririle rămase după convorbirea lor, totul îi ieși din cap. Se gândea acum cu plăcere și cu emoție numai la alergări… că va ajunge totuși la timp… și din când în când îi fulgera în închipuire, ca o lumină vie, făgăduiala întâlnirii fericite din noaptea aceea.
Emoția cursei în perspectivă punea din ce în ce mai mult stăpânire pe dânsul, pe măsură ce pătrundea tot mai adânc în atmosfera alergărilor, depășind trăsurile acelora care veneau de la vile și de la Petersburg ca să asiste la curse.
Acasă la dânsul nu mai era nimeni. Toată lumea plecase la alergări, iar feciorul îl aștepta în poartă, în timp ce Vronski se schimba, feciorul îl încunoștiința că începuse cursa a doua, că mai mulți domni întrebaseră de dânsul și că un băiat de la grajd venise de două ori să-l caute.
După ce se schimbă pe îndelete (nu se grăbea și nu-și pierdea cumpătul niciodată), el porunci să-l ducă la barăci. Văzu de acolo o mulțime de trăsuri, pietoni, soldați, care împresuraseră hipodromul și tribunele unde mișuna lumea. Se desfășura probabil cursa a doua, deoarece, când intră Vronski în baracă, se auzi soneria. Apropiindu-se de grajd, se întâlni cu Gladiator, murgul pintenog al lui Mahotin, care era dus pe hipodrom, acoperit cu o pătură de culoare portocalie și albastră, purtând o glugă cu urechi vinete, ce păreau uriașe.
— Unde e Cord? Îl întrebă Vronski pe grăjdar.
— În grajd. Pune șaua pe iapă.
În boxa ei deschisă, Frou-Frou era gata înșeuată. Se pregăteau s-o scoată afară.
— N-am întârziat?
— All right! All right! Totu-i în regulă, totu-i în regulă, făcu englezul. Să nu fiți îngrijorat.
Vronski aruncă încă o privire fugară asupra formelor frumoase și dragi ale iepei, care tremura din tot trupul și, smulgându-se cu greu dinaintea acestei priveliști, ieși din baracă. Se apropie de tribune în clipa cea mai potrivită, ca să nu atragă atenția nimănui. Cursa a doua era pe sfârșite și ochii tuturor se ațintiseră asupra unui ofițer din cavaleria de gardă, care se afla în frunte, și asupra unui husar, tot din gardă, care venea după dânsul; amândoi își îndemnau din răsputeri caii, apropiindu-se de potou. Toată lumea din mijlocul și din afara cercului se înghesuia spre potou, iar grupul de cavaleriști din gardă – soldați și ofițeri – își arătau prin strigăte puternice bucuria unui așteptat triumf al ofițerului și al camaradului lor. Vronski intră nebăgat în seamă în mijlocul mulțimii, aproape în aceeași clipă când se auzi soneria care anunța sfârșitul cursei. Cavaleristul din gardă, înalt și stropit de noroi, sosi primul: se lăsă în șa și dădu frâu liber armăsarului său sur, negru de nădușeală, care răsufla din greu.
Frânându-și cu putere picioarele încă încordate, armăsarul cu trupul mare își încetini fuga, iar ofițerul din gardă, ca un om care se trezește dintr-un somn greu, privi în juru-i și zâmbi silit. Îndată fu înconjurat de o mulțime de cunoscuți și de străini.
Vronski ocoli într-adins lumea aceea aleasă și mondenă, care se mișca vorbind agale și la largul ei în fața tribunelor. Observă acolo pe Anna Karenina, pe Betsy și pe soția fratelui său; dar nu se duse la ele, ca să nu-și abată gândurile de la cursă. La tot pasul însă întâlnea cunoștințe care îi povesteau amănunte despre celelalte curse și-l întrebau de ce întârziase.
În timp ce concurenții erau chemați într-un pavilion pentru împărțirea premiilor și toată lumea se îndrepta acolo, Alexandr, fratele mai mare al lui Vronski, se apropie de dânsul. Purta uniforma de colonel cu eghileți și era un om de o statură potrivită, tot atât de bine legat ca Alexei, dar mai frumos și mai rumen, deși cu nasul roșu și fața vădită de chefliu.
— Ai primit biletul meu? Îl întrebă Alexandr. Nu-i chip să te găsesc niciodată.
Cu toată viața dezmățată, pe care și-o petrecea mai ales în beții despre care se dusese vestea, Alexandr era un adevărat curtean.
Vorbind cu Vronski despre un lucru foarte neplăcut pentru el și știind că ochii multora puteau fi îndreptați asupra lor, Alexandr avea fața zâmbitoare, ca și cum ar fi glumit cu fratele său despre ceva neînsemnat.
— L-am primit și la drept vorbind nu înțeleg de ce te îngrijorezi tu! Îi răspunse Alexei.
— Sunt îngrijorat fiindcă mi s-a spus chiar adineauri că nu ești aici și că luni ai fost văzut la Peterhof.
— Sunt chestiuni care nu pot fi discutate decât de cei direct interesați. Chestiunea care te preocupă atâta face parte din această categoric…
— Perfect, numai că atunci nu mai ești în serviciu, nu…
— Te rog să nu te mai amesteci. Atât!
Fața posomorâtă a lui Alexei Vronski păli. Falca de jos, ieșită înainte, îi tremura – ceea ce i se întâmpla rareori. Om cu inima foarte bună, Vronski se supăra destul de rar, dar când se supăra și-i tremura bărbia era primejdios – lucru pe care Alexandr Vronski îl știa. De aceea, zâmbi vesel:
— N-am vrut decât să-ți înmânez scrisoarea mamei. Răspunde-i și nu te mai enerva înainte de cursă. Bonne chance! Adaugă el zâmbind și se îndepărtă.
Îndată după aceea, un alt salut prietenos îl opri pe Vronski:
— Nu vrei să-ți recunoști prietenii! Bună ziua, mon cher, începu Stepan Arkadici. Și aici, în mijlocul societății strălucite a Petersburgului, fața rumenă a lui Stepan Arkadici, cu favoriți lucioși, bine pieptănați, se desprindea tot atât de puternic ca și la Moscova. Am sosit ieri și sunt încântat să asist la triumful tău. Când ne întâlnim?
— Treci mâine pe la căminul regimentului, îi răspunse Vronski și, strângându-i cu multe scuze mâneca paltonului, porni spre mijlocul hipodromului, unde erau aduși caii pentru cursa cea mare cu obstacole.
Caii asudați și istoviți, care luaseră parte la cursele de dinainte, erau duși la barăci, însoțiți de grăjdari. Unul după altul apăreau alți cai pentru cursa următoare, cei mai mulți englezești, odihniti… cu pântecele supte și cu glugi în cap – ceea ce le dădea înfățișarea unor păsări uriașe și stranii. Din dreapta era adusa Frou-Frou – frumoasă și zvelta; înainta în pași elastici, călcând ca și cum picioarele ei, destul de lungi, ar fi fost pe arcuri. Aproape de ea, servitorii luau pătura de pe robustul Gladiator. Vronski își opri fără voie privirea pe formele puternice, frumoase, perfect proporționale, ale armăsarului, pe crupa splendidă și pe chișițele neobișnuit de scurte. Vru să se apropie de iapa lui, dar un alt cunoscut îl opri în drum.
— Ah, uite-l pe Karenin! Îi spuse cunoscutul cu care stătea de vorbă. Își caută soția, care e în tribuna din mijloc. N-ai văzut-o?
— Nu, n-am văzut-o, răspunse Vronski; și, fără să arunce măcar o privire spre tribuna unde-i fusese arătată Karenina, se apropie de iapa lui.
Tocmai vroia să dea o dispoziție în legătură cu șaua, pe care nu apucase încă s-o cerceteze bine, când concurenții fură chemați la un pavilion să tragă numerele și să plece.
Șaptesprezece ofițeri, cu fețele serioase, aproape severe – unii palizi – se adunară în fața pavilionului și traseră numerele. Lui Vronski îi ieși numărul 7. Se auzi comanda: „Încălecați!”
Simțindu-se, dimpreună cu ceilalți concurenți, centrul spre care erau ațintite toate privirile, Vronski se apropie de iapa lui într-o stare de încordare care-l făcea de obicei măsurat și calm în mișcări, în vederea solemnității alergărilor. Cord își pusese costumul de gală: redingota neagră, încheiată, guler scorțos, scrobit, care-i sprijinea obrajii, pălărie rotundă, neagră, și botfori. Calm și grav, ca întotdeauna, sta înaintea iepei și o ținea el singur de dârlogi. Frou-Frou tremura mai departe, cuprinsă parcă de friguri. Își întoarse ochiul plin de foc spre Vronski, care se apropie de ea și vârî un deget sub chinga șeii. Iapa îl privi și mai pieziș, rânji și-și ciuli urechile. Englezul își zbârci buzele, vrând să schițeze un zâmbet în legătură cu faptul că i se controla înșeuatul.
— Încălecați! O să aveți mai puține emoții. Vronski își întoarse capul pentru ultima oară spre rivalii săi. Știa că în timpul alergării n-o să-i mai vadă. Doi dintre ei și plecaseră spre start. Galțin, prietenul său și unul dintre cei mai primejdioși concurenți, se învârtea în jurul unui armăsar murg, care nu se lăsa încălecat. Un husar din gardă, mic, cu pantaloni de călărie foarte strâmți, se încovoia ca un motan pe crupa calului, vrând să imite pe englezi. Prințul Kuzovlev, palid, călărea o iapă pursânge din hergheliile Grabovski, pe care o ducea de dârlogi un englez. Vronski și toți camarazii săi îi cunoșteau amorul-propriu exagerat, ce se îmbina cu nervii lui „slabi”. Știau că se temea și de umbra lui! Îi era frică să încalece chiar și pe un cal de front. Acum însă, tocmai fiindcă această cursă era primejdioasă, fiindcă oamenii își puteau rupe gâtul și la fiecare obstacol se afla câte o ambulanță a Crucii Roșii, un medic și o soră de caritate – tocmai de aceea Kuzovlev hotărâse să alerge. Privirile li se întâlniră și Vronski îi făcu prietenește un semn din ochi, ca să-l îmbărbăteze. Numai pe rivalul său principal nu-l văzu, pe Mahotin, călare pe Gladiator.
— Să nu vă grăbiți, îl sfătui Cord pe Vronski. Și țineți minte un lucru: nu zăboviți la obstacole și nu îndemnați iapa. Lăsați-o în voie, să facă ce vrea.
— Bine, bine, răspunse Vronski, luând frâul în mână.
— Dacă se poate, luați-o înainte. Dar chiar dacă rămâneți în urmă, să nu vă pierdeți nădejdea până în ultima clipa.
Iapa nu apucă să facă un pas că Vronski își și puse piciorul în scara zimțată de oțel și, cu o mișcare sprintenă și energică, încăleca cu ușurință și-și lăsă trupul vânjos pe șaua de piele, care scârțâi. Vârând piciorul drept în scară, el potrivi cu un gest obișnuit, între degete, curelele frâului dublu. Cord dădu drumul iepei. Parcă neștiind cu ce picior să calce mai întâi, Frou-Frou, cu gâtul ei lung, încordat de frâu, porni ca pe arcuri, legănându-și călărețul pe spinarea ei flexibilă. Cord îl urmă pe Vronski, iuțind pasul. Nervoasă, iapa căuta să-și înșele călărețul, întinzând frâul când într-o parte, când într-alta. Vronski încerca în zadar s-o liniștească, vorbindu-i și mângâind-o.
Se apropiară de o gârlă îndiguită, îndreptându-se spre start. Unii concurenți erau înainte, alții în urmă. Vronski auzi deodată în spate zgomotul unui galop de cal prin noroiul drumului și fu depășit de Mahotin, călare pe armăsarul lui pintenog. Mahotin îi zâmbi, rânjindu-și dinții lungi. Vronski însă îl privi cu mânie. Nu-l simpatiza, iar acum îl socotea cel mai primejdios rival și era supărat pe dânsul, fiindcă-i enervase iapa trecând astfel în galop pe lângă ea. Frou-Frou ridică piciorul stâng, ca pentru galop, făcu două sărituri; dar, înciudată de frâul bine strunit, trecu la un trap vioi, săltându-și călărețul. Cord se posomorî și el; alergă aproape în pasul calului după Vronski.
XXV.
Șaptesprezece ofițeri alergau la această cursă, care urma să se desfășoare pe o pistă mare, de forma elipsei, cu un perimetru de patru verste, ce se întindea în fața tribunelor.
Înăuntrul acestei piste erau construite nouă obstacole: o gârlă, o barieră mare, compactă, înaltă aproape de un metru și jumătate, drept în fața tribunei, un șanț gol, un șanț cu apă, o coastă, o banchetă irlandeză – unul dintre obstacolele cele mai grele – un val de pământ cu gard de vreascuri, în dosul căruia mai era un șanț, nevăzut, încât calul trebuia să sară peste amândouă obstacolele, ori să se prăbușească. Mai erau apoi două șanțuri – unul cu apă și încă unul gol. Cursa se isprăvea în fața tribunei. Alergările nu începeau chiar de la marginea cercului, ci de la o depărtare de o sută de stânjeni. Pe această distanță se afla cel dintâi obstacol: o gârlă îndiguită, lată de peste doi metri, pe care călăreții puteau s-o treacă fie dintr-o săritură, fie prin vad.
Concurenții se aliniară de trei ori; dar câte un cal ieșea mereu înainte și startul trebuia dat din nou. Colonelul Sestrin, cunoscător al regulilor startului, începu să se enerveze, când strigă în sfârșit a patra oara: „Marș!” și călăreții porniră.
Toți ochii, toate binoclurile se îndreptară spre grupul pestriț al călăreților, în timp ce aceștia se aliniau.
„Gata! Au plecat!” se auzi de pretutindeni după tăcerea așteptării.
Pietonii în grupuri sau izolați începură să treacă dintr-un loc într-altul, ca să vadă mai bine. La început, șirul călăreților se răspândi și se vedea cum se apropiau de gârlă – câte doi-trei sau unul după altul. Pentru spectatori, concurenții păreau să fi pornit toți în același timp; pentru călăreți însă diferențele de secundă dintre dânșii aveau o mare însemnătate.
Frou-Frou, emoționată și nervoasă din cale-afară, pierdu prima clipă și câțiva cai porniră înaintea ei: dar, chiar până a ajunge la gârlă, Vronski – deși strunea din răsputeri iapa care trăgea de frâu – depăși cu ușurință pe trei concurenți și în fața lui rămaseră numai Gladiator, murgul lui Mahotin, și, în frunte de tot, Diana cea frumoasă, ducându-l pe Kuzovlev mai mult mort decât viu.
În primele clipe, Vronski nu era stăpân nici pe sine însuși, nici pe cal, și nu putu struni mișcările iepei până la cel dintâi obstacol – gârla.
Gladiator și Diana alergau alături și aproape în aceeași clipă zdup, zdup! – săriră gârla de partea cealaltă. După ei, fără zgomot, trecu Frou-Frou ca în zbor. În timp ce era încă în aer, Vronski văzu, aproape sub picioarele iepei sale, pe Kuzovlev, care se zbătea cu Diana pe celălalt mal al gârlei. (După săritură, Kuzovlev lăsase frâu liber și calul se prăbușise împreună cu dânsul.) Vronski află aceste amănunte mai târziu. Acum, văzu numai că dedesubt, acolo unde trebuia să calce Frou-Frou, putea să fie capul sau piciorul Dianei. Dar Frou-Frou, încordându-și mușchii picioarelor și ai spinării, făcu o sforțare în timpul săriturii, întocmai ca o pisică în cădere, depăși calul și galopă mai departe.
„Draga de ea!” gândi Vronski.
După trecerea gârlei, Vronski puse cu desăvârșire stăpânire pe iapă și începu s-o potolească, vrând să treacă bariera cea mare în urma lui Mahotin și numai după aceea, pe distanța următoare, fără obstacole, lungă de peste patru sute de metri, să încerce depășirea adversarului.
Bariera cea mare se afla drept în fața tribunei țarului. Împăratul, întreaga curte, valurile de oameni – toți se uitau la Vronski și la Mahotin, care alerga cu o lungime de cal înainte, apropiindu-se de dracu (cum era numită bariera cea compactă). Vronski simțea privirile ațintite din toate părțile asupra lui, dar vedea numai urechile și gâtul iepei sale, pământul ce-i alerga în întâmpinare, apoi crupa și picioarele albe ale lui Gladiator, care băteau repede tactul, mereu la aceeași distanță înaintea lui. Gladiator se ridică fără să atingă scândurile, își mișcă coada scurtă și se mistui din ochii lui Vronski.
— Bravo!
— Se auzi un glas.
În aceeași clipă se iviră scândurile barierei în fața ochilor lui Vronski. Fără cea mai mică sforțare, iapa sări peste barieră și scândurile îi pieriră din vedere. Numai un trosnet se auzi în urmă. Întărâtată de Gladiator, care alerga înaintea ei, iapa sărise prea devreme în fața barierei și o lovise cu copita de dinapoi. Dar mersul iepei nu se schimbă. Vronski, pe care-l stropise în obraz o împroșcătură de noroi, își dădu seama că se află iarăși la aceeași distanță de Gladiator. Din nou văzu în fața lui crupa calului, coada scurtă și aceleași picioare albe, care se mișcau repede, fără să se îndepărteze.
Tocmai când Vronski se gândea că ar trebui să-l depășească pe Mahotin, Frou-Frou îi înțelese parcă gândul și, fără nici un îndemn, își spori iuțeala și începu să se apropie de Mahotin din partea cea mai potrivită pentru acest scop, adică dinspre coardă. Dar Mahotin nu se îndepărtă de coardă. Vronski se gândea că l-ar putea întrece și din afară, când Frou-Frou schimbă pasul și începu să-l depășească pe Mahotin exact cum gândise el. Spata ei, care se înnegrise de nădușeală, ajunse în dreptul crupei lui Gladiator. Călăreții alergară câteva clipe alături. Înainte însă de a ajunge la obstacolul de care se apropiau, ca să nu facă un cerc mare, Vronski începu să muștruluiască iapa cu frâul și, repede, chiar pe povârniș, îl depăși pe Mahotin. Îi văzu în fugă fața împroșcată cu noroi. I se păru chiar că Mahotin zâmbise. Vronski îl întrecu, dar îl simțea la spate. Auzea neîncetat înapoia lui galopul cadențat și răsuflarea sacadată, dar neobosită, a lui Gladiator.
Vronski trecu ușor următoarele două obstacole: șanțul și bariera. Începu să audă însă mai aproape sforăitul și galopul lui Gladiator. Își îndemnă iapa, și-și dădu seama cu bucurie că Frou-Frou își iuțise cu ușurință mersul. După tropotul copitelor lui Gladiator, înțelese că era iarăși la depărtarea de mai înainte.
Vronski se afla în fruntea cursei, tocmai ceea ce voise – și-l sfătuise și Cord. Acum era sigur de izbândă. Emoția, bucuria și duioșia față de Frou-Frou îi sporiră. Ar fi vrut să se uite înapoi, dar nu îndrăznea, ci căuta să se liniștească și să nu-și mai îndemne iapa, ca să-i păstreze o rezervă de energie egală cu aceea pe care, după cum simțea, o mai avea Gladiator. Rămăsese numai un obstacol, cel mai greu. Dacă-l va trece înaintea celorlalți, el va sosi cel dintâi. Vronski se apropia de bancheta irlandeză. Văzu de departe bancheta, o dată cu Frou-Frou. Amândoi – om și cal – avură o clipă de îndoială. Observă nehotărârea în urechile iepei și ridică cravașa. Simți însă că îndoiala îi fusese neîntemeiată, deoarece calul știa ce trebuia să facă. Își iuți pasul și se ridică în cadență, exact cum își închipuise Vronski, se desprinse de pământ și se lăsă în voia inerției, care o duse departe peste șanț, și în același tact, fără nici o sforțare, în același pas, Frou-Frou își urmă cursa.
— Bravo, Vronski! Auzi glasuri dintr-un grup de spectatori.
Știa că erau cei din același regiment cu dânsul, și prieteni, care stăteau lângă obstacol. Nu putu să nu recunoască vocea lui Iașvin. Dar de văzut, nu-l văzu.
„Oh, scumpa mea!” se gândi Vronski la Frou-Frou, ascultând cele ce se petreceau în urmă. „A sărit!” își zise el, auzind din spate tropotul lui Gladiator. Rămăsese ultimul șanț cu apă, de un metru și jumătate. Vronski nici nu se uită la dânsul. Dar vrând să ajungă întâiul cu mult înaintea celorlalți, începu să-și muștruluiască iapa din frâu, cu mișcări circulare, așa că Frou-Frou își ridica și-și pleca botul în tactul salturilor. Vronski simți ca iapa își cheltuia ultima rezervă. Era leoarcă de apă nu numai pe gât, ci și pe spate. Broboane de sudoare îi ieșiră pe greabăn, pe cap și pe urechile ascuțite. Frou-Frou răsufla vijelios și scurt. Totuși, Vronski știa că această rezervă îi era prea de ajuns pentru cei patru sute de metri care-i mai rămăseseră. Numai prin faptul că se simțea mai aproape de pământ și după elasticitatea mișcărilor, Vronski își dădu seama cât de mult își iuțise iapa mersul. Trecu șanțul aproape fără să bage de seamă. Frou-Frou zburase peste el ca o pasăre; dar, în aceeași clipă, Vronski simți, îngrozit, că întârziase față de mișcarea iepei și fără să știe cum, făcu un gest greșit, de neiertat, lăsându-se prea devreme în șa. Poziția lui se schimbă dintr-o data. Înțelese că se întâmplase ceva îngrozitor. Nu-și putea da încă bine seama ce anume se petrecuse, când fulgerară, chiar pe lângă dânsul, picioarele albe ale armăsarului murg, și Mahotin trecu în goană prin fața lui. Vronski atinse cu un picior pământul, iar iapa se lăsă peste el; de-abia izbuti să și-l elibereze, când Frou-Frou se prăvăli pe o coasta, sforăind greu. Făcând sforțări zadarnice, cu gâtul ei subțire și nădușit, ca să se ridice, iapa începu să se zbată pe pământ, la picioarele lui, ca o pasăre rănită. O mișcare stângace a călărețului îi rupsese spinarea. Dar Vronski înțelese asta mult mai târziu. Acum nu vedea decât că Mahotin se depărta mereu; iar el stătea singur, clătinându-se, pe pământul încremenit, plin de noroi. În fața lui, răsuflând greu și cu capul întors spre dânsul, Frou-Frou îl privea cu ochii ei minunați. Încă neînțelegând ceea ce se întâmplase, Vronski trase calul de frâu. Iapa începu să se zbată din nou ca un pește, făcând să scârțâie aripile șeii. Își eliberă picioarele de dinainte, dar – nefiind în stare să-și ridice crupa – se zbătu și se răsturnă iarăși pe o coastă. Cu fața crispată de furie, palid, cu falca de jos tremurând, Vronski o lovi cu călcâiul în pântece și începu s-o tragă din nou de frâu. Dar Frou-Frou nu se mai mișcă, ci – vârându-și botul în pământ – se uita numai la stăpân cu privirea ei grăitoare.
— A-a-a! Gemu Vronski, luându-se de cap. Ah! Ce-am făcut? Răcni el deodată. Am pierdut și cursa! Și vina e numai a mea, o vină rușinoasă, de neiertat! Și iapa asta dragă, nenorocită, pe care am ucis-o! Ah, ce-am făcut!
Multă lume, un doctor, un subchirurg și ofițeri din regimentul său alergară spre dânsul. Spre nenorocul lui, Vronski se simțea teafăr. Iapa își frânsese spinarea. Hotărâră s-o împuște. Vronski nici nu putea răspunde la întrebări, nici nu putea vorbi cu nimeni. Se întoarse și, fără să-și ridice șapca de jos, o luă razna de pe hipodrom, neștiind încotro merge. Se simțea nenorocit. Întâia oară în viața lui i se întâmpla o nenorocire – o nenorocire cu atât mai greu de răbdat, cu cât numai el era de vină.
Iașvin îl ajunse din urmă cu șapca și-l însoți până acasă. Peste o jumătate de ceas, Vronski își reveni. Dar această cursă ramase multă vreme pentru el una din cele mai grele și mai chinuitoare amintiri din viața lui.
XXVI.
Relațiile dintre Alesei Alexandrovici și soția sa rămaseră în aparență aceleași ca și înainte, cu singura deosebire că el era și mai ocupat decât până atunci. Ca în toți anii, o dată cu sosirea primăverii, Karenin pleca în străinătate pentru o cură de ape minerale, ca să-și refacă sănătatea zdruncinată an de an de munca încordată din timpul iernii. Se întoarse ca de obicei în iulie și se apucă numaidecât, cu energie sporită, de munca lui obișnuită. Ca întotdeauna, soția sa plecase în vilegiatură, iar el rămăsese la Petersburg.
De la discuția lor, după serata prințesei Tverskaia, Alexei Alexandrovici nu mai pomenise niciodată Annei de gelozia și de bănuielile sale. Tonul lui obișnuit, ironic, era cât se poate de potrivit pentru actualele raporturi cu soția sa. Se purta numai puțin mai rece cu ea și nu părea să aibă împotrivă-i decât o ușoară nemulțumire din pricină că pentru întâia oară, în noaptea aceea, Anna se ferise de o discuție cu dânsul. În atitudinea lui față de dânsa era o nuanță de iritare, nimic mai mult. Spunea parcă, în gând, soției sale: „N-ai vrut o explicație! Cu atât mai rău pentru tine. Acum ai să mă rogi tu și eu am să refuz explicația. Cu atât mai rău pentru tine”, gândea el, întocmai ca un om care, încercând zadarnic să stingă un incendiu, s-ar supăra pe propriile-i sforțări deșarte și ar striga: „Na, așa-ți trebuie! Acum ai să arzi!”
El, omul inteligent și subtil în chestiunile de serviciu, nu-și dădea seama cât de nesăbuită îi era comportarea față de soția sa. Nu-și dădea seama, fiindcă se îngrozea să-și înțeleagă adevărata situație, își închisese în suflet, ca într-o cutie încuiată sub peceți, sentimentele sale de afecțiune pentru soție și băiat. El, părintele afectuos și grijuliu de mai-nainte, avea – de la sfârșitul iernii – o atitudine deosebit de rece față de băiat. Se purta cu dânsul tot atât de ironic ca și cu soția sa. „Ei, tinere!” îl întâmpina el acum.
Alexei Alexandrovici gândea și spunea că niciodată nu avusese atât de mult de lucru la slujbă ca în anul acela. Nu-și mărturisea că-și născocise singur treburi, că era un mijloc pentru dânsul de a nu deschide cutia unde se aflau închise sentimentele sale pentru soție și familie, ca și gândurile în legătură cu ele, care deveneau cu atât mai înspăimântătoare cu cât zăceau de mai mult timp acolo. Dacă cineva ar fi avut dreptul să-l întrebe ce crede despre purtarea soției sale, pașnicul și așezatul Alexei Alexandrovici n-ar fi răspuns nimic, dar s-ar fi supărat cumplit pe omul care i-ar fi pus această întrebare. Tocmai de aceea figura lui lua o expresie de mândrie și de asprime când îl întreba cineva de sănătatea soției. Alexei Alexandrovici nu vroia să se gândească la purtarea și la sentimentele soției sale și, într-adevăr, nu se gândea.
Locuința de vară a lui Karenin era la Peterhof. Contesa Lidia Ivanovna își petrecea de obicei verile tot acolo, în vecinătatea Annei, întâlnindu-se des cu ea. În anul acela însă, contesa Lidia Ivanovna renunțase să meargă la Peterhof, nu se dusese niciodată la Anna Arkadievna și-i făcuse o aluzie lui Alexei Alexandrovici la neajunsurile unei apropieri dintre Anna, pe de o parte, și Betsy și Vronski, pe de alta. Alexei Alexandrovici îi tăiase vorba cu asprime, spunând că soția sa este mai presus de orice bănuială și de atunci începuse s-o ocolească pe contesa Lidia Ivanovna. Nu vroia să vadă și nu vedea că, în societate, mulți se uitau chiorâș la soția sa. Nu vroia să înțeleagă și nu înțelegea de ce Anna stăruise în mod deosebit să se stabilească la Þarskoie, unde locuia Betsy și în apropierea căruia se afla cantonamentul regimentului lui Vronski. Nu-și îngăduia să se gândească la această situație și nu se gândea. Totuși, în adâncul sufletului, fără să și-o mărturisească, fără să aibă vreo dovadă, Alexei Alexandrovici știa sigur că era un soț înșelat și se simțea profund nenorocit.
În timpul celor opt ani de căsnicie fericită, uitându-se la alte femei necredincioase și la soții înșelați, Karenin își spusese de atâtea ori: „Cum poți accepta așa ceva? Cum să nu pui capăt unei asemenea situații monstruoase?” Acum însă, când nenorocirea căzuse și asupra-i, nu numai că nu se gândea cum să pună capăt situației, dar nici nu vroia să știe de ea… și nu vroia să știe, fiindcă situația era prea îngrozitoare, prea împotriva legilor firii.
De la întoarcerea din străinătate, el fusese de două ori la vila din Peterhof. O dată luase prânzul acolo și altă dată petrecuse o seară împreună cu câțiva oaspeți. Nu rămăsese însă niciodată peste noapte, cum obișnuia în alți ani.
În ziua alegerilor, Alexei Alexandrovici era foarte ocupat. Dar, împărțindu-și munca zilei încă de dimineață, el hotărî ca îndată după prânz să plece la soția sa, iar de la vilă, la curse, unde se ducea toată curtea și unde trebuia să fie și el. Vroia să treacă pe la soție, fiindcă hotărâse s-o viziteze o dată pe săptămână, de ochii lumii. În afară de aceasta, fiind 15 ale lunii, avea să-i dea soției bani de cheltuială, după obișnuita rânduială a casei lor.
Stăpânindu-și gândurile ca de obicei, după ce chibzui toate acestea, el nu-și îngădui să se gândească mai adânc la ceea ce o privea pe dânsa.
În dimineața aceea Alexei Alexandrovici avea foarte multă treabă. În ajun, contesa Lidia Ivanovna îi trimisese broșura unui vestit călător întors din China, care se afla la Petersburg. Broșura era însoțită de o scrisoare prin care contesa îl ruga să primească pe călător, om interesant și de folos din mai multe puncte de vedere. Alexei Alexandrovici n-avusese timp în ajun sa citească broșura până la sfârșit și o isprăvi în dimineața aceea. Pe urmă veniră solicitatori. Începură rapoartele, audiențele, numirile, concedierile, împărțirea gratificațiilor, pensiile, lefurile, corespondența – munca cea de toate zilele, cum o numea Alexei Alexandrovici, care-i lua atâta timp. După aceea veniră la rând chestiunile personale, vizita unui doctor și aceea a administratorului său. Acesta nu-i răpi multă vreme, îi predă doar banii de care avea nevoie și-i făcu un raport scurt asupra situației materiale, nu prea înfloritoare, deoarece în anul acela sporiseră cheltuielile din pricina deselor ieșiri în lume – ceea ce pricinuise un deficit. Cu doctorul însă, un medic vestit din Petersburg, prieten cu Alexei Alexandrovici, acesta pierdu multă vreme. Karenin nu-l aștepta în ziua aceea, se miră de vizita lui, dar și mai mult de faptul că-i puse întrebări cu cea mai mare atenție în legătură cu starea sănătății sale, îi ascultă plămânii, îi ciocăni pieptul și îi palpă ficatul. Karenin nu știa că prietena sa, Lidia Ivanovna, observând că sănătatea lui lasă de dorit în anul acela, îl rugase pe doctor să se ducă pentru a vedea bolnavul. „Fă asta pentru mine”, îi spusese contesa Lidia Ivanovna.
— O fac pentru Rusia, doamna contesă, răspunsese medicul.
— Ești un om neprețuit! Îi mulțumise contesa Lidia Ivanovna.
Medicul rămase foarte nemulțumit de starea sănătății lui Alexei Alexandrovici, al cărui ficat era simțitor mărit, iar el însuși slăbit fizicește din pricina subnutriției. Apele n-avuseseră nici un efect, îi prescrise cât mai multă mișcare, cât mai puține eforturi cerebrale și mai ales nici o supărare (tocmai ceea ce pentru Karenin era tot atât de imposibil ca și faptul de a nu respira). Doctorul plecă, lăsând lui Alexei Alexandrovici impresia neplăcută că ceva nu funcționa bine în trupul său, ceva care nu se putea îndrepta.
Plecând de la Alexei Alexandrovici, medicul se întâlni în capul scării cu Sliudin, șeful cancelariei lui Karenin, un bun cunoscut al său. Fuseseră colegi de universitate și, deși se vedeau rar, se stimau și erau buni prieteni. De aceea doctorul își arătă față de acesta părerea lui sinceră despre bolnav, mai deschis decât față de oricare altul.
— Ce bine-mi pare că ai venit să-l vezi! Zise Sliudin. Nu-i merge bine și parcă… Dar ce spui?
— Uite ce, răspunse doctorul, și făcu peste capul lui Sliudin semn vizitiului său să tragă trăsura la scară. Uite ce, urmă el, luând în mâinile-i albe un deget al mănușii de piele și întinzându-l. Încearcă să rupi o coardă, fără s-o întinzi, îți vine foarte greu. Dar întinde-o la maximum și apasă cu degetul pe ea: are să plesnească. Așa și el. E încordat la maximum din pricina conștiinciozității și stăruinței sale în muncă. Mai este și o presiune externă, și încă una grea, încheie medicul, ridicând semnificativ din sprâncene. Vii la alergări? Adăugă el, coborând spre trăsura trasă la scară. Da, da, bineînțeles, îți ia mult timp, răspunse doctorul, fără să audă ceea ce-i spusese Sliudin.
După medicul care-i răpi atâta timp, veni celebrul călător. Folosindu-se de broșura de-abia citită și de cunoștințele lui anterioare asupra acestui subiect, Alexei Alexandrovici îl uimi pe călător prin deplina cunoaștere a subiectului și prin lărgimea vederilor sale luminate.
O dată cu călătorul se anunțase și sosirea mareșalului nobilimii dintr-o gubernie oarecare, venit la Petersburg, și care avea neapărat nevoie să-i vorbească. După plecarea lui, Karenin mai avea să sfârșească treburile zilnice cu șeful cancelariei și să facă o vizită unei persoane sus-puse, într-o chestiune foarte serioasă și importantă. Alexei Alexandrovici nu se întoarse acasă decât către ora cinci, când obișnuia să prânzească și, după ce luă masa cu șeful cancelariei, îl pofti să meargă împreună la vilă și la alergări.
Fără să-și dea seama, Karenin căuta prilejul să fie și o a treia persoană de față la întâlnirile cu soția sa.
XXVII.
Anna era în odaia ei din catul de sus al casei și, în picioare, în fața oglinzii, își prindea cu ajutorul Annușkăi cea din urmă fundă la rochie, când auzi la scară un huruit de roți care scrâșneau pe pietriș.
„Să fie Betsy? E prea devreme”, se gândi ea și, uitându-se pe fereastră, văzu un cupeu din care ieșiră o pălărie neagră și atât de binecunoscutele urechi ale lui Alexei Alexandrovici. „Ce prost a picat! Nu cumva o să rămână peste noapte?” Anna se înfioră. Ceea ce ar fi putut să urmeze i se păru atât de groaznic, de înspăimântător, încât, fără să stea nici o clipă pe gânduri, ieși în întâmpinarea soțului cu o față veselă și strălucitoare. Simțindu-se stăpânită de duhul minciunii și al înșelăciunii, cu care se deprinsese, Anna se lăsă în voia lui și începu să vorbească, fără să știe bine ce spune.
— Ce drăguț e din partea dumitale! Îl întâmpină ea, dând mâna, soțului său și salutând cu un zâmbet pe Sliudin, omul casei. Sper că rămâi până mâine? A fost cel dintâi cuvânt pe care-l șopti duhul înșelăciunii. Atunci, să plecăm împreună. Păcat numai că i-am făgăduit lui Betsy să mă duc cu ea. Are să vină să mă ia.
Alexei Alexandrovici se încruntă, auzind numele lui Betsy.
— O, n-am să despart tocmai eu pe cei nedespărțiți, răspunse Karenin cu obișnuitul său ton glumeț. Am să merg cu Mihail Vasilievici. Și doctorii mi-au spus să umblu pe jos; astfel o să-mi închipui că sunt la băi.
— N-ai de ce să te grăbești, zise Anna. Nu vreți un ceai? Karenina sună. Servește ceaiul și spune lui Serioja că a sosit Alexei Alexandrovici. Ei, cum o mai duci cu sănătatea? Mihail Vasilievici, n-ați fost încă la noi. Veniți să vă uitați ce frumos e la mine pe terasă, îi îndemna Anna, vorbind când unuia, când celuilalt.
Anna vorbea foarte simplu și firesc, dar prea mult și prea repede; și își dădea seama de acest lucru cu atât mai mult, cu cât i se părea ca o studia privirea curioasă a lui Mihail Vasilievici.
Mihail Vasilievici ieși numaidecât pe terasă.
Anna se așeză lângă soțul ci.
— Nu prea arăți bine, zise ea.
— Da, răspunse Alexei Alexandrovici. Astăzi a fost doctorul pe la mine și mi-a răpit un ceas întreg. Simt că mi l-a trimis cineva dintre prieteni; se vede că sănătatea mea li-e foarte prețioasă…
— Și ce a spus?
Anna îl întrebă de sănătate și de treburi și-l sfătui să se odihnească și să se mute la ea.
Toate acestea le spunea cu veselie, repede și cu o licărire neobișnuită în ochi. Dar Alexei Alexandrovici nu mai dădea acum acestui ton nici o importanță, îi auzea numai cuvintele și nu le atribuia decât sensul direct pe care-l aveau. Îi răspundea și el simplu, deși glumeț. Discuția aceasta nu avea nimic deosebit. Dar niciodată după aceea Anna nu-și aminti această scenă scurtă fără un dureros și chinuitor sentiment de rușine.
Intră guvernanta, urmată de Serioja. Dacă și-ar fi permis să observe, Alexei Alexandrovici ar fi băgat de seamă uitătura sfioasă și nedumerită cu care Serioja își privi întâi tatăl, apoi mama. El însă nu vroia să vadă nimic și nici nu vedea.
— A, tânărul! A crescut. Într-adevăr, ca mâine e un adevărat bărbat. Buna ziua, tinere.
Karenin întinse mâna lui Serioja, care era foarte tulburat.
Băiatul, sfios și înainte față de tatăl său, se cam ferea de dânsul de când acesta îi spunea „tinere” și de când îl chinuia întrebarea dacă Vronski e prietenul ori dușmanul lor. Serioja se uita la maică-sa, căutând parcă apărare. Nu era în largul lui decât lângă ea. Între timp, Alexei Alexandrovici, vorbind cu guvernanta, ținea mâna pe umărul băiatului. Serioja se simțea îngrozitor de prost. Anna băgă de seamă că era cât pe-aci să-l podidească lacrimile.
În clipa când intră Serioja, Anna roși; observând că băiatul se simțea stingherit, se ridică repede, luă mâna lui Alexei Alexandrovici de pe umărul fiului său, îl sărută, îl duse pe terasă și se întoarse numaidecât.
— Ar fi timpul să plecăm, zise ea, uitându-se la ceas. De ce n-o fi venit Betsy?
— Da, răspunse Alexei Alexandrovici și, ridicându-se în picioare, își împreună mâinile și-și trosni încheieturile. Am venit să-ți aduc bani, deoarece nu poți hrăni privighetoarea cu povești, adăugă el. Cred că ai nevoie.
— Nu, n-am nevoie… ba da, răspunse Anna fără să-l privească și roșind până în albul ochilor. Și sper că te întorci aici după alergări.
— Da, da, răspunse Alexei Alexandrovici. Dar iat-o și pe contesa Tverskaia, frumusețea Peterhofului, urmă el, uitându-se pe fereastră la echipajul englezesc care se apropia, cu hamuri speciale și cu cutia trăsurii foarte mică, prinsă neobișnuit de sus. Ce eleganță! O minune! Atunci, să plecăm și noi.
Contesa Tverskaia nu coborî din trăsură. Numai feciorul ei, cu cizme înalte, pelerină și cu pălărie neagră, sări jos și se opri lângă scară.
— Plec, la revedere! Zise Anna și, sărutându-și fiul, se îndreptă spre Alexei Alexandrovici și-i întinse mâna.
— Foarte drăguț din partea ta că ai venit. Alexei Alexandrovici îi sărută mâna.
— Atunci, la revedere! Vii la ceai? Foarte bine! Adăugă Anna și ieși strălucitoare și veselă.
Dar de îndată ce încetă să-l mai vadă, ea simți pe mână locul pe care-l atinseseră buzele lui și se cutremură de dezgust.
XXVIII.
Când Alexei Alexandrovici sosi la alergări, Anna se afla alături de Betsy în tribuna în care se adunase înalta societate. Ea îl văzu de departe. Doi oameni, soțul și amantul, erau pentru ea cele două centre ale vieții, cărora le simțea apropierea fără ajutorul simțurilor. Își zări de departe soțul și-l urmări fără voie în valurile mulțimii prin care se mișca. Îl văzu apropiindu-se de tribună, ba răspunzând condescendent saluturilor lingușitoare, ba dând bună ziua egalilor săi, prietenos și distrat, ba așteptând stăruitor privirea puternicilor zilei și scoțându-și pălăria rotundă și mare care-i apăsa vârfurile urechilor. Anna cunoștea aceste apucături care o dezgustau. „Numai ambiție, numai dorința de a parveni – iată tot ce e în sufletul lui, se gândi ea. Considerațiile de ordin superior, dragostea de cultură, religia – toate astea nu sunt decât arme pentru a parveni.”
După privirile pe care Alexei Alexandrovici le arunca asupra tribunei doamnelor (deși se uita tocmai în partea Annei, el nu-și recunoștea soția în marea aceea de muselină, panglici, pene, umbrele și flori), ea înțelese că bărbatul său o căuta, dar dinadins se prefăcu că nu-l vede.
— Alexei Alexandrovici! Îl strigă contesa Betsy. Pesemne nu-ți găsești soția. E aici.
Karenin zâmbi rece, ca de obicei.
— Aici e atâta strălucire, că mi-a luat ochii, zise el și se urcă la tribună. Zâmbi soției cum trebuie să zâmbească un bărbat când își revede nevasta de care abia se despărțise. Salută pe contesă și pe alți cunoscuți, purtându-se cu fiecare cum se cuvenea, adică glumind cu doamnele și schimbând câteva cuvinte de politețe cu bărbații. Jos, lângă tribună, stătea un general adjutant, vestit prin inteligența și prin erudiția lui, stimat de Alexei Alexandrovici, care intră în vorbă cu dânsul.
Era o pauză între curse, de aceea nimeni nu împiedica discuția. Generalul adjutant condamna alergările, Karenin le apăra. Anna îi asculta glasul subțire, măsurat, fără să scape un cuvânt. Fiecare vorbă îi părea falsă și îi zgâria dureros urechea.
Când începu cursa de obstacole pe distanța de patru verste, Anna se aplecă înainte și, fără să-și mai ia ochii de la Vronski, îl văzu cum se apropie de cal și încalecă. Auzea în același timp glasul nesuferit al bărbatului său, care vorbea înainte. O chinuia spaima pentru Vronski, dar o tortura și mai cumplit sunetul subțire al vocii soțului, cu intonațiile cunoscute, și care parcă nu mai avea de gând să se oprească niciodată.
„Sunt o femeie rea, o femeie pierdută, se gândea Anna, dar nu-mi place să mint, nu suport minciuna, iar hrana lui e minciuna. Știe tot, vede tot. Ce simte oare când vorbește așa de liniștit? Dacă ar fi încercat sa mă omoare pe mine sau pe Vronski, l-aș fi respectat. Dar nu! El are nevoie numai de minciună și de bună-cuviință”, își zicea ca, fără să se gândească ce anume ar fi vrut de la soț și cum ar fi dorit să-l vadă. Nu înțelegea nici faptul că deosebita limbuție din ziua aceea a lui Alexei Alexandrovici, care o scotea pe ea din fire, era tocmai expresia unei îngrijorări și a unei neliniști lăuntrice. După cum un copil care s-a lovit sare și-și pune în mișcare mușchii pentru a-și potoli durerea, tot așa Alexei Alexandrovici avea nevoie de un exercițiu intelectual ca să-și alunge gândurile stârnite întrânsul de prezența Annei și a lui Vronski, al cărui nume îl auzea repetat mereu. Și după cum e firesc ca un copil să sară, tot așa de firesc era pentru Alexei Alexandrovici să vorbească. Karenin spunea:
— La o cursă de cavalerie, pericolul este o condiție indispensabilă. Dacă Anglia poate cita în istoria ei militară cele mai strălucite fapte de cavalerie, asta se datorește numai faptului că în decursul istoriei a dezvoltat vigoarea animalelor și a oamenilor. După părerea mea, sportul are o marc importanță; dar, ca de obicei, noi nu vedem decât latura superficiala.
— Nu e de loc superficial, zise contesa Tverskaia. Se spune că un ofițer și-a rupt două coaste.
Alexei Alexandrovici zâmbi cu surâsul său care nu spunea nimic, ci îi descoperea numai dinții.
— Să admitem, contesă, adăugă Karenin, că nu e ceva superficial, ci adânc, dar nu e vorba despre asta.
Și Karenin se întoarse din nou către general, cu care se întreținea în mod serios: Să nu uitați că aleargă militari, deci oameni care și-au ales singuri această carieră, și trebuie să recunoașteți că în orice profesie există și reversul medaliei; asta face de-a dreptul parte din îndatoririle unui militar. Sportul hidos al luptei cu pumnii sau al toreadorilor spanioli este un semn de barbarie, în timp ce sportul specializat, dimpotrivă, un semn de progres.
— Nu. N-am să mai vin altă dată, zise contesa Betsy. Trec prin emoții prea mari. Nu e așa, Anna?
— Îți dă emoții, însă nu poți să-ți iei ochii de la cursă, adăugă altă doamnă. Dacă aș fi fost romană, n-aș fi scăpat nici un spectacol de circ.
Anna nu spunea nimic și privea spre același punct, fără să-și ia binoclul de la ochi.
Tocmai atunci trecu prin tribună un general înalt, întrerupându-și vorba. Alexei Alexandrovici se ridică grăbit, dar demn, și se înclină adânc în fața militarului care trecea.
— Dumneavoastră nu alergați? Glumi generalul.
— Cursa mea e mai grea, răspunse respectuos Alexei Alexandrovici.
Cu toate ca răspunsul nu însemna nimic, militarul avu aerul de-a fi auzit cuvântul de duh al unui om inteligent și de a fi înțeles perfect la pointe de la sauce38.
— Sunt două tabere, urmă Alexei Alexandrovici: actorii și spectatorii. Înclinarea pentru astfel de spectacole arată cel mai bine nivelul scăzut al spectatorilor, sunt de acord, dar…
— Contesă, un pariu! Se auzi de jos glasul lui Stepan Arkadici adresându-se lui Betsy. Pe cine pontați?
— Anna și cu mine, pe prințul Kuzovlev, răspunse Betsy.
— Eu pe Vronski! Pe o pereche de mănuși.
— Mă prind.
— Ce frumos e! Nu-i așa?
Alexei Alexandrovici tăcu cât timp se vorbi lângă dânsul; apoi începu iarăși:
— Nu tăgăduiesc că jocurile bărbătești…
În clipa aceea se dădu startul. Toate discuțiile se întrerupseră. Alexei Alexandrovici tăcu și el. Toți se ridicară, cu privirile îndreptate spre gârlă. Pe Karenin nu-l interesau alergările, de aceea nici nu se uită la concurenți, ci distrat, începu să-și poarte ochii obosiți asupra spectatorilor. Privirea i se opri la Anna.
Aceasta avea fața palidă și severă. Nu vedea probabil nimic și pe nimeni, afară de un singur om. Mâna ei strângea convulsiv evantaiul. Parcă nici nu răsufla. Alexei Alexandrovici o privi și-și întoarse repede capul, uitându-se la fețele altora.
„Da, și doamna asta, și celelalte, toate sunt foarte emoționate. E firesc”, gândi el. Nu voia să se uite la Anna, dar privirea îi era atrasă fără voie spre dânsa. Îi privi din nou fața, silindu-se să nu citească pe ea ceea ce era atât de limpede întipărit, însă împotriva voinței sale descoperea cu groază ceea ce nu voia să afle.
Cea dintâi cădere a lui Kuzovlev, la gârlă, îi mișcă pe toți. Alexei Alexandrovici văzu clar pe fața palidă, dar triumfătoare a Annei că acela la care se uita ea nu căzuse. După ce Mahotin și Vronski săriră bariera cea mare, când ofițerul următor căzu în cap și se răni mortal, o rumoare de groază trecu prin tot publicul. Alexei Alexandrovici văzu că Anna nici măcar nu observase ce se întâmplase și că înțelegea cu greu ce se vorbea în juru-i. Se uita la ea din ce în ce mai des și mai stăruitor. Deși absorbită cu totul de imaginea lui Vronski în galop, Anna simți dintr-o parte privirea ochilor reci ai bărbatului său, ațintiți asupră-i.
Își întoarse o clipă capul, se uită întrebător la el și, posomorându-se ușor, începu să privească din nou.
„Ah, mi-e totuna!” părea să-i fi spus ea, și după aceea nu se mai uită la dânsul.
Alergările fură nenorocoase. Din șaptesprezece concurenți, mai bine de jumătate căzuseră sau se răniseră. Spre sfârșitul curselor, toată lumea era tulburată, cu atât mai mult, cu cât însuși țarul era nemulțumit.
XXIX.
Toți își arătau cu glas tare dezaprobarea și repetau o frază spusă de cineva: „Nu ne mai lipsește decât un circ cu lei”. Toată lumea era îngrozită. De aceea, când căzu Vronski, și Anna scoase o exclamație puternică, nimeni nu văzu în aceasta ceva extraordinar. Dar după aceea pe chipul ei se petrecu o schimbare care era de-a dreptul necuviincioasă. Pierdută cu totul, Anna începu să se zbată ca o pasăre în laț, ba voind să se ridice și să plece, ba spunând lui Betsy: „Hai să mergem! Hai!”
Betsy însă n-o auzea; vorbea, aplecată în jos, cu un general care se apropiase de ea.
Alexei Alexandrovici se îndreptă spre Anna și-i întinse politicos brațul.
— Să plecăm, dacă vrei, spuse el în franțuzește. Dar Anna încerca să audă ceea ce spunea generalul și nu-l vedea pe bărbatul său.
— Se spune că și ăsta și-a rupt un picior, povestea generalul. E prea mult!
Fară să răspundă soțului său, Anna ridică binoclul și-l îndreptă în direcția unde căzuse Vronski, dar locul era așa de departe și se îngrămădise atâta lume acolo, încât nu se putea desluși nimic. Lăsă binoclul și dădu să plece; în aceeași clipă, veni însă un ofițer în goana calului și raportă ceva țarului. Anna se aplecă înainte, ascultând.
— Stiva! Stiva! Își strigă ea fratele.
Dar Stepan Arkadici n-o auzi. Anna vru iarăși să plece.
— Îți mai ofer o dată brațul, dacă vrei să pleci, îi spuse Alexei Alexandrovici, atingându-i mâna.
Ea se retrase cu dezgust și răspunse fără să-l privească în față:
— Nu, nu! Lasă-mă. Mai rămân.
Văzu ca, de la locul unde căzuse Vronski, un ofițer venea în fugă, de-a curmezișul pistei, spre tribuna. Betsy îi făcu semn cu batista. Călărețul scăpase teafăr, dar calul își rupsese spinarea – aceasta era știrea adusă de ofițer. Auzind-o, Anna se așeză repede și-și acoperi fața cu evantaiul. Alexei Alexandrovici o văzu plângând. Anna nu-și putea stăpâni nu numai lacrimile, ci nici hohotele de plâns care-i ridicau pieptul. El se așeză între ea și lume, dându-i timp să-și vina în fire.
— Îți ofer brațul a treia oară, zise el după câtăva vreme.
Anna îl privea, dar nu știa ce să răspundă. Contesa Betsy îi sări în ajutor.
— Nu, Alexei Alexandrovici. Eu am adus-o pe Anna și i-am făgăduit s-o duc tot eu acasă – interveni ea.
— Iertați-mă, contesă, răspunse Karenin cu un zâmbet curtenitor, privind-o însă hotărât în ochi; văd însă că Anna nu e tocmai bine și doresc să plecăm împreună.
Speriată, Anna întoarse capul, se ridică supusă și-și puse mâna pe brațul soțului.
— Trimit pe cineva la el, aflu totul și-ți dau de știre, îi șopti Betsy.
La ieșirea din tribună, Karenin se întreținu, ca întotdeauna, cu cei întâlniți în cale, iar Anna trebui să răspundă ca de obicei și să vorbească, dar parcă era pe alta lume; mergea ca în somn, la brațul bărbatului său.
„E rănit, ori nu? O fi adevărat? Va veni, ori nu? Am să-l vad astăzi?” se gândea Anna.
Se așeză, tăcută, în cupeul lui Alexei Alexandrovici și ramase așa până când cupeul ieși din mulțimea trăsurilor.
În ciuda celor ce văzuse, Karenin nu-și îngăduia să se gândească la adevărata situație a soției sale. Văzuse numai manifestările exterioare. Văzuse că Anna se purtase necuviincios și credea că era dator să-i atragă atenția asupra acestei purtări. Îi venea însă foarte greu să nu-i spună mai mult. Deschise gura să-i arate ca se purtase necuviincios, dar spuse fără voie cu totul altceva.
— Și totuși suntem cu toții atrași spre asemenea spectacole crude, începu Alexei Alexandrovici. Observ…
— Poftim? Nu înțeleg, răspunse Anna cu dispreț.
Karenin se simți jignit și începu să spună numaidecât ceea ce voise.
— Trebuie să-ți atrag atenția asupra faptului că… începu el.
„Iată explicația”, se gândi Anna și se înfiora.
— Trebuie să-ți atrag atenția asupra faptului că te-ai purtat necuviincios, adăugă Alexei Alexandrovici în franțuzește.
— De ce m-am purtat necuviincios? Întrebă Anna cu glas tare, întorcând capul spre el și privindu-l drept în ochi. Nu mai avea însă aerul vesel de mai înainte, sub care-și ascundea sentimentele, ci o înfățișare hotărâtă, care nu masca destul spaima încercată.
— Nu uita că… urmă soțul arătându-i geamul deschis dinspre vizitiu.
Karenin se aplecă puțin și ridică geamul.
— Ce-ai găsit necuviincios? Repetă Anna.
— Deznădejdea aceea pe care nu ți-ai putut-o ascunde la căderea unuia dintre călăreți.
Așteptă ca ea să-l contrazică, dar Anna tăcea, privind înaintea ei.
— Te-am mai rugat să te porți în societate în așa fel, încât gurile rele să nu poată spune ceva pe socoteala dumitale. Era o vreme când vorbeam despre relațiile noastre sufletești; acum nu mai vorbesc despre ele, ci numai de relațiile de societate. Ai avut o purtare necuviincioasă și doresc ca aceasta să nu se mai repete.
Anna nu auzea nici jumătate din cuvintele lui. Îi era teama de dânsul și se gândea: o fi adevărat că Vronski nu pățise nimic? Oare despre dânsul s-a spus că-i teafăr, și calul și-a rupt spinarea? Când Karenin isprăvi, Anna zâmbi numai cu o prefăcută ironie și nu răspunse nimic, fiindcă nici nu auzise ceea ce-i spusese.
Alexei Alexandrovici începuse să vorbească cu autoritate: dar când își dădu bine seama de cele spuse, spaima prin care trecea Anna îl cuprinse și pe el. Îi văzu zâmbetul și-l copleși o rătăcire ciudată.
„Râde de bănuielile mele. Are să-mi spună și acum ceea ce mi-a spus și data trecută, ca aceste bănuieli sunt neîntemeiate și ridicole.”
Acum, când era amenințat să afle totul, Karenin nu dorea altceva decât ca Anna să-i răspundă ironic, așa cum făcuse odinioară, că bănuielile lui erau ridicole și neîntemeiate. Ceea ce știa era atât de groaznic, încât părea dispus să creadă orice. Dar expresia feței sale înspăimântate și întunecate nu mai făgăduia acum nici măcar o minciună.
— Poate că mă înșel, zise Karenin. În acest caz, te rog să mă ierți.
— Nu, nu te-ai înșelat de loc, răspunse Anna încet, aruncând o privire deznădăjduită asupra chipului său rece. Nu te-ai înșelat. Am fost disperată și nu pot să nu fiu. Te ascult pe dumneata și mă gândesc la el. Îl iubesc, sunt amanta lui, nu te pot suferi. Îmi inspiri numai teamă. Te urăsc… Fă cu mine ce vrei.
Și, trântindu-se într-un colț al cupeului, Anna începu să plângă în hohote, acoperindu-și fața cu mâinile. Alexei Alexandrovici nu se mișcă și nici nu-și schimbă căutătura dreaptă a ochilor; fața lui însă căpătă deodată solemna încremenire a morții. Expresia aceasta nu se schimbă tot timpul drumului până la vilă. Apropiindu-se de casă, Karenin își întoarse fața spre Anna, cu aceeași expresie.
— Așa! Cer însă respectarea condițiilor exterioare de bună-cuviință, până când – glasul îi tremura – până când voi lua măsuri pentru a-mi pune onoarea a adăpost și ți le voi comunica.
Karenin coborî cel dintâi și ajută Annei să se dea jos din trăsură. Îi strânse în tăcere mâna față de servitori, se urcă în cupeu și plecă la Petersburg.
În urma lui veni un fecior de la contesa Betsy și-i aduse un bilet: „Am trimis la Alexei să mă informez asupra sănătății sale. Îmi scrie că e teafăr, sănătos, dar deznădăjduit.” „Va să zică are să vină! Se gândi Anna. Ce bine am făcut că i-am spus totul!”
Se uită la ceas. Mai avea trei ore de așteptare. Amintirea – până în cele mai mici amănunte – a ultimei lor întâlniri îi învăpaie sângele.
„Doamne, ce lumină e! E groaznic, dar îmi place să-i privesc fața. Îmi place lumina asta fantastică… Soțul? Ah, da… Slavă Domnului că am isprăvit cu el!”
XXX.
Ca în toate localitățile unde se adună multă lume, și în mica stațiune de ape minerale, unde sosi familia Șcerbațki, se forma ca de obicei acel fel de cristalizare a societății care atribuie fiecărui membru un loc anumit și neschimbat. După cum o părticică de apă capătă la frig, în mod determinat și invariabil, cunoscuta formă a unui cristal de ninsoare, tot așa fiecare persoană nouă care sosea la băi își căpăta numaidecât locul potrivit.
Fürst Stscherbatzky samt Gemahlin und Tochter39, atât prin apartamentul pe care-l ocupau, cât și prin numele lor și prin cunoscuții regăsiți acolo, se situară numaidecât la locul ce li se cuvenea.
În anul acela se afla în stațiune o adevărată Fürstin40 germană, din care pricină cristalizarea societății se săvârși și mai precipitat. Prințesa Șcerbațki dorea să-și prezinte negreșit fata prințesei germane și îndeplini acest ritual chiar de a doua zi. Kitty făcu o reverență adâncă și grațioasa în rochia ei de vară foarte simplă, adică foarte elegantă, adusă de la Paris. Prințesa îi spuse: „Nădăjduiesc că bujorii se vor întoarce cât de curând pe obrăjorii aceștia drăguți”, și îndată familia Șcerbațki fu clasată ca făcând parte dintr-un anumit cerc, din care nu se mai putea ieși. Făcură cunoștință cu familia unei lady engleze, cu o contesă germană și cu fiul său, rănit în ultimul război, cu un savant suedez și cu monsieur Canut și sora sa. Dar societatea obișnuită a familiei Șcerbațki se alcătui în chip firesc dintr-o doamna din Moscova, Maria Evghenievna Rtișceva, cu fiica sa, pe care Kitty n-o simpatiza – fiindcă se îmbolnăvise de dragoste, ca și dânsa – și dintr-un colonel, tot din Moscova, pe care ea îl știa de mică numai în uniformă și cu epoleți, și care aici, în civil, cu ochii săi mici și cu cravată colorară era foarte ridicol și pe deasupra plictisitor, pentru că nu puteai scăpa ușor de dânsul. Când toate acestea se statorniciră cu rigurozitate, Kitty se simți cu prinsă de o mare plictiseală, mai ales că bătrânul prinț plecase la Karisbad, și ea rămăsese numai cu maică-sa. Cunoscuții lor n-o interesau. Simțea că nu-și vor aduce nimic nou. Singura ei distracție era să observe în taină persoanele pe care nu le cunoștea și să facă presupuneri în privința lor. Datorită unei trăsături deosebite a firii sale, ea presupunea totdeauna, mai ales la necunoscuți, cele mai frumoase calități. Și acum, întrebându-se cine e cutare și cutare, ce fel de raporturi există între ei și ce fel de oameni sunt, Kitty și-i închipuia cu caracterele cele mai nobile și mai frumoase și căuta confirmări pentru observațiile sale.
Una dintre persoanele care o interesau cel mai mult era o fată din Rusia, care sosise în localitate împreună cu o doamnă bolnavă, tot rusoaică, madame Stahl. Această doamnă făcea parte din înalta societate, dar era atât de greu bolnavă, încât nici nu putea merge și apărea în stațiune dusă într-un cărucior, și asta numai în rarele zile frumoase. Doamna Stahl, după părerea prințesei, nu făcuse cunoștință cu nici un rus, nu atât din pricina bolii sale, cât din mândrie. Fata o îngrijea pe madame Stahl, și afară de aceasta se împrietenise, după cum observase Kitty, cu cei grav bolnavi, destul de mulți acolo, și-i îngrijea și pe dânșii în chipul cel mai firesc. Kitty înțelese că fata aceasta nu era rudă cu doamna Stahl, însă nici o infirmieră plătită. Madame Stahl îi spunea Varenka, iar ceilalți „mademoiselle Varenka”. Pe lângă faptul că o interesau raporturile dintre această fată și madame Stahl, precum și raporturile ei cu celelalte persoane necunoscute, Kitty – după cum se întâmplă adesea – avea o deosebită simpatie pentru mademoiselle Varenka și simțea, din privirile pe care le schimbau între ele, că și ea îi place.
Mademoiselle Varenka, deși tânără, părea lipsită de tinerețe. Puteai să-i dai și nouăsprezece, și treizeci de ani. Dacă-i cercetai trăsăturile feței, cu toată paloarea bolnăvicioasă a obrajilor, era mai degrabă frumoasă decât urâtă. Ar fi fost chiar bine făcută, dacă n-ar fi avut trupul prea uscat și capul disproporționat față de statura sa mijlocie. Nu era atrăgătoare pentru bărbați. Aducea cu o floare frumoasă, încă plină de petale, dar ofilită, fără parfum. În afară de aceasta, nu putea să placă bărbaților și fiindcă-i lipsea tocmai ceea ce-i prisosea lui Kitty: focul stăpânit al vieții și conștiința frumuseții sale.
Varenka părea totdeauna absorbită de ceva atât de important, că în afara acelui lucru n-o mai putea interesa nimic. Kitty se simțea atrasă de fata asta tocmai prin contrastul dintre ea și Varenka. Simțea că va găsi la dânsa, în felul său de a trăi, pilda de viață pe care o căuta ea cu atâta chin: acel interes pentru viață, o viață demnă, în afara raporturilor mondene dintre o fată și bărbați – care lui Kitty îi apăreau dezgustătoare, întocmai ca la un târg de mărfuri care-și așteaptă cumpărătorii. Cu cât își observa mai mult prietena necunoscută, cu atât Kitty se convingea mai adânc că fata aceasta era tocmai ființa desăvârșită pe care și-o închipuise și dorea s-o cunoască.
Cele două fete se întâlneau de câteva ori pe zi. La fiecare întâlnire, ochii lui Kitty îi spuneau: „Cine ești? Nu-i așa că ești ființa aceea fermecătoare pe care mi-o închipui eu? Însă, pentru numele lui Dumnezeu, să nu crezi că vreau să-ți impun persoana mea, adăuga privirea ei. Eu te admir numai și te iubesc.” „Și eu te iubesc. Și dumneata ești drăguță, foarte drăguță. Te-aș iubi încă și mai mult dacă aș avea timp”, răspundea privirea necunoscutei. Într-adevăr, Kitty își dădea seama că fata era mereu ocupată: însoțea acasă de la cură pe copiii unei familii de ruși, sau aducea un pled pentru o bolnavă și o acoperea, sau căuta să distreze pe un pacient arțăgos, sau alegea și cumpăra cuiva prăjituri pentru cafeaua cu lapte.
Curând după sosirea familiei Șcerbațki, se mai iviră la cura de ape minerale de dimineață două persoane care atraseră asupra lor atenția nu tocmai binevoitoare a tuturor: un bărbat foarte înalt și adus de spate, cu mâini enorme, care purta un pardesiu vechi și scurt, pe măsura altuia, cu ochi negri, naivi și în același timp înspăimântători, și o femeie drăguță, dar cu fața cam ciupită de vărsat, îmbrăcată prost și fără gust. Descoperind că acești oameni erau ruși, Kitty începu să-și închipuie un roman înduioșător și impresionant în legătură cu viața lor.
Dar când prințesa află din Kurliste41 că era vorba de Levin Nikolai și de Maria Nikolaevna și îi povesti lui Kitty ce om rău era acest Levin, toate visurile lui Kitty în legătură cu aceste două persoane se risipiră; oamenii aceștia îi fură dintr-o dată antipatici, nu atât din pricina celor spuse de maică-sa, ci fiindcă el era fratele lui Konstantin. Acest Levin, cu ticul lui – dădea mereu din cap – trezea acum în Kitty un fel de dezgust.
I se părea că ochii lui mari, înspăimântători, care o urmăreau stăruitor, exprimau un sentiment de ură și de ironic. Și Kitty îl ocolea.
XXXI.
Era o zi urâtă. Ploaia nu conteni toată dimineața. Bolnavii, cu umbrele, se înghesuiră în galerii.
Kitty se plimba cu maică-sa și cu colonelul din Moscova, care – bine dispus – făcea paradă cu redingota de tăietură europeană, cumpărată de gata la Frankfurt. Mergeau pe o parte a galeriei, căutând să-l evite pe Levin, care se plimba pe partea cealaltă, îmbrăcată într-o rochie de culoare închisă, purtând o pălărie neagră cu marginile lăsate în jos, Varenka se plimba de-a lungul galeriei cu o franțuzoaică oarbă și, ori de câte ori se întâlnea cu Kitty, schimba cu ea câte o privire prietenească.
— Mamă, pot să intru în vorbă cu dânsa? Întrebă Kitty, care-și urmări prietena necunoscută și văzu că aceasta se apropie de izvor, unde s-ar fi putut întâlni.
— Bine, dacă ții atât de mult; dar mai întâi am să mă interesez cine e și am să intru eu în vorbă cu ea, răspunse maică-sa. Ce ai găsit atât de deosebit la dânsa? Trebuie să fie o damă de companie. Dacă vrei, am să fac cunoștință cu madame Stahl. Am cunoscut-o pe cumnata sa, adăugă prințesa, ridicând cu mândrie capul.
Kitty știa că prințesa se simțea jignită că madame Stahl se ferea parcă s-o cunoască personal. Kitty nu stărui.
— Ce simpatică e, zise Kitty, uitându-se la Varenka, în timp ce aceasta întindea franțuzoaicei paharul. Uite ce simpla și drăguță e!
— Tes engouements42 mă fac să râd, îi răspunse prințesa. Nu, mai bine să ne întoarcem, adăugă ca, observându-l pe Levin, care se apropia de ele împreună cu însoțitoarea lui și cu un doctor neamț. Supărat, Levin discuta ceva cu glas tare.
Se întorseseră ca să pornească înapoi, când auziră deodată nu o discuție în gura mare, ci adevărate răcnete. Levin, care se enervase, țipa. Medicul se aprinsese și el. Vizitatorii se adunară în jurul lor. Prințesa se depărta grăbită, cu Kitty; iar colonelul se amestecă în mulțime, ca să afle ce se întâmplase.
Peste câteva minute, colonelul le ajunse din urmă.
— Ce a fost acolo? Întrebă prințesa.
— E o rușine, spuse colonelul. Ferească Dumnezeu să te întâlnești cu ruși în străinătate! Domnul acela înalt s-a certat cu doctorul, i-a spus obrăznicii fiindcă nu l-ar fi îngrijit bine, și a ridicat chiar bastonul asupră-i. E o rușine!
— Ah, ce neplăcut lucru! Încuviință prințesa. Și cum s-a sfârșit cearta?
— Noroc că a intervenit aceea… cu pălăria ca o ciupercă. Mi se pare că e rusoaică, zise colonelul.
— Mademoiselle Varenka? Întrebă bucuroasă Kitty.
— Da, da. Ea a avut prezența de spirit înaintea tuturor, l-a luat pe domnul acela de braț și a plecat cu dânsul.
— Vezi, mamă, spuse prințesei Kitty. Și te întrebai de ce o admir!
De a doua zi, observându-și prietena necunoscută, Kitty băgă de seamă că mademoiselle Varenka se afla față de Levin și de însoțitoarea lui în aceleași raporturi ca și față de ceilalți protégés43 ai săi. Se apropia de ei, vorbea cu dânșii și slujea ca tălmaci femeii care nu știa nici o limbă străină.
Kitty începu și mai stăruitor s-o roage pe mama ei să-i dea voie a face cunoștință cu Varenka. Oricât de neplăcut era pentru prințesă primul pas față de doamna Stahl, care-și îngăduia o atitudine mândră, ea se informă asupra Varenkăi. Și, judecând după amănuntele aflate că nu putea ieși nici un rău din această cunoștință, însă nici cine știe ce bine, prințesa se apropie cea dintâi de Varenka și făcură cunoștință, își alese timpul când fiică-sa se dusese la izvor, iar Varenka se oprise în fața unui franzelar, și intră în vorbă cu ea.
— Dă-mi voie să mă prezint, îi spuse prințesa cu zâmbetul ei plin de demnitate. Fata mea e îndrăgostită de dumneata, adăugă ea. Dar poate nu mă cunoști. Eu sunt…
— Doamnă, și din partea mea e mai mult decât reciprocitate, răspunse repede Varenka.
— Ce faptă bună ai făcut ieri cu bietul nostru compatriot! Urmă prințesa.
Varenka roși.
— Nu-mi amintesc. Mi se pare că n-am făcut nimic, răspunse ea.
— Cum nu?! L-ai scutit pe acest Levin de neplăceri.
— Da, sa compagne44 m-a chemat și am încercat să-l calmez. E grav bolnav și era nemulțumit de medic. Sunt deprinsă să îngrijesc de bolnavi.
— Da, am auzit că locuiești la Menton, împreună că mătușa dumitale, mi se pare, madame Stahl. Am cunoscut pe o cumnată a ei.
— Nu. Nu mi-e mătușă. Îi spun maman, dar nu-i sunt rudă. Am fost crescută de ca, răspunse Varenka, roșind din nou.
Rosti aceste cuvinte cu atâta simplitate, iar expresia chipului său cinstit și sincer era atât de drăgălașă, încât prințesa înțelese de ce se îndrăgostise Kitty de fata aceasta.
— Cum a rămas până la urmă cu Levin? Întrebă prințesa.
— Pleacă, răspunse Varenka.
Între timp, înseninată de bucurie că prințesa intrase în vorbă cu prietena sa necunoscută, Kitty se întoarse de la izvor.
— Kitty, ți s-a împlinit marea dorință de a o cunoaște pe mademoiselle…
— Varenka, rosti fata, zâmbind. Așa-mi spune toată lumea.
Kitty se îmbujora de bucurie și strânse îndelung mâna noii sale prietene. Mâna aceasta nu răspunse însă la strângerea mâinii sale, ci rămase nemișcată; în schimb, fața domnișoarei Varenka se lumină de un zâmbet blând, bucuros, deși puțin cam trist, care-i descoperi dinții mari, dar frumoși.
— Și eu doresc de mult să vă cunosc, zise Varenka.
— Dar sunteți atât de ocupată…
— Ah, dimpotrivă, n-am nici o ocupație, răspunse Varenka.
Dar chiar în aceeași clipă ea trebui să-și părăsească noile cunoștințe, fiindcă două fetițe mititele ale unui bolnav rus veniseră fuga la dânsa.
— Varenka, te cheamă mama! Strigară ele. Și Varenka plecă în urma lor.
XXXII.
Amănuntele pe care le aflase prințesa despre trecutul Varenkăi și relațiile sale cu madame Stahl, precum și despre madame Stahl erau următoarele:
Doamna Stahl, despre care unii spuneau că-și chinuise soțul, iar alții, dimpotrivă, că el o chinuise prin purtarea lui imorală, fusese toată viața o femeie bolnăvicioasă și exaltată. Doamna Stahl tocmai se despărțise de soțul său, când născuse un copil care murise îndată după naștere. Atunci rudele, cunoscându-i sensibilitatea și temându-se ca această știre să n-o ucidă, îi schimbaseră copilul cu fiica unui bucătar de la curte, care se născuse în aceeași noapte și în aceeași casă din Petersburg. Era Varenka. Madame Stahl aflase mai târziu că Varenka nu era fiica sa, dar o crescuse mai departe, mai ales că la foarte scurt timp după aceea Varenka rămăsese orfană de amândoi părinții.
Madame Stahl locuia de peste zece ani în străinătate, în sud, fără să se mai fi întors cândva în țară și fără să fi părăsit patul vreodată. Unii spuneau că ea poza în femeia virtuoasă și plină de credință ca să poarte o aureolă în societate, în timp ce alții susțineau că era foarte sinceră și că era într-adevăr o ființă de o înaltă moralitate, care trăia numai pentru binele aproapelui. Nimeni nu știa ce religie avea: catolică, protestantă sau ortodoxă. Un singur lucru era neîndoios: întreținea relații de prietenie cu cei mai înalți prelați ai tuturor bisericilor și confesiunilor.
Varenka stătea tot timpul cu ea în străinătate, iar toți cei ce o cunoșteau pe madame Stahl o cunoșteau și o iubeau pe mademoiselle Varenka – cum îi zicea toată lumea.
După ce află aceste amănunte, prințesa nu văzu nici un rău în apropierea dintre fiică-sa și Varenka, mai ales că aceasta avea o educație aleasă și purtările cele mai frumoase: vorbea perfect limbile franceză și engleză; iar, lucru de seamă, transmisese prințesei regretul doamnei Stahl că, din pricina bolii, nu se putea întreține cu dânsa.
Cu cât o cunoștea mai bine pe Varenka, Kitty era mai încântată de ea și-i descoperea în fiecare zi noi calități.
Aflând că fata cântă frumos din gură, prințesa o invită scara la ele să cânte.
— Kitty știe să cânte la pian și, deși pianul e cam prost, ne-ar face mare plăcere să te ascultăm, zise prințesa cu un zâmbet forțat, de politețe – ceea ce o nemulțumi pe Kitty, care simțea că Varenka nu prea avea chef să cânte. Totuși Varenka veni în seara aceea și aduse un caiet de note. Prințesa mai invită pe Maria Evghenievna cu fiică-sa și pe colonel.
Varenka nu părea stingherită, deși erau de față persoane străine. Se duse numaidecât la pian. Nu știa să se acompanieze, dar descifra foarte bine notele. O acompanie Kitty, care cânta frumos la pian.
— Ai un talent extraordinar, exclamă prințesa după ce Varenka isprăvi prima bucată, pe care o cântase minunat.
Maria Evghenievna și fiică-sa îi mulțumiră și o lăudară.
— Uite, adăugă colonelul privind pe fereastră, câtă lume s-a adunat să asculte!
Într-adevăr, o mare mulțime de oameni se strânsese sub ferestre.
— Îmi pare foarte bine că asta vă face plăcere, răspunse simplu Varenka.
Kitty își privea prietena cu mândrie. Îi admira arta, glasul și fața, dar mai cu seamă atitudinea: Varenka, într-adevăr, nu se mândrea cu talentul ei și era nepăsătoare la laude. Părea numai să se întrebe: trebuie să mai cânte, ori ajunge?
„Dacă aș fi fost eu în locul ei, gândea Kitty, cum m-aș mai fi mândrit! Cum m-aș fi bucurat privind mulțimea asta de sub ferestre! Varenka însă rămâne indiferentă. O îndeamnă numai dorința de a nu refuza și de a face plăcere mamei. Ce o fi în sufletul ei? Ce-i dă puterea de a nesocoti totul… de a fi independentă și calmă? Tare aș vrea să știu ce o face să fie așa și să învăț și eu a fi ca ea!”, își spunea Kitty, privindu-i fața liniștită.
Prințesa o rugă pe Varenka să mai cânte, și aceasta mai cântă o bucată, tot atât de egal, de clar și de frumos, stând dreaptă lângă pian și bătând tactul cu mâna sa uscățivă, brună.
Bucata următoare din caiet era un cântec italienesc. Kitty cântă preludiul și întoarse capul spre Varenka.
— Să-l sărim, zise Varenka, roșind.
Kitty, tulburată, își opri ochii întrebători asupra Varenkăi.
— Atunci, să cântăm altceva, adăugă ea repede, întorcând foile, dându-și numaidecât seama că acest cântec era legat de-o amintire.
— Ba nu, răspunse Varenka și puse mâna pe note, zâmbind. Nu, hai să-l cântăm. Și Varenka îl cântă tot atât de calm, de rece și de frumos ca și pe celelalte; iar când isprăvi, toți îi mulțumiră și trecură la ceai. Kitty și Varenka ieșiră în grădinița de lângă casă.
— Nu-i așa că de cântecul acesta este legată o amintire? O întrebă Kitty. Nu-mi povesti nimic, adăugă ea repede. Spune-mi numai dacă e adevărat.
— De ce nu? Pot să-ți spun, începu Varenka simplu și, fără să aștepte răspunsul, adăugă: Da, este legată o amintire… și, cândva, a fost dureroasă. Am iubit pe cineva. Îi cântăm bucata asta.
Kitty o privi înduioșată, cu ochii săi mari, larg deschiși.
— L-am iubit. M-a iubit și el. Dar mama lui s-a împotrivit. S-a însurat cu alta. Stă acum destul de aproape de noi. Îl văd din când în când. Nu ți-ar fi trecut prin minte că am avut și eu romanul meu de dragoste? Zise Varenka, și pe fața ei frumoasă se ivi o flacără, care, după cum simțea Kitty, îi luminase odinioară întreaga ființă.
— De ce să nu-mi fi trecut prin minte? Dacă aș fi fost bărbat, n-aș fi putut iubi pe nimeni alta după ce te-aș fi cunoscut. Dar nu pricep ceva: cum de a putut, numai pentru a fi pe placul mamei sale, să te uite și să te facă nenorocită? N-a avut inimă.
— Ba da. E un om foarte bun și eu nu sunt nenorocită. Dimpotrivă, sunt foarte fericită. Așadar, nu mai cântăm astăzi? Urmă Varenka, dând să plece acasă.
— Ce bună ești, ce bună ești! Izbucni Kitty și, oprind-o, o sărută. Ah, dacă ți-aș putea semăna cât de puțin!
— De ce să semeni cu cineva? Ești bine așa cum ești, o mângâie Varenka, cu zâmbetul ei blând și obosit.
— Nu sunt bună de loc. Dar ia spune-mi… Așteaptă, să stăm puțin, spuse Kitty, trăgând-o din nou pe bancă lângă dânsa. Spune-mi: nu te simți jignită știind că cineva ți-a nesocotit dragostea? Că nu te-a vrut?
— Dar nu m-a nesocotit de loc. Cred că m-a iubit. Era însă un fiu supus…
— Da, dar dacă n-ar fi făcut-o din dorința mamei sale, ci de la el? Întrebă Kitty, simțind că-și trădase taina și că fața ei, îmbujorată de rușine, o și dăduse de gol.
— Atunci s-ar fi purtat urât și nu mi-ar mai fi părut rău după dânsul, răspunse Varenka, înțelegând probabil că nu mai era vorba de ca, ci de Kitty.
— Dar jignirea? Jignirea n-o poți uita, n-o poți uita, repetă ca, amintindu-și de privirea pe care o aruncase lui Vronski la ultimul bal, când se oprise muzica.
— Dar unde e jignirea? Doar dumneata nu te-ai purtat urât.
— E mai rău decât urât – e rușinos!
Varenka își clătină capul și-și puse mâna pe mâna lui Kitty.
— Adică de ce rușinos? Întrebă ea. Doar n-ai putut să-i spui unui om indiferent față de dumneata că-l iubești.
— Firește că nu. Nu i-am spus niciodată nici un cuvânt. Dar el a știut. Sunt priviri, și un fel de-a fi… Chiar de-aș trăi o sută de ani, tot n-aș uita.
— Ei și! Eu nu înțeleg. Întrebarea este dacă-l mai iubești acum ori nu, zise Varenka, spunând lucrurilor pe nume.
— Îl urăsc. Nu pot să-mi iert…
— Ce?
— Rușinea, jignirea.
— Ah, ce-ar fi dacă toată lumea ar fi atât de simțitoare ca dumneata?! Nu este fată care să nu fi trecut prin așa ceva. Și când te gândești că toate astea sunt lucruri atât de neînsemnate!
— Atunci, ce e însemnat? O întrebă Kitty, uitându-se mirată și curioasă la Varenka.
— Sunt multe lucruri însemnate, răspunse Varenka, zâmbind.
— Ce anume?
— Sunt multe lucruri mai însemnate, repetă Varenka neștiind ce să spună.
În clipa aceea se auzi de la fereastră glasul prințesei:
— Kitty, e răcoare! Ia-ți șalul sau intră în casă.
— Are dreptate. E și timpul! Încuviință Varenka, ridicându-se. Trebuie să mai trec și pe la madame Berthe. M-a rugat.
Kitty o ținea de mână. Privirea ei întreba rugător, cu o arzătoare curiozitate: „Dar ce anume? Care-i lucrul cel mai însemnat, care-ți dă atâta liniște? Dumneata știi. Spune-mi și mie!”
Varenka nu înțelegea întrebarea din ochii lui Kitty. Se gândea numai că în seara aceea trebuia să mai treacă pe la madame Berthe și să fie acasă, la ceaiul doamnei Stahl, înainte de douăsprezece noaptea! Intră în casă, își strânse notele și, după ce spuse noapte bună la toată lumea, vru să plece.
— Dă-mi voie să te însoțesc, zise colonelul.
— Cum să te duci singură acum, noaptea? Întări prințesa. S-o trimit măcar pe Parașa.
Kitty văzu că Varenka își stăpâni cu greu un zâmbet, auzind că era nevoie să fie însoțită.
— Nu. Eu umblu totdeauna singură și nu mi se întâmplă niciodată nimic, răspunse ea, luându-și pălăria.
După ce o sărută încă o dată pe Kitty, tot fără să-i spună ceea ce era mai însemnat în viață, Varenka, în pas vioi, cu notele subsuoară, se pierdu în semiîntunericul nopții de vară, ducând cu dânsa taina lucrului însemnat care-i dădea liniștea și demnitatea aceea de invidiat.
XXXIII.
Kitty făcu cunoștință și cu doamna Stahl. Această relație și prietenia cu Varenka avură asupra ei nu numai o puternică înrâurire, dar îi alinară și durerea. Găsi alinare, pentru că i se deschise o lume cu totul nouă, care nu avea nici o legătură cu trecutul său – o lume superioară și frumoasă, de la înălțimea căreia putea să-și privească liniștită trecutul. Descoperi că în afară de viața instinctivă, pe care o trăise până atunci, mai exista și o viață spirituală. Viața aceasta i se revela prin religie, dar printr-o religie care nu semăna întru nimic cu cea cunoscută de Kitty din copilărie, care se mărginea să meargă la liturghii și la vecernii în biserica de pe lângă Casa Văduvei, unde putea întâlni cunoscuți și învăța pe de rost, cu un preot, texte slavone. Era o religie înălțătoare, misterioasă, legată de gânduri și de sentimente sublime, în care credința nu era o datorie de împlinit, ci un act de iubire.
Kitty află toate acestea nu din cuvinte. Madame Stahl vorbea cu Kitty cum ai vorbi cu un copil drăguț pe care-l admiri în amintirea propriei tale tinereți. Doar o singură dată pomeni ea că numai iubirea și credința aduc mângâiere în toate necazurile omenești și că nu există dureri cât de mărunte care să nu atragă mila lui Iisus; apoi schimbă numaidecât vorba, în fiecare gest, în orice cuvânt, în fiecare privire „îngerească” a doamnei Stahl, cum spunea Kitty, și mai ales în toată povestea vieții sale – pe care o cunoștea prin Varenka – în toate… Kitty afla „ceea ce era însemnat” și ceea ce nu știuse până atunci.
Dar oricât de distins ar fi fost caracterul doamnei Stahl, oricât de înduioșătoare ar fi fost povestea ei, oricât de înălțătoare și de duioasă i-ar fi fost vorba, Kitty observă fără voie la dânsa unele trăsături care o nedumeriră. Observă că, atunci când o întrebase despre rudele sale, madame Stahl zâmbise cu dispreț – ceea ce nu se potrivea cu bunătatea creștină. Mai bagă de seamă că, întâlnind o dată la ea un preot catolic, madame Stahl își ascunsese stăruitor fața în umbra abajurului și avusese un anumit zâmbet. Oricât de neînsemnate ar fi fost aceste două observații, ele o stinghereau. O făcură să aibă unele îndoieli asupra caracterului doamnei Stahl. În schimb, Varenka – orfană, fără rude, fără prieteni, cu o amară dezamăgire, o ființă care nu dorea nimic și nu regreta nimic – era desăvârșirea însăși, la care Kitty abia dacă-și putea îngădui să viseze. În fața Varenkăi, Kitty înțelesese că, de îndată ce uiți de tine însuți și începi să iubești pe alții, ajungi să fii calmă, fericită și frumoasă. Așa voia să fie și ea.
Acum, dându-și bine seama care anume era lucrul cel mai însemnat, Kitty nu se mai mulțumi numai să-l admire, ci se dărui numaidecât, cu tot sufletul, vieții noi care se deschidea înainte-i. Din povestirile Varenkăi despre ceea ce făceau madame Stahl și alții din cercul ei, Kitty își alcătui planul viitoarei sale vieți. Întocmai ca nepoata doamnei Stahl, Aline, despre care Varenka îi povestise multe, Kitty se hotărî să caute și ca nenorociți, oriunde s-ar fi aflat, să-i ajute din toate puterile, să le împartă Evanghelii și să citească din ele bolnavilor, criminalilor, muribunzilor. O ispitea mai ales gândul de a citi ucigașilor Evanghelia, așa cum făcea Aline. Dar acestea erau visuri tainice, pe care nu le împărtășea nici mamei sale, nici Varenkăi.
De altfel, în așteptarea timpului când și-ar fi putut îndeplini pe o scară mare planurile, Kitty găsi prilejul și acolo, în stațiune, unde erau atâția bolnavi și nenorociți, să-și pună în aplicare noile reguli de viață, după pilda Varenkăi.
La început, prințesa băgă de seamă doar atât: că fiică-sa se afla sub puternica influență a engouement-ului, cum îi spunea ea, pentru doamna Stahl și mai ales pentru Varenka. Vedea că Kitty o imita pe Varenka nu numai în activitatea ei, ci fără voie chiar și în felul său de a merge, de a vorbi și de a clipi din ochi. Dar pe urmă prințesa înțelese că în afară de faptul că se afla sub farmecul acestora, Kitty trecea printr-o serioasă schimbare sufletească.
Prințesa vedea că fata ei citește o Evanghelie în limba franceză, pe care i-o dăruise doamna Stahl – ceea ce nu făcuse înainte; că-și ocolește cunoștințele mondene și se împrietenește cu bolnavii aflați sub protecția Varenkăi și îndeosebi cu familia săracă a pictorului suferind, Petrov. Kitty era mândră, pesemne, de faptul că îndeplinea în familia aceea îndatoriri de soră de caritate. Toate acestea erau fapte frumoase și prințesa n-ar fi avut nimic împotrivă – cu atât mai mult cu cât soția lui Petrov era o femeie foarte cumsecade; iar prințesa germană, care-i observase activitatea, o lăuda pe Kitty, numind-o „înger mângâietor”. Totul ar fi fost foarte frumos dacă n-ar fi ajuns la exagerări. Prințesa Șcerbațki, văzând că fiica sa începea să întreacă măsura, îi spuse de câteva ori:
— Il ne faut jamais rien outrer.45
Kitty însă nu-i răspundea nimic, se gândea numai că, în ceea ce privește caritatea creștină, nu poate fi vorba de exagerări. Cum puteai fi învinovățit de exagerare, când urmai învățătura care-ți poruncește să întinzi și celălalt obraz dacă cineva îți dă o palmă, sau să dăruiești și cămașa aceluia care te dezbracă de haină? Dar prințesei nu-i plăcea această râvnă exagerata și mai cu seamă nu-i plăcea faptul că fiică-sa – după cum își dădea prea bine seama – nu vroia să-și deschidă cu totul inima față de dânsa. Într-adevăr, Kitty îi ascundea noile păreri și sentimente. Le ascundea nu fiindcă n-ar fi respectat-o sau n-ar fi iubit-o, ci tocmai fiindcă era mama ei. Le-ar fi împărtășit oricui mai degrabă decât mamei sale.
— Ce-o fi pățit Anna Pavlovna, că n-a mai fost de atâta vreme pe la noi? Vorbi o dată prințesa despre doamna Petrova. Am poftit-o. Parc-ar fi supărată.
— Nu, n-am observat, maman, izbucni Kitty, roșind.
— N-ai fost de mult pe la dânșii?
— Mâine avem de gând să facem împreună o plimbare în munți, răspunse Kitty.
— Bine, duceți-vă, zise prințesa, cercetând cu privirea chipul tulburat al fiicei sale și încercând să ghicească pricina acestei tulburări.
În aceeași zi, la masă, Varenka anunță că Anna Pavlovna se răzgândise: nu mai vroia să se ducă a doua zi în munți. Prințesa o văzu pe Kitty roșind din nou.
— Kitty, n-ai avut cumva vreo neplăcere cu familia Petrov? Întrebă ea când rămaseră singure. De ce nu mai trimite copiii aici și de ce nu mai vine pe la noi?
Kitty răspunse că nu se petrecuse nimic între dânșii și că nu înțelege de loc de ce Anna Pavlovna părea nemulțumită de ea. Kitty spusese adevărul. Nu știa anume de ce Anna Pavlovna își schimbase purtarea față de dânsa, dar bănuia. Și ceea ce bănuia era un lucru pe care nu-l putea destăinui nici mamei, nici sie înseși. Era unul din lucrurile pe care, deși le ghicești, nu ți le poți mărturisi nici măcar ție însuți… atât de penibil și de rușinos ar fi dacă te-ai înșela.
Își depăna mereu în amintire relațiile cu această familie. Își amintea de naiva bucurie, zugrăvită pe fața rotundă și blânda a Annei Pavlovna când se întâlneau. Își aducea aminte de convorbirile lor secrete despre bolnav, de conspirațiile făcute ca să-l sustragă de la lucru – ceea ce-i era oprit – și să-l ducă la plimbare, precum și de afecțiunea băiatului celui mic, care nu-i spunea decât „Kitty a mea” și nu vroia să se ducă la culcare fără ea. Cât de frumoase erau toate acestea! Își aminti apoi trupul din cale-afară de slab al lui Petrov, cu gâtul lung, într-o redingotă cafenie, păru-i rar și cârlionțat… ochii săi albaștri, întrebători, care la început o înspăimântau, și sforțările lui bolnăvicioase ca să pară vioi și voios față de dânsa. Își aducea aminte de sforțările sale de la început ca să-și învingă dezgustul pe care i-l stârnea el, ca de altfel toți tuberculoșii, precum și de truda sa de a născoci ce să-i spună, își aduse aminte de privirea aceea timidă și duioasă pe care i-o arunca Petrov… de sentimentul ciudat de milă îmbinată cu stânjeneală pe care-l încercase la început, înlocuit după aceea cu mulțumirea pe care i-o dădea conștiința binefacerii sale. Cât de frumoase erau toate acestea! Dar totul se petrecuse la început. Acum câteva zile însă, totul se stricase dintr-o dată. Anna Pavlovna o întâmpină pe Kitty cu o amabilitate prefăcută și nu încetă să-i observe, pe ea și pe bărbatul său.
Oare răceala Annei Pavlovna să fi fost pricinuita de bucuria aceea înduioșătoare a lui Petrov când se apropia Kitty de dânsul?
„Da, își aduse aminte Kitty. Anna Pavlovna avea ceva nefiresc, cu totul străin de bunătatea sa obișnuită când îi spusese cu ciudă acum trei zile: „Uite, tot timpul te-a așteptat. N-a vrut să bea cafeaua fără dumneata, deși e extrem de slăbit.„„ „Poate că nu i-a plăcut nici când i-am dat pledul. Gestul a fost așa de simplu! Dar el l-a primit cu atâta stângăcie, mi-a mulțumit așa de mult, încât și eu m-am simțit stânjenită. Pe urmă, portretul acela al meu, atât de bine făcut! Dar mai cu seamă privirea lui, încurcată parcă și duioasă! Da, așa e! repetă Kitty cu groază. Nu. Asta e peste putință și nici nu se cade. Îți inspiră atâta milă!” se gândi ea după aceea.
Îndoiala aceasta otrăvea farmecul noii sale vieți.


XXXIV.
Prințul Șcerbațki plecase de la Karisbad la Baden și la Kissingen, la niște cunoscuți ai săi, ruși – ca să se pătrundă de spiritul rusesc, cum spunea el – și se întoarse la familia lui abia spre sfârșitul curei de ape.
Părerile prințului și ale prințesei despre viața din străinătate erau diametral opuse. Prințesa găsea totul minunat și, în ciuda situației sale înalte în societatea rusească, încerca să pară peste graniță o doamnă europeană – ceea ce n-o prindea, fiind una dintre cele mai neaoșe boieroaice ruse. De aceea era nevoită să-și ia o ținută nefirească – lucru ce o stingherea oarecum. Prințul, dimpotrivă, găsea totul prost în străinătate, se simțea apăsat de viața europeană, se ținea de obiceiurile sale rusești și căuta într-adins să pară, peste hotare, mai puțin european decât era în realitate.
Prințul se întoarse slăbit, pielea îi atârnă pe obraji, dar într-o minunată stare sufletească. Buna lui dispoziție crescu și mai mult când o văzu pe Kitty întremată cu totul. Știrile date de prințesă despre prietenia lui Kitty cu doamna Stahl și cu Varenka și despre schimbarea morală petrecută într-însa îl tulburară pe prinț și-i stârniră sentimentul obișnuit de gelozie față de tot ce o pasiona pe fiică-sa, în afară de el, și teama ca fata să nu scape cumva de sub înrâurirea lui, intrând în domenii inaccesibile sieși. Dar știrile acestea neplăcute se înecară în noianul de voie bună și de veselie care-i umplea totdeauna sufletul, mai înviorat încă după apele de la Karisbad.
A doua zi după sosire, prințul, în pardesiu lung, cu chipul lui tipic rusesc brăzdat de zbârcituri și cu obrajii bugezi proptiți într-un guler scrobit, în cea mai bună dispoziție sufletească, porni cu fiică-sa la izvor.
Era o dimineață minunată. Casele curate și vesele, cu grădinițe, înfățișarea slujnicelor nemțoaice, cu obrajii și cu mâinile roșii, umplute parcă cu bere, care lucrau cu voioșie, precum și soarele orbitor – totul îi bucura inima; dar cu cât se apropiau de izvor, cu atât întâlneau mai mulți bolnavi, și înfățișarea lor părea și mai de plâns în mijlocul vieții germane așa de bine organizate. Pe Kitty însă n-o mai izbea acest contrast.
Soarele sclipitor, vesela strălucire a verdeții, sunetele muzicii erau în ochii ei cadrul firesc al acestor fețe cunoscute și al schimbărilor în rău sau în bine pe care ea le urmărea.
Pentru prinț însă, lumina și strălucirea dimineții de iunie, sunetele muzicii care ciuta un vals vesel, la modă, și mai cu seamă înfățișarea slujnicuțelor voinice păreau o necuviință și o monstruozitate alături de aceste stafii adunate de prin toate colțurile Europei, târându-se cu fețele pline de tristețe.
În ciuda mândriei și a sentimentului de reîntinerire pe care-l avea mergând la braț cu fiica sa iubită, prințul nu se simțea la largul lui. Se rușina de sănătatea și de călcătura-i zdravănă… de mâinile și de picioarele sale mari, căptușite cu grăsime. Se simțea aproape ca un om dezbrăcat în văzul lumii.
— Prezintă-mă, prezintă-mă noilor tăi prieteni, spuse prințul fiicei sale, strângându-i brațul cu cotul. Mi-e drag nesuferitul tău Soden, fiindcă aici te-ai înzdrăvenit tu. Atâta numai: tare-i trist, tare-i trist la voi! Cine-i asta?
Kitty rostea numele persoanelor cunoscute și necunoscute care le ieșeau în cale. Întâlniră chiar la intrarea în parc pe madame Berthe, oarba, împreuna cu însoțitoarea ei. Prințul se bucură văzând expresia de duioșie a bătrânei franțuzoaice la auzul glasului lui Kitty. Cu un exces de amabilitate specific franțuzesc, doamna Berthe intră în vorbă cu dânsul. Îl felicită pentru fiica-i minunată și o ridică pe Kitty în slava cerului, numind-o comoară, perlă și înger mângâietor.
— Atunci, ea e îngerul numărul doi, glumi prințul. Kitty îi spune domnișoarei Varenka îngerul numărul unu.
— Oh, mademoiselle Varenka e în adevăr un înger, allez46! Adăugă madame Berthe.
În galerie se întâlniră cu Varenka. Venea repede spre ei cu o geantă roșie, elegantă.
— Uite, a venit tata! Îi spuse Kitty.
Simplu și firesc, ca tot ce făcea, Varenka schiță o mișcare intermediară între o plecăciune și o reverență; apoi intră numaidecât în vorbă cu prințul cum vorbea cu toată lumea: simplu și natural.
— Se înțelege că te cunosc, te cunosc foarte bine, spuse prințul cu un zâmbet, după care Kitty își dădu seama cu bucurie că Varenka îi plăcuse tatălui său. Dar încotro te grăbești așa?
— Maman e aici, spuse Varenka lui Kitty. N-a dormit toată noaptea, și doctorul i-a recomandat să iasă din casă. Îi duc lucrul.
— Va să zică, ăsta e îngerul numărul unu, zise prințul după ce plecă Varenka.
Kitty înțelese că prințul ar fi vrut s-o zeflemisească pe prietena ei, dar nu putea, fiindcă Varenka îi plăcuse.
— Așadar, îi vom vedea pe toți prietenii tăi, adăugă prințul, și pe madame Stahl, dacă va binevoi să mă recunoască.
— Cum? O cunoști, papa? Îl întrebă Kitty neliniștită, văzând în ochii prințului o sclipire de ironie când pomeni de madame Stahl.
— L-am cunoscut pe bărbatul său și puțin și pe dânsa, înainte de a se fi înscris la pietiste.
— Papa, ce înseamnă pietistă? Îl întrebă Kitty, speriată numai de faptul că ceea ce apreciase așa de mult la doamna Stahl avea o denumire.
— Nu știu nici eu prea bine. Știu numai că madame Stahl mulțumește lui Dumnezeu pentru orice, chiar pentru nenorociri. Îi mulțumește și fiindcă i-a murit bărbatul. E cam comic, căci au trăit rău împreună. Cine e această figură tristă? O întrebă prințul, văzând pe o bancă un bolnav scund, în pardesiu cafeniu, cu niște pantaloni albi care făceau cute stranii pe oasele descărnate ale picioarelor.
Domnul acesta își ridică pălăria de pai de pe părul său rar și cârlionțat, descoperind o frunte înaltă și foarte roșie din pricina pălăriei.
— E pictorul Petrov, răspunse Kitty roșind; iar aceea e soția sa, urmă ea, arătând spre Anna Pavlovna care, tocmai în clipa când se apropiaseră de dânșii, porni parcă într-adins după un copil care se îndepărtase pe alee.
— În ce stare de plâns e! Dar ce figură simpatică! Zise prințul. De ce nu te-ai dus la ei? Parcă a vrut să-ți spună ceva.
— Atunci să mergem, răspunse Kitty, întorcându-se cu hotărâre. Cum o mai duceți cu sănătatea? Îl întrebă pe Petrov.
Pictorul se ridică în picioare, sprijinindu-se în baston, și se uită sfios la prinț.
— Asta e fiica mea, începu prințul. Dați-mi voie să mă prezint.
Pictorul se înclină și zâmbi, descoperind niște dinți albi, straniu de strălucitori.
— V-am așteptat ieri, prințesă, îi spuse Petrov lui Kitty.
Se clătină rostind aceste cuvinte și repetă mișcarea, ca să-i facă să creadă că ar fi făcut-o înadins.
— Am vrut să vin, dar Varenka mi-a spus că Anna Pavlovna a anunțat-o că nu mai mergeți.
— Cum să nu mai mergem? Exclamă Petrov roșu la față; și, după ce izbucni într-un acces de tuse, își căută soția cu privirea. Aneta! Aneta! Strigă el cu voce tare. Și pe gâtul lui subțire și alb i se încordară vinele groase ca frânghia.
Anna Pavlovna se apropie.
— Cum de-ai anunțat-o pe prințesă că nu mai mergem? O întrebă Petrov nervos, cu glasul pierit.
— Bună ziua, prințesă, spuse Anna Pavlovna cu un surâs prefăcut, care nu mai semăna de loc cu acela cu care-o primea mai înainte. Mi-a părut foarte bine de cunoștință, îi spuse ea prințului. De mult sunteți așteptat.
— Cum de-ai anunțat-o pe prințesă că nu mai mergem? Spuse încă o dată pictorul, foarte iritat, cu glas răgușit, cu atât mai enervat, cu cât glasul nu-l asculta și nu putea da cuvintelor expresia dorită.
— Ah, Doamne! Am crezut că nu mai mergem, îi răspunse cu ciudă soția.
— Cum asta, dacă… Petrov izbucni în tuse și dădu din mână în semn de lehamite.
Prințul îl salută și plecă mai departe cu fiica sa.
— Ah! Oftă prințul din fundul inimii. Vai de ei, nenorociții!
— Da, tată, zise Kitty. Trebuie să știi că au trei copii, nu țin servitoare și nu dispun aproape de loc de mijloace de trai. Primește ceva de la Academie, începu să-i povestească ea cu însuflețire, silindu-se să-și stăpânească tulburarea trezită de strania schimbare de atitudine a Annei Pavlovna față de dânsa. Uite-o și pe madame Stahl! Exclamă Kitty, arătând un cărucior în care se vedea cineva culcat sub o umbrelă, între perne, înfășurat în ceva gri și albastru.
Era doamna Stahl. În spatele ei stătea un servitor neamț, zdravăn, posomorât, care-o plimba. Alături de ea se afla un conte suedez, blond, pe care Kitty îl cunoștea numai după nume. Câțiva bolnavi își încetiniseră pasul în preajma căruciorului și se uitau la doamna Stahl ca la ceva extraordinar.
Prințul se îndreptă spre dânsa, și Kitty observă numaidecât în ochii lui sclipirea aceea de ironic care o tulburase. Tatăl se apropie de madame Stahl și începu să vorbească foarte curtenitor și amabil într-o franțuzească perfectă, cum puțini o mai vorbesc astăzi.
— Nu știu dacă vă mai amintiți de mine. Dar mă simt dator să vă reamintesc că ne-am cunoscut, ca să vă mulțumesc pentru bunătatea arătată față de fiica mea, zise prințul scoțându-și pălăria și rămânând cu ca în mână.
— Prințul Alexandr Șcerbațki, rosti madame Stahl. Ridicând asupră-i ochii săi îngerești, în care Kitty citi o nuanță de nemulțumire. Îmi pare foarte bine. De-ați ști cât de mult am îndrăgit-o pe fiica dumneavoastră!
— Sănătatea domniei-voastre tot nu e satisfăcătoare?
— M-am deprins cu starea mea, răspunse madame Stahl și-l prezentă pe prinț contelui suedez.
— Nu v-ați schimbat aproape deloc, spuse prințul doamnei Stahl, deși sunt zece sau unsprezece ani de când n-am avut onoarea să vă văd.
— Da, Dumnezeu dă crucea și dă și puterea s-o duci. De multe ori mă întreb de ce se mai prelungește o asemenea viață. În partea cealaltă! Spuse doamna Stahl, nemulțumită, Varenkăi, care-i înfășura picioarele cu pledul și nu izbutea s-o mulțumească.
— Pentru binele pe care-l face, fără îndoială, spuse prințul. Îi râdeau ochii.
— Asta nu se cade să judecăm noi, răspunse doamna Stahl, care prinsese nuanța acestei expresii de pe chipul prințului. Va să zică îmi trimiți cartea, dragă conte? Îți mulțumesc foarte mult, spuse doamna Stahl, întorcându-se către tânărul suedez.
— A! Exclamă prințul, văzându-l în apropierea lor pe colonelul moscovit. Apoi, după ce se înclină în fața doamnei Stahl, plecă împreună cu fiica sa să-l întâlnească pe colonelul moscovit.
— Asta e aristocrația noastră! Zise ironic colonelul moscovit, care avea pică pe doamna Stahl fiindcă nu făcuse cunoștință cu dânsul.
— Neschimbată, răspunse prințul.
— Ai cunoscut-o, prințule, încă înainte de boală, adică înainte de a cădea la pat?
— Da. A căzut la pat după ce am cunoscut-o, zise prințul.
— Se spune că zace de vreo zece ani…
— Nu se scoală din pat fiindcă are picioarele prea scurte. E foarte rău conformată…
— Nu se poate, tată! Izbucni Kitty.
— Așa spun gurile rele, draga mea. Vai de biata Varenka! Adăugă prințul. Ah, cucoanele astea bolnave!
— Nu, tată! Spuse Kitty cu aprindere. Varenka o adoră. Și apoi, madame Stahl face atâta bine! Întreabă pe cine vrei. Toată lumea le cunoaște pe ea și pe Aline Stahl.
— Poate, făcu prințul, strângându-i ușor brațul. Dar e mai frumos când faci binele să nu știe chiar toată lumea.
Kitty tăcu, dar nu fiindcă nu avea ce să-i răspundă, ci fiindcă nu vroia să-și dezvăluie gândurile ascunse nici față de tatăl său. Totuși – ciudat – deși era hotărâtă să nu se supună părerii tatălui și nici să-l lase a pătrunde în sanctuarul gândurilor sale, ea simți că icoana de sfințenie a doamnei Stahl, pe care o purta în suflet de o lună întreagă, pierise pentru totdeauna, ca acele forme ale închipuirii pe care le vezi uneori în faldurile unor haine aruncate la întâmplare și care pier de îndată ce-ți dai seama de felul cum s-au alcătuit. Nu mai păstră decât imaginea unei femei cu picioarele prea scurte, care zăcea fiindcă era rău conformată și o chinuia pe blânda Varenka dacă aceasta n-o învelea cu pledul așa cum vroia dânsa. Și nici o sforțare a imaginației sale nu mai putea să reconstituie pe madame Stahl cea de mai înainte.
XXXV.
Buna dispoziție a prințului îi molipsi pe toți ai casei, pe cunoscuți și chiar pe proprietarul neamț la care locuia familia Șcerbațki.
După ce se întoarse cu Kitty de la izvor, prințul, care poftise la cafea pe colonel, pe Maria Evghenievna și pe Varenka, porunci să se scoată masa și fotoliile în grădiniță, sub castan, și să se servească acolo gustarea. Proprietarul și servitorii se înviorară, însuflețiți de veselia prințului, mai ales că toți îi cunoșteau dărnicia. Peste jumătate de ceas, un doctor bolnav din Hamburg, care locuia la etaj, se uita cu jind pe fereastră la societatea aceea veselă rusească, alcătuită din oameni sănătoși care se adunaseră sub castan.
Sub frunzișul care arunca rotocoale de umbră, prințesa, cu o bonetă cu panglici violete pe cap, prezida masa acoperită cu o față albă, încărcată cu ibrice de cafea, pâine, unt, brânză și cu vânat rece. Ea împărțea ceștile și tartinele. La capătul celălalt al mesei ședea prințul, care mânca zdravăn, vorbind vesel și zgomotos. Își întinsese lângă dânsul târguielile făcute: lădițe sculptate, jucărioare de lemn, fel de fel de coupe-papier-uri, cumpărate cu grămada în toate stațiunile balneare și pe care le împărțea tuturor: și servitoarei Lischen, și proprietarului, cu care glumea într-o nemțească stâlcită și comică, asigurându-l că nu apele o vindecaseră pe Kitty, ci excelentele-i mâncări și mai ales supa de prune.
Prințesa își ironiza soțul pentru apucăturile lui rusești, dar era înviorată și veselă cum nu fusese niciodată de când venise în stațiune.
Colonelul zâmbea ca de obicei la glumele prințului; era însă de partea prințesei în ceea ce privește Europa, pe care își închipuia că o cunoaște temeinic.
Blânda Maria Evghenievna se prăpădea de râs la fiecare vorbă de haz a prințului. Iar Varenka (cum n-o văzuse Kitty niciodată) se topea de râs – un râs slab, dar molipsitor, stârnit de glumele prințului.
Toate acestea o înveseleau pe Kitty și totuși rămânea îngrijorată. Nu era în stare să dezlege problema pe care i-o pusese fără voie prințul prin ironica lui părere asupra prietenilor ei și asupra vieții pe care o îndrăgise atâta. La această problemă se mai adăuga și schimbarea purtării față de dânsa a familiei Petrov – purtare care se manifestase chiar în ziua aceea atât de vădit și de neplăcut. Toți erau veseli, numai ea nu putea fi – ceea ce o întrista ți mai mult. Încerca un sentiment asemănător aceluia pe care-l avusese în copilărie, când, pedepsită, era închisă în odăița ei și asculta râsetele vesele ale surorilor sale din odaia vecină.
— Și la ce ți-a trebuit să cumperi grămada asta de lucruri? Îl întrebă prințesa zâmbind și întinzându-i o ceașcă de cafea.
— Uite, te duci la plimbare, te apropii de o prăvălioară și îndată vânzătorul te roagă să cumperi: „Erlaucht Exzellenz, Durchlaucht47”. Cum îmi spuneau: Durchlaucht, mă dădeau gata și se topeau zece taleri.
— Asta e numai din pricina plictiselii, zise prințesa.
— Firește că de plictiseală, draga mea; de atâta plictiseală, că nici nu știi ce să mai faci.
— Cum poți să te plictisești, prințule? Îl întrebă Maria Evghenievna. În Germania sunt astăzi atât de multe lucruri interesante!
— Cunosc tot ce este interesant: supa de prune, salamul cu mazăre, le cunosc pe toate.
— Orice ai spune, prințule, dar instituțiile lor sunt interesante, adăugă colonelul.
— Dar ce vezi dumneata interesant în ele? Aici toți sunt mulțumiți și se umflă în pene pentru că au învins pe toată lumea. Eu însă de ce sa fiu mulțumit? N-am învins pe nimeni, ba încă trebuie să-mi trag singur cizmele și tot eu trebuie să le pun la ușă. Dimineața, scoală-te, îmbracă-te la iuțeală și hai în salon să bei ceai prost! Acasă e cu totul altceva. Te trezești fără grabă, te mai superi pe cineva, mai bombănești, îți vii în fire, chibzuiești în tihnă, fără nici un zor.
— Dar uiți că timpul e bani, cugetă colonelul.
— Care timp? Sunt unele luni pe care le-ai da pe un poltinnik48, și câte o jumătate de ceas pe care nici cu o comoară n-ai putea-o plăti. Nu-i așa, Katenka? De ce ești așa de tristă?
— Ba nu sunt.
— Dar încotro? Mai stai puțin, îi spuse prințul Varenkăi.
— Trebuie să mă duc acasă, răspunse Varenka, ridicându-se și izbucnind din nou în râs.
După ce se potoli, Varenka își luă rămas bun și intră în casă să-și caute pălăria. Kitty se duse după dânsa. Până și Varenka îi părea acum alta. Nu era micșorată în ochii ei, dar îi părea altfel decât și-o închipuise mai înainte.
— Vai, de mult n-am râs atâta! Zise Varenka, luându-și umbrela și sacoșa. Ce simpatic e tatăl dumitale!
Kitty tăcu.
— Când ne mai vedem? O întrebă Varenka.
— Maman vroia să treacă pe la familia Petrov. N-ai să fii acolo? O întrebă Kitty, încercând-o pe Varenka.
— Ba da, răspunse aceasta. Se pregătesc de plecare. Le-am făgăduit să le dau ajutor la făcutul bagajelor.
— Atunci, vin și eu.
— Nu. Nu e nevoie.
— De ce? De ce? De ce? O întrebă Kitty, făcând ochii mari și punând mâna pe umbrelă, ca să nu dea drumul Varenkăi. Mai stai puțin, de ce?
— Uite-așa. Þi-a venit tatăl. Apoi, ei se simt stingheriți față de dumneata.
— Nu. Spune-mi, de ce nu vrei să mă duc mai des pe la Petrov? Fiindcă nu vrei! De ce?
— N-am spus asta, răspunse liniștit Varenka.
— Nu. Te rog, spune-mi.
— Să-ți spun tot? O întrebă Varenka.
— Tot, tot! Stărui Kitty.
— Nu-i nimic deosebit, afară numai de faptul că înainte Mihail Alexeevici (așa îl chema pe pictor) vroia să plece mai devreme; iar acum nu mai vrea să plece deloc, zise Varenka, zâmbind.
— Ei? Ei? O grăbi Kitty, privind-o posomorât.
— Ei! Anna Pavlovna a spus, nu știu de ce, că Petrov nu vrea să plece, fiindcă ești dumneata aici. N-a fost, bineînțeles, la locul ei. Dar de la asta, din pricina dumitale, s-a iscat o ceartă. Știi ce supărăcioși sunt bolnavii ăștia!
Kitty tăcea, posomorându-se din ce în ce mai mult. Vorbea numai Varenka, căutând s-o astâmpere și s-o potolească, presimțind o izbucnire de lacrimi ori de cuvinte, nu știa nici ea ce anume.
— Așa că e mai bine să nu te duci… Mă înțelegi. Nu face să te superi.
— Așa-mi trebuie, așa-mi trebuie! Începu repede Kitty, smulgând umbrela din mâinile Varenkăi și neîndrăznind să-și privească prietena.
Varenkăi îi veni să zâmbească, văzând mânia copilărească a prietenei sale, dar se temea să n-o supere.
— De ce vorba asta: „așa-mi trebuie”? Nu înțeleg! Zise Varenka.
— Așa-mi trebuie, fiindcă totul n-a fost decât prefăcătorie. Toate au fost fățărnicii, n-au pornit din inimă. Ce treabă aveam eu cu un străin? Și acum iată-mă prilej de ceartă. M-am amestecat în ceea ce nu mă privea. Totul nu era decât prefăcătorie, prefăcătorie!…
— Dar în ce scop te-ai prefăcut? O întrebă încet Varenka.
— Vai, ce stupid! Ce urât! Nu era nici o nevoie. Totul a fost prefăcătorie! Urmă amărâtă Kitty, deschizând și închizând umbrela.
— În ce scop?
— Ca să par mai bună în fața oamenilor, în fața mea însămi, în fața lui Dumnezeu! Să-i înșel pe toți. Acum nu mă mai las prinsă de așa ceva. Mai bine să fiu rea decât să mint și să înșel.
— Dar unde-i înșelătoria? O dojeni Varenka. Vorbești ca și cum…
Dar Kitty își ieșise din fire. N-o lăsă să sfârșească.
— Nu vorbesc de dumneata. Nici nu-mi trece prin minte să mă gândesc la dumneata. Dumneata ești perfecțiunea. Da, da, știu că ești perfecțiunea însăși; ce să fac însă eu dacă sunt rea? Toate acestea nu s-ar fi întâmplat dacă n-aș fi fost rea. De azi înainte vreau să fiu așa cum sunt și să nu mă mai prefac! Ce mă leagă de Anna Pavlovna? N-au decât să trăiască așa cum vor, iar eu să trăiesc cum vreau. Nu pot fi altfel… și toate astea nu sunt cum ar trebui să fie, nu, nu sunt de loc cum ar trebui…
— Dar ce anume nu este așa cum ar trebui? O întrebă Varenka nedumerită.
— Totul! Nu pot trăi altfel decât cum îmi spune inima, pe când dumneata trăiești după reguli stabilite. Eu te-am îndrăgit pur și simplu, în timp ce dumneata, fără îndoială, vrei numai să mă salvezi… să mă înveți.
— Ești nedreaptă, zise Varenka.
— Nu vorbesc despre alții. Vorbesc despre mine.
— Kitty! Se auzi glasul prințesei. Vino încoace și arată lui papa mărgelele.
Cu fața demnă, Kitty luă mărgelele dintr-o cutie de pe masa și, fără să se împace cu prietena ei, se duse la maică-sa.
— Ce e cu tine? De ce ești așa de îmbujorată? O întrebară mama și tatăl într-un singur glas.
— Nu-i nimic, răspunse Kitty. Mă întorc numaidecât, și fugi îndărăt.
„E încă aici! Se gândi ea. Doamne, ce-am să-i spun? Ce-am făcut? Ce i-am spus? De ce-am jignit-o? Ce să fac? Ce să-i spun?” se întrebă Kitty și se opri la ușă.
Cu pălăria în cap și cu umbrela în mâna, Varenka ședea lângă masă, cercetând umbrela cu arcul rupt de Kitty.
— Varenka, iartă-mă, iartă-mă! Șopti Kitty, apropiindu-se de ea. Nu mi-am dat seama ce ți-am spus. Eu…
— Zău că n-am vrut să te necăjesc, o mângâie Varenka zâmbind.
Pacea se încheie numaidecât. Dar sosirea tatălui ei schimbase pentru Kitty lumea în mijlocul căreia trăia. Fără să renege nimic din ceea ce descoperise, Kitty își dădu seama că se înșelase, crezând că va ajunge să fie ceea ce visa. A fost ca o trezire. Înțelese că nu era în stare, fără prefăcătorie și fără lăudăroșenie, să se mențină la o înălțime atât de mare. Afară de asta, ea simți deodată cât de mult o apăsa lumea din juru-i, alcătuită din durere, boli și muribunzi. Sforțările făcute asupra ei înseși ca să iubească toate acestea i se părură chinuitoare. Simți dorința să plece cât mai repede la aer curat, în Rusia, la Ergușovo, unde se stabilise sora sa Dolly cu copiii – după cum aflase dintr-o scrisoare.
Dar dragostea ei pentru Varenka nu se micșoră. Luându-și rămas bun de la dânsa, Kitty o rugă stăruitor să vină la ei în Rusia.
— Am să vin după ce te măriți, răspunse Varenka.
— N-am să mă mărit niciodată.
— Atunci, n-am să vin nici eu niciodată.
— Dacă-i așa, am să mă mărit numai pentru asta. Vezi numai să nu-ți uiți făgăduiala, îi spuse Kitty.
Prezicerile medicului se împliniseră. Kitty se înapoie acasă, în Rusia, vindecată. Poate nu era atât de veselă și lipsită de griji ca mai înainte, dar se simțea liniștită. Necazurile sale de la Moscova nu mai erau pentru dânsa decât o amintire.


SFÂRȘIT



Note:

1 Comoara mea (it.).
2 Jeremy Bentham (1748 – 1832) – filosof și jurist englez, ideolog al liberalismului.
3 John Stuart Mill (1806 – 1873) – filosof idealist și economist englez.
4 Friedrich Ferdinand Beust (1809-1886) – om de stat austriac.
5 Emblema „legalității” – prismă triunghiulară, având pe fețele ei trei ucazuri date de Petru I. De atunci această emblemă figura pe masa oficială în instituțiile țariste.
6 Ursulețul (engl.).
7 Pudră de orez (fr.).
8 Oțet de toaletă (fr.).
9 „Supă de primăvară, calcan în sos Beaumarchais, pasăre cu tarhon, compot de fructe asortate” (fr.).
10 Cucoană mare (fr.).
11 Când patima-mi mistuitoare.
O-nving – e-un lucru minunat.
Dar chiar de cad cumva-n păcat, Neîndoios, plăcerea-i mare!
(germ.).
12 Liceu militar pentru aristocrați, ai cărui absolvenți intrau în garda imperială.
13 Acoperit de rușine să fie cel ce se gândește la ceva rău! (fr.).
14 Nu-i genul meu (engl.).
15 Vă iubiți ca doi porumbei. Cu atât mai bine, dragul meu, cu atât mai bine (fr.).
16 Ce precizie! (fr.).
17 Figură de dans: în cerc mare (fr.).
18 Figură de dans: în lanț (fr.).
19 Un juvaer! (fr.).
20 John Tyndall (1820-1893) – fizician englez.
21 Schelet (engl.). Aluzie la proverbul englez: Fiecare familie își are scheletul ei (ceva de ascuns).
22 Poezia infernului (fr.).
23 Vechi porțelan de Saxa (fr.).
24 Să ne înțelegem (fr.).
25 Charles Marie Talleyrand-Périgord (1754 – 1838) – diplomat francez, vestit prin abilitatea sa.
26 Succes! (fr.).
27 Wilhehn Kaulbach (1805-1874) – pictor german, care a tratat cu patetism teme istorice.
28 Copilul poznaș (fr.).
29 Meșteri în întreținerea unei convorbiri spirituale (fr.).
30 Drac roz (fr.).
31 Teatrul buf.
32 Societatea ce se întrunea în salonul literar al marchizei de Rambouillet, la Paris, în prima jumătate a secolului al XVII-lea.
33 Ironic, usturător (engl.).
34 Aici: tampon-sugătoare (fr.).
35 îngrășăminte.
36 Þarskoie Selo.
37 Domnul meu (engl.).
38 Hazul glumei (fr.).
39 Prințul Șcerbațki cu soția și fiica (germ.).
40 Prințesa (germ.).
41 Lista vizitatorilor (germ.).
42 Excesele tale de admirație (fr.).
43 Protejați (fr.).
44 Însoțitoarea sa (fr.).
45 Niciodată nu trebuie să întreci măsura (fr.).
46 Aici cu înțelesul de: nu încape îndoială! (fr.).
47 Luminăția voastră, excelență, prealuminăția voastră (germ.).
48 Monedă rusească în valoare de cincizeci de copeici.