Am fost cu Emil la Biblioteca județeană, promisesem și mi-am făcut timp special pentru un tur de prezentare, simțeam că este prea important ca să nu mă țin de cuvânt, chiar dacă eram presat de niște încurcături apărute la muncă. La început m-a urmat cu o ușoară sfială, de parcă se străduia să țină pasul cu tot ce îi explicam și în același timp să își găsească locul, dar după ce ne-am ales cărțile și ne-am orpit la masa de studiu, liniștea sălii de lectură i s-a așezat pe față într-o mulțumire consistentă, ca un strat cărnos. Mici scântei de curiozitate se jucau trăgând coadă cuvintelor sau se îmbrânceau la întoarceri de filă. Am răsfoit pe Ovidius în Opere complete, în vreme ce lângă mine se derula „Ucenicia lui Ionuț” cu fapte care transformă curajul adolescenței în priceperea slujitorului domnesc.
M-am străduit de câteva ori să îmi aduc atenția pe paginile mâzgălite în colțuri de cine știe câte generații supuse plictisului prin lecturile suplimentare din liceu. Timpul într-o bibliotecă se oprește ca în fața unei cești de cafea. În cel mai fin porțelan cu detalii florale, secundele își sporesc volumul de lumină și se trăiește mai lent, printre rafturi, printre cărți, titluri sau rânduri. Sentimentul de spațiu al suspendărilor, unde nimic nu poate fi grăbit într-o direcție sau alta, s-a infiltrat încă de pe vremea când îl căutam pe bunicu’ Ilie în odăița ce da în pridvor. Înghesuite într-o neorânduială încântătoare, minunatele lumi separate de coperți mi se păreau promisiuni generoase pentru „când voi fi mai mare”. Pășeam cu atenție sau intram ca o furtună, tot una era pentru Ilie. Tresărea oricum, de parcă i-aș fi turnat apă în cap și inevitabil eram mustrat fie că mă furișez ca un șoarece fie că dărâm casa toată. Mă urca apoi pe genunchi, aproape de măsuța lui de contabil și începea o „discuție de oameni serioși”, alunecând spre o poveste născocită pe loc pentru Duțu.
În camera ticsită de cărți de tot felul am dezbătut împreună principii și am suit valori pe piedestale, mi-am sucit și întors pe dos părerile despre lume și am cercetat rosturi în viață, ba au fost și câteva din primele împotriviri către mama și tata.
La ceva timp după ce a murit m-am apucat să-i așez cărțile, nu știam cum să opresc forfota de gânduri, toate albind în certitudinea că nu îl voi mai vedea vreodată. Și acolo, în lumina de vară, au început să se arate printre scuturările energice mici desprinderi de viață, la fel de dispersate ca particulele de praf în plutirea lor calmă.
Două poze cu fratele mai mare în uniforma militară care l-a îmbrăcat pentru totdeauna în „soldatul căzut la datorie”, în ambele același senin al vârstei de 25 coboară până în linia fină a zâmbetului. Între hârtiile de contabilitate, cu scrisul mărunțel și ascuțit al bunicului s-au amestecat și câteva scrisori. Multe „semne de carte” sub formă de bilete de tren, felicitări sau vederi ieșeau la iveală ca năpârliri ale altor vremuri. Așezat spre păstrare într-un atlas geografic, am găsit un desen de-al meu cu nota bunicului: „Duțu la grădiniță”. O potrivire îndrăzneață de culori prinsă de străduiala vârstei îi așeza pe bunici în centrul gospodăriei lor, stăpâni peste un univers la care tânjeam cu toată ființa de la o vacanță la alta.
Îi căutam prezența printre mărunțișurile luate la mână doar pentru ca să le schimb locul după un alt criteriu, pentru că de aruncat nu am îndrăznit să arunc ceva vreodată, nici măcar ziarele vechi strânse pentru a li se da diverse alte întrebuințări.
Bunica Lina privea dincolo de mine jocul soarelui printre crengile pomilor, își așeza mereu baticul de parcă ar fi primit o mângâiere când colțurile lui se înnodau sub bărbie. Nu a vrut să plece la oraș, „că doar în rostuiala asta” s-au zguduit pereții de râsul tinereții lor, aici se află apa vie a nașterilor de prunci, crescuți cu trudă și grijă până când ei – părinții – au devenit doar niște coji a ceea ce au fost, „taman ca cele de ou când nu mai au trebuință”.
Acum casa este și ea mai aplecată sub bătrânețe și rosturile ei rămase pe umerii singurătății se târăsc de la o zi la alta spre o îndeplinire tot mai grea. Aliniate pe rafturi, clasificate pe autori și inventariate, cărțile par acum un oftat, de fiecare dată când îmi trec mângâierea pe cotoarele lor se strecoară în degete lentoarea luminoasă și fascinantă din toate bibliotecile lumii. Refugiul lui Ilie Marcu a devenit în timp al meu. Când nu mai pot ține pasul știu că indiferent de semnele momentului prezent voi găsi acolo, în prelungirea pridvorului, acea tihnă purtând răsuflarea florilor de tei, lăsate pe geam la uscat.
Și Biblioteca Județeană are scurtăturile ei spre trecut, prin câteva am pășit zâmbind – Sorina Sărneanu obișnuia să mă târască prin secția de împrumut, autoritară și hotărâtă să facem schimb de preferințe și de idei. Ne-am cunoscut în Spital la Pediatrie, amândoi eram internați, eu pentru operație de apendicită, ea de ganglion. Stăteam împreună cu frunțile lipite de geam și așteptam resemnați ora când începeau vizitele, născocind jocuri ale căror reguli erau în continuă schimbare. Am descoperit că locuiam doar la o stație de troleu distanță și astfel am continuat vreme îndelungată o prietenie catalogată de mulți ca fiind ciudată.
Slăbuță, înaltă, cu părul de un blond alburiu, avea o alură de tocilară din cauza ochelarilor rotunzi, potriviți cu tact în timpul conversațiilor, când ridica nasul cârn aproape ca pe un argument. S-a râs mult de apropierea noastră, ba chiar mi-am folosit și pumnii împotriva răutăților pe care încerca inutil să le pareze „cu maturitate”. Pentru mine era camaradul perfect în luptele cu dragonii și monștrii de prin parcuri, imaginația ei ridica din orice lumi fascinante și îmi plăcea să îi ascult invențiile, înfășurat în tot felul de personaje potrivite special pentru mine. Pe urmă, când ne-am mărit, ne intersectam frecvent grupurile de prieteni, dar ne plăcea cel mai mult să purtăm discuțiile despre filme, cărți și autori, lungiți pe podeaua camerei mele, cu ochii în tavan. Și orele treceau, ne supuneam părerile unui soi de călire, verificate sau demontate de o altă minte, primeau parcă mai multă stabilitate.
Când s-a mutat cu familia în Suedia și-a luat rămas bun într-un mod patetic, plângea cu sughițuri scurte și își frângea mâinile. Eu la vremea aia eram pentru prima oară îndrăgostit și tot ce venea în exteriorul balonului meu de săpun era lipsit de tărie, ca și cum nu mi se întâmpla aievea. Când a ieșit pe ușă, roșie toată și plânsă de parcă urma să se petreacă o tragedie, m-a tras cu putere dincolo de prag și mi-a dat cel mai uluitor sărut, apoi a rupt-o la fugă pe scări, gata să cadă din cauza vitezei care îi încurca picioarele lungi ca de păianjen. Am rămas buimac în holul scării, cu „Marile speranțe” în mâna dreaptă – cadou de „despărțire” și cu cealaltă pipăind pe buze urma incredibilei întâmplări.
De la Sorina gândul s-a oprit spre pomii sărutați și ei de culorile toamnei dar fără aceeași îndrăzneală, păreau încă în afara ei și totuși nu cu mult prea departe. La baza lor, în cenușiul murdar al asfaltului, mi se arătau drumuri cu sosiri și plecări, strecurându-mi o stare imposibil de limpezit în cuvinte.
După ce am mai alunecat prin Epistulae Heroidum fără să îmi găsesc răbdarea, am așteptat o vreme între ceas și fereastră. Emil înainta prin zdrăngănitul de arme fără să prindă prea mult din pulsul derulărilor exterioare. Strângerea mâinii mele a ridicat întunecimea ochilor într-un val de mirare, mi-a înțeles intenția și s-a desprins ușor, urmându-mă în liniște. Ar mai fi stat, însă mie mi se lămurea tot mai clar că trebuie să grăbesc ziua spre un alt moment.
În mașină, la întoarcere, m-a întrebat de nicăieri: „Tu cum erai la vârsta mea?” Curiozitatea m-a luat prin surprindere, își aștepta răspunsul cu brațele încrucișate și nu părea dispus să renunțe. A trecut ceva viață între cele două vârste și nu pot să îmi dau seama cât din ceea ce am fost atunci mai poate fi identificat în segmentul prezent.
- O teroare, mereu împingând înainte și înapoi, eram răzgâiat în „unicitatea” mea la părinți. Foarte puține lucruri mă preocupau pe atunci cu adevărat, la fel ca pe toți ceilalți. Eu nu am fost niciodată o excepție, mi se aplică toate regulile.
Și-a întors privirile către o delimitare interioară și linii noi modificau încet alunecarea în gol, spre o tăcere prin absorbție. Nu găseam planul drept ca să relansez conversațis, pentru că în parte mă simțeam și eu fragmentat între mici nemulțumiri și asimetrii de tot felul.
- Nu văd asta ... dar nici o contrazicere nu văd.
M-a amuzat constatarea neașteptată încât am izbucnit în râs și astfel treptele dialogului s-au reașezat, de această dată în urcare. I-am povestit cum am devenit pentru părinții mei o creatură îndărătnică, a cărei îmblânzire era demnă de muncile lui Hercule. Fiind singura progenitură mă torturau conștiincios cu toate visele și ambițiile lor proiectate prin ei, pentru mine, pe ecranul unui viitor atât de măreț încât, prin comparație, spaima filmelor de groază mi se părea relaxantă.
Este drept că așteptările mari le avea toată lumea de la „copilul de doctori”, începând cu rudele de gradul trei până la cele de a șaptea spiță, vecini, prietenii părinților și prietenii prietenilor, croitoreasa mamei și – fără absolut nicio excepție – fiecare cadru didactic adus în calea mea de sistemul de educație.
În liceu, după un scandal cu multe cuvinte ghilotină, generat tocmai de o ședință cu părinții, m-am apucat să analizez serios poziția mea, dacă aveam să urmez tot ce se trasase deja pentru mine sau dacă luptam să fiu lăsat în pace, să îmi caut în continuare frecvența interioară care să mă poarte spre ceea ce ar fi trebuit să devin. Mi-am gândit bine fuga de acasă, știam că în felul ăsta voi neutraliza toate pretențiile, nu am avut nicio clipă intenția serioasă de a-mi lua lumea în cap, dar ei nu aveau de unde să știe lucrul ăsta și ... exact așa cum prevăzusem, au intrat în panică: singura lor preocupare timp de o săptămână a fost cum să mă recupereze. Totuși nu am ghicit urmările în diversitatea lor, o vreme am fost fericit că reușisem să mă impun cumva în fața părinților, fără un lung război de independență. Mama avea grijă să tapiseze toate discuțiile cu mine în exprimări mătăsoase, ocolind cu finețe orice poziție de autoritate. Îmi vorbea mult, uneori ieșeau la suprafață, purtate de fluxul ideilor, preocupări pe care de regulă se străduia să nu le amestece în atenția mea. Era ca și cum grijile ei legate de mine primeau prin cuvinte un anestezic ușor, cât să facă suportabilă ideea că am o voință a mea, imposibil de schimbat sub forța lucrurilor impuse. Tata în schimb s-a plasat la polul opus, tăcerile lungi din spatele ziarelor îmi dădeau de înțeles că între noi s-a instalat o mare dezamăgire și că doar mie îmi revenea „onoarea” să mă lupt cu ea, dacă speram să primesc și altceva. Mult timp chiar nu m-am sinchisit de încolăcirea ei, pentru că încetaseră contrazicerile, eram lăsat să aleg ce cred că mi se potrivește mai bine și în felul ăsta existența a început încet, încet, să se învârtă în jurul altor interese.
Emil mă asculta atent, nu cred să se fi împotrivit vreodată unui centru de autoritate, plasat în cazul lui prin oamenii care l-au crescut.
- Părinții ... Probabil că cei doi iresponsabili au acum familiile lor și cred că nu le voi cunoaște niciodată. Spaima că voi fi mereu un străin, chiar și pentru mine – mai ales pentru mine – îmi dă zvâcniri în somn, uneori. Nu pot să explic, dar tare aș vrea!
Am un vis cu repetare, o bătrână din sat lucrează în mâini un fel de aluat și vorbește cu el răstit. În fața ei se așează un bărbat pe care eu îl văd doar din spate, oricât mă strădui să îi dau roată ca să îi aflu fața. Alteori scaunul rămâne gol, dar părea stăpânit de aceeași prezență tăcută.
Întorceam pe toate părțile o posibilă încurajare, nu am vrut să sune strident ca un claxon, probabil că a auzit atât de multe de felul ăsta! Mi se părea că orice aș fi spus ar fi produs doar opusul intenției. Dar mulțumirea a venit rotundă, tot de el:
- Mă consider cu toate astea un om norocos, nu mi-a lipsit niciodată dragostea.