A așteptat, în cabina de la marginea pontonului, până i-a venit schimbul lui Șiu, apoi au plecat amândoi spre companie. Podețul de lemn, care lega pontonul grănicerilor de localitate, se mișca la fiecare pas. De abia, când a pășit pe pământul stabil, a simțit că se află în siguranță, că a străbătut cu bine zona aceea acvatică plină de primejdii. Nu s-a putut stăpâni și și-a făcut trei cruci, iar, un „mulțumescu-ți ție, Doamne”, l-a spus șoptit. Și-a dat seama imediat că el n-avea obiceiul să se închine și să spună astfel de vorbe, însă gândul i-a zburat la moșul de la Ruși care tot așa se închina și-i mulțumea Celui de Sus după ce trecea de vreo primejdie sau îi reușea câte un lucru mai important.
- Aoleo, zise Șiu, dacă te-ar fi văzut și auzit căpitanul Tuluc, erai mereu dat de exemplu ca mistic și obscurantist.
- Cine-i tovarășul căpitan?
- E locțiitorul politic al comandantului, căpitanul Bădeanu. Lasă că o să-l auzi cât de curând ce gură mare are.
Înaintând, se uita curios în jur.
- Ce-i în clădirea aceea albă acoperită cu tablă strălucitoare?
- Căminul Cultural. Ai să vezi, dacă stai mai mult pe aici, ce sală frumoasă de cinematograf are. Din când în când, se fac acolo și baluri. Dar îs rușinoase și parcă sălbatice lipovencele tinere. Măritatele merg la cârciumă, alături de bărbații lor. Beau și cântă împreună cu ei după ce ies de la muncă. Cele mi multe lucrează la Cherhanaua de dincolo de Dunăre. Uite, acolo pe dreapta, în aceeași clădire cu Magazinul universal este și bufetul sau cârciuma. Hai să intrăm în magazin și să cumpărăm ceva de-ale gurii!
Au intrat și au cumpărat fiecare câte o sută de grame de biscuiți, o sută de grame de rahat și două eugenii.
- Ce repede se cheltuiesc banii, zise Șiu. Ieri după masă, am luat cei optsprezece lei, solda pe luna asta, și dintr-un singur foc am cheltuit aproape cinci. Noroc că nu fumez și mai câștig câte ceva din cele opt țigări, rația pe o zi. Pătimașii, cărora nu le ajung țigările, cumpără de la nefumători.
- Auzeam de pe la unii din frontieră, care veneau în delegație la regiment, că mai pică câte ceva, și pe lângă, de la pescarii lipoveni, mai ales celor care fac de pază la ponton.
- Pe naiba, bani niciodată!Mai dau ei câte-o scrumbie ori vreo bucată dintr-un șalău, dar altceva nu. Ãștia, care dau, sigur sunt în vreun defect, fie că nu și-au înnoit autorizația de ieșit pe mare ori le-a expirat buletinul și nu și-au scos altul. E riscant, totuși, pentru că atunci când
se întorc mahunele din larg poate să apară pe pe ponton și comandantul ori locțiitorul lui. Și atunci pe unde scoate cămașa cel care a fost de serviciu când aceștia au ieșit în larg?
Acum să intrăm un pic în centrala telefonică, să ne mai încălzim.
Au intrat într-o casă ceva mai mare, dar acoperită, ca mai toate celelalte, cu stuf. Aici, i-a spus Șiu, era până în vara trecută sediul companiei lor, dar fiind gata noua clădire, cum ieși din sat pe cealaltă parte, spre Câșla Vădanei, s-au mutat acolo. E ușor de găsit după farul care este în apropiere și se vede de oriunde te-ai afla. Centrala telefonică a rămas tot aci până se vor monta noii stâlpi pentru cele câteva circuite.
Centrala era montată pe unul din pereții camerei în care au intrat. Sub ea pe o măsuță era un registru în care, a intuit Nuțu, erau scrise notele telefonice primite și un altul, probabil, pentru notele telefonice ce trebuiau transmise. În afară de un scaun pe care, sigur, stătea operatorul, și un altul ce părea șubred mai era în încăpere un pat metalic, un lighean montat pe un suport din bare de fier și lângă el o căldare cu apă de al cărei mâner era legată cu o sforicică lungă o cană de aluminiu. Soba, un paralelipiped de tablă, duduia plăcut degajând, de jur împrejur, un val de căldură, nu însă și până la geamul lângă care se așezase Nuțu. A trebuit să se mute pe pat. A făcut Șiu spre soldatul de la centrală, pe muțește, un semn cu capul spre un perete, apoi întrebă în șoaptă
- Sunt acasă?
- Nu, veni ceva mai tare, răspunsul.
- Cine să fie ? întrebă Nuțu
- Plutonierul nostru de companie. Tovarășul plutonier Hanță locuiește aici, cu nevasta și copilul, în două camere. Dincolo de ușa asta blocată le este bucătăria. Când sunt acolo se aude totul, totul, chiar și cum respiră. Vine des, când este acasă, să vorbească la telefon cu regimentul. Vrea să plece de aici. Zice că nevasta îi este bolnavă și n-are unde să se caute, că pe aici nu sunt medici, iar băiețelul, care va împlini la vară șapte ani, trebuie să meargă din toamnă la școală și aici n-are unde că se învață în limba ăstora, lipovenească, un fel de rusească stricată.
Au mai sporăvăit o vreme pe seama plutonierului și a soției sale până când sunet strident de sonerie i-a oprit. Centralistul se uită speriat spre clape.
-Aoleo, îi compania, după cum sună nu-i de bine.
Băgă fișa în gaură respectivă.
- Da, să trăiți, ...este aici lângă mine, adică...amândoi... Am înțeles!
Îi întinse receptorul lui Șiu și-i zise șoptit „pe tine te vrea”
- Da, să trăiți...eu sunt la telefon... bineînțeles de la ponton la companie n-am cum face o oră și un sfert...da, n-ar fi trebuit să-mi ia mai mult de douăzeci de minute, dar a sosit de la Brăila, cu o mahună, soldatul de la transmisiuni... nu, nu sunt nebun, cu mahuna condusă de Volodea, puteți să-l întrebați ... nu pe cel tânăr, pe bătrânul...cel cu barba vâlvoi, îl știți dumneavoastră...păi... dacă a sosit transmisionistul era ud leoarcă...v-am spus că a venit pe mare... și l-am adus aici la centrală să se mai usuce....da, e bine, s-a uscat... am înțeles... venim urgent.
Puse receptorul la locul lui, apoi către ceilalți doi:
- E groasă rău. Zice că unde am stat atâta? Și mai zice că Nuțu să rămână aici lângă centrală, unde i se va aduce și cina, și tu să vii la companie cu mine. Haide de grabă, Petrică!
Petrică însă părea nelămurit.
- Dar știe ăsta să mânuiască fișele, să răspundă și să scrie note telefonice?
- Ba bine că nu, uită-te și tu, are insignă de militar de frunte, de radiotelegrafist clasa a treia, a fost la Brăila șeful A.R.M.T.-ului. Cum să nu știe!
Hai, repede, să n-o pățim amândoi, hai!
Rămas singur, Nuțu se uită împrejur. Centrala avea treizeci de numere aliniate în șase rânduri de câte cinci. Numai câteva aveau înscris corespondentul: „Gutuiul”, la ăsta trebuie să fie foarte atent, era indicativul regimentului, pe urmă „Compania”, sigur noul sediu de lângă far, apoi „Compania de transmisiuni Sfântu”, asta ce-o mai fi? și „Comitetul executiv al Sfatului Popular”, „ponton”, „foișor 1” și „foișor 2”. Mai erau pe masă cele două registre, câteva creioane chimice, o călimară și un toc de lemn cu peniță. Pe o poliță, lângă centrală, ticăia un ceas deșteptător. Hm... ar mai trebui ceva. Se uită pe geam și văzu o cabină de lemn scorojit acoperită cu stuf. Da, e în regulă!
Sunetul strident al soneriei aproape îl sperie. Va trebui să regleze acest sunet. Se uită, era „Gutuiul”. A răspuns regulamentar spunându-și gradul și numele. De la celălalt capăt al firului auzi:
- Sunt maiorul Brețcan. Bine că ai ajuns, ne făcurăm griji din cauza ta, până și 33 s-a interesat de tine, parcă-i părea rău că te-a trimis de aici.
Dac-ar mai fi cineva lângă mine, și-a zis Nuțu, ar vedea că parcă nu-mi mai încap în piele. Auzi, să se intereseze de mine chiar șeful cel mare!
Cu șefii de aici n-a avut, o vreme, aproape nicio problemă. Îi dictau din când în când câte o notă telefonică, tot la telefon, îl puneau s-o recitească înainte de a fi trimisă, erau mulțumiți pentru că scria repede și citea cu dicție. Plutonierul Hanță parcă se jena de el. Știa că se aude cam tot ce discutau el și soața lui, și discutau, de cele mai multe ori, pe un ton ridicat. A auzit-o pe ea într-una din seri:
- Auzi, Costică, îți spun pentru ultima oară, dacă până în postul Paștilor nu ne scoți, pe mine și pe Costel, care n-are nicio vină, din văgăuna asta, să știi că îmi iau copilul și plec la Huși, la mama!
Apoi:
- Na, fir-ar ai dracului! iar au oprit înainte de vreme motorul de curent. Unde ai pus lumânarea? că ți-am spus să o lași pe masă, fără ea nu pot aprinde lampa.
Într-adevăr, de cum începea a se înnopta, se auzea în toată localitatea sunet puternic de motor. În câteva minute începeau să pâlpâie becurile de pe stradă și de prin case ca apoi să lumineze aproape normal. Grupul electrogen funcționa. Da, dar când Vania Stipoc, mecanicul, se îmbăta, oprea motorul, nu-l mai putea auzi. Încet, încet, în casele, unde femeile mai aveau câte ceva de trebăluit, se aprindeau lămpi cu petrol. Atunci cârciumarul aprindea și el lampa după care își număra înfrigurat clienții, nu cumva s-o fi șters vreunul, pe întuneric, cu consumația neplătită