L-am reîntâlnit pe Ștefan Lewadovschy într-o librărie, nu mă așteptam să-l zăresc acolo, printre cărți și m-am apropiat să îmi confirm excepția, aplicată peste rânduiala unor împrejurări lipsite de relief. În mod firesc se întorceau capete spre fotoliul în care era așezat: admirație, curiozitate, atracția unui „altfel” sau pur și simplu ciocniri ca la biliard, schimbau energia în jurul lui, dând senzația că restul oamenilor din încăpere fac doar figurație, în vreme ce el acaparează prim-planul întregii secvențe. Purta un sacou negru care avea ca imprimeu un păun stilizat, cu dâre vagi de strălucire, pornind cu capul de pe partea stângă și continuând cu restul trupului pe partea dreaptă, în vreme ce coada strânsă se prelungea până jos, pe mânecă. Detaliul neobișnuit părea că deține o vibrație a lui, asemeni animalelor – călăuză din credințele indienilor americani, pregătite să se strecoare în sufletele oamenilor pentru a le veghea existența. Și bogata simbolistică a păunului, cu nelipsita lui dualitate, mi-a trecut zâmbetul către cartea care, în deschiderea ei, menținea atenția lui Lewadovschy.
Când ni s-au întâlnit privirile a avut o tresărire ca și cum întâmplarea i-a scos în față o cunoștință agreabilă. Am schimbat câteva cuvinte, în mâna dreaptă se arăta curiozității mele „Nimicul de temut” și m-am întrebat dacă Julian Barnes este o alegere sau o întâmplare.
Lewadovschy mi-a reproșat că nu am venit când s-a deschis barul, „Merge binișor pentru moment, a ieșit neașteptat de bine”. Știam cum a ieșit pentru că m-am dus acolo după ce s-a mai așezat puțin din vânzoleala începutului, mi-am recunoscut cele câteva idei, dar rezultatul final depășea cu mult ceea ce îmi închipuiam eu că voi găsi. I-am povestit cum m-au felicitat colegii la muncă pentru ceva foarte îndepărtat de ceea ce am gândit eu, atât de altfel încât nu sunt sigur că aș putea avea un merit. A zâmbit și mi-a spus că nu contează: un set de idei, indiferent de cum le schimbi și le așezi, te aduc în cele din urmă la sursa care le-a generat.
După ce a plătit cartea m-a invitat să ne continuăm discuția la o cafea. Eram puțin nesigur și foarte mult surprins, dar am acceptat să îmi urmez curiozitatea. Mi-a spus că el citește haotic, nu îi place să sistematizeze pentru că nu este preocupat să se formeze în vreo direcție. Pentru el plăcerea asta rămâne nealterată de vreun scop, foarte asemănătoare cu o plimbare sau cu testarea rețetei preferate într-un restaurant nou. Și am început să ne dăm coordonatele în domeniul literar, cu abateri extrem de savuroase prin cinematografie. Atenția i se oprea mai mult asupra personajelor, le separa sub pelicula analizei până când le aducea ca într-o vitrină cu expunere totală, necruțătoare.
Înserarea coborâse în stradă și ne aducea mici licăriri din trecerea neîntreruptă de pe trotuar. Vocea învăluitoare a interlocutorului meu îmi dădea replica făcând o glumă pe seama principiilor invocate de mine, este adevărat – nu foarte cambrată pe cinism, dar destul cât să mă provoace. Mă pregăteam să îi răspund când în fața noastră, dincolo de geam, s-a oprit să ne privească dintr-un contur perfect o necunoscută. Surpriza, apoi zâmbetul cu gropiță pe obrazul stâng mi-au arătat că pentru Lewadovschy acel chip era familiar. Netulburat de fluturarea ei de mână, la care a răspuns printr-o ușoară înclinare, a continuat să îmi argumenteze cât de greșită și nefirească este orice codificare. Nu mai puteam să-l urmăresc pentru că eleganța mărunțică, intrată pe ușă, se îndrepta în acel moment spre masa noastră. S-a așezat și distanțele dintre noi au creat brusc un triunghi ciudat de bine definit.
- Deci pe aici ne eviți zilele astea. Scuze domnilor, întrerup?
- Contează?
- Nu fii nesuferit.
Comunicau prin gesturi cu totul altceva decât prin cuvinte. El și-a schimbat poziția îndreptându-se ușor către mine, dar a continuat să o privească degajat, direct, cu aerul unui examinator la interviul de angajare, în vreme ce ea s-a strâns cu totul pe marginea fotoliului, care în felul ăsta părea neverosimil de mare. Arată ca o pasăre gata să își ia zborul în orice moment. Bluza neagră, transparentă, își anula efectul provocator prin croială, dar mai ales prin gulerul alb, cu rotunjimi școlărești, în vreme ce fusta strâmtă și neagră își păstra cuminte lungimea până la genunchi, îndreptând atenția către vârfurile albe ale micuților pantofi negri.
- Îmi cer scuze. Vlad – Diana.
Strângerea hotărâtă a mâinii m-a surprins cu răceala mătăsoasă a acelei alungiri ca de petale. Mi-a zâmbit mai mult cu privirea și printre genele lungi și întoarse s-a încurcat o curiozitate ștrengărească.
- Nu sunt sigură dacă ne-am mai întâlnit.
- Cel mai probabil, nu am avut plăcerea.
Știam sigur că nu, mi-ar fi rămas în minte contrastele în armonie, ochii atât de mari și luminoși pe cât de închiși la culoare.
- Nu am reușit să rezolv nimic în chestiunea aia. Sunt lucruri mai complicate, ar trebui să vorbești direct cu Șerban.
- Mda. Spune mai bine încotro te îndreptai.
- La Alexa.
- Fascinant.
- Ei, lasă! Nu este fascinant, dar nici prea rău nu e. Posibil să vină și Ciortescu, Alexa i-a comandat un ansamblu de picturi pe sticlă.
Diana a făcut un semn categoric de refuz către meniul întins de ospătar, însoțit de o drăgălășenie dezarmantă.
- Acum că m-am abătut pe aici trebuie să îți spun că de marți o să plec din țară, Cristina o să se ocupe de toate problemele mele.
Nu și-a îndreptat privirea spre ridicarea din sprâncene, probabil că o intuia și a preferat să se distanțeze de ea printr-o preocupare pentru cadranul oval al ceasului, prins în brățară de argint.
- Ne mai vedem.
S-au întâlnit într-o tăcere mai intensă decât un schimb de cuvinte, încruntarea lui a oprit intenția ei la jumătate, însă nu a modificat cu nimic hotărârea privirii.
- Sigur, poate ne vedem pe undeva chiar în seara asta.
- Mă tem că nu, nu vreau să ies. Și nici să vă mai rețin nu vreau. Încă o dată scuzele mele domnilor.
Lewadovschy s-a înclinat spre ea, oprind-o prin mâna așezată pe braț.
- Și de ce nu am merge și noi la Alexa?
- A, nu! Pe mine vă rog să nu contați.
Eram convins că măcar o parte din cuvintele pe care și le-au reținut mi se datora, am făcut semn pentru notă lăsând direct banii și mă pregăteam să fac loc lucrurilor care nu se puteau spune în prezența mea.
- Ar fi păcat să ne despărțim la fel de străini cum ne-am cunoscut și mă gândesc, poate sunt eu total neinteresantă dacă primesc un așa refuz.
- Nici cea mai mică legătură.
- Oricum, noi nu luăm prizonieri, poți să te și răzgândești.
Ne-am ridicat și am ieșit, eu încă mergând spre retragere, dar în stradă mâna ei a trecut după brațul meu, căutând un sprijin ca pretext. M-am lăsat purtat peste drum și am intrat în cartierul de case vechi, cu ei de-o parte și de alta, ca un copil în drum spre școală, căruia i se închide orice posibilitate de evadare.
- Cine se mai adună pe acolo, aceeași lume?
- În cea mai mare parte, da.
Ne-am oprit în dreptul unei case dintre cele pe lângă care treci și te întrebi ce adăpostesc între zidurile zdravene și severe, cu imperturbabila lor rezistență în timp. Părea bine întreținută, dar fără prea multe încercări de înfrumusețare care să îi ascundă vârsta. Ușa de la intrare, cu tot lacul și chitul zilelor noastre, s-a deschis bătrânește, mă gândeam la situația ciudată în care aveam să mă prezint. Nu a fost cazul pentru că dincolo de prag ne-a invitat în grabă un tip înalt, care a dispărut pe o intrare din stânga, vorbind la telefon. Holul lung și cam îngust se spărgea la mijloc în două încăperi și punea sub pași un mozaic în piatră naturală, cu simetrii ondulate, amintind de luminozitatea plajelor. Privirea s-a oprit apoi pe scara albă, care din celălalt capăt pornea spre etaj într-o incompletă răsucire de spirală.
Am intrat în dreapta, direct în mărunțitul discuțiilor care striau o muzică imposibil de identificat. Încăperea mare – dar mai ales înaltă – era dominată de un candelabru de cristal, sub a cărui coborâre în șiraguri scânteietoare se desfășura eleganța unui interior în nuanțe de crem și auriu, cu discrete întreruperi de roșu în micile detalii. O lume formată din grupuri pestrițe șoptea, râdea, exclama surprinderi și dezaproba zgomotos, iar în mijlocul ei o ghiceam pe Alexa: blondă, tunsă scurt, cuprinsă într-o lejeritate înflorată.
- Diana! Lewadovsky, ce surpriză!
I-a îmbrățișat și sărutat pe rând, cu o bucurie dinamică, după care și-a întors albastrul expansiv spre mine.
- Sunt Alexandra Florescu.
- Tomșa Vlad. Cei doi sunt direct răspunzători.
- Nu mi se întâmplă prea des să fiu atât de răsfățată. Întâi că Diana este cea mai minunată prezență, apoi că a venit însoțită. Mai ales că a convins în acest sens...
Lewadovsky nu a răspuns, în schimb saluta din priviri atenția care i se acorda de când am intrat și cele două au început o discuție despre accesorii, pornind de la cerceii – pasăre purtați de gază. Ne-am așezat pe o canapea și Alexa m-a prezentat unui cuplu de parcă ne cunoșteam de cel puțin doi ani, nu de două minute. Discuțiile au încep să curgă pe lângă mine cu spornicie, nu mă agățau cu nimic în centrul lor, erau doar un vârtej despre oameni necunoscuți ale căror povești păreau pescuite la întâmplare.
- Ștefan, am auzit că ai vorbit cu Oancea. Preiei sau investești?
- Nici una nici alta. Pentru moment hibernez.
- Ei, asta nu pot să o cred!
- Ar trebui, totuși.
În spatele unor fotolii, pe trei șevalete, o seducție luminoasă într-un joc de transparențe: nuanțe de oranj până la galben,verde olive, albastru cobalt și zvâcniri de roșu burgund. O veritabilă toamnă semiabstractă, șoptită prin căderi și ondulări în mișcare m-a ridicat de jos și m-a chemat tot mai aproape. Fragilitate și vioiciune într-un perfect echilibru de sticlă. Anotimpul cu rotunjimi în minunate desprinderi insinua, în pârguire, o feminitate care își schimbă nuanțele de la o compoziție la alta. Purta în schimb, ca pe o eșarfă, același vânticel aflat în trecere prin întreg ansamblul, ca o mângâiere tandră de pian din Cântecul toamnei de Ceaikovsky.
- Vlad: Carajan sau Lewadovsky?
- Mă scuzi, nu înțeleg la ce te referi.
- Cui să cer voie ca să te răpesc pentru 2 minute?
- Nu cred ...
- Am nevoie de cineva care să mă ajute la cafea. Soțul meu trăiește permanent într-o tablă de jocuri.
Am urmat-o pe hol apoi am traversat cealaltă încăpere, ceva mai mică decât cea în care am fost primiți. Aici se juca poker și se fuma, grupul arăta mai omogen și era format în marea lui majoritate din bărbați. Doar două prezențe feminine se zăreau, una la masa de joc, cealaltă răsturnată într-o canapea. Am coborât la demisol pe o scară slab luminată și trecerea între nivele mi s-a părut stranie, ca într-un alt timp, aproape că mă așteptam să ne vedem jos în ținute stil anii 20. Însă ușa s-a deschis într-o bucătărie modernă, unde mirosul de cafea era ușor estompat de cel al biscuiților. Pe căruciorul de alimente ceștile sclipeau în așteptare și lângă filtru căsca un termos, în vreme ce alte două era deja umplute.
- Aveți o casă frumoasă. Complicitatea dintre clasic și modern aduce în cazul ăsta o lejeritate surpinzătoare.
- De ce surprinzătoare?
- Nu știu. Din stradă nu ai putea bănui că interiorul poate fi altfel decât ... sobru.
- Adică bătrânicios și greoi, nu?
Am zâmbit încurcat, este drept că mă așteptam la o îngrămădire de mobilier masiv, format din piese vechi, a căror uzură să semene eventual cu niște povești spuse de veterani.
- Casa asta a fost în familia soțului meu, părinții lui Dan au recuperat-o după lungi procese. A construit-o străbunicul matern și a fost concepută să corespundă cu statutul lui de judecător.
Alexa a umplut termosul, a scos laptele condensat, pliculețele de zahăr și miere, paletuțele de cafea, continuând în tot acest timp să povestească despre magistratul mort într-un accident, chiar înainte de naționalizare.
- Oricum, nu cred că ar fi putut să supraviețuiască umilinței de fi chiriaș în casa pe care s-a străduit să o ridice. Oamenii învățați cu respectul impus își pierd repede capacitatea de adaptare la o realitate care răstoarnă ierarhiile.
Am urcat împreună căruțul pe scări, iar când am ajuns sus mi-a mulțumit, stăruind că nu mai are nevoie de ajutor. M-am întors în camera mare, locul meu pe canapea era ocupat de o domnișoară care lansa către Lewadovsky semnale atât de evidente încât erau mai penibile decât o invitație directă, rostită la portavoce. Păr drept, șaten, până aproape de talie, chinuită într-o roche verde, strâmtă și scurtă, făcea parte din categoria acelora cu zâmbet perfect, bine încrustat în figură. Nicio insultă, oricât de atroce, nu ar fi putut să îl facă să dispară, poate doar să îl transforme într-un rânjet tot atât de larg. În colțul celălalt de canapea, Diana își legăna exasperarea picior peste picior. Când m-a văzut s-a desprins din retragere și a venit spre mine cu un zâmbet de eliberare.
- Repede, o cafea până nu mă micșorez de plictiseală.
Alexa tocmai intrase și ea în încăpere și așeza pe o măsuță conținutul căruciorului, ceva mai puțin înghesuit, după oprirea din prima cameră.
- Am înțeles de la Ștefan că l-ai ajutat la un proiect. Ești designer?
- De ce să angajeze un designer? Am impresia că ar fi fost mult prea simplu.
- Nu îl preocupă să complice sau să simplifice lucrurile, are doar nevoie de cât mai multe oglinzi în care să își găsească propriile idei.
- Cea pe care o are acum în față tocmai s-a ridicat și îl trage după ea.
- Aceea este doar un ciob colorat, nu are suprafața necesară.
A privit-o “cu milă”, după care și-a întors așteptarea către mine.
- Sunt un fel de jack of all trades la o firmă de producție publicitară.
- Deci folosești arta pe post de ambalaj. Este coborârea cea mai abruptă în concret și bineînțeles, calea cea mai ușoară de alterare a percepției. Dacă ești nemulțumit unde te-au adus alegerile pe care le-ai făcut, dai fuga să îți cumperi ceva, poate – poate nu mai rezonează golul din tine, măcar atât cât ține foșnetul ambalajului.
- Artă este prea mult spus. Pentru mine este o formă de înfrumusețare care te ajută să îți comunici mai bine mesajele. Alterarea percepției, sau mai simplu: păcăleala, nu ține de atelierul de grafică, nici de cel de producție publicitară, este exclusiv meritul firmei care își stabilește strategiile de marketing și aici au ajutorul altor industrii.
- Aveam în minte utilizarea și utilitatea exprimării artistice. Nu am intenționat să te fac direct răspunzător pentru încurajarea consumului.
Mă pregăteam să îi explic diferențele, dar nu mi-a așteptat răspunsul, mâna ei ca o plutire a abandonat ceașca și s-a oprit pe mâna mea.
-Vino! Vreau să îți arăt ceva.
Am ieșt printre oameni, întorcând câteva mirări după noi, eu însumi nedumerit. A izbucnit în râs când mi-a întâlnit buimăceala, apoi a început să urce scara, lăsând la discreția – sau indiscreția? – privirilor mele o rotunjime de mugur care stă să plăsnescă.
- E ok, eu și Alexa suntem ca și rude. Nu se supără nimeni.
La etaj scara se deschidea într-un hol semicerc, zâmbind din trei uși arcuite și mi-au amintit – nu îmi explic de ce – de poveștile cu cele trei încercări date eroilor pentru a le măsura calitățile. Mi-a făcut semn să nu mă opresc și am continuat să urc în urma ei, până când am ajuns la mansardă. Aici, în deschiderea mare și întunecoasă, un rotund luminos de geam dădea înspre mare și făcea ca totul să pară ireal sub razele de lună.
- Îmi place cum se vede marea din podul ăsta de casă veche. Este ca o promisiune îndepărtată: „sunt aici și voi rămâne aici și după ce toate problemele, toate grijile voastre vor dispărea”.
Îi cunosc pe Alexa și pe Dan de pe vremea când se iubeau. Mă rog, se iubesc și acum dar ... fără strălucirea aia ravisantă care lăsa lumea în admirație pe oriunde treceau îmbrățișați.
- Este soarta relațiilor care supraviețuiesc.
- Crezi?
- Sunt convins. Din toate ciocnirile orbitoare care ne deșurubează din noi înșine nu rezultă niciodată victorii: fie ajungem în derivă, reziduri ale lumii pe care tocmai noi am creat-o, fie ne schimbăm centrul sub acțiunea altor forțe.
- Hmm ... nu este o viziune prea romantică! Eu pe ei îi aveam ca reper, eram pe atunci în liceu. Părinții noștri sunt prieteni buni și cred că legătura dintre noi două s-a creat indirect, dar în mod surprinzător este destul de puternică, în ciuda diferenței de vârstă. Mai exact de 5 ani.
Când au primit în dar casa asta eram amândouă în culmea fericirii. Aici, în pod – și la acel moment riscam serios să trecem prin plafon – ne-am desfășurat sute de vise. Apoi, în mod inexplicabil, toate discuțiile serioase din viața mea, care au urmat după acel moment, au avut loc la mansardă ... Alexa râde, avem chiar și o înțelegere, atunci când simte că sunt lucruri de mărturisit între noi mă invită „în pod”. Când l-am întâlnit pe Lewadovschy pluteam pe scările care mă aduceau sus și apoi, cu cât lucrurile au început să se complice, aveam senzația că mă târăsc asemeni sălbăticiunilor schilodite, care își caută cu disperare bârlogul.
Nu mi-am imaginat niciodată ce aveam să devin lângă el, cât de în urmă vor rămâne toate convingerile mele. M-a făcut să mă cunosc mult mai bine decât mi-aș fi dorit și trebuie să spun că nu sunt prea încântată de ...
Are un fel al lui de a dispersa normalitatea, de a lua prizonieri în nebunia organizată în care trăiește. Parcă toți cei care intră în viața lui intră sub o vrajă, nu pot să-ți explic, spun asta și îmi dau seama cât de prostește sună. Dar așa am simțit că s-a întâmplat și cu Teo, fratele lui. Când am afalt că a murit nu mai puteam să trag aer în piept de durere, au fost zile, multe zile în care adormeam în lacrimi și mă trezeam în zădărnicie. Pe el nu l-am văzut decât mușcându-și buzele, cred că au fost câteva luni bune în care nu am dormit cu o continuitate mai mare de trei ore. Îl priveam și mi se părea că are ceva din nervozitatea jucătorului de șah: mutare greșită, o piesă lipsă. Cum a îndrăznit să îi facă lui asta? Tot lui: de parcă s-a sinucis ca să îi aducă o ofensă.
Teo era un copil, a crescut razna, nesigur și mult prea cuminte. Nu îndrăznea să îi spună sau să îi ceară nimic lui Ștefan. Venea la mine și se așeza pe pervaz, mă privea cu ochii lui mari și albaștri fără să înceapă vreodată dialogul, asta era treaba mea: să ghicesc ce se întâmplă cu el, sau de ce are nevoie.
Când Ștefan găsea o cale să mă facă să plâng, se strecura în cameră și mă cuprindea în brațe, tăcut până și în dezaprobare. Cât am stat la ei mă simțeam ca o Wendy în Þara de Nicăieri, numai că aici nu era vorba de copii pierduți. Îmi reproșez că nu am fost acolo, poate că nu s-ar fi întâmplat.
- Oare? ”Nu s-ar fi întâmplat”?
- Ești simpatic ... și atât de străin de toate astea. Plecarea mea sigur a contribuit și ea cu ceva. Tot aici, în locul ăsta, am decis să nu mai fiu o păpușică într-un spectacol absurd, umblând prin mintea lui cu eticheta lipită. Am pendulat puternic și nepermis de mult între viața cu el și viața fără el.
- Nu cred în prieteniile de după, prelungesc o intimitate care nu mai are voie să existe.
- Intimitate da. Prietenie ... nu cred că a fost vreodată între noi ca să poată exista acum.
Suntem oameni defecți, atrași unul către celălalt de forțe care scapă înțelegerii noastre. Ne-am despărțit de ceva timp și totuși ne-au legat prea multe pentru ca acum să putem fi liberi cu adevărat. În plus, a avut grijă să mă târască după el cu tot felul de responsabilități din vechea nostră viață, când lucram împreună.
O ascultam povestind despre cruzime și tandrețe, nu mi-o puteam imagina consumată prin combustie de o pasiune, vedeam în ea mai mult lumineșcența discretă a zăpezilor, cu toată fascinația pe care o strecoară. În eleganța ei corectă, de balerină, îmi era imposibil să găsesc echivalența cu femeia îngenunchiată în disperare, pe holul lung al unui hotel – locul de abandon într-o țară musulmană. Nici purtată în strânsoarea ironiilor de tot felul, adusă jos și târâtă sub șinele nepăsării nu reușeam să mi-o închipui. Lewadovschy se contura prin cuvintele ei când captivantul făuritor de iluzii, când regizorul de răutăți desăvârșite până în cel mai neînsemnat detaliu.
-Am decis să plec, sper să am curajul. Mi-am dorit de când eram mică să pot să îmi mut viața într-o carte poștală care mi-a căzut la vremea aia în mâini: Kalives. Nu știu dacă o să stau, cât o să rămân, mă mai întorc sau poate îmi găsesc locul meu în lume, departe de furtuna în mijlocul căreia trăiesc acum. Totul depinde de scârba asta de inimă. Oricum, nu mai suport cei patru pereți care mi-au mărginit atâtea nopți nedormite cu imperfecțiunea lor albă.
Cel mai mult mă doare faptul că acum ar fi trebuit să am în brațe un copil care să-și încarce mânuțele în părul meu, în schimb port în mine amenințarea sinistră a modului în care m-am supus să-mi strivesc liniștea. Pentru asta nu o să mă pot ierta niciodată și pe el cu atât mai puțin. Niciodată!
I-am cuprins în palme chipul chinuit de emoție și m-am aplecat cât mai aproape de el ca să îi arăt că îi simt țipătul mut, prizonier în toată ființa ei mică. Și în lumina alburie a lunii i-am îmbrățișat tremurul, convins că apropierea liniștește mai mult decât o revărsare de încurajări.
- Înțeleg acum, credeai că dacă spui unui străin durerea nu se va întoarce bumerang. Poți să pleci, trebuie să pleci, pentru că liniștea ta aici sau aiurea este mai importantă decât orice. Dar înainte de asta, trebuie să știi că de tine nu o să poți fugi niciodată.
-Am obosit, am nevoie ca liniștea să îmi amintească cine eram înainte de toate astea.
Și-a ascuns fața la pieptul meu strângându-mă cu putere, ca și cum în felul ăsta s-ar fi ancorat mai bine în decizia ei.
- Și în toată liniștea aia, după ce o să te întorci din plimbările de pe plajă, o să trimiți e-mail-uri prin care să povestești cum se așează viața ta în noile coordonate. Asta ca să nu îți rătăcești cu totul cuvintele, în caz că într-o zi vei mai avea nevoie de ele.
A ridicat spre mine o încuviințare ușoară ca o evaporare și m-a privit derutant de direct, de parcă urma o altă destăinuire sau poate o întrebare. Dar dintr-o dată ușa s-a deschis și imediat ne-a invadat lumina, în prag era Alexa, neclintită ca într-o transparență acrilică.
- Aici ... erați ... Dumnezeule, tu plângi?!
- Nu chiar.
- Ce se întâmplă?
Întrebarea a ricoșat direct către mine ca o poruncă. S-a apropiat cercetându-ne fețele după răspunsul pe care neliniștea ei îl aștepta.
- Plec, cel puțin pentru o vreme. Am vorbit și vom mai vorbi despre asta, dar acum hai să coborâm până nu mă lichefiez de tot.
S-a desprins hotărât și a trecut pe sub îngrijorarea prietenei ei, asigurând-o din capătul scării că nu este totul chiar atât de grav pe cât își închipuie. Am coborât după ele și când am revenit printre invitați, în dreptul ferestrei mari mă aștepta privirea lui Lewadovschy, nu știu dacă provocatoare sau ironică, dar cu siguranță foarte pătrunzătoare.
- Mergem?
Îmi era clar că nimerisem aiurea, între doi oameni care mă foloseau ca element conector într-un joc a cărui miză îmi era străină și preferam să rămână așa. Mi-am luat rămas bun de la gazdă și m-am întors către Diana. Am simțit un reproș în privirea ei, s-a tras ușor în spate și ne-a răspuns că s-a hotărât să rămână la Alexa.
- Cum vrei! Și dacă nu ne mai vedem, călătorie plăcută. Dar sunt de părere că ar trebui să îți onorezi personal obligațiile înainte să pleci.
Vocea căuta să domine în vreme ce trupul juca indiferența, o continuare a mesajului îi scânteia însă în ochi. Nu aștepta un răspuns, deși generase o încercare în acest sens, a salutat și a ieșit în hol cu o hotărâre grăbită.
Am salutat și eu încă o dată și m-am îndepărtat cu încredințarea că mă voi strecura din neobișnuitul acelei seri. În stradă aștepta Lewadovschy lângă Porsche-ul Cayman condus de un tip slăbuț cu mustață creion. I-am întins mâna dar m-a privit mirat, apoi a deschis portiera și m-a invitat să intru.
- Te rog, nu vreau să închei în felul ăsta. Hai mai bine să bem ceva.
Am urcat către o și mai ciudată derulare de fapte, luând localuri la rând, cu pahare și sticle însoțite de oameni de tot felul, de la importanța statică, acordată în mod exagerat hainelor și accesoriilor la dinamismul celor mai sincere veselii, împrăștiate generos pe mese și podele. Treptat, turul s-a extins dincolo de limitele orașului, Lewadovschy își justifica savuros preferințe sau înțepa ca într-un insectar opinii despre oamenii care îmi erau prezentați.
În stațiuni vara este un organism viu, hrănit cu aglomerări și zgomote, stridențele de tot felul îi mențin respirația și arterele principale stabilesc pulsul. În fiecare an soarele o furișează printre primele șezlonguri și o lasă în grija mării. Este purtată apoi de turiști în râsul lor și muzica o îmbracă într-un neastâmpăr neîntrerupt de alternanța zi – noapte.
Calendarul nu pare să o sperie, de cele mai multe ori se aventurează prin septembrie până când, în cele din urmă dispare acoperită de frunze. Și în marșul ăsta am însoțit-o și noi, tot mai aproape de dimineață.
Eram la intrarea în oraș, oboseala îmi aducea sub pleoape imagini trunchiate, fără legătură, ca și când se amestecau între ele imagini din mai multe filme.
- Ce ți-a spus?
Întrebarea care a avut nevoie de o întreagă noapte pentru a putea fi formulată aștepta de la mine un conținut, dar mintea mea nu reușea să îl redea la fel de simplu.
Mă privea atent, cu o claritate de polițist pregătit pentru interogatoriu, nicio urmă din risipirea din care ne întorceam, fără schimonosirea vreunei emoții, doar întrebarea în sine constituia corpul concret al unui interes, care nu putea fi altfel decât imens.
- Mmm... câte ceva din multe și o groază de detalii. Despre gazde, despre casă, interesul pentru lucrurile vintage și tehnica șervețelului. Cred că ai supărat-o cu ceva pentru că despre tine mi-a spus că ești interesat să găsești în ceilalți doar onglinzi care să te redea tot pe tine, sau cam așa ceva. Sau poate că nu, pentru că de mine spunea că mă folosesc de artă ca de un ambalaj, ori eu nu cred să o fi ofensat cu ceva. Discuție între necunoscuți, ce ar fi putut să îmi spună?
- Da, are darul ăsta de a face bucle de subînțelesuri. O adevărată muncă de inutilități subtile în filigran. Până să scoți ceva clar de la femeia asta ajungi să te bâlbâi, parcă zici că are o fobie pentru logică.
- Și totuși vrei să știi ce spune.
- Asta doar în cazul în care spune ceva cu adevărat. Recunosc, mă preocupă comportamentul ei din ultima vreme, simt că se întâmplă ceva și tot încerc să aflu ce anume. Este genul ăla de persoană ca o boală autoimună: își face rău cu sârguință, fără să conștientizeze. Am fost ... am fost o vreme împreună și am rămas foarte apropiați, împrejurările au făcut ca în unele situații limită să depindem cumva unul de celălalt.
Îi urmăream profilul de statuie grecească în coborârea lentă spre uman, lumina de dinainte de răsărit a tras peste noi tăcerea și înainte să își lase capul pe spate am întrezărit îngrijorarea, peste care s-au coborât apoi pleoapele.
Șoferul mi-a cerut adresa, vocea mea suna spart, străină parcă de mine, m-am retras nemulțumit în harababura de gânduri care mă însoțeau și până am ajuns la minunata destinație aproape că ațipisem. Înainte să cobor din mașină am vrut să îi strâng mâna, dar Lewadovschy dormea deja într-o încruntare de copil extenuat.