Prima oră de azi a fost de geografie. O plictiseală îngrozitoare, mai ales ca repetentul din spatele meu a adormit cu capul pe bancă și a început să sforăie, de am râs cu toții când profu’ l-a ridicat de urechi în picioare. Urmează româna, iar pauza dintre ore este neașteptat de lungă, și mă mir, fiindcă profa’ nu întârzie niciodată. În clasă aleargă toți, ca nebunii, și tropăie pe podeaua veche de se ridică praful dintre încheieturile parchetului. Ușa de la intrare se izbește de toc și după bufnitura bine cunoscută intră patru profesori. Diriga’, profa’ de mate, directoarea și una necunoscută.
Toți suntem uimiți, în picioare, și ne retragem, fiecare lângă banca lui. Zarva se potolește, iar profii vorbesc între ei în șoaptă. După un minut diriga’ se așează în fața catedrei și începe să vorbească. Noi stăm în continuare înlemniți, în picioare.
- Dragii mei elevi, după care tace și își trage mult aer în piept, făcând o pauză foarte lungă. Nu știu, dragi copii cum să vă anunț ceva.

Anul trecut, într-a cincea, lecturile suplimentare pentru vacanță au fost mai puține. Emiliei sigur nu o să-i placă lista pentru vara asta, dar oricum nu îi place să citească. Stă mai mult și se uită pierdută de parcă ar fi zăludă. Mă calcă pe nervi câteodată. Nu vrea să facem nimic, vrea doar să stea să se uite aiurea pe cerul aglomerat de nori și să mă țină strâns de mână, de nici nu pot să mă ridic din bancă. Nu îi place nici că nu o las în pace și îi dau câte un ghiont pe furiș. Face o față de zici că e maică-mea când mă ceartă, dar nu zice nimic. Se uită încruntată până mă rușinez, întoarce privirea pe fereastră, apoi se uită iar pierdută fără să-mi dea drumul la mână. Eu nu pot sta înțepenit în bancă minute în șir, așa cum stă ea. Mă ridic, mă smucesc din mâna ei și plec. O las acolo de fiecare dată și când ne revedem se poartă de parcă nu s-a întâmplat nimic.
Uneori ne întâlnim la scara mea când ies să mă duc la școală, asta dacă nu întârzii. Săraca maică-mea mă trezește, dar pleacă imediat la serviciu și de multe ori adorm la loc. Ea vine mai de departe, pentru că stă în blocurile de pe cealaltă parte a râului și traversează tot cartierul. Până acum două luni, dacă trecea de blocul meu și nu mă vedea, mergeam tiptil și repede în spatele ei până o ajungeam și o trăgeam tare de cozi, de se oprea brusc și se întorcea speriată. După ce s-a întâmplat în vacanța de primăvară, nu și-a mai făcut cozi. În timpul orelor am văzut că își aducea părul de pe spate în față, peste umărul drept și îl mângâia minute în șir. Nu am calculat câte anume, fiindcă am un coleg tembel în banca din spate, care mă pocnește cu cartea în cap de aproape îmi mușc limba. Ãsta e mai mare cu doi ani și e o namilă de om. L-au dat părinții de 8 ani la școală și a rămas repetent o dată. Cât eu îmi frec cucuiele, tembelul mă întreabă:
- Ia zi mormolocule, ți se scoală când te uiți la Vasileasca? Ai văzut și tu că i-au crescut țâțele?
Am uitat să spun că mă numesc Bogdan Moloc, iar colegii, într-un mod foarte natural, mă strigă ''mormoloc''. Repetentul clasei spune asta de parcă ar fi un titlu nobiliar și mă pocnește cu cartea în cap, de parcă mi-ar face o favoare prin care mă numește cavaler. Cu toate astea, eu sunt mai bine tratat, dar colegii mei, mai slabi de fizic, au parte de alte suplicii. Le pune mușchii la saramură când îi culcă pe parchet și se suie cu genunchii pe mușchii brațelor până se învinețesc. Le dă borșul pe nas, le umple țeasta de castane și le aplică câte o rachetă dureroasă cu vârful pantofului direct în fund, dacă se apleacă. La fel le tratează și pe fete, în afară de Emilia. În septembrie, la începutul anului școlar, tembelul a adus o țigară în clasă. A aprins-o chiar în pauza dinaintea orei de română, pe care o făceam chiar cu directoarea. Au tras câteva fumuri, el și alți câțiva, dar suficient să se umple clasa cu mirosul inconfundabil. Au stins țigara înainte să vină profa, dar tot și-a dat seama că ceva e în neregulă. Profa ne-a ridicat pe toți în picioare și ne-a întrebat de ce miroase a fum. Mergea printre rânduri adulmecând ca o felină și cred că cei care fumaseră nici nu aveau curaj să respire. Emilia a vorbit tare și toată clasa a întors privirea către ea. A spus că a deschis geamul și a uitat să-l închidă când fumul de la frunzele veștejite, adunate de gunoieri și arse, a început să intre pe fereastră, în clasă. De atunci, tembelul nu a mai avut curaj să-i spună ceva.
Emilia vrea să se machieze de ziua ei, care pică în vacanța de vară. Eu deja am șutit un creion dermatograf din trusa maică-mii, iar de la sora mea mai mare aștept niște farduri, că i-am spus să-mi facă rost, pentru că băieții din clasa mea vor să ne deghizăm în zombie când terminăm clasa a șasea. O să-i dau și Emiliei să-și ascundă pistruii, chiar dacă mie îmi plac pistruii ei. Cred că are cel puțin cincizeci de pistrui doar în stânga și dreapta nasului, sub ochi. Pe obraji nu are, fiindcă obrajii sunt mereu foarte roșii. Alte fete au fața colorata uniform. Numai ea are pistruii maro, obrajii roșii, bărbia galbenă, ochii verzi, sprâncene negre și buze roz. Așa a fost mereu încă de la grădiniță, de când sunt coleg cu ea. Până acum, într-a șasea, nici măcar un an nu am fost în clase diferite. De fiecare dată când treceam în altă etapă, adică de la grădiniță la școală, sau dintr-a patra într-a cincea, eu cu Emilia am stat în aceeași bancă fiindcă doar noi doi ne cunoșteam din mulțimea de copii. După vreo două săptămâni de școală, eu mă mutam cu câte un băiat ce mi se părea mai de gașcă, cu toate protestele ei. Anul ăsta stă singură în a patra bancă de la geam de când eu m-am mutat, și nu primește pe nimeni. Colegul meu vine cu un bloc de desen imens. După ce îl desfășoară pe toată banca, eu nu mai am loc. Prin urmare, la desen mă mut cu ea în sigurul loc liber din clasă ce pare că e păstrat special pentru mine. Emilia pune apa și acuarelele la mijloc, în așa fel încât eu să pot folosi oricând acuarelele ei.
Eram în clasa a doua, când m-am îmbolnăvit de oreion. Nici măcar atunci, pe parcursul celor două săptămâni de izolare, nu am fost scutit de temele zilnice. Emilia a fost desemnată, nu știu în ce măsură, voluntar sau nu, ca să-mi dea temele zilnice, predate la școală. În drumul ei spre casă, se oprea în fața scării mele și urca cele trei etaje. Suna în fiecare zi de trei ori la ușă. Săream ca ars cu gâtul meu umflat de la oreion să îi deschid ușa. Fața mea desfigurată părea că nu o înspăimântă. Îmi transmitea tot, de la teme până la poveștile despre cum învățătoarea a răsturnat paharul de apă pe catalog, amuzându-se că poate unele note proaste s-au șters.
După ce eu m-am vindecat, la două săptămâni a venit rândul ei să facă aceeași boală contagioasă, luată de la mine. Fiindcă eu stăteam mai aproape de școală decât ea, alt coleg avea traseul de întoarcere de la școală pe lângă scara ei, și a fost desemnat să îi transmită temele.
Prin clasa a treia o învinuisem pentru bătaia pe care am luat-o. În drum spre casă, băieții din clasa mea se organizaseră pentru ofensiva de pupat fetele. Cum noi învățam după-amiază și orele se terminau seara, pe întuneric, operațiunea avea mari șanse de reușită dacă acționam toți băieții odată. Prin urmare, după terminarea cursurilor, băieții și fetele ieșeau din curtea școlii în grupuri. La un semn stabilit, noi, băieții, ne-am repezit spre fete. M-am dus direct la Emilia. Spre surprinderea mea, eu care mă așteptam la împotriviri și țipete, ea nu a părut a fi deloc surprinsă, ba din contra, ceea ce plănuisem eu a fi un contact surpriză, doar cu buzele lipite, s-a transformat într-un schimb complex de buze, limbi și salivă, plin de dorință. A doua zi, învățătoarea știa că băieții înfierbântați și pupăcioși au dat iama cu forța în turma de fete. Am fost pârâți de la prima ora. Prin urmare, învățătoarea împreună cu directoarea, ne-a chemat pe toți băieții implicați, la secretariat. Acolo am fost aliniați lângă perete, cu palmele orientate în sus, și loviți peste palme cu coada de la steagul tricolor din hol, peste fiecare palmă de câte patru ori. Fetele ne așteptau râzând în clasă. Cu toate astea, sclipirea din ochii mei spunea ca a meritat osânda.
Pe Emilia o crește una dintre bunici. Taică-su nu e niciodată acasă fiindcă lucrează șofer pe un tir internațional. De când o știu, bunică-sa nu îi dă voie să primească pe cineva în casă, dar acum o lună, în vacanța de primăvară, ca printr-o minune, a rămas singură acasă. Atunci a fost singura dată când eu am fost în camera ei. Ea intrase de zeci de ori la mine să-mi dea temele când fusesem bolnav de toate bolile copilăriei, dar eu la ea, niciodată.
M-am așezat pe pat. Era foarte organizată. Nimic nu părea să se fi aflat în alt loc decât cel al lui. S-a așezat lângă mine cu pumnii strânși și cu aceeași privire pierdută de parcă s-ar fi uitat pe fereastră. Mirosea frumos și pentru prima oară nu mai avea părul prins în cozi. S-a lăsat într-o parte, suficient cât să ne atingem umerii, să ne uităm unul spre altul, să ne potrivim privirile, apoi să ne apropiem buzele. Nu mai erau aceleași buze ca atunci când eram mai mici, în clasa a doua. Acum aveam doișpe ani și eram în clasa a șasea. Emiliei îi crescuseră țâțele, iar mie mi se scula.
Imediat după asta, habar n-am de unde, m-am îmbolnăvit de rujeolă. Iarăși a venit rândul ei să-mi aducă temele. Nici de data asta nu a speriat-o boala. Ne sărutam orbește de parcă eu aș fi fost sănătos, dar ei nu îi păsa. În focul sărutărilor i-am băgat mâna pe sub bluză și i-am atins pielea, sânii și sfârcurile. Nu se împotrivea deloc și chiar făcea loc palmei mele să înainteze pe toată suprafața sânilor. Simțeam totul ca pe un curent electric ce mă făcea să tremur mult timp după plecarea ei.
Bineînțeles că erupțiile mi-au trecut după zece zile și a urmat ea să se îmbolnăvească. Cât timp am stat închis în casă, a trecut zilnic pe la mine cu motivul de a-mi aduce temele. Acum că s-a îmbolnăvit și ea, bunică-sa e mult mai categorică în privința izolării și nu permite nimănui să treacă pe la ea, de frică să nu împrăștie boala. După ore trec râul și mă duc lângă blocul ei. Mă uit de pe trotuarul celălalt la geamul de la etajul patru, acolo unde stă. Poate iese măcar o dată să se uite la cer, așa cum îi place ei.
Mai sunt trei zile până când Emilia trebuie să se întoarcă la școală.

Diriga’ vorbea și plângea în același timp, în picioare, la catedră. Lacrimile îi curgeau pe obraji, cu toate că tonul vocii nu era unul care să ne transmită sunetul plânsului, așa cum îl știm. Ea continua să vorbească normal.
- Copii, câteodată boala nu poate fi învinsă. Eleva clasei noastre, Emilia Vasilescu, a fost înfrântă de rujeolă. Emilia a murit ieri la spital, în urma unor complicații. A avut febră mare și doctorii nu au putut să o salveze. Îmi pare tare rău. Odihnească-se în pace!
Peste toți se așterne tăcerea. Nici profesorii, nici elevii nu scot niciun sunet. Unul câte unul, ne așezăm în liniște. Profesorii au ieșit pășind lent, cu fața plecată.
Mă așez și eu și mă uit pe geam, aiurea, la cerul aglomerat de nori, ca să-mi înăbuș lacrimile. Jumătate din fete deja suspină.
Mă trezesc cu o carte în cap, dar nu foarte tare și cu vocea șoptită a repetentului care mă întrebă, de parcă nu vrea să-l audă nimeni:
- Ai auzit bă mormolocule că a murit Vasileasca?
Nu-i răspund. Mă gândesc pentru o clipă că azi avem desenul și mă întristez și mai tare, cu privirea la a patra bancă de la geam, în care nu e nimeni. Un gol mi se înfiripă în stomac și abia mai pot să respir. În același timp simt o presiune imensă înăuntru, de îmi vine să explodez de durere. În dezolarea băncii goale, descopăr că așa se simte moartea.