Am ajuns în față, casa cu obloane albastre, băncuța de sub tei, mătura sprijinită de perete și Țuri care mă confirmă cu un lătrat gâjâit. Sunt încă în afara scenei, un pas în spate și totul se va întâmpla fără mine, dincolo de perdelele înflorate. Entuziasmul câinelui face ca ușa să se deschidă și din spatele ei apare doamna Viorica, sfidând înserarea posacă printr-o asemănare teribilă cu un măr roșu.
- Vlăduț! Dragule, intră, intră …
- Bună seara!
Zâmbesc, o femeie care își ia înălțimea mai mult din permanent decât din tocuri, mă privește complice exagerând teatral preocuparea.
- Chiar mă îngrijoram că nu mai apari. Trebuie să dau o fugă până la fi-mea și știi … nu trebuie să fie singur.
Îmi arăt aprobarea, asigurând-o din priviri că înțeleg și o urmez din hol în bucătărie, apoi iar în hol, întrebându-mă care ar putea fi partea mea de rol și dacă nu cumva îmi va fi mai greu decât m-am pregătit.
- Acum doarme, din când în când poți să verifici. Ai ziare, cărți, televizorul, mă întorc în maxim două ore. Dar … eu cred că mai repede.
Îi țin haina să se îmbrace, știu că nu va fi „mai repede” și asta mă cam descurajează, dar din moment ce mi-am exprimat dorința să trec, probabil că două ore nu sunt o exagerare prea mare.
- Ah! Ce nepoliticoasă, nu te-am întrebat dacă ți-e foame, mă grăbesc nebunește că se trage de mine din toate părțile, parcă aș fi din gumă!
Dă să se întoarcă în bucătăria întunecoasă ca o vizuină, dar îi fac semn că nu este nevoie. Cele două ore s-ar prelungi inutil cu alte 20 de minute, iar eu deja contabilizez timpul din situația asta neobișnuită.
- Am mâncat. Cred că supraviețuiesc, dacă nu întârziați mult.
- Nuuu, promit! Scuze că abuzez în felul ăsta, promit să mă revanșez.
- Chiar nu este nevoie.
Caută prin cuier, scoțând la iveală tot felul de stridențe, până când îi pică în mână o scoveargă din vinilin pe care o aruncă apoi pe umăr cu un aer victorios.
-Am plecat! Dacă ai nevoie de ceva, dacă apare ceva, ai numărul meu.
Iese în grabă și o privesc din ușă cum aproape că se rostogolește până în bulevard. Iată o femeie care nu cred că a trecut vreodată neobservată. Mă întreb cum o arăta fiica și nu pot să mi-o imaginez pe această doamnă în varianta remastered.
Și iată-mă singur. Din capătul holului mă atacă tabloul cu cer roșu, pe care nu aș vrea să îl privesc dar de la care nu îmi pot lua ochii, asemeni vietăților orbite de farurile mașinii. Un singur tub de vopsea întins pe o pânză, unde agonizează câțiva copaci noduroși. Sub monstruozitate este așezat un vas din ceramică neagră care își cască ostentativ golul –„aici nimic nu se poate umple de un înțeles”. Pe măsuța din sufragerie mă așteaptă câteva tabloide și ziare locale, cel puțin există scaunul balansoar! Piesa veche, bine întreținută, îmi amintește de leagănul din grădină în care ascultam povești. Relaxarea vine în liniștea cuminte a lucrurilor, curând descopăr că publicațiile locale sunt vechi, doar presa de scandal pare la zi și ajung să parcurg articole prost scrise despre viețile unor oameni care nu mă interesează. În cele din urmă îmi pică în mână o revistă cu remedii naturiste și încep să răsfoiesc, dar până să mă acomodez cu titlurile, am impresia că aud o ușă deschizându-se și închizându-se. Un gol începe să înghită cu repeziciune cuvintele, poate ar trebui să îi vorbesc mult, fără întreruperi, despre orice. Mintea mea a trasat în cretă posibile discuții, dar nimic nu pare să poată fi definit, totul îmi scapă, alunecă, este ca și cum aș fi băut mult, cu toate că sunt frustrant de treaz. Ies în hol fără să am convingerea că pot să încep o discuție care să nu sune spart.
- Andrei?!
Tresare și apoi se încruntă, din profil mi se pare că a sărit de la 45 de ani direct la 55. Îi înțeleg dezamăgirea, caută cu privirea în jur și îmi adresează câteva cuvinte din care nu reușesc să prind mare lucru, dar presupun că este un salut, așa că răspund încurcat și nehotărât.
- Unde este?
Mirarea tăcută îl irită și intră pe lângă mine în sufragerie, așezându-se pe canapea, ca și cum s-ar fi predat în fața întrebărilor pe care aveam să le declanșez. Mă privește direct și așteaptă, nu recunosc nimic în omul din fața mea, un chip subțiat, brațele încrucișate și o grimasă stranie.
- Am trecut să te văd. Știu, momentul nu este bun, dar nici nu cred că poate exista unul în circumstanțele astea. Când am ajuns la atelier și mi-au spus băieții, am mers direct la spital, dar erai la reanimare, apoi când m-am întors de la Brașov erai deja externat. M-am gândit că este mai bine să aștept, să se așeze lucrurile în familie. Vreau decât să știi că putem vorbi despre orice îți este comod, nu am venit pentru răspunsuri sau pentru ... pentru ...
-Cum a fost la Brașov?
Întrebarea mă desprinde din justificarea în care am început să bâjbâi, iată un capăt pe care nu trebuie să îl scap. Zâmbesc și mă reașez în scaunul balansoar, acum pot să creez o legătură: ne vom ține strâns amândoi, atâta timp cât considerăm convenabil.
- Am reușit să aleg câte ceva, dar nu mare lucru, doar material suficient. Partea bună la plimbarea asta este că am cunoscut niște tipi la o expoziție de obiecte artizanale care fac un fel de origami din pănuși, extrem de interesante. Am schimbat numere de telefon după ce am băut o bere împreună.
- Pănușile uscate de porumb pot fi un material fantastic, totuși când te joci cu o idee așa de veche poți eșua cu ușurință în banal, ingeniozitatea trebuie să fie maximă.
- Știu, tocmai asta vreau să spun, m-au impresionat.
- E bine, atâta timp cât mai poți fi impresionat. Nu vreau să spun, mă rog, nu știu în ce măsură pot eu să …
- Tu mai mult decât alții „poți să”. Cel puțin pentru felul în care pornești de la un mic detaliu și ajungi la o întreagă construcție.
Nu mă privește, mâinile trădează un neastâmpăr, o iritare, ar vrea să înceapă, se încruntă apoi își mușcă buzele, parcă îl așteaptă debutul cu o sală înfiorător de plină.
- A fost stupid. Amuzant de stupid și atât. M-am suit pe acoperiș, mă gândeam să o fac pur și simplu, fără să analizez nimic, fără să mă opresc. Am urcat hotărât pe scara interioară, am deschis și m-am cățărat repetându-mi în permanență „nu te gândi”, „nu te gândi”, „nu te gândi” și am reușit – până când am ajuns pe margine. O asemănare bizară mi-a adus în minte pasarela pietonală de pe care lansam avioane de hârtie împreună cu fii-miu. În felul ăsta m-am trezit târât prin trecut, până când îndoielile au început să mă îmbrățișeze timid, am vrut să mă las ușor în genunchi și m-am dezechilibrat. Restul îl știi, copacul și suportul de rufe care mi-au rupt căderea - miraculoasa supraviețuire… Stupid, dacă nu aș fi băut în seara aia atât de mult, probabil că nu s-ar fi întâmplat.
Nu am reușit să explic, oricum, în cazuri de genul ăsta toți au o imagine imposibil de blurat și este ca și cum ai vorbi dintr-o sticlă. S-a format un adevărat pelerinaj la spital, ascultam cu ochii în tavan –pledoarii pentru viață, păreri de rău, încurajări penibile și altele asemenea. Din toate asta am reținut doar câteva tăceri sincere.
- Am crezut că incendiul de la atelier …
- Da, are o legătură cu indiferent ce căutam în seara aia pe acoperiș. Doar am distrus aproape toate lucrările și Pascu abia s-a abținut să nu mă dea afară în șuturi. Un bețiv ordinar, asta vedeam în ochii tuturor, a fost ca și cum treceam printr-un tunel de oglinzi. Am plecat la Arefu să îl rog pe tata să mă ajute. Speram să îl conving să vândă din pământ ca să acopăr măcar o parte din pagube. Știi ce mi-a spus? Că nu o să fărâmițeze el averea pentru un pierde vară, că Mia aleargă mult și se folosește cum se poate mai bine de pământ și nu o poate da la o parte pentru frati-su, care este traistă-n băț și nu are până la vârsta asta nici familie, nici casă, nici un rost al lui altul decât să scornească tot felul de schimonoseli. A început să îmi țină teoria lui veche cum că arta este bună numai cât să îmbrace lenea și plictiseala în straie strălucitoare. Măcar de m-ași fi priceput, să vadă și el că pot să fac ceva cu noimă. Am ieșit pe poartă și tot nu se opera, ar fi vrut să îl înfrunt, tăcerea mea îl stârnea și dacă aș fi rămas cred că i-ași fi provocat un infarct.
Așteptarea în gară a durat ore în șir, ghemuit printre cuvintele alea enorme, pe care cu mai puțin de o lună în urmă le-am primit în cascadă de la Dragoș, mi se părea că mă sufoc. Fii-miu nu scapă nicio ocazie să mă ridiculizeze, îmi amintește constant că, nimic din ceea ce fac nu se poate ridica până la interesul lui, pur și simplu nu merit atenție. Anul trecut, de ziua lui i-am cumpărat un Nikon D7100. Nu îți spun că pentru mine a fost un efort, pentru că a fost o plăcere, dar el l-a privit ca și cum ar fi despachetat un set de oale.
Când le-am spus că am început să predau desen la 5-8, s-a ridicat de la masă și s-a adresat direct maică-sii. “Cum să nu se ducă dracu învățământul! O să ajungem să ne predea și vițeii la plata cu ora.” A continuat apoi să exemplifice cât sunt eu de iresponsabil și multe altele, încât toți cei prezenți au început să se privească stânjeniți, degeaba Magda și Dan i-au spus pe rând să înceteze. Așa a început cearta, ajungându-se treptat la subiectele lor mai vechi, în care nu puteam să am vreun amestec. M-am ridicat și m-am scuzat, deși eu am fost cel jignit cu conștiinciozitate; un gol care mă consuma dinspre interior s-a deschis ca o gură flămândă spre tot ce poate să însemne ceva pentru mine.
Știi, când am debutat într-o galerie „pentru nume mari și mici”, am fost etichetat cu entuziasm ca o promisiune. În timp am avut o serie de lucrări apreciate și Magda m-a cunoscut ca pe un tânăr artist cu potențial uimitor. Dar ceva, cumva, a încetat să se desfășoare în mine și m-am trezit brusc în beznă, nici acum nu știu să descriu paralizia aia emoțională care mă năucea. Cu cât încercam să mă desprind, cu atât mă încurcam mai tare.
Eram însurat și aveam un pici al meu, mă certam cu nevasta, tot mai spornică în a-și manifesta dezamăgirea și frustrările cu privire la cariera mea, pe care o vedea rătăcindu-se printre adunări, întâlniri și alte pierderi de timp. Hotărârea divorțului a venit într-o noapte de noiembrie, zdrăngănind eliberări strălucitoare printre zăbrelele scandalului. Am întors spatele unui copil de șapte ani și am plecat să mă regăsesc tot mai des pe fundul sticlelor, băute la început cu prieteni, pentru ca în cele din urmă să ajung în deplină tăcere.
Pascu a fost mereu o constantă, ne știm din liceu și în vremurile alea își făcuse obiceiul să mă adune de peste tot. M-a convins să mă internez, m-a ajutat să mă întorc spre lume, mi-a dat de lucru și atelierul a devenit acasă. Primul gând, singurul gând care mi-a dat direcție a fost să revin în viața lui Dragoș. Numai că în tot acest timp pe care eu l-am petrecut în patinoarul iluziilor, mai bine de 2 ani, a învățat că tata conturează doar dezamăgiri, nu are consistență, în vreme ce Dan știe să transforme vise în lucruri și acțiuni concrete, să liniștească temeri și să șoptească încurajări. Îmi amintesc, se străduia atât de tare să nu îi găsească nimeni nimic în comun cu mine! În timp, totul a devenit natural, fără efort, până a ajuns la o nepăsare care doare al dracu de rău. Nu am reuși să găsesc drumul înapoi, mi-am spus că răbdarea și continua penitență mă vor duce măcar la o acceptare. Au fost perioade când îmi părea că mă tolerează, apoi ținea să îmi sublinieze cum i-am înșelat pe rând toate așteptările. Dar și așa, mă gândeam că dacă îl văd o dată la trei luni tot este mai mult decât nimic, cel puțin puteam să fiu aproape. Credeam că, dacă există lucruri pe care mi le reproșează, undeva trebuie să existe și o particulă de ... nu știu exact ce. Eram ca o pasăre care se lovește iar și iar de același geam în încercarea de a-și lua zborul, sperând de fiecare dată să nu se izbească de un „ceva” rece ridicat între ea și orizont. Acum știu, relațiile între oameni nu se pot repara pur și simplu, este nevoie de un efort comun pe care numai interesul sau dragostea îl pot genera, iar copilul meu nu are nici una nici alta față de mine. Am greșit prea mult.
- I-ai vorbit vreodată așa, adică exact așa cum îmi spui mie acum?
- Crezi că a ajuns vreodată să mă asculte atât de mult?
Încordarea face tăcerea să vibreze, își lasă capul pe spate și o ghiară nevăzută strivește orice urmă de liniște, controlându-i respirația.
- În spital am avut o perioadă când mă trezeam de durere și adormeam fără să mai fac diferența, nu știu cât a durat pentru că nimeni nu îmi dădea niciun reper. În confuzia aia mi s-a părut că la un moment dat mă ține de mână și mă străduiam să mă concentrez asupra cuvintelor, dar nu reușeam să le ansamblez.
Apoi m-am trezit singur, în întuneric și îndoială, mai singur decât am crezut că poate fi vreodată posibil. În ce context ai cuprins înțelesul acestui cuvânt?
- În liceu am luat lecții de pian doar ca să cânt la un Hafner vechi, care a fost al străbunicului. Era muzician și a murit pe front cu două săptămâni înainte să se termine războiul. Circumstanțele nu au fost clare și străbunica s-a încăpățânat să tacă, înfășurată în tortura de a nu știi decât zvonuri. M-a impresionat felul în care ștergea praful de pe pian, încet, ca o mângâiere prelungă pe un trup adormit. Dacă în momentele alea îi căutai privirea, o vedeai întinerind într-un timp străin, spre care își îndrepta mai cu seamă diminețile. A murit la 98 de ani, fără să mai recunoască pe cineva.
Pianul a supraviețuit mai întâi războiului, apoi a supraviețuit comunismului ascuns în beci, având drept paravan raftul cu murături. Au trecut peste el vremuri tulburi când a fi chiabur putea să însemne îngrozitor de multe lucruri, încât aproape că noțiunea nu mai avea o sferă proprie. Până și un instrument muzical te punea destul de ușor la zid, sau te putea transforma în țină de șantaj, cum am înțeles că s-a întâmplat în cazul bunicului.
După evenimentele din 89 l-au readus în camera mare, unde îl știu așezat de când lumea și copilăria mea la țară s-a tot învârtit în jurul lui. Mă furișam uneori să îi ating clapele, doar fratele mamei știa să cânte, iar nouă, celor mici, ne era interzisă cu desăvârșire joaca la el. Și atunci, nu știu exact cum, am intuit pentru prima oară ce poate să însemne singur, așa că mi-am promis ca într-o zi să îl trezesc cu altfel de mângâieri, unele care să primească răspunsuri sonore. Îmi amintesc unda de emoție pe care am creat-o când mândru și sigur pe mine, am interpretat pentru bunici – extrem de prost - Claire de lune a lui Debussy.
Acum eu sunt acel pian la care nimeni nu are curajul să se așeze, deși aș suporta orice interpretare.
- Nu ai ajuns la rotunjimi care să își rostogolească sensurile prin toată ființa. Știi ce? Unități de măsură – fără ele viața nu se mai împarte, rămâne o rolă generoasă de incertitudini, doar a ta. În întuneric, izolat ca pentru un mulaj cu multe detalii și acoperit de o spaimă siliconică, aveam impresia că niciun impuls nu ajunge la suprafață. Îți spun, gânduri fărâmițate mă târau ca într-un carusel și nu găseam nicio alternanță de care să mă agăț, doar o durere continuă. Nu m-am simțit niciodată mai singur ca în neputința aia, care probabil că s-a învârtit doar în cercul unor ore, dar pentru mine a fost o nălucă fără cap și fără coadă.
Omul din fața mea privește în gol, retrăind probabil o experiență pe care nu o poate depăși încă. Ideea de cădere accidentală slăbește puțin stânjeneala, dar tot am sentimentul că mă aflu în fața unui hău de amărăciune peste care îmi este greu să fac punte.
- Ești prea tânăr ca să suporți chiar orice interpretare. Mai sunt încă multe uși de deschis până să ajungi în fața unui zid pe care să te întrebi dacă îl sari sau dacă te mulțumești să îl acoperi cu tablouri.
- Poate, dar tot singur se cheamă că mă simt. Azi când am ieșit în stradă mi-am dat seama că am alergat toată ziua să prind lumina din restul ăsta de lună, doar ca să mă mișc printre oameni și lucruri cât mai mult cu putință.
Scânteia unui gând îi schimbă brusc expresia. În vreme ce ochii rețin tristețea, pe buze ia formă surprinzătoare un surâs, cumva senin.
- Prin vitrine se schimbă deja anotimpurile, hai să ieșim puțin! Vreau să beau ceva aromat și să ascult muzică. Nu știu, poate mi se mai aerisesc creierii și reușesc să mă odihnesc, m-am săturat să mă zgâiesc fiece noapte la zugrăveala Vioricăi.
Am uitat complet de simpatica mătușă. Se va panica fără îndoială, dar ce aș putea să fac – Andrei vrea să ieșim!
Pleacă din sufragerie și începe să se dezbrace de pe hol, povestindu-mi despre un bar din cartier, nu departe de aici. În mai puțin de zece minute este schimbat și pregătit să iasă, obrazul nu mai poartă nicio urmă de moliciune, graba îl reîntinerește până la vârsta reală și îl urmez cu satisfacția că seara nu se va încheia așa cum mă așteptam.