poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1676 .



Laura (partea 2.)
proză [ ]
fragment din romanul ”Pasul roșu al zilei”

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [poema ]

2014-09-01  |     | 



„Ce să fi fost?”, continua să se întrebe Laura. Biserica ortodoxă, cu turlele ei arămii, rămăsese deja de mult timp în urmă. Laura urma de acum, străduță după străduță, drumul spre casa veche, cu balconul și ferestrele înalte năpădite de iederă, din spatele Pieței Amzei. „Poate ar fi trebuit să plec mai devreme. Nu m-au lăsat însă gândurile. Lulu nu m-a lăsat. Și totuși, vocea aceea… Să fi fost eu cu gândurile aiurea?”, se întreba ea, urmând aleea întunecată. De fapt, nu era străină de peregrinările de una singură la vreme târzie. De plimbările ei de una singură, la vremea înserării, în perimetrul liniștit al Pieței Amzei. Așa se cobora ea în anonimat, departe de ochii curioșilor, care ar fi sfredelit-o altminteri, unii cu priviri răutăcioase, după cum credea ea.

Nici nu își dădea de fapt seama cât de mult se înstrăinase de oameni, după moartea lui Lulu. Cât de mult se obișnuise cu însingurările ei. Cu propriul univers, acum solitar, din care îndepărtase, pe rând, pe fiecare din cei puținii prieteni care le fuseseră de o viață alături, ei și lui Lulu. Fuseseră amândoi nespus de pretențioși, cu cei care le trecuseră pragul. Le plăcuseră să fie înconjurați doar de acei care își dovediseră, de-a lungul timpului, fidelitatea, în momentele mai nefaste. În primul rând, Maja, care însă, spre regretul celor doi, se stabilise, după măritișul ei pretențios, tocmai în Anglia, câțiva ani înaintea morții lui Lulu. Apoi, după moartea acestuia, Nelu, care, deși încercase cu stoicism în a lua în grijă pe Laura, eșuase lamentabil. Căci Laura nu mai era Laura, ci doar o amintire din ceea ce fusese ea până atunci. Într-adevăr, nu a putut-o consola atunci nimic, nici atenția acerbă a lui Nelu, care încercase (de câte ori) să o scoată pe tânăra văduvă de sub zodia aceea nefericită, plină de tristețe. Spre amintirea lui Lulu, Laura acceptase prezența lui Nelu, nu ca pe o consolare dinspre prietenia lui fidelă, ci ca pe o datorie. Nelu, prietenul cel mai bun al lui Lulu. Nelu, prietenul lor de o viață, care însă, atunci, îi amintea atât de acut de toate momentele de fericire pe care le trăiseră în patru, împreună cu Maja, în casa cea veche, de pe Amzei, la un pahar de vin roșu, depănând povești de o viață, ori jucând canastă, în fumul gros de țigară, să îl tai cu cuțitul, de toate cinele în sufrageria largă, unde mai trona încă un portret de Luchian, de o valoare inestimabilă.

Cât despre Laura, doar în singurătate își mai afla imboldul spre ziua de mâine. Și Maja, de câte ori o căutase de la vestea surprinzătoare a morții lui Lulu! Doar la telefon, e adevărat, deoarece nu putuse să se desprindă atunci de ale ei, de soțul pretențios, stranier, și mai ales de micuța care atunci abia învăța să spună primele ei cuvinte în limba engleză. Nu a avut de ales. Nu a putut să fie atunci în țară, alături de buna sa prietenă. Și nici Laura nu i-a imputat asta vreodată, mai ales că începea să simtă gustul dulce al traiului de una singură. Un gust surprinzător de dulce, după ce s-a aflat atâta timp în colții disperării instalate confortabil în sufletul ei, o dată cu moartea lui Lulu. Într-adevăr, mai fusese și Marta, care se îngrijise de Lucian în ultimele luni de viață, și care, la rugămintea Laurei, locuise și ea în casa năpădită de iederă de pe Amzei, la numărul 9. Cât despre Laura, ar fi avut ea grijă de al ei Lucian, însă se simțise stoarsă de vlagă, nu putuse să fie martoră cum viața se scurgea din trupul tot mai slăbit al lui Lulu. Nu putuse să treacă prin toată acea suferință de una singură. O lăsa în urmă pe Marta și știa că Lulu se afla sub oblăduirea cea mai atentă. Ar fi avut grijă ea de Lulu, dacă ar fi avut puterea. Nu o avuse, nu și-o găsise. Poate datorită firii ei sensibile, a structurii interioare ceva mai fragile.

De fapt, nu era chiar atât de întuneric. Cerul era senin, străduța era luminată de sute de stele, în plus luna-seceră care le cuprindea pe toate, ca silueta nobilă a unui pântec de mamă. Lampioanele, nu se știe de ce, rămăseseră stinse. Ochii i se obișnuiseră acum cu bruma aceea de lumină, drumul îi era familiar, îl străbătuse de atât de multe ori, în ultimii ani, dinspre țintirim… Pe alee, nici țipetenie de om. Intră pe strada Amzei, ar mai fi fost doar câteva sute de metri până la propria locuință, și-ar fi aruncat atunci din picioare sandalele, s-ar fi dezbrăcat la repezeală de rochia subțire, și s-ar fi vârât sub jetul călduț de sub duș, în confortul acela molatic, dulce, mereu proaspăt, pe care însă nu îl mai împărțea însă de mult cu nimeni. Pe care, de altfel, îl împărțise doar cu Lulu.

Cu gândul agățat de confortul propriei locuințe, Laura își așternea pașii unul câte unul, din ce în ce mai liniștită, din ce în ce mai împăcată. Dintr-un perimetru acoperit cu gazon, se auzeau încă greierii. În rest, o liniște deplină. „Laura, tu ești Laura?” Și-apoi din nou liniște. „E aceeași voce din țintirim, ori, pesemne, am luat-o eu razna.”, își spuse ea, apoi simți cum sângele îi cuprinde tot corpul, năvălind cu putere până în creier, irigându-l puternic, ca pe o grădină năpădită de ierburi. Un junghi puternic îi străbătu umărul stâng, până spre piept, și, gustându-l până în cele mai adânci amănunțimi, Laura se prăbuși, fără cunoștință, la pământ.

***

A doua zi, nu își putu explica cum ajunsese tocmai la Spitalul Studențesc de Urgență (află asta mai târziu). Se trezi cu greutate, simțindu-și trupul greoi, abia ridicându-l așadar din patul acoperit de așternuturi albe, mirosind a mușețel. În jurul ei forfoteau două asistente medicale, îmbrăcate în salopete de culoare albastră. Privi cu surprindere în jur. Cineva o așezase pe patul din mijloc, în stânga ei, patul unei femei trecute de prima tinerețe, care se chinuia să desfacă o conservă de pate de pui. În dreapta, o tânără abia trecută de adolescență, nu i-ai fi dat optsprezece ani. Vizavi, alte trei paturi, toate libere. Când prin perdelele de culoarea untului, soarele trecea ca un bulgăraș de raze veștede. Și totuși, înăuntru, destulă lumină, cât să îți creeze impresia, acută însă, că lumea ar fi respirat dintotdeauna o umbră de fericire nedefinită, totuși destul de clară. Ca și când nimic nu ar fi fost vreodată anost sau prăfuit. Un fel de irizare a binelui, un fel de liniște deplină, izvorâtă din preaplinul solar al acelei zile călduțe de iunie, care se încăpățâna să își marcheze certa ei frumusețe încă de dimineață. O zi frumoasă, nepăsătoare la necazurile omenești. Una suficientă prin sine însăși, prin propria-i frumusețe. Una indiferentă la suferința umană. La durerea care se împrăștia, uneori, în stanța cu cele șase paturi din salonul pentru urgențe a Spitalului Studențesc. Sau în oricare altă stanță spitalicească din București ori de pretutindeni.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!