nu da vina pe demoni inventați
când ți-ai greșit mersul
și-ai calcat strâmb —
pantofii știu mai multe despre tine decât psihiatrul.


(I)
mă întreb dacă sufletul are tălpi
și dacă da
atunci se tocește repede
ca pantofii de carton după o ploaie torențială
asfaltul e hârtia de calc
unde viața îți proiectează erorile la indigo.

când oamenii calcă alți oameni în vis
realitatea îi calcă pe toți —
sufletele lor nu vor merge niciodată pe apă
căci lasă în urmă cercuri
ce îi strivesc de mal
sperând să nu fie văzuți cum se îneacă
în păcate nedivulgate.

(II)
într-o seară mi-am învelit genunchii cu ambiții
credeam că dacă îi rup la fiecare îndoire
din carne o să iasă rute alternative

dar tot ce-a apărut au fost adrese greșite
intersecții cu semafoare defecte
și un cod poștal al nimănui

poate acesta e secretul geografiei interne:
să nu ajungi undeva
dar să-ți stâlcești picioarele
pentru dorințe niciodată înțelese

(III)
mi-am întrebat umbra dacă mă urmează de bunăvoie
sau e doar un contract forțat.
s-a lungit
ca un gong desprins fără avertisment.

mi-a dat de înțeles că ea mă târăște pe mine
și că tot ce numesc eu libertate
e doar oboseala ei
după prea mulți kilometri.

(IV)
când voi cădea definitiv
nu aștepta un demon
ori un înger
ori măcar o explicație decentă

așteaptă în schimb o pereche de pantofi uzați
abandonați într-un copac
și un miros vag de asfalt cald
după lacrimi niciodată sincere

voi fi eu —
dovadă că mersul oricât ar fi de strâmb
nu are nevoie de scuze să-și ia zborul.