poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 6634 .



Negustorul de corali
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Joseph_Roth ]

2014-08-11  |     |  Înscris în bibliotecă de miron stefan




1
În orășelul Progrody locuia la vremea aceea un negustor de pietre de coral cunoscut în lung și-n lat pentru onestitate lui precum și pentru fiabilitatea și calitatea mărfii sale. Din satele îndepărtate țărăncile veneau la el când aveau nevoie de vreo podoabă pentru ocazii speciale. Ele ar fi putut găsi cu ușurință și mai aproape neguțători de mărgeanuri, dar știau prea bine că acolo nu s-ar fi pricopsit decât cu nimicuri și brizbrizuri ieftine. Și de aceea făceau adesea multe verste ca să ajungă în Progrody, la celebrul negustor de corali Nissen Piczenik.
De regulă veneau în zi de târg. Lunea era târg de cai, joia, târg de porci. Bărbații observau și examinau animalele, iar femeile cu picioarele desculțe, cu cizmele atârnate de umeri și cu testemelele care sclipeau pestriț chiar și în zilele înnourate mergeau în pâlcuri mai mari sau mai mici în direcția casei lui Nissen Piczenik. Tălpile lor goale și bătucite lipăiau surd și vesel pe scândurile subțiri ale trotoarului din lemn și prin gangul încăpător și răcoros al casei bătrânești unde locuia negustorul. Din gangul arcuit treceai într-o curte liniștită unde printre bucățile neregulate de pavaj creștea mușchi, iar în anotimpul cald se ițeau și câteva fire răzlețite de iarbă. Aici țărăncile erau numaidecât bine întâmpinate de către găinile lui Piczenik conduse de cocoși cu creste mândre și roșii ca cei mai roșii corali.
Trebuiau să bată de trei ori la ușa de fier prevăzută cu ciocănel. Piczenik deschidea o vizetă scobită în ușă, se uita la lumea care se ruga să fie primită și trăgea zăvorul pentru a le primi pe țărănci. Cerșetorilor, cântăreților ambulanți, țiganilor și bărbaților cu urși dansatori obișnuia să le întindă pomana prin vizetă. Era nevoit să fie foarte precaut, căci pe toate mesele din bucătăria lui încăpătoare precum și din camera de zi se aflau corali nobili în grămezi mari, mici și potrivite, o sumedenie de popoare și rase de corali amestecate unele cu altele ori rânduite după soi și culoare. N-ai zece ochi în cap ca să-l urmărești pe fiecare cerșetor în parte, iar Piczenik știa că sărăcia te mână ademenitor înspre păcat. Într-adevăr, uneori furau și țărăncile înstărite; căci femeile cad ușor pradă tentației de a-și însuși bijuteria pe ascuns și riscant, în loc să o cumpere lesne. Dar în ce privește mușterii, el mai închidea câte un ochi vigilent, iar în prețul pe care-l cerea pentru mărfuri lua în calcul și unul, două furtișaguri.
Le dădea de lucru la nu mai puțin de zece înșirătoare, fete drăguțe, cu ochi ageri și mâini moi. Fetele ședeau pe două rânduri la o masă lungă și pescuiau coralii cu unghiile lor delicate. Astfel se iveau frumoasele șiraguri regulate la căpătul cărora se găseau coralii mai mici, iar în centru cei mai mari și mai strălucitori. În timpul muncii fetele cântau la unison. Iar vara, în zilele călduroase, însorite și azurii, masa cea lungă la care stăteau femeile lucrătoare era așezată în mijlocul curții și cântecul lor văratic răsuna în tot orășelul acoperind ciocârliile gălăgioase de sub cer și greierii țârâitori de prin grădini.
Există mai multe tipuri de corali decât știu oamenii de rând care-i cunosc doar din vitrine sau prăvălii. Întâi și întâi există corali șlefuiți și corali neșlefuiți; de asemenea unii au marginile drepte, alții rotunjite; sunt corali în formă de spini sau de bastonașe care arată ca o sârmă ghimpată; mărgeanuri care strălucesc gălbui sau roșu albicios ca petalele trandafirilor de ceai; roz-gălbui, roz, roșu cărămiziu, roșu ca sfecla, de nuanța cinabrului și, în fine, corali care arată ca niște picături rotunde, sleite de sânge. Există corali rotunzi sau semirotunzi, unii ca niște butoiașe sau alții care par ca niște mici cilindre; există mărgeanuri drepte, strâmbe și chiar cocoșate. Există stele, ghimpi, dinți, flori. Și asta pentru că mărgeanurile sunt cele mai nobile plante ale adâncurilor oceanice, roze menite zeițelor capricioase ale mării, la fel de bogate în forme și culori, pe cât sunt capriciile specifice zeițelor.
După cum vedeți, Nissen Piczenik nu ținea o prăvălie. Își făcea învoielile în propria locuință, asta înseamnă că trăia înconjurat de corali zi și noapte, vară și iarnă; și cum ferestrele din odaia sa precum și cele din bucătărie se deschideau înspre curte și în plus erau protejate de zăbrele groase din fier, în această casă domnea o frumoasă și tainică înserare ce amintea de adâncurile mării de parcă mărgeanurile erau acolo să crească și nu să fie tocmite. Într-adevăr, mulțumită unei stranii și de-a dreptul deliberate toane a naturii Nissen Piczenik, negustorul de corali, era un evreu roșcat c-o țăcălie arămie de țap care te ducea cu gândul la o algă roșiatică și-l făcea pe bărbat să capete o izbitoare asemănare cu un zeu al mărilor. Era ca și cum ar fi creat, plantat și cules el însuși coralii pe care-i vindea. Și atât de zdravănă era înrăurirea mărfii asupra înfățișării sale, încât lumea din orășelul Progrody nu-i spunea pe nume, pe care cu timpul l-au și uitat, ci îl pomeneau doar referindu-se la meseria lui. Și ziceau bunăoară: „Iacătă-l pe neguțătorul de mărgeanuri” – de parcă pe lumea asta n-ar fi mai fi fost altul ca el.
Nissen Piczenik se simțea ce-i drept oarecum legat și înrudit cu corali. Fiindu-i străină orice știință a naturii, fără a ști să citească și scrie – deoarece nu urmase vreo școală și nu-și putea scrie numele decât anevoie – trăia cu convingerea că mărgeanurile nu sunt plante, ci niște animale vii, vreun fel de animăluțe mici și roșii... și niciun profesor de oceanografie nu l-ar fi putut învăța contrariul. Da, pentru Nissen Piczenik coralii trăiau încă după ce fuseseră fierăstruiți, șlefuiți, sortați și înșirați. Și poate că avea dreptate. Căci văzuse cu ochii săi cum salbele de mărgeanuri roșii păleau treptat la gâturile femeilor bolnave sau bolnăvicioase, în vreme ce la gâturile femeilor sănătoase își păstrau toată strălucirea. Pe parcursul lungii sale cariere de negustor de corali a remarcat adesea cum mărgeanurile care zăceau în dulapurile sale se făceau palide și tot mai palide – în ciuda roșimii lor – și începeau imediat să se aprindă când erau aninate la gâtul unor sătence frumoase, tinere și sănătoase de-ai fi zis că se hrăneau cu sângele femeilor. Uneori salbele îi erau aduse înapoi pentru revânzare și recunoștea podoabele pe care el însuși le înșirase și le ocrotise – și se prindea imediat dacă au fost purtate de femei sănătoase sau bolnave.
Avea teoria lui aparte despre corali. După socotința lui, ele erau, după cum s-a spus, animale ale mării care o făceau într-o anumită măsură pe-a copăceii și plantele dintr-o modestie înțeleaptă ca să nu fie atacate sau mâncate de rechini. Coralii nutreau dorința să fie culeși de scafandri și aduși la suprafața pământului, să fie tăiați, finisați și înșirați pentru ca, într-un final, să-și împlinească adevăratul scop al existenței, și anume acela de a deveni giuvaericale pentru sătencele frumoase. De-abia aici, la gâtul alb și drept al femeilor, în apropierea cea mai intimă de artera vioaie, surata inimii femeiești, își duceau traiul, căpătau strălucire și frumusețe și își exercitau magia lor înnăscută de a îmbia bărbații și de a le trezi pasiunea amoroasă. În adevăr bătrânul Dumnezeu Iehova le-a creat pe toate, pământul și animalele, mările și toate creaturile sale. Leviatanului însă, care stă încolăcit pe fundul ancestral al tuturor mărilor, Dumnezeu Însuși i-a încredințat pentru o bucată de vreme, și anume până la venirea lui Mesia, oblăduirea asupra animalelor și plantelor din ocean.
După toate cele povestite aici, s-ar putea crede că lui Nissen Piczenik negustorul i s-a dus faima de om ciudat. Însă lucrurile nu stăteau deloc așa. Piczenik trăia în orășelul Progrody ca om modest și discret și ale cărui povești despre corali și Leviatan erau luate pe deplin în serios, și anume ca niște dezvăluiri ale unui specialist care-și cunoaște negoțul așa cum un postăvar distinge stofa de Manchester de percalul nemțesc, iar un vânzător de ceaiuri, ceaiul rusesc al celebrei case Popoff, de ceaiul englezesc de la firma, nu mai puțin celebră, Lipton de la Londra. Toți locuitorii din Progrody și de prin împrejurimi erau convinși că mărgeanurile sunt animale vii și că Leviatanul, peștele ancestral, le veghează din adâncul mărilor creșterea și comportarea. N-aveau de ce să se îndoiască de vreme ce însuși Nissen Piczenik le-a povestit-o.
Frumoasele înșirătoare lucrau adesea mult după întuneric și uneori chiar și până la miezul nopții în casa lui Nissen Piczenik. Îndată ce-i părăseau casa, negustorul se pornea el însuși să trebăluiască la pietre, va să zică la animăluțele sale. Întâi verifica salbele făcute de fetele lui, apoi număra grămăjoarele neordonate încă și cele rânduite după rasă și mărime, iar pe urmă începea el însuși să le sorteze cu degetele sale puternice, sensibile și acoperite cu păr roșu, și să le pipăie, să le fățuiască și să le mângâie. Erau și corali mâncați de viermi. Aveau găuri în locuri unde găurile nu erau de niciun folos. De astă dată, Leviatanul cel fără griji n-a băgat de seamă. Pentru a-l drege, Nissen Piczenik aprindea o lumânare, ținea deasupra flacărei un baton de ceară roșie până când acesta se înfierbânta și se muia și, folosindu-se de un ac pe care îl cufunda în ceară, astupa găurile de vierme din piatră. După aceea clătina din cap de parcă n-ar înțelege de ce un Dumnezeu atât de puternic ca Iehova i-a putut conferi unui pește atât de nepăsător ca Leviatanul protecția coralilor.
Uneori, din pură bucurie față de pietre, înșira el însuși corali până se crăpa de ziuă și era timpul să-și spună rugăciunea de dimineață. Munca nu-l obosea deloc, nu simțea nicio slăbiciune. Soția lui dormea încă sub cuvertură. Aruncă peste ea o privire scurtă și indiferentă. Nu o ura, nu o iubea, era una din nenumăratele înșirătoare care lucrau la el, mai puțin drăguță sau atrăgătoare decât majoritatea. Era căsătorit cu ea deja de zece ani, nu i-a făcut niciun copil – asta era singura datorie a femeii. I-ar fi trebuit o femeie fertilă, fertilă ca marea, pe fundul căreia cresc atât de mulți corali. Muierea lui însă era un iaz secat. N-are decât să doarmă singură câte nopți poftește! Legea i-ar fi permis să se despartă de ea. Dar între timp femeia și copilul nu-l mai interesau. Coralii-i iubea el. Și-n inima sa se cuibărise un dor vag căruia nu cuteză să-i dea nume: Nissen Piczenik, născut și crescut în miezul continentului, tânjea după mare.
Da, tânjea după marea pe al cărei fund cresc mărgeanurile, mai mult, unde se zbenghuie – după cum se încredea el. Nu exista nimeni prin împrejurimi căruia să-i poată povesti despre dorul său, era nevoit să-l țină ferecat înlăuntrul său așa cum face marea cu coralii. A auzit vorbindu-se despre vapoare, despre scafandri, despre căpitani, despre marinari. Mărgeanurile lui veneau în cutii ambalate fercheș, impregnate încă de mirosul mării din Odessa, Hamburg sau Triest. Scribul oficial de la poștă îi înmâna corespondența comercială. Înainte de a se descotorosi de plicuri, cerceta amănunțit timbrele bălțate de pe scrisorile furnizorilor îndepărtați. Nu ieșise în viața lui din Progrody. În târgușorul acesta nu se afla niciun fluviu, nici măcar un eleșteu, de jur împrejur doar smârcuri și de departe se auzeau gâlgâiturile apei de sub suprafața verde, dar de văzut nu se vedea nimic. Nissen Piczenik își închipuia că există o legătură tainică între apele ascunse ale mlaștinilor și noianurile mărilor uriașe – și că până și aici, în smârcuri, la mare adâncime s-ar putea afla corali. El știa că dacă și-ar face cunoscută părerea ar ajunge de râsul întregului orășel. De aceea tăcea mâlc și nu-și exprima părerea. Uneori visa că întinsa mare – nu știa care, căci nu văzuse niciodată o hartă și pentru el toate mările lumii erau pur și simplu întinsa mare – va inunda cândva Rusia – și taman jumătatea unde locuiește el. Așa încât marea, la care nu nădăjduia să ajungă vreodată, puternica și necunoscuta mare cu Leviatanul său nemăsurat din străfunduri și cu toate tainele sale dulci, acre și sărate va veni până la el.
Drumul din orășelul Progrody până la mica gară unde ajungeau trenuri doar de trei ori pe săptămână trecea printre smârcuri. Și mereu, chiar și atunci când nu aștepta livrări de corali și până și-n zilele când nu venea niciun tren, Nissen Piczenik se ducea la gară, adicătelea la smârcuri. La marginea mlaștinii adăsta el câte un ceas sau chiar mai mult și asculta captivat orăcăitul broaștelor ca și cum ele ar fi putut să-l informeze despre traiul din străfundurile bălților și avea uneori impresia că, într-adevăr, a aflat o puzderie de informații. Iarna când băltoacele înghețau mergea până-ntr-acolo, încât să pășească pe ele, iar asta îi oferea o plăcere aparte. În mirosul stătut al băltișului recunoștea încărcat de presentimente mirosul puternic și acru al întinsei mări, iar gâlgâitul încet și înfundat al apelor subterane se preschimba cu ajutorul urechilor sale fine în rumoarea urieșească a valurilor albastre-verzi. Dar în orășelul Progrody nimeni n-avea habar de toate cele ce se petreceau în sufletul negustorului de corali. Toți evreii îl considerau ca fiind de al lor. Unul făcea negoț cu stofe, altul cu gaz; unul vindea șaluri de rugăciune, altul lumânări de ceară sau săpunuri, un al treilea, baticuri la țărănci și bricege; unul îi învăța pe copii cum să se roage, altul să socotească, iar al treilea negustorea cvas, cucuruz și bob fiert. Și toți presupuneau că Nissen Piczenik e unul de al lor doar că precupețește mărgeanuri.
Totuși – după cum se vede – el era un om original.
2
Avea clienți bogați și săraci, fideli și ocazionali. Printre mușterii săi înstăriți se numărau doi țărani din împrejurimi, unul din ei, Timon Semionovici, cultiva hamei, și când veneau cumpărătorii din Nürnberg, Saaz și Judenburg el făcea profituri frumușele. Pe celălalt îl chema Nikita Ivanovici. Și avea nu mai puțin de opt fiice pe care le mărita una după alta și îi trebuia corali pentru fiecare. La doar două luni după nuntă fiicele măritate – la momentul respectiv doar patru – dădeau naștere unor copii – și erau iarăși fete – și chiar și acestea aveau nevoie de mărgeanuri încă de sugari pentru a le păzi de deochi. Membrii acestor două familii erau cei mai distinși musafiri din casa lui Nissen Piczenik. Pentru fiicele ambilor țărani, pentru nepoții și ginerii lor, negustorul avea mereu la îndemână un rachiu bun pe care îl păstra în cufărașul lui, un șnaps distilat de el însuși, aromatizat cu furnici, ciuperci uscate, pătrunjel și țintaură. Clienții obișnuiți se mulțumeau cu banala vodcă cumpărată. Căci în zona aceea nu exista nicio vânzare acătării fără aldămaș. Vânzătorul și cumpărătorul beau pentru ca învoiala să le aducă amândurora câștig și binecuvântare. Se găseau de asemenea și mormane de tutun în casa negustorului, puse la fereastră și înfășurate cu hârtii de sugativă umede pentru a-și păstra prospețimea. Fiindcă clienții nu veneau la Nissen Piczenik așa cum intră lumea într-un magazin doar ca să cumpere marfă, să plătească și să plece. Majoritatea cumpărători lăsaseră în urmă o cale de multe verste și nu erau doar cumpărători, ci și musafiri în casa lui Piczenik. Le dădea de băut, de fumat și uneori chiar și de mâncat. Femeia negustorului gătea kasha cu ceapă, borș cu smântână, prăjea mere la grătar, cartofi, iar toamna, castane. Astfel că mușterii nu erau doar mușterii, ci și musafiri. Câteodată țărăncile în timp ce căutau coralii potriviți țineau isonul înșirătoarelor; cântau toate laolaltă și chiar Nissen Piczenik se apuca să zumzăiască pe când nevasta ținea tactul mestecând cu lingura deasupra vetrei. Îndată ce bărbații veneau de la iarmaroc sau de la crâșmă să-și culeagă soțiile și să le achite cumpărăturile, negustorul era obligat să bea cu ei rachiu sau ceai și să fumeze o țigară. Și clienții vechi se pupau cu comerciantul de parcă le-ar fi fost frate.
Și asta fiindcă imediat ce am băut, toți oamenii buni și cinstiți ne sunt ca frații și toate femeile amabile, niște surori – și nu mai e nicio diferență între țăran și negustor, între evreu și creștin; și vai de cel care ar pretinde contrariul!
3
Cu fiecare an nou, Nissen Piczenik era tot mai nemulțumit de viața lui pașnică fără ca cineva din orășelul Progrody s-o remarce. Ca toți evreii, și negustorul de mărgeanuri se ducea de două ori pe zi la sinagogă, dimineața și seara, celebra sărbătorile, postea în zilele de post, își punea filacterele și șalul de rugăciune, își legăna trunchiul înainte și înapoi, vorbea cu oamenii, discuta despre politică, despre războiul ruso-japonez, îndeosebi despre ce scria la gazete și ce împingea lumea să se învârtă. Dar nostalgia mării, patria coralilor, îi mergea la inimă și din ziarele care ajungeau de două ori pe săptămână la Progrody cerea să-i fie citite – căci nu le putea descifra – dintâi eventualele știri maritime. Ca și cu mărgeanurile, avea despre mare o concepție cu totul aparte. Știa fără îndoială că pe lume sunt multe mări, dar mare adevărată și autentică nu-i decât aceea pe care o ai de traversat ca să ajungi în America.
Se pomeni într-o zi că fiul comerciantului de barhet Alexander Komrover, care fusese încorporat în urmă cu trei ani și intrase la marină, revenise acasă pentru o scurtă permisie. Nu bine a prins de veste negustorul de corali de întoarcerea tânărului Komrover că s-a și prezentat în casa acestuia și a început să-l întrebe pe marinar despre tot felul de secrete ale navei, ale apei și ale vântului. În vreme ce toți cei din Progrody erau convinși că tânărul Komrover s-a lăsat trambalat peste oceanele primejdioase doar ca urmare a prostiei sale, neguțătorul de mărgeanuri îl privea pe matroz ca pe un tânăr blagoslovit căruia i-a fost împărtășită cinstea și fericirea să devină cam ca un prieten intim al coralilor și chiar o rudă a lor. Și Nissen Piczenik de patruzeci și cinci de ani și Komrover de douăzeci și cinci erau văzuți cum se plimbă braț la braț ore în șir prin piața orășelului: - „Ce vrea de la Komrover?” – se întreba lumea – „Și la urma urmei ce o fi vrând de la mine?” – se întreba și tânărul.
Cât a durat permisia care i-a fost îngăduită tânărului în Progrody negustorul de corali aproape că nu s-a dezlipit de el. Flăcăului îi păreau stranii întrebările bătrânului ca de pildă:
„Poți să vezi cu un ochean până la fundul mării?”
„Nu, răspundea marinarul, cu ocheanul te uiți la distanță și nu în adâncime.”
„Când ești marinar – întrebă în continuare Nissen Piczenik – „poți să-ți dai drumul până la fundul mării?”
„Nu – zicea tânărul Komrover – „când te îneci, atunci ajungi pe fundul mării.”
„Nu poate nici căpitanul?”
„Nici măcar el.”
„Ai văzut vreun scafandru?”
„Uneori” – rosti matrozul.
„Animalele și plantele mării urcă câteodată la suprafață?”
„Doar peștii și balenele care în realitate nici nu-s pești.”
„Descrie-mi” – spuse Nissen Piczenik – „cum arată marea.”
„E plină de apă” – zise marinarul Komrover.
„Și e la fel de mare ca o întindere de pământ, ca o câmpie mare, bunăoară, pe care nu stă nicio casă?”
„La fel de mare – și chiar cu mult mai mare!” – spuse tânărul matroz. „Și-i așa cum spuneți – o câmpie mare și ici și colo vezi câte o casă, dar asta se întâmplă foarte rar, și nu e deloc casă, ci o navă.”
„Unde ai văzut scufundătorii?”
„La noi – la marina militară. Însă nu se scufundă ca să pescuiască perle, stridii sau corali. E un exercițiu militar, pentru cazul în care, de exemplu, s-ar scufunda o navă de război și e necesar să fie recuperate arme sau instrumente valoroase.”
„Câte mări există-n lume?”
„Asta nu pot să-ți-o spun” – răspunse marinarul – „e drept că am învățat despre asta la orele de teorie, dar n-am dat importanță. Cunosc doar Marea Baltică, Marea Orientală, Marea Neagră și marele Ocean.”
„Care-i marea cea mai adâncă?”
„Nici asta n-o știu.”
„Unde se găsesc cei mai mulți corali?”
„Nici pe asta n-o știu.”
„Hm, hm” – rosti negustorul de corali Piczenik – „păcat că nu știi.”
La marginea târgușorului unde căsuțele din Progrody deveneau din ce în ce mai sărăcăcioase până când dispăreau în fine cu totul și unde începea drumul lat și cotit către gară se afla crâșma lui Podgorzev, o magherniță rău famată, vizitată de țărani, zilieri, soldați, fete ușuratice și flăcăi fără niciun căpătâi. Într-o zi fură văzuți intrând Piczenik negustorul de corali și marinarul Komrover. Au fost serviți cu un mied tare, roșu-nchis, și mazăre sărată. „Bea, fecioraș! Bea și mănâncă, feciorașu’ meu!” – îi spunea Nissen Piczenik părintește matrozului. Acesta bea și mânca cu zor, căci cât de tânăr o fi fost, tot învățase el destule de prin porturi, iar după hidromel i-au dat o poșircă acră și după poșircă un rachiu de nouăzeci de grade. Pe când sorbea miedul, era atât de tăcut, că negustorul de corali se temea că nu îi va mai fi dat să audă nimic despre mare de la marinar fiindcă cunoștințele lui pur și simplu secaseră. După poșircă, însă, Komrover junior se apucă să tăifăsuiască cu hangiul Podgorzev, iară când se iviră cele nouăzeci de grade s-a pus pe cântat cu glas tare cântecele după cântecele ca un matroz sadea. „Ești din scumpul nostru orășel?” – l-a întrebat hangiul – „Se-nțelege, un flăcău al orășelului vostru - meu – nostru” – a grăit marinarul întocmai ca și cum n-ar fi fost fiul placidului ovrei Komrover, ci pe de-a-ntregul un fecior de țăran. Niște hoți de buzunare și câteva pușlamale se așezară la masă lângă Nissen Piczenik și marinar, iar când tânărul a văzut că are spectatori, se simți înstăpânit de o demnitate năstrușnică, de o demnitate pe care credea el că n-ar putea-o deține decât ofițerii de marină. Și îndemna lumea: „Întrebați, copilași, întrebați-mă! La toate am răspuns. Iacătă, unchiului meu drag, îl știți bine, nu-i negustor de mărgeanuri mai bun ca el în toată gubernia, i-am povestit deja o grămadă de lucruri!” Nissen Piczenik consimți. Și cum nu se simțea în largul său într-o tovărășie atât de anapoda, bău mied după mied. Puțin câte puțin, toate chipurile dubioase pe care le privise întotdeauna doar prin fanta ușii îi părură la fel de omenești ca și al său. Cum însă prevederea și suspiciunea erau adânc înrădăcinate în pieptul său, ieși în curte și își ascunse săculețul cu arginți în căciulă. Opri în buzunar doar câteva monede. Mulțumit de ce-i trăsnise prin cap și de apăsarea liniștitoare pe care o exercita săculețul cu bani asupra țestei sale s-a întors înapoi la masă.
Totuși își mărturisi că nici măcar el însuși n-are habar de ce și la ce bun stă el la cârciumă cu marinarul și fârtații dubioși. Ducându-și viața întreagă ordonat și discret, n-a dezvăluit niciodată nimănui iubirea lui secretă pentru corali și sălașul lor, oceanul, până la venirea marinarului și de fapt până în clipa asta. Și s-a mai petrecut ceva care l-a speriat profund pe Nissen Piczenik. Lui, care nu fusese niciodată obișnuit să gândească în imagini, i se năzărea în acele clipe că dorul său tainic după apă și după tot ce trăiește și se întâmplă sub ori pe ea a parvenit la suprafața vieții sale asemeni unui animal rar și prețios deprins să trăiască pe fundul mării care țâșnește la suprafață din motive necunoscute. Pesemne că neobișnuitul hidromel și fantezia negustorului fecundată de poveștile marinarului au stârnit în el această imagine. Dar s-a speriat și s-a minunat că-i cu putință să i se năzară asemenea plăsmuiri smintite, și îndeosebi că e iarăși capabil să șadă în crâșmă la masă cu niște tovarăși destrăbălați.
Această uimire și această spaimă se înfăptuiau oarecum sub suprafața conștiinței. Între timp, asculta cum nu se poate mai bine și cu plăcere febrilă poveștile feerice ale matrozului Komrover. „Pe ce navă servești?” – îl întrebară mesenii. Acesta pregetă – nava lui era numită după un amiral cunoscut din secolul al nouăsprezece, dar numele îi părea la fel de banal ca al său, iar Komrover era pornit să facă impresie, așa că a spus: „Crucișătorul meu se numește Măicuța Katharina. Și știți cine a fost? Bineînțeles că nu știți... și de aia o să vă povestesc eu acuma. Păi, Katharina era cea mai frumoasă și bogată femeie din întreaga Rusie și de aceea țarul o luă de nevastă într-o zi la Kremlin, în Moscova, și a dus-o numaidecât cu sania – era un frig de minus 40 de grade – cu șase cai direct la Țarskoe Selo. Și tot alaiul venea în urma lor pe sănii– și erau atât de mulți că șoseaua a fost blocată trei zile și trei nopți. La o săptămână după nunta asta măiastră, ajunse în portul Petersburgului nestăpânitul și nedreptul rege al Suediei cu caraghioasele lui bărci din lemn pe care însă se aflau numeroși soldați – căci pe uscat suedezii sunt dârzi – și suedezii ăștia nu voiau nici mai mult, nici mai puțin decât să cucerească întreaga Rusie. Țarina Katharina urcă neîntârziat pe un vas, taman pe crucișătorul pe care servesc eu, și bombardă cu propriile mâini bărcile prostești ale regelui suedez care s-au scufundat. Ãstuia îi azvârli o centură de salvare, iar mai târziu îl luă prizonier. A poruncit să-i fie scoși ochii, i-a mâncat și s-a făcut și mai deșteaptă decât a fost până atunci. Pe regele fără ochi l-a trimis în Siberia.”
„Ei, ei” – zise o haimana scărpinându-se după cap – „și să vreau, că tot nu-mi vine a crede tot ce spui tu acolo.”
„Dacă o mai repeți o dată” – a răspuns matrozul Komrover – „înseamnă că jignești marina imperială rusă și-s nevoit să te ucid cu pușca. Află că toată povestea asta o știu de la orele de teorie și că un coconaș, însuși căpitanul nostru Voroșenko ne-a istorisit-o. ”
Au mai băut mied și rachiuri în repete rânduri, iar negustorul de corali Nissen Piczenik a plătit. Și el băuse ceva, cu toate că nu atât de mult ca ceilalți. Însă când ieși în stradă braț la braț cu tânărul Komrover, avu sentimentul că mijlocul străzii erau un fluviu, valuri se înălțau și se prăbușeau, puținele felinare cu gaz erau niște faruri și se simțea nevoit să se țină strâns de margine ca să nu cadă în apă. Tânărul se clătina de speriat. O viață întreagă, aproape din copilărie, Nissen Piczenik își făcuse seară de seară rugăciunile prescrise, cea care trebuie rostită la amurg și cealaltă care salută căderea întunericului. Astăzi le ratase întâia oară pe amândouă. De pe cer, stelele licăreau asupra lui încărcate de reproș, iar el nu îndrăznea să-și ridice privirea. Acasă îl aștepta nevasta și cina obișnuită: ridichi cu castraveți și ceapă, o felie de pâine cu untură, un pahar de cvas și ceai. Se rușina mai mult de el decât de ceilalți. Din când în când, în timp ce mergea la braț cu tânărul greu ce se legăna, îi părea că se întâlnește cu el însuși: negustorul de corali Nissen Piczenik pe negustorul de corali Nissen Piczenik – și unul râdea de celălalt.
Orișicum evită să mai întâlnească alți oameni. Și izbuti. Îl însoți pe tânărul Komrover până acasă, l-a condus în odaia unde ședeau bătrânii Komrover și a zis: „Nu vă supărați pe el, am fost amândoi la crâșmă, a băut nițel.”
„Mata, Nissen Piczenik, neguțătorul de mărgeanuri, ai fost cu el la crâșmă? – întrebă bătrânul Komrover.
„Da, eu!” – a răspuns Piczenik – „Seara bună!” Și s-a dus acasă. Toate frumoasele lui înșirătoare ședeau încă la cele patru mese cântând și pescuind corali cu unghiile lor fine de la mânuțele lor gingașe.
„Adu-mi acuma ceaiul” – i-a spus Nissen Piczenik nevestei – „am de lucru.”
Își sorbi ceaiul și pe măsură ce-și îngropa degetele fierbinți în grămada mare de mărgeanuri încă nesortate și scormonea în binefăcătoarea lor răcoare roșiatică, sărmana lui inima se purta peste străzile vaste și învolburate ale puternicului ocean.
Și înlăuntrul craniul său ardea și vâjâia. Însă și-a luat grijuliu căciula de pe cap; a scos din ea săculețul cu bani și l-a ascuns din nou la piept.
4
Se apropia ziua în care marinarul Komrover trebuia să se reîncorporeze pe crucișătorul său, și anume la Odessa – iar inima comerciantului de corali suferea și se neliniștea. În tot orășelul Progrody nu era un alt om al mării în afară de tânărul Komrover și Dumnezeu știe când v-a mai primi învoire. Odată el plecat, n-o să mai aibă de unde să afle dimprejur despre apele mării dacă n-o să scrie întâmplător câte ceva la gazetă.
Era vara târziu, o vară senină de altfel, fără nori, fără ploaie, înviorată și împrospătată de eterna și blânda briză a câmpiei Volînia. Încă două săptămâni – și are să înceapă secerișul, iar sătenii n-or să mai vină în zi de târg să cumpere mărgeanuri de la Nissen Piczenik. În săptămânile astea era sezonul coralilor. În săptămânile astea veneau șiruri și grămezi de cliente, înșirătoarele de-abia mai pridideau cu munca și nu le rămânea decât să înșire și să sorteze nopți la rând. În serile frumoase pe când soarele scăpătat își trimitea salutul său aurit de rămas bun prin grilajul ferestrelor lui Piczenik, iar mormanele de corali de toate tipurile și culorile animate de luciul lor deopotrivă îndurerat și consolator începeau să licărească ca și cum fiecare pietricică ar fi avut o luminiță în scobitura sa fină, soseau țăranii veseli și înveseliți de băutură ca să-și ia țărăncile, cu batistele roșii și albastre burdușite cu monezi de argint și aramă și cizmele lor grele, țintuite care scârțâiau pe pietrele din curte. Sătenii îl salutau pe Nissen Piczenik printre lacrimi și plânsete cu îmbrățișări și săruturi de parcă ar fi întâlnit după multe decenii un prieten îndelung nevăzut și dorit. Îl prețuiau, chiar îl iubeau pe acest evreu tăcut, deșirat, roșcovan, cu ochii de porțelan albastru, sinceri și uneori visători, în care se cuibăriseră onestitatea, probitatea comerțului, agerimea expertului și în același timp neghiobia unui om care nu a părăsit niciodată Progrody. Nu era ușor să tratezi cu țăranii. Căci cu toate că recunoșteau în el unul din puținii negustori cinstiți din regiune, nu le ieșea din minte că e jidov. În plus, le plăcea tocmeala. Întâi se așezau comod pe scaun, pe divan, pe cele două paturi matrimoniale spațioase din lemn și acoperite cu perne înalte. Câteodată se postau cu tot cu cizmele de a căror margine se lipise clisa cenușiu-argintie pe paturi, pe divan și chiar pe podea. Din buzunarele largi ale pantalonilor lor din pânză de sac sau din proviziile de la fereastră scoteau tutun vărsat și rupeau marginile albe ale ziarelor vechi ce se găseau prin odaia lui Piczenik și-și rulau țigări – căci și pentru cel mai înstărit dintre ei foițele de țigări păreau un lux. Un fum gros și albăstrui de tabac ieftin și hârtie brută umplea locuința negustorului de mărgeanuri, un fum albăstrui, străluminat auriu de soare, care se revărsa alene în stradă prin pătratele din grilajul ferestrei deschise. În două samovare de cupru – care și ele oglindeau soarele asfințit – fierbea apa, pe o masă din mijlocul încăperii, și nu mai puțin de cinzeci de pahare ieftine din sticlă verzuie cu fund dublu treceau din mână în mână umplute cu ceai aburind maro auriu și rachiu. Îndelung, încă de dimineață, s-au tocmit țărăncile ore și ore pentru prețul salbelor de corali. Acum și bărbaților podoabele nu le păreau destul de ieftine și târguiala o lua de la început. Era o luptă îndârjită ce o purta evreul sfrijit împotriva unei majorități puternice, zgârcite, bănuitoare a unor bărbați vânjoși, băuți și uneori primejdioși. De sub tichia neagră de mătase, pe care Nissen Piczenik obișnuia să o poarte înăuntru, se lăsa sudoare peste obrajii pistruiați cu puțină barbă și peste țăcălia roșcată de țap, iar firișoarele barbișonului se lipeau între ele, iar seara, după bătălie, trebuia să le dărăcească cu pieptănul său de fier. În cele din urmă, triumfa asupra tuturor mușteriilor săi în ciuda neroziei sale. Întrucât din lumea asta mare nu cunoștea decât coralii și țăranii din patria lui – știa cum să-i înșire și să-i sorteze pe unii, iar pe ceilalți să-i convingă. Celor cu desăvârșire îndărătnici le dăruia un așa numit „pe deasupra” – asta va să zică că le oferea, după ce aceștia îi plăteau prețul pe care el nu-l numise, dar pe care-l dorise în ascuns, încă un șir mic de mărgeanuri compus din pietricele ieftine, destinat copiilor să-l poarte la încheieturile sau la gâtuțurile lor cu eficiență nemijlocită asupra deochiului vecinilor invidioși și a vrăjitoarelor puse pe rele. Printre altele era nevoit să urmărească cu atenție mâinile clienților săi și să evalueze fără istov mărimea și circumferința grămezilor de corali. Ah, nu era deloc o luptă ușoară!
În schimb, la sfârșitul acelei veri, Nissen Piczenik se arătă distras, cam neprevăzător și neinteresat de clienți și de negoț. Buna lui nevastă, deprinsă de ani buni cu taciturnia și firea lui ciudată, observă că-i cu mințile aiurea și-l dojeni. Aicea a vândut prea ieftin o legătură de corali, acolo n-a ținut seama de un mic furtișag, azi n-a dat nimic pe deasupra unui client vechi, ieri, dimpotrivă, i-a făcut cadou unuia nou și oarecare un șirag destul de valoros. Niciodată nu fuseseră certuri în casa lui Piczenik. Însă în zilele acelea pe negustorul de corali îl părăsi calmul, iar îndătinata-i indiferență față de nevastă se preschimbă subit în ciudă. Da, el, cel care nu fusese nicicând în stare să înece nici măcar un șoricel din sumedenia celor care se prindeau noaptea în capcanele lui, – așa cum obișnuia toată lumea în Progrody – ci dădea animalele capturate sacagiului Saul să-i dea gata pe un bacșiș; el, pașnicul Nissen Piczenik, azvârli în capul nevestei care-i făcea obișnuitele reproșuri o salbă grea de mărgeanuri, părăsi casa trântind ușa și se duse la marginea marelui smârc, vărul îndepărtat al marelui ocean.
Acum că mai erau puțin peste două zile până la plecarea marinarului, negustorului de mărgeanuri îi veni brusc dorința de a-l însoți pe tânărul Komrover până la Odessa. O asemenea dorință vine dintr-o dată; prin comparație, un fulger e o nimica toată, și lovește exact locul din care purcede, adică sufletul omului. Izbește, ca să spunem așa, fix pământul natal. La fel era și cu dorința lui Nissen Piczenik. Și nu-i cale lungă de la o atare dorință la înfăptuirea ei.
Iar în dimineața zilei în care tânărul matroz Komrover trebuia să plece, Nissen Piczenik îi spuse nevestei:
„Trebuie să plec câteva zile în călătorie.”
Femeia se afla încă în pat. Era opt dimineața, negustorul de corali de-abia revenise de la rugăciunea de dimineață din sinagogă.
Ea se ridică. Cu părul ei rar și zburlit, fără perucă, cu resturile gălbui de somn în colțurile ochilor, ea-i păru străină și chiar dușmănoasă. Înfățișarea, uimirea și spaima ei păru să-i justifice pe deplin hotărârea pe care și el o considerase temerară.
„Mă duc până la Odessa!” - a grăit el cu răutate fățișă. „Dacă o da Domnul, într-o săptămână sunt înapoi.”
„Acum? Acum?” – se bâlbâi femeia dintre perne – „acum când vin țăranii?”
„Taman acum” – a zis negustorul de mărgeanuri. – „Am afaceri importante. Fă-mi bagajele!”
Și cu o plăcere răutăcioasă și ranchiunoasă pe care n-o încercase până atunci, o văzu pe femeie sculându-se din pat, îi văzu degetele urâte de la picioare, picioarele grase de sub cămașa lungă, împiestrițate cu niscaiva puncte negre, neregulate, urme de purici, și îi auzi oftatul îndelung cunoscut, obișnuitul și invariabilul cântec al acestei muieri de care tot ce-l lega era amintirea îndepărtată a câtorva ceasuri nocturne de tandrețe și spaima moștenită de divorț.
Înlăuntrul lui Nissen Piczenik însă jubila în același timp un glas străin și totodată binecunoscut: Piczenik se duce la corali! Se duce la corali! În patria coralilor se duce Nissen Piczenik!...

5

Așa încât se urcă în tren alături de marinarul Komrover și porni spre Odessa. Era o călătorie destul de lungă și obositoare, iar în Kiev aveau de schimbat trenul. Neguțătorul de mărgeanuri ședea pentru prima oară în viața lui într-un tren, dar lui nu i se întâmplă ca majorității celor care călătoresc întâia dată cu trenul. Locomotive, semnale, clopoței, stâlpi de telegraf, șine, conductor și peisajele fugitive de dincolo de ferestre nu-l interesau. Pe el îl munceau apa și portul înspre care mergea și dacă lua seama la câteva particularități și incidente apropiate căilor ferate, o făcea doar cu referire la particularitățile și incidentele apropiate călătoriilor navale. „Există și la voi clopoței?” – îl întreba el pe matroz – „Înainte ca vaporul să plece sună de trei ori? Vasele pufăiesc și șuieră ca locomotivele? Nava trebuie să se învârtă când vrea să vină înapoi sau pur și simplu poate să navigheze îndărăt?”
E firesc ca pe drum să întâlnești pasageri, cum adesea se ivește în călătorii, care au chef de vorbă și cu care ești nevoit să sporovăiești de una sau de alta. „Sunt neguțător de mărgeanuri” – răspundea Nissen Piczenik oglindind adevărul când era întrebat cu ce se ocupă. Însă dacă lumea continua : „Și ce aveți de gând să faceți în Odessa?” – începea să mintă. „Mă aștept la niște afaceri grozave,” zise el. „Asta mă interesează și pe mine” – spuse deodată un călător învecinat care până atunci tăcuse. „Și eu mă aștept să fac niște afaceri grozave la Odessa, iar marfa de care mă ocup eu e, ca să zic așa, înrudită cu mărgeanurile, cu toate că-i mult mai faină și mai scumpă decât mărgeanurile!” – „Mai scumpe, orice se poate,” întorse cuvântul Nissen Piczenik – „dar mai faine n-au cum să fie.” – „Pui rămășag că-s mai faine?” exclamă celălalt. – „Îți zic dară că nu-i cu putință. N-ai de ce să pui rămășag!” – „Ei bine” – triumfa celălalt – „eu fac negoț cu perle!” – „Perlele nu-s mai faine” – spuse Nissen Piczenik. „ Și-n afară de asta aduc ghinion.” – „Asta așa-i dacă le pierzi” – zise negustorul de mărgăritare. Toți ceilalți au început să asculte cu luare aminte strania dispută. În cele din urmă, comerciantul de perle își desfăcu pantalonii și scoase un săculeț burdușit cu perle strălucitoare și fără cusur. Vărsă câteva în palmă și le arătă celorlalți călători. „Ca să găsești o singură perlă trebuie întâi să desfaci o sută de scoici,” zise el. „Scafandrii îs plătiți scump. Dintre toți comercianții din lume, noi, negustorii de perle, suntem cei mai bine văzuți. Da, alcătuim ca să zic așa o rasă în toată regula. Uitați-vă la mine, de exemplu. Sunt comerciant de prima clasă și locuiesc la Petersburg, am clienții cei mai distinși, de pildă două ducese, numele lor sunt secret profesional, călătoresc în jumătate de lume, în fiecare an sunt la Paris, Bruxelles, Amsterdam. Întrebați pe cine-o fi de negustorul de perle Gorodțki, până și copiii vor ști să vă îndrume.”
„Eu unul” – a zis Nissen Piczenik „n-am mai ieșit din orășelul nostru Progrody și mărgeanurile mele-s cumpărate doar de țărani. Dar toți cei de față o să-mi dați dreptate când vă voi spune că la o țărăncuță simplă, gătită cu un lănțug de câteva mărgeanuri frumoase și fără pete ai mai multe de văzut decât la o mare ducesă. De altfel, mărgeanuri poartă și ăi sus-puși și ăi de jos, îi ridică pe cei de jos și-i înfrumusețează pe cei de sus. Coralii pot fi purtați și dimineața și la amiază și seara și noapte, bunăoară la balurile de gală, vara, iarna, duminica și în timpul săptămânii, la muncă și în tihnă, în vremuri fericite și în vremuri de restriște. Pe lumea asta există multe soiuri de roșu, dragii mei tovarăși de drum, și stă scris că regele nostru iudeu Solomon avea un roșu cu totul special pentru mantia lui regească, căci fenicienii care-l prețuiau îi dăruiseră un vierme la fel de special căruia îi stătea-n fire să deșarte în urină o culoare roșie. Era o culoare care astăzi nu mai există, purpuriul țarilor nu-i același lucru, fiindcă viermele s-a prăpădit după moartea lui Solomon, și cu el toată specia. Și vedeți dumneavoastră, numai la mărgeanurile totalmente roșii se mai întâlnește culoarea asta. Da’ cine a mai văzut pe lumea asta perle roșii?”
Niciodată până atunci nu ținuse tăcutul negustor de corali o cuvântare atât de lungă și de aprinsă în fața unor oameni străini. Își luă de pe frunte căciula și-și șterse sudoarea. Zâmbi pe rând fiecărui tovarăș de călătorie și toți îl răsplătiră cu aplauze bine meritate. „Câtă dreptate are, câtă dreptate!” exclamară ei deodată la unison.
Și până și comerciantul de perle a trebuit să admită că Nissen Piczenik, deși n-are dreptate, este un excelent avocat al coralilor.
Ajunseră, în cele din urmă, la Odessa, în portul strălucitor cu apa cea albastră și nenumăratele vapoare alb-brune. Aici cuirasatul îl aștepta deja pe matrozul Komrover tot așa cum o casă părintească își așteaptă fiul. Și Nissen Piczenik dorea să vadă nava mai de aproape. Și a mers cu tânărul până la postul de gardă și a spus: „Sunt uncheșul lui, vreau să văd nava.” Se miră și el de semeția sa. Mda: cel care vorbea cu marinarul înarmat nu mai era vechiul, continentalul Nissen Piczenik, nu mai era Nissen Piczenik din continentalul Progrody, ci un om cu totul nou, asemeni unui om al cărui lăuntru a fost răsfrânt în afară, un om întors, ca să zicem așa, un Nissen Piczenik oceanic. Și lui îi părea că ar fi descins nu din tren, ci tocmai din mare, din adâncul Mării Negre. Atât de familiarizat era cu apa, cum nu fusese niciodată cu locul lui de naștere și de trai Progrody. Oriunde privești sunt vapoare și apă, apă și vapoare. De pereții navei albi ca florile, negri ca corbii, roșii ca mărgeanurile – da, roșii ca mărgeanurile – se lovea mângâitor apa etern șopotitoare, nu, nu lovește, mângâie navele cu o sută de mii de vălurele ce sunt deopotrivă mâini și limbi, deopotrivă mânuțe și limbuțe. Marea Neagra nu-i deloc neagră. De la depărtare e mai albastră ca cerul, din apropiere e verde ca o pajiște. O mie de peștișori iuți sar, țopăie, alunecă, se șerpuiesc, o zbughesc și zboară dacă le arunci o bucățică de pâine. Cerul albastru se întinde fără nori deasupra portului. Contra lui se ridică catargele și coșurile vapoarelor. „Ce-i asta? – cum i se zice la asta?” – întreba necontenit Nissen Piczenik. Ãsta se numește catarg, iar ăla proră, astea sunt centurile de siguranță, sunt deosebiri între o barcă și o barjă, un velier și un vapor, un catarg și un horn, un crucișător și o navă comercială, punte și pupă, proră și chilă. Sute de noi cuvinte asaltau direct sărmana, dar vesela scăfârlie a lui Nissen Piczenik. După o îndelungată așteptare i-a fost acordată permisiunea (în mod excepțional, a precizat subofițerul de marină) să viziteze crucișătorul și să-și însoțească nepotul. A apărut însuși locotenentul navei pentru a vedea un negustor jidov la bordul unui crucișător al Marine imperiale rusești. Locotenentul navei de viță aleasă zâmbea. Briza suavă răscolea pulpanele lungi și negre ale hainei evreului firav și roșcat și i se vedeau pantalonii ponosiți, dungați, în repetate rânduri peticiți și îndesați în cizmele sale până la genunchi. Evreul Nissen Piczenik uitase până și de poruncile religiei sale. Dinaintea strălucitei splendori albe și aurite a ofițerului își dădu jos tichiuța, iar părul său roșu și cârlionțat flutură în vânt. „Nepotul tău e un marinar de ispravă!” spuse nobilul domn ofițer. Nissen Piczenik nu găsi ce să zică, zâmbea doar, nu râdea, zâmbea tăcut. Gura îi era deschisă, i se vedeau dinții mari, gălbui de cal și gingiile rozii, iar țăcălia de țap roșu-arămie aproape i se lăsase pe piept. Se uită la cârmă, la tunuri, i se acordase permisunea de a privi prin lunetă – și Dumnezeu știe că depărtarea se face apropiere și că ce nu-i aici, e totuși aici, după lentile. Domnul le-a dat, ce-i drept, oamenilor ochi, dar ce sunt ochii obișnuiți în comparație cu ochii care privesc prin ochean? Domnul le-a dat oamenilor ochi, însă și minte ca să scornească lunete și să întărească puterea acestor ochi! – Și soarele strălucea pe punte, radia spinarea lui Nissen Piczenik și cu toate astea lui nu-i era cald. Asta fiindcă vântul etern sufla peste mare, da, părea că vântul vine chiar din mare, un vânt din adâncurile mării.
Sosi în fine și ora despărțirii. Nissen Piczenik îl îmbrățișă pe junele Komrover, se înclină în fața locotenentului, mai apoi, dinaintea matrozului și debarcă.
Avusese de gând să plece înapoi la Progrody de-ndată ce se va despărți de tânărul Komrover. Încolo, el a rămas la Odessa. A văzut cum pleacă cuirasatul, marinarii îl salutară pe cel care stătea în port și flutura o batistă albastră vărgată cu roșu. A văzut plecând și multe alte nave și flutura batista tuturor pasagerilor străini. Căci se ducea zilnic în port. Și zi de zi afla ceva nou. Auzea de pildă ce înseamnă: să ridici ancora sau să strângi pânzele sau să arunci lestul sau să tragi la edec și așa mai departe.
În fiecare zi vedea numeroși tineri în costume de marinar lucrând pe nave, urcându-se pe catarg, îi urmărea pe flăcăi cum se plimbă pe străzile Odessei braț la braț, un lanț întreg de marinari cât strada de lat – și-l durea inima că nu are și el un copilaș. Își dorea în clipa aceea fii și nepoți - și nu încăpea îndoială - că toți ar fi fost trimiși pe mare, ar fi făcut din ei marinari. Încolo, acasă, în Progrody zăcea nevastă-sa, stearpă și urâtă. Azi în locul lui vinde ea corali. E oare în stare? Știe oare ce sunt coralii?
Iar Nissen Piczenik uită grabnic în portul din Odessa de îndatoririle unui evreu oarecare din Progrody. Și dimineața și seara nu se mai ducea la sinagogă să împlinească rugăciunile prescrise, ci se ruga acasă, zorit tare și fără să fie cu gândul curat și adresat în adevăr Domnului și se ruga doar ca un gramofon, limba lui repetând mecanic sunetele gravate în creierul său. A mai văzut lumea un asemenea evreu?
Între timp, acasă, la Progrody, era sezonul coralilor. Nissen Piczenik o știa prea bine, dar nu mai era vechiul, continentalul Nissen Piczenik, ci acela nou-născut, oceanic.
„Am timp destul” – își spunea el însuși – „să mă întorc la Progrody! Ce am de pierdut acolo! Și încă câte mai pot câștiga aici!”
Și rămase la Odessa trei săptămâni și trăia în fiece zi ore fericite cu marea, cu navele, cu peștișorii.
Era prima vacanță din viața lui Nissen Piczenik.

6
Când s-a întors acasă la Progrody și-a dat seama că îi lipsesc nu mai puțin de o sută șaizeci de rube, inclusiv cheltuielile de călătorie. În schimb, soției sale și tuturor celorlalți care îl întrebau ce a făcut atât acolo, el le zicea că la Odessa a încheiat „afaceri importante”.
La vremea aceea începuse recolta, iar țăranii nu mai veneau așa des în zilele de târg. Ca în toți anii, în săptămânile acelea se făcea mai liniște în odăile comerciantului de corali. Înșirătoarele îi părăseau casa înainte să se facă seară. Iar când Nissen Piczenik se întorcea pe-nserat de la sinagogă, nu-l mai aștepta cântecul curat al frumoaselor fete, ci doar nevasta, obișnuita farfurie cu ceapă și ridiche, și samovarul din cupru.
Totuși – cu amintirea zilelor din Odessa a căror inutilitate comercială nu era cunoscută de nimeni în afară de el – negustorul de corali Piczenik se supunea regulilor statornicite pentru zilele de toamnă. Și deja-l bătea gândul ca peste numai câteva luni să pretexteze noi afaceri importante și să călătorească într-un alt oraș portuar cum ar fi de pildă Petersburgul.
N-avea a se teme de neajunsuri materiale. Toți banii puși de o parte pe parcursul nenumăraților ani de comerț cu corali produceau neîncetat dobânzi la uzurierul Pinkas Varșawsky, cămătar renumit din comunitate, care își colecta datoriile necruțător, dar care achita punctual toate dobânzile. Nissen Piczenik n-avea a se teme de neajunsuri trupești; copiii nu avusese așa că nu purta grija unor moștenitori. De ce să nu viziteze unul din nenumăratele porturi?
Iar negustorul de corali începuse deja să urzească la planurile lui pentru primăvara următoare când în orașul învecinat Sutschky se petrecu ceva neobișnuit.
În orășelul acela, care era tot la fel de mic ca orășelul Progrody, localitatea natală a lui Nissen Piczenik, un om pe care nimeni nu-l văzuse până atunci deschisese într-o zi un magazin de corali. Numele bărbatului era Jenö Lakatos și provenea, după cum s-a aflat îndată, din îndepărtata țară Ungaria. Vorbea rusa, germana, ucraineana, poloneza, iar dacă era nevoie și întâmplător și-ar fi dorit cineva, domnul Lakatos ar fi vorbit și franceza și engleza și chineza. Era un bărbat tânăr, cu părul lins, negru-albăstrui, pomădat – în treacăt fie spus, singurul om din regiune care purta guler tare și strălucitor, cravată și un baston de promenadă cu măciulie aurită. - Acest tânăr venise în Sutschky de câteva săptămâni, se împrietenise cu măcelarul Nikita Kolhin și trată cu el până l-a convins să pună pe picioare împreună cu Lakatos un comerț cu corali. Firma cu tăblia roșie aprinsă se numea: N. Kolhin & Compagnie.
În vitrina respectivei prăvălii se etalau corali roșii desăvârșiți, ce-i drept mai ușori ca pietrele lui Nissen Piczenik, dar totodată și mai ieftini. Un colier întreg mare costa o rublă cincizeci, iar lănțișoare se găseau cu douăzeci, cincizeci sau optzeci de copeici. Prețurile erau expuse în vitrina magazinului. Și pentru ca nimeni să poată trece nepăsător prin fața geamului, un fonograf scotea toată ziua cântecele vesele și stridente. Se auzea în tot orășelul și chiar mai departe – în satele din împrejurimi. Nu exista aici un iarmaroc ca la Progrody. Totuși – și în ciuda faptului că era vremea recoltei – țăranii intrau în magazinul domnului Lakatos ca să audă cântecele și să cumpere mărgeanuri ieftine.
Într-o zi, după ce domnul Lakatos își condusese afacerile cu strălucire preț de câteva săptămâni, se ivi la Nissen Piczenik un țăran înstărit și spuse: „Nissen Semionovici, nu-mi vine a crede că m-ai înșelat pe mine și pe ceilalți vreme de douăzeci de ani. Acuma însă în Sutschky e un bărbat care vinde mărgeanuri dintre cele mai frumoase pentru cincizeci de copeici bucata. Nevastă-mea era deja pornită să se ducă – dar eu m-am gândit să vin întâi să te întreb pe dumneata, Nissen Semionovici.”
„Lakatos ăsta” – spuse Nissen Piczenik – „tre’ să fie vreun tâlhar și pungaș. Că nu văd cum s-ar putea explica prețurile lui. Dar m-oi duce eu însumi într-acolo, dacă ai binevoi să mă iei și pe mine cu căruța.”
„Na bine,” zise țăranul. – „Convinge-te și singur.”
Așa că negustorul de corali luă drumul spre Sutschky, zăbovi o vreme în fața vitrinei, ascultă cântecelele stridente din interiorul prăvăliei, păși, într-un târziu, înăuntru și începu să vorbească cu domnul Lakatos.
„Și eu sunt negustor de corali” – zise Nissen Piczenik. – „Marfa mea vine din Hamburg, Odessa, Triest, Amsterdam. Nu înțeleg cum și de ce vă vine la îndemână să vindeți așa ieftin corali atât de frumoși.”
„Aparțineți unei alte generații” – răspunse Lakatos – „și pardon de expresia: cam rămasă în urmă.”
Lakatos ieșise între timp de după tejghea – iar Nissen Piczenik observă că acesta șchiopăta puțin. Piciorul lui stâng era în mod evident mai scurt, căci la cizma stângă purta un toc de pantof dublu față de cel drept. Mirosea a un parfum puternic și năucitor – și nu te puteai lămuri de pe ce parte a corpului său slăbuț provenea tot acel miros. Părul său era negru-albăstrui ca noaptea. Iar ochii săi negri care în primele clipe îți puteau părea blânzi, se aprindeau de la o secundă la alta atât de tare, încât în miezul negriciunii lor se învăpăia un roșu straniu de incendiu. Sub mustăcioara sa negricioasă și răsucită, zâmbeau, licăritori și albi, dinții de șoarece ai lui Lakatos.
„Ei bine?” – întrebă negustorul de corali Nissen Piczenik.
„Da, bine” – zise Lakatos – „n-am luat-o razna. Nu ne-am scufundat la fundul mării. Pur și simplu fabricăm corali artificiali. Firma mea se numește: Frații Lowncastle, New York. Am lucrat în Budapesta doi ani cu succes. Țăranii nu s-au prins de nimic. Nici țăranii din Ungaria și nici măcar țăranii din Rusia. Ei vor corali frumoși, roșii și fără cusur. Iaca-i aici. Ieftini, economicoși, frumoși, decorativi. Ce ai mai putea cere? Coralii adevărați n-ar putea fi așa frumoși!”
„Din ce-s făcuți coralii dumitale?” – întrebă Nissen Piczenik.
„Din celuloid, dragul meu, din celuloid!” – exclamă Lakatos cu încântare. Nu-mi imputați mie tehnica! Să vedeți: în Africa cresc arborii de cauciuc și din ei se face cauciucul și celuloidul. E ceva nenatural? Arborii de cauciuc sunt mai puțini naturali decât coralii? Un copac din Africa e mai puțin natural ca un arbore de corali de pe fundul mării? – Și acum ce mai aveți de spus? – Vreți să facem afaceri împreună? – Hotărâți-vă! De azi într-un an din pricina concurenței pe care v-o fac vă veți fi pierdut toți clienții – și vă veți putea duce înapoi cu toți coralii dumneavoastră veritabili pe fundul mării de unde provin pietricelele frumoase. Ce spuneți: da sau ba?
„Dați-mi două zile” – zise Nissen Piczenik.
Și se duse acasă.
7
În acest chip îl ispiti Diavolul pe negustorul de corali Nissen Piczenik întâia oară. Pe Diavol îl chema Jenö Lakatos din Budapesta și introducea mărgeanuri false în prăvăliile rusești, corali din celuloid care odată aprinși ard la fel de albastru ca perdeaua de foc care înconjoară iadul.
Când Nissen Piczenik ajunse acasă, își sărută nepăsător nevasta pe ambii obraji, salută înșirătoarele și începu să privească cu ochii cumva rătăciți, de Diavol rătăciți, coralii care nu mai arătau la fel de desăvârșiți ca pietrele false din celuloid ale rivalului Jenö Lakatos. Iar Diavolul sădi în cinstitul negustor de corali Nissen Piczenik gândul că ar putea să amestece coralii falși cu cei adevărați.
Așa că într-o zi se duse la poștă și dictă scribului oficial o scrisoare către Jenö Lakatos din Sutschky, și ca atare acesta îi trimise după câteva zile nu mai puțin de douăzeci de puduri de corali falși. E cunoscut faptul că celuloidul este un material ușor, iar din douăzeci de puduri de corali falși scoți o mulțime de lanțuri și de benzi. Nissen Piczenik, ispitit și orbit de Diavol, amestecă mărgeanurile false cu cele adevărate, comițând în acest fel o trădare față de sine și față de coralii adevărați.
Pretutindeni în regiune începuse recolta și aproape că nu mai venea niciun țăran să cumpere corali. Dar cu cei câțiva care apăreau, Nissen Piczenik câștiga, grație mărgeanurilor false, mai mult acum decât câștigase înainte cu nenumărați clienți. Căci așa se întâmplă cu oamenii ispitiți de Diavol: îl întrec și pe Drac la cele drăcești. Și astfel Nissen Piczenik îl depăși pe Jenö Lakatos din Budapesta. Și tot ce Nissen Piczenik câștiga depunea conștiincios la Pinkas Varșavsky. Și atât de tare îl ispitise Diavolul pe negustorul de corali, că simțea o reală voluptate la gândul că banii lui se înmulțesc și-i aduc dobânzi.
Atunci, într-o zi, muri subit cămătarul Pinkas Varșavsky, iar Nissen Piczenik se sperie și merse deîndată la moștenitorii uzurierului și-și ceru banii cu dobândă. Îi și primi imediat, nu mai puțin de cinci mii patru sute cincizeci de ruble și șaizeci de copeici. Din banii ăștia își plăti datoriile la Lakatos și comandă încă douăzeci de puduri de corali falși.
Într-un rând, veni la Nissen Piczenik bogatul cultivator de hamei și ceru un șirag de corali pentru un nepot, împotriva deochiului. Negustorul de corali înșiră un lănțug din corali de celuloid, cu totul falși, și adăugă: „Sunt cei mai buni corali pe care îi am.”
Țăranul achită prețul potrivit unor corali adevărați și plecă în satul său.
Nepoțelul muri la o săptămână după ce i-au pus la gât mărgeanurile false, o moarte oribilă prin sufocare, de difterie. Iar în satul Soloviețk unde trăia bogatul cultivator de hamei (dar și în satele învecinate) se răspândi zvonul că mărgeanurile lui Nissen Piczenik din Progrody aduc nenoroc și boală – și nu doar celor care au cumpărat de la el. Asta pentru că difteria începuse să facă ravagii prin satele din împrejurimi, răpi copii mulți și se întinse vorba că mărgeanurile lui Nissen Piczenik aduc boală și nenorocire.
Așa încât toată iarna nu mai veni la Nissen Piczenik niciun client. Iarna a fost năprasnică. Începuse în noiembrie și dură până târziu în martie. Fiecare zi aducea un îngheț nemilos, zăpada se cernea arar, până și corbii păreau să înghețe după cum se așezau laolaltă pe crengile golașe ale castanilor. Era liniște mare în casa lui Nissen Piczenik. Renunță la înșirătoare una câte una. În zilele de târg întâlnea câteodată pe cutare sau cutare din vechii lui clienți. Dar ei nu-l salutau.
Da, țăranii care vara îl sărutaseră se comportau acuma de parcă nu l-ar mai fi cunoscut.
Veni un frig de până la minus patruzeci de grade. Apa din cănile sacagiilor îngheța pe drumul de la fântână la casă. Un strat gros de gheață acoperea geamurile lui Nissen Piczenik, așa că el nu mai vedea nimic din cele ce se petreceau în stradă. Țurțuri mari și grei atârnau de gratiile grilajului de fier și astupau ferestrele și mai abitir. Și cum la Nissen Piczenik nu sosea încă niciun mușteriu, nu arunca vina pe coralii falși, ci pe iarna aspră. În timpul ăsta, magazinul domnului Lakatos din Sutschky era mereu plin. Iar la el țăranii cumpărau coralii ieftini și desăvârșiți din celuloid, însă nu și pe cei adevărați de la Nissen Piczenik.
Străzile și ulițele orășelului Progrody erau înghețate și lucioase ca oglinda. Toți locuitorii bâjbâiau de-a lungul drumului cu bastoane ferecate în fier. Cu toate acestea, unii cădeau și-și rupeau gâturile și picioarele.
Într-o seară, căzu și nevasta lui Nissen Piczenik. Zăcuse multă vreme fără conștiință până când niște vecini miloși au ridicat-o și au dus-o în casă.
Începu curând să vomite puternic, iar felcerul din Progrody a spus că e comoție cerebrală.
Femeia a fost dusă la spital, iar doctorul confirmă diagnosticul felcerului.
Negustorul de corali mergea în fiecare dimineață la spital. Se așeza la patul soției, îi asculta vreme de jumătate de ceas vorbele aiurite, îi vedea ochii febrili, părul rărit, își amintea de cele câteva ore de tandrețe pe care i le dăruise, inspira mirosul înțepător al camforului și al iodului și se întoarcea acasă și se punea el însuși la vatră și gătea borș și kacha și-și tăia el singur pîinea și-și răzuia el singur ridichea și-și încălzea el singur ceaiul și aprindea el singur cuptorul. Pe urmă vărsa pe una din cele patru mese toți coralii din puzderia de săculețe și se apuca să-i sorteze. Coralii din celuloid ai domnului Lakatos aveau locul lor aparte în dulap. De mult mărgeanurile veritabile nu-i mai păreau lui Nissen Piczenik ca fiind animale vii. De când acest Lakatos venise pe meleagurile astea și el însuși începuse să amestece lucrușoarele mai ușoare din celuloid cu pietrele mai grele și adevărate, coralii aflați în casa lui muriseră. Acuma fac corali din celuloid! Dintr-o materie moartă se fabrică corali care arată exact ca cei vii și sunt mai frumoși și desăvârșiți cum cei vii și adevărați n-ar putea fi! Ce era în comparație cu asta comoția cerebrală a femeii?
După opt zile femeia muri ca urmare a comoției cerebrale, e cert! Dar nu fără temei își spunea Nissen Piczenik că nevasta lui nu a murit doar din cauza comoției cerebrale ci și fiindcă viața ei nu era legată de nicio altă viață din lumea asta. Niciun om nu și-a dorit ca ea să rămână în viață și pe cale de consecință ea a murit.
Acum negustorul de corali Nissen Piczenik era văduv. O jeli pe femeie după cum cerea datina. Îi cumpără o piatră funerară dintre cele mai trainice și ceru să fie încrustate pe ea cuvinte de cinste. Dimineața și seara rostea pentru ea rugăciunea morților. Dar nu-i ducea dorul. Mâncarea și ceaiul și le putea face și el. Nu se mai simțea singur de îndată ce era cu coralii. Îl îngrijora doar faptul că le-a trădat pentru suratele lor false, mărgeanurile din celuloid și că s-a trădat pe el însuși pentru comerciantul Lakatos.
Tânjea după primăvară. Și când, în cele din urmă, ea sosi, Nissen Piczenik își dădu seama că degeaba o dorise. Odinioară, în fiecare an, înainte de Paște, când țurțurii se topeau la orele amiezii, clienții obișnuiau să vină în căruțe hodorogite sau în sănii cu zurgălăi. La Paști aveau nevoie de corali. Acum primăvara venise, soarele lumina tot mai cald, cu fiecare zi țurțuri de la streșini se scurtau mai mult, iar grămezile de omăt de la marginea străzilor se piticeau topindu-se... dar la Nissen Piczenik nu venea niciun client. În dulapul său din lemn de stejar, în cufărul său de călătorie impunător și prevăzut cu un brâu de fier aflat lângă cuptor pe cele patru roți ale sale se găseau coralii cei mai nobili în grămezi, lănțuguri și șiraguri. Dar nu venea niciun client. Vremea era tot mai caldă, zăpada dispăruse, se cernea ploaia blândă, în păduri apăruseră violetele, iar în smârcuri orăcăiau broaștele; dar nu venea niciun client.
Tot atunci lumea din Progrody observă pentru prima dată o anume stranie schimbare la ființa și caracterul lui Nissen Piczenik. Da, era prima dată când locuitorii din Progrody începuseră să presupună că negustorul de corali e un om original, chiar un ciudat – și unii își pierduseră respectul statornicit față de el, iar unii îi râdeau chiar în față: mulți oameni de ispravă din Progrody nu mai spuneau : „uită-l cum trece pe neguțătorul de mărgeanuri...,” ci ziceau pur și simplu: „a trecut Nissen Piczenik pe aici... a fost un mare negustor de mărgeanuri.”
El singur era de vină. Întrucât nu se comporta deloc așa cum prescriu regulile și demnitățile durerii unui văduv. Dacă înainte îi trecuseră cu vederea prietenia lui stranie cu marinarul Komrover și vizita în crâșma rău famată a lui Podgorzev, acum nu mai puteau să ia la cunoștință vizitele lui acolo fără să le suscite cele mai mari suspiciuni. Dat fiindcă aproape în fiecare zi de la moartea nevestei sale Nissen Piczenik se ducea în crâșma lui Podgorzev. Începuse să bea mied cu patimă. Și deoarece miedul îi păru prea dulce cu timpul, îl amesteca cu câte o vodculiță. Uneori lângă el lua loc una din fetele ușuratice. Și el, care în viața lui nu cunoscuse altă femeie în afara soției acum moartă, el, care nu cunoscuse altă plăcere decât să mângâie, să sorteze și să înșire adevăratele lui femei, și anume coralii, se familiarizase, în pustietatea crâșmei lui Podgrozev, cu carnea albă și ieftină a femeilor, cu propriul lui sânge care-și bătea joc de existența lui distinsă și burgheză și cu uitarea fierbinte și grozavă pe care o emanau trupurile fetelor. Și bea și mângâia femeile care ședeau lângă el și care uneori i se așezau și-n poală. Simțea voluptate, aceeași voluptate bunăoară ca atunci când se juca cu mărgeanurile. Și folosindu-se de degetele lui puternice și acoperite cu păr roșu pipăia cu nepricepere și chiar cu stângăcie ridicolă sfârcurile femeilor care erau la fel de roșii ca unii corali. Și decădea – cum se obișnuiește să se spună – repede și din ce în ce mai repede, aproape de la o zi la alta. Și el însuși băga de seamă. Chipul lui se uscase, spatele lui pricăjit se încovoiase, hainele și cizmele încetase să le curețe, bărbuța nu și-o mai țesăla. În fiecare dimineață și seară își rostea rugăciunile mecanic. Și el însuși băga de seamă: nu mai era pur și simplu negustorul de mărgeanuri; ci cel ce odată fusese un mare negustor de mărgeanuri.
Realiza că într-un an, un an jumate, are să ajungă de râsul târgului – și la urma urmei ce-l privea asta pe el? Nu Progrody, ci oceanul era patria sa.
Astfel, într-o zi, luă o hotărâre fatală pentru viața lui.
Înainte însă se porni spre Sutschky – și ce să vezi: în prăvălia lui Jenö Lakatos din Budapesta își revăzu toți clienții lui vechi și ei ascultau captivați cântecele stridente ale fonografului și cumpărau corali din celuloid, cu cincizeci de copeici șiragul.
„Ei bine, ce v-am zis eu acum un an?” – exclamă Lakatos înspre Nissen Piczenik. – „Mai vreți zece, douăzeci, trezeci de puduri?”
Nissen Piczenik zise: „Nu mai vreau corali falși. Eu, în ceea ce mă privește, eu fac negoț doar cu cei adevărați.”
8
Și se duse acasă, în Progrody, și merse domol și pe furiș la Benjamin Broczyner care ținea un birou de călătorii și vindea bilete de vapor emigranților. Aceștia erau îndeobște dezertori și evrei săraci, nevoiți să emigreze în Canada și America și de pe urma cărora Broczyner trăia. Ținea în Progrody reprezentanța unei companii navale din Hamburg.
„Vreau să călătoresc în Canada!” – spuse neguțătorul de mărgeanuri Nissen Piczenik – „și asta cât se poate de repede.”
„ Următorul vapor se numește Phönix și pleacă din Hamburg peste paisprezece zile. Până atunci îți facem documentele” – spuse Broczyner.
„Bine, bine!” – răspunse Piczenik. – „Să nu spui nimănui nimic.”
Și se porni spre casă și-și împachetă coralii, pe cei adevărați, în cufărul lui portabil.
Coralii de celuloid, însă, i-a pus în suportul de cupru al samovarului, i-a aprins și a privit cum ard albăstrui și puturos. Luă ceva vreme, era vorba de peste cinsprezece puduri de corali falși. Pe urmă, rezultă un morman mare de cenușă inelată, negricioasă-gri. Iar în jurul lămpii cu gaz, în mijlocul odăii, șerpuia și se învârtejea fumul albastru-sur al celuloidului.
Era felul lui Nissen Piczenik de a-și lua la revedere de la patria sa.
Pe douăzeci și unu aprilie se îmbarcă pe vaporul Phönix ca pasager pe puntea intermediară.
Nava era în larg de patru zile când avu loc catastrofa: poate că unii încă își amintesc.
Odată cu Phönix s-au scufundat peste două sute de pasageri. S-au înecat, firește.
În ceea ce îl privește pe Nissen Piczenik, care de asemenea s-a scufundat, nu se poate spune că s-a înecat pur și simplu ca ceilalți. Dimpotrivă – și asta se poate zice cu conștiința curată – s-a întors acasă la corali, în străfundul Oceanului unde stă încolăcit Leviatanul.
Și dacă e să credem povestea unui om care printr-o minune – așa cum se obișnuiește să se spună – a scăpat morții, ar trebui să facem cunoscut că Nissen Piczenik cu mult înainte să se umple bărcile de salvare s-a aruncat peste bord, în apă la coralii lui, la coralii lui adevărați.
În ceea ce mă privește, eu o cred cu plăcere. Căci l-am cunoscut pe Nissen Piczenik și garantez că locul lui e printre corali și că adâncul oceanului e singura lui patrie.
Odihnească acolo-n pace alături de Leviatan până la venirea lui Mesia.




.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!