"Apa, în general, și apa potabilă, în special, este o problemă care i-a frământat, și frământă și îi va frământa mai mult sau mai puțin pe oameni în funcție de mai mulți factori, dintre care poziția geografică are o importanță primordială". Acestea au fost vorbele cam alambicate rostite de "monsieur" Rașid Firduasi, vecinul meu, în timp ce a executat cu mișcări lente și oarecare mândrie un ritual de preparare a infuziei de ceai de mentă pe care îl redau în continuare: într-un ceanic de un litru, umplut cu frunze proaspete de mentă și cu 12 cubulețe de zahăr, el a turnat apă fierbinte dintr-un vas ținut cu brațul ridicat deasupra capului, fără ca vreo picătură să cadă alături. Apoi a turnat ceai în paharul lui, ținând ceanicul la aceeași mare distanță. A luat paharul lui și i-a turnat conținutul înapoi în ceainic de la înălțimea pe care i-o permitea brațul. A repetat ultimele două operații de trei ori și apoi a umplut succesiv paharul meu și al lui.
Mă aflam cu "monsieur" Rașid într-o cafenea situată la intersecția bulevardelor Muhammad V și Hassan II, unde ne refugiasem pentru a scăpa de arșița după-amiezii unei zile de iulie. De acolo aveam o vedere largă a pieței Muhammad V, care constituie un fel de frontieră între Madina al Qadima și restul construcțiilor moderne din jur. În față vedeam hotelul de patru stele și opt etaje "Hyatt Regency", care ascundea aglomerarea de clădiri vetuste din Orașul Vechi. Singurul element de vegetație în acest amestec de beton și asfalt era format dintr-o pereche de palmieri, care străjuiau intrarea în hotel. Aerul vibra și distorsiona conturul peisajului ceea ce făcea să se mărească senzația de disconfort termic. „Gata, acum poți să bei ceai pregătit după obiceiul berberilor din Sudul marocan”, m-a invitat "said" Rașid.
- Da, este foarte dulce și relaxant în același timp, am spus eu, după ce am sorbit cu prudență din ceaiul opărit. Apoi am reluat ideea începută de "al jar" (n.a. vecinul) meu Rașid: Cei care sunt branșați la un sistem orășănesc sau comunal de distribuire a apei știu că în momentul deschiderii unui robinet există posibilitatea temporară să vadă curgând așa-numitul „aur alb” cu un număr de carate variabil. În această privință, băcăuan fiind, am devenit de multă vreme foarte circumspect, astfel că în orașul de la confluența râurilor Bistrița și Siret am ajuns să nu mai beau apa pe care o plătesc la... metru cub! Pot să-ți mai spun că sunt mulți oameni care au rezolvat cât se poate de simplu problema apei potabile: în loc de apă beau…vin! Acest lucru l-am aflat din destăinuirile unor cetățeni din localitățile românești Jariștea și Ostrov.
- Aa! a exclamat "al maduu" (n.a. comeseanul) Rașid, înghițând cu grijă prima sorbitură de ceai de teamă să nu se opărească. Apoi a dat satisfăcut din cap, a mai tras o dușcă, după care mi-a spus: și eu am avut ocazia să constat acest obicei bahic, dar în Franța, unde calitatea apei de robinet a devenit excepțională. Mă aflam la Nisa, lângă un fel de fântână la care apa țîșnea orizontal dintr-un perete stâncos vertical și am întrebat un bătrânel, care tocmai trecea pe acolo, dacă apa este potabilă. Care crezi că a fost răspunsul francezului? Îți spun eu: nu știu; eu nu beau decât vin și "Ricard" (n.a. firmă producătoare a unei băuturi alcoolice, parfumate cu esență de anason). De altfel, ori de câte ori efectuez stagii de perfecționare în străinătate și sunt cazat la hoteluri cu bufet suedez, în loc de apă beau…bere, dar…cu moderație!
- La Casablanca am consumat apă de robinet de aproape patru ani și nu am avut nici un fel de probleme de sănătate, am remarcat eu cu oarecare mirare în glas, după care am mai luat o sorbitură de ceai.
- Explicația este destul de simplă: Regia de Distribuire a Apei din Casablanca a fost preluată de compania "Lyonnaise des Eaux". În acest fel, locuitorii capitalei economice a Marocului consumă o apă a cărei calitate este în conformitate cu normele franceze. Nu același lucru se întâmplă în regiunile unde deșertul Sahara este mai aproape, a continuat "usted" Rașid, lăsând paharul plin cu ceai doar pe jumătate.
- În cei trei ani, cât am acordat asistență didactică în Algeria, am parcurs mii de kilometri prin deșertul Sahara cu autoturismul meu "Dacia 1310", care este fabricat în România după licență Renault. Înainte de a pleca în "marea de nisip", soția mea lua o provizie serioasă de apă și sute de pahare de unică folosință pentru a putea servi copiii care cereau "al ma" (n.a. apa). Se spune că cine nu dăruiește apă celor care solicită acest lichid deficitar va fi lovit de "blestemul deșertului". Ne-am oprit de multe ori pe marginea șoselei asfaltate unde pe hartă nu era indicată nici o localitate și nu se vedea nici un indiciu că acolo ar putea locui cineva, însă nu o dată am avut surpriza să vedem apărând din spatele dunelor oameni, în special copii, care cereau apă. În plus, le dădeam caiete și creioane, gest care le provoca o mare plăcere. Văzând că "al sadec" (n.a. amicul) Rașid a băutt dintr-o sorbitură restul de ceai, eu l-am imitat imediat, după care am umplut cele două pahare cu infuzie.
- Cum ți s-a părut apa la Oran? a dat glas unei curiozități "al chimiai" (n.a. chimistul) Rașid, dând pe gât și al doilea pahar.
- Între anii 1982 și 1985 apa de robinet din Oran a fost plină de calcar, cu un gust îndoielnic, motiv pentru care am preferat să ne deplasăm săptămânal cale de zece kilometri cu portbagajul autoturismului plin de bidoane de plastic la un izvor situat la poalele muntelui Asad. Acolo erau amenajate, în trepte, bazine lungi de doi metri, late de un metru și adânci tot de un metru, executate din piatră, care aveau succesiv diferite destinații: băut, adăpat, spălatul rufelor, spălatul zarzavaturilor. În jurul izvorului se dezvoltase un sătuc, denumit Cristel. Foarte interesant mi s-a părut faptul că în primul bazin am văzut mereu… două anghile, lungi de aproximativ jumătate de metru, care înotau și aveau rolul de a… avertiza oamenii în caz că apa ar fi fost otrăvită. Se întâmpla ca anghilele să-mi atingă mâna cu care țineam bidonul scufundat în apa bazinului pentru a se umple. De acolo zăream portul din Oran, mărginit la celălalt capăt de muntele Murjajo, în vârful căruia se găsește monumentul Santa Cruz, care amintește de prezența spaniolă dintre anii 1732 și 1792. Jos, în apropiere, vedeam cai, măgari și capre care se adăpau...
- Aș vrea să știu de ce oamenii de acolo nu introduceau alți pești în baziunul izvorului, mai mici, de exemplu? m-a întrerupt "al aalim" Rașid.
- La întrebarea aceasta ar trebui să răspunzi tu, Rașid, am răspuns eu mirat că nu-mi pusesem această întrebare până atunci. Am dat și eu pe gât al doilea pahar cu ceai de mentă și m-am întrebat retoric: chiar așa, oare de ce în bazinul izvorului din Cristel erau anghile și nu alți pești?