- proza scurta -

Cine spune că Sigmund Freud se joacă impardonabil în interiorul sistemului semiaparent, care e reprezentat de somn, prin conotațiile pe care le dă viselor, cred că se înșală. Cu atât mai mult atunci când singur, vezi în cele mai multe dintre aceste “halucinații ale minții dorminde” realul supraconștient al zilei ce deja a sosit.
Cele trei categorii de vise, luând în considerare relația dintre conținutul latent și cel manifest al visului, pe care Freud le descifrează în munca sa titanică sunt: mai întâi, acele vise care au sens și sunt și inteligibile, ceea ce permit fără vreo dificultate o inserare în viața noastră psihică; a doua grupă alcătuită din acele vise ce sunt în sine coerente și au un sens clar, surprinzând totuși prin aceea că nu știm cum să catalogăm în viața noastră psihică acest sens și cea de-a treia grupă, ce încadrează acele vise cărora le lipsește atât sensul cât și inteligibilitatea, ce ne apar incoerente, confuze și absurde.
În miezul zilei incandescent, dar totodată răcoros acolo unde umbra este balsamul sufletului, în astfel de zile, am visat parcă din neantul copilăriei, cum în servieta mea-altfel foarte arătoasă, cel puțin în perspectiva percepției mele subiective-aveam câteva lucruri foarte importante mie. Păreau a fi chiar extrem de personale, de care nu m-aș fi despărțit pentru nimic în lume.
Și totuși, sub acest acoperiș care era servieta, neatenția a luat o scutră pauză, iar la întoarcerea mea în timpul istoriei, când clipele își odihnesc năduful, am constatat lipsa prețioasei mele serviete.
A fost căutată de către prieteni, de apropiați, chiar și cei care mă cunoșteau în van au dat o mână de ajutor. Dar totul a fost în zadar. Nici chiar amenințările conducerii școlii de a fi găsită cu orice preț, nu au dus la niciun rezultat.
Într-un târziu, dar nu întârziat, undeva într-un cotlon uitat de lume, lângă o ușă părăsită, dar care totuși aștepta să fie deschisă, sta liniștită și parcă pentru o eternitate, dacă trist ar fi fost să fie așa, minunata mea servietă.
Părea că aștepta ca singurul găsitor să fiu doar eu. Până când și materialele prețioase din interior trepidau în a fi zărite de mine, a fi mângâiate și apreciate, cum de mult își doreau această drăgălășenie.
Am strâns geanta la piept, mi-am chemat colegii și atunci am spus: „ceea ce am pierdut, din propria mea greșeală, acum am regăsit sper pentru totdeauna”…
La ieșirea pe poarta școlii, bătrânul Freud m-a întâmpinat zâmbind: “visul tău unde se încadrează?”.
I-am răspuns sfios: “în sufletul meu ștrengar, dar profund. Tu unde l-ai încadra?”….