La vârsta la care unii copii încep a afla, doar ce primesc informațional și emoțional, în mod calculat la rețeta civilizației zică-se moderne, eu unul îmi amintesc cum prindeam fluturi pe pajiște și mă luam la întrecere cu timpul, cu dorința de a-l consuma cât mai răzleț cu eficiența matură.
Ba chiar, în desișul zilelor de vară, în care vacanțele păreau în prima fază o binemeritată ofrandă, cu timpul, acestea deveneau chinuitoare, așteptând noul și iar noul pas din viața mea.
Așa am ajuns prin treptele de liceu și mai dificil, prin admiterea la ceea ce se vrea visul fiecăruia în viață, la acea vârstă-facultatea rotunjirii umane.
Mai târziu am aflat că joaca din copilărie de-a medicul, de-a popa etc, aveau să fie șăgalnice amintiri și îndepărtate deziluzii, dintr-o pleiadă de amintiri parcă absorbite integral de timp.
Tot destinul dumnezeiesc este cel ce îți conturează și totodată îți desăvârșește locul și rolul pe scena vieții, în care ești actorul principal.
Atunci când am intrat la facultate (la prima din cele care, parcă încă nu se mai termină-aspirațiile și teama de blazare se pare că nu au margini umane), mi-am spus: să termin și această treaptă a vieții și după, mă voi duce într-o fabrică și voi dormita cât mai mult posibil.
Dar soarta a făcut ca acea dormitare să însemne o intensă viață de dascăl, în care „copiii” din studenți trebuie obișnuiți să aibă griji majore și să nu mai aștepte cu mâinile încrucișate pe el-destinul.
Astfel, filozofia vieții se pare că este ușor de înțeles, atunci când deja ai trecut prin ea și doar misoginismul clipelor frumoase din copilărie, îmi mai dă fiorii grijii banale acum, că am de făcut temele, că bunica e bătrână și s-ar putea să o rătăcesc în Univers și câte alte gânduri copilărești, care acum au un farmec aparte, atunci fiind trăite la intensitatea unui matur incurabil.
Și astfel am ajuns la vârsta relativă la care, acum îmi spun că sunt încă tânăr, pe când pe vremurile copilăriei, la auzirea acestei vești, aș fi considerat persoana cu pricina: un bătrânel rătăcit în timp.
Și încă de cât timp ne mai putem folosi în lumea asta? Dar mai bine mă întorc cu gândul minții la copilărie și mai absorb din viață o grijă, altfel nevinovată.