Trântesc ușa în spatele meu jurând că este pentru ultima oară.

Mi-a ajuns. Îmi vine să sparg ceva, să lovesc până când nu mai știu de mine. Zece ani pierduți, o viață de om aruncată la gunoi. Pentru ce? Fiindcă am crezut că o iubesc. Simt că acum e diferit, față de celelalte douăzeci și nouă de ori când ne-am certat și s-a ajuns aici, acum, deși știu că plânge, nu simt nevoia de o consola, de a-i promite că o să fie bine. Știu că nu se poate. Nici nu cred că mai vreau.

Iulie e cald și plin de țânțari în această parte a Clujului, Someșul curge undeva în dreapta mea, dar abia se aude. N-a plouat de mai bine de o lună și apele sau evaporat până la un minim istoric. Pensionari ținând prizonieri căței îmbrăcați mă privesc, oprindu-și pentru câteva clipe discuțiile nostalgice despre ce “bine” era înainte.
În timp ce izbesc dalele aleii cu călcâiele pantofilor mă gândesc la ce ar trebui să fac. Involuntar mă îndrept spre stația de autobus. Aș bea ceva. Simt nevoia să intru în primul bar pe care-l văd și să mă zdrobesc. Nu vreau să mă mai gândesc.

Traversez pe unde apuc și aproape mă lovește un taxi. Șoferul reușește să mă ocolească și claxonează lung. Mă aștept să oprească, să se ia de mine, să ne batem ca orbii pentru că eu nu am fost atent. Dar nu, probabil avea un client așa că mașina dispare în noapte.

Ajung în stație și îmi dau seama că-i prea târziu pentru transportul în comun.

După ce epuizez toate înjurăturile pe care mi le amintesc pornesc pe jos. Nu-i chiar așa de mult până în Centru, și poate o plimbare o să-mi facă bine. Simt un calm periculos punând stăpânire pe pieptul meu. Agitația a dispărut, dar a lăsat un gol în urmă. Îl aud bâzâind gânduri oribile, răzbunări și răutăți pe care aș vrea să le pot face cât mai repede, să satur bestia din mine.

Da.

Traversez Someșul pe un pod îngust, metalic și am de gând să trec prin Parcul Rozelor spre o bombă pe care o știu lângă fabrica de bere. Spre surprinderea mea, parcul nu e pustiu. Seara e prea frumoasă și clujenii au ieșit la plimbare. Vreau să urlu la ei să mă lase în pace. Îmi imaginez că-i adun pe toți la un loc, cuplurile ce se țin de mână mai în față, și îi împing cu un buldozer în apă. Asta le-ar șterge zâmbetele cretine de sub nas.

Vreau să ies din parc cât mai repede și sunt pe punctul de a izbuti când un scâncet de copil îmi atrage atenția. Curios, nu văzusem nici unul iar sunetele vin dintre niște tufișuri în apropierea cărora nu se vede nimic. Mă opresc iar când aud plânsetul din nou pășesc precaut spre ceea ce nu poate fi decât un copil abandonat.

Sunt aproape dezamăgit când descopăr câinele.

Mic, negru și flocos, seamănă unul din șorecarii bunicilor mei. Stă culcat pe burtă și miaună ca și cum l-ar omorî cineva. Nu văd să fie rănit în vreun fel, dar mă opresc și mă las într-un genunchi.
Îl chem, dar trebuie să pocnesc din degete ca să-i atrag atenția. Se uită la mine confuz, ca și cum nu știe ce dracului vreau de la el. Nici mie nu mie clar, dar este evident că animalul suferă. Întind o mână spre el, aștept avertismentul, dar cum el nu vine reușesc să-l scarpin după urechi. Acceptă apropierea și se ridică venind lângă mine. Abia atunci observ că are o zgardă subțire de piele la gât. Un mic medalion metalic în formă de os este prins acolo. Îl întorc și citesc: Maximus.

Sub numele cățelului este un număr de telefon.

Îmi trece prin cap să-l iau cu mine, poate ne putem îmbăta împreună. Maximus stă lângă mine și acceptă mângâierile, însă ceva-mi spune că n-ar fi de acord să mergem împreună la băut. Scot telefonul din buzunar și, verificând numărul de pe medalion, apelez.
Răspunde o voce stinsă de femeie obosită.
- Da.
- Bună seara, numele meu este Sebastian și vă sun din Parcul Rozelor. Am găsit un câine care cred că vă aparține.
Aud un declic electronic și vocea slabă dispare tocmai când se pregătea să-mi răspundă.
- Bună seara, continuă tot o voce feminină, dar mult mai plină de viață decât prima. L-ați găsit pe Maximus? Cum e? A pățit ceva?
- Nu cred.
- Spuneți-mi exact unde vă aflați.
Îi spun.
- Perfect, dacă ați putea aștepta cinci minute o să vin după el. Lidia, nici nu te gândi… . Mă scuzați, domnule… Sebastian, deci puteți să vedeți de Maximus până…, până venim după el.
- Grăbiți-vă, am o întâlnire.
- Sigur.
Fata închide iar eu și Maximus căutăm o bancă liberă în apropiere. Cele cinci minute se transformă în cincisprezece, apoi în douăzeci.

Când în sfârșit apar, fetele nu-s deloc ce-mi imaginasem. Cea mai durdulie dintre ele este brunetă, cu șolduri puternice și sânii mici, iar a doua e înaltă și palidă ca un vampir. Are părul scurt și blond, poartă ochelari și pare să aibă nevoie de ajutor ca să meargă pentru că bruneta o ține atent de după umeri.
Cele două caută cu privirea ceva, și când îl observă pe Maximus se îndreaptă spre mine. Mă ridic cu câinele în brațe, dar îl pun jos când blonda îmi întinde mâna.
- Lidia, îmi pare bine, cât mă bucur că l-ai găsit! Fuge tot mai des și nu știm de ce…, își pleacă privirea și îmi mulțumește.
Nu am nici o îndoială că ea este cea care mi-a răspuns la telefon, dar mă înșelasem, nu este obosită. Arată ca moartea, dacă doamna cu coasă ar avea vreo douăzeci de ani, ar fi ciudat de frumoasă și ar părea că chiar ea stă să moară.
Maximus se strecoară spre ea și, după ce o miroase scurt se așează la picioarele ei.

Bruneta se introduce la rândul ei, aflu că o cheamă Crina, că Maximus le face numai probleme, și că ele două se grăbesc așa că ar trebui să zic repede ce recompensă vreau. La început nu înțeleg.
- Nu vreau nimic de la voi, spun mirat.
- Sunteți sigur, mă repezește ea aruncând priviri spre prietena ei care certa câinele cu vorbe domoale.
- Foarte. Cum am spus am o…
- Ce făcea când l-ați găsit? Mă întrerupe Lidia.
Mă încrunt, nu știu cum să răspund.
- Cred că plângea, dar nu am mare experiență cu câinii. Ori asta, ori își descoperea pisica din interior. Inițial am crezut că e rănit, sau bolnav.

Zâmbetul slab de pe chipul Lidiei se topi într-o linie subțire, bruneta se grăbi să-și treacă o mâna după talia ei.
- Mulțumim, domnule…
- Sebastian.
- În fine, cum am spus, nu putem pierde vremea. Să aveți o seară…
Înainte să aibă timp să-și termine vorbele se opri și rămase cu gura căscată. Maximus, care fusese cuminte de când veniseră, sări în picioare și fără nici un avertisment se topi în noapte.
- Maximus! Strigă stins Lidia, dar câinele nu răspunse.