poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3431 .



Pământul lui Dumnezeu - IX -
proză [ ]
Povestire bazată pe fapte reale

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [YLAN ]

2014-04-15  |     | 



16 iulie
Am fost trimis napoi la Bayreuth și am fost înlocuit cu Ion Dospinescu din Vișinești. Când am plecat de la neamț soția lui Maria mia dat o bucată de pâine mare o cafea cu lapte și zahăr. Plus o bucată de șuncă mare. La eșire în stradă ma strigat și mia dat un trandafir roșu. Mia făcut o impresie foarte frumoasă.

Aceasta a fost ultima însemnare a lui Vasile până la data ieșirii din prizonierat, 13 februarie 1918. Detenția din lagăr, ori condițiile restrictive de acolo nu i-au mai permis să își aștearnă gândurile pe hârtie. Sau poate i-a fost frică să nu-i fie descoperit carnețelul și să piardă bruma de frânturi existențiale din cea mai neagră perioadă a vieții sale. Nu știm cum s-a derulat această perioadă de câteva luni, dar există dovezi istorice că lagărele germane nu prea ofereau nimic în afară de mizerie, frig și munci istovitoare de întreținere a arealului lagărului. Sigur, evoluția de pe front i-a determinat pe nemți să nu agraveze mai mult situația prizonierilor de toate națiile, repatrierea lor fiind o condiție sine qua non a tratatelor de pace.

Pe 13 februarie 1918 prizonieratul lui Vasile Rădulescu ia sfârșit. Este trimis din Germania, alături de alți prizonieri români, spre casă. Pe drum a reușit să mai adauge câteva rânduri referitoare la sentimentul ce-l încerca atunci, când a intrat în țară.

„ Mă simțesc ca o pasăre. Numa că nam aripi da eu cred că daca aș vrea aș putea zbura. Atât de fericit îmi e sufletu. Am revăzut iar pământu țării mele. Când citeam numele gărilor prin care treceam miam dat seama ce înseamnă să fi român. Să fi iar între ai tăi. Am revăzut ogoarele întinse sub plapămă de omăt și miam adus aminte când îi spusei lui Lois că tot pământu aista oriunde teai afla este pământu lu Dumnezău. Sfânt și primitor pentru noi toți. Când am coborât în gară la Ploiești și am auzit vorbind oamenii din jur am plâns. Intrat pe drumu spre Ogrea mea dragă am văzut de departe puntea și cârciuma mea. Mam oprit în drum și am ridicat ochii la cer. Eram iar între ai mei după atâta amar de vreme. Și eram sănătos. Fără răni rele. Am intrat în curtea cășii mele. Fetilii se juca lângă un om de omăt. Maria avea deja șapte ani. Ecaterina era cea mai mică. De doar trei ani. Când mă văzură intrând pe poartă fugiră la Veta mea strigând că a intrat un om străin în curte. Eu nu mai privisem de mult întrun ciob de oglindă. Războiul mușcase lacom din fața mea. Aveam păr netuns și barbă mare. Cum să mai recunoască bietele copile pe tatăl lor”.

Întors acasă, Vasile și-a reluat afacerile cu comercianții din zonă. Și, mai ales, a avut grijă să se țină de cuvânt. După nașterea celei de a cincea fete, Pantelina, în 1921, i-a făcut Vetei nu un cârlan, cum îi promisese la plecare, ci patru. Patru băieți: Ștefan - mort la 17 ani, Lazăr, care a moștenit casa bătrânească cu cârciuma - decedat, Gheorghe – încă în viață și Tudor - decedat. Trei gineri ai lui Vasile și-au lăsat soțiile cu copii acasă, au plecat pe frontul antisovietic la chemarea Regelui si Mareșalului și au făcut suprema jertfă.
În 1926, când a început construirea Crucii de pe Caraiman, Crucea Eroilor Neamului, ridicată în memoria soldaților români căzuți pe frontul Primului Război Mondial, Vasile Rădulescu, alături de alți dâmbovițeni, au ajutat cum au putut la ridicarea acelui edificiu, început prin grija Reginei Maria și a regelui Ferdinand de România. Monumentul a fost confecționat din bare metalice unite cu nituri. Construcția propriu-zisă a fost realizată de către Societatea Cultul Eroilor, fiind mobilizați și un număr mare de tineri. Sculele, lemnul, piesele metalice componente și restul materialelor necesare au fost transportate cu trenul până la stația CFR Bușteni. De aici, o parte dintre traversele metalice și celelalte materiale de construcție a fost transportată de care cu boi pe ruta Bușteni – Sinaia – Vf. Păduchiosul – Vf. Dichiu – Platoul Bucegi – Vf. Caraiman, iar restul materialelor, cu funicularul Fabricii de Hârtie Bușteni. Funicularul a transportat piesele pe Valea Jepilor până în Cantonul Schiel – pe Platoul Bucegi, de unde au fost duse pe cărări înguste cu caii și măgarii până în vârful Caraiman. Unul dintre carele cu boi folosite atunci a aparținut lui Vasile Rădulescu. Deoarece numărul căruțelor din zonă era insuficient, o bancă a acordat un credit cu dobândă mică pentru achiziționarea altora. Drumul era anevoios, o căruță neputând face într-o săptămână mai mult de două-trei transporturi. Pentru punerea la dispoziție a propriilor atelaje, căruțașii - dintre care memoria localnicilor păstrează și astăzi numele celor din familia Clinci, din Sinaia – primeau hrană pentru ei și câteva brațe de fân pentru animalele de povară .

***
Am revenit în satul bunicilor la vreun an, după ce așternusem pe hârtie povestea lui Vasile Rădulescu. Într-o seară, bunicul m-a rugat să-l însoțesc până la buticul strănepoților lui Vasile. Ca să cumpere câte ceva pentru gospodărie. Știa că mi-ar fi făcut plăcere să revăd acel loc. Chiar dacă patina timpului se disipase. Am intrat în vechea cârciumă a lui Vasile și nu știu de ce am simțit cum un sentiment de emoție mă încearcă. În fond, apăsau peste pereții acelei case aproape 100 de ani. Am vorbit cu Sorin - strănepotul întemeietorului - și i-am propus ca undeva, la intrare, să pună pe perete o plachetă comemorativă: “În anul 1912 pe acest loc s-a ridicat cârciuma lui Vasile M. Rădulescu. Cel ce a luptat în primul război mondial și a cunoscut vicisitudinile prizonieratului în Germania”.
Sorin mi-a spus că ține la loc de cinste toate însemnările comerciale și fotografiile acelor vremuri și că, regăsește printre clienții actuali pe urmașii celor scăpați de urgia războiului. De asemenea, că arhitectura și împărțirea camerelor vechii case, deci și a cârciumii, au rămas neschimbate, demonstrând că proiectul străbunicului Vasile a fost gândit pentru cel putin o sută de ani!
N-am mai trecut de atunci pe la bunici. Care între timp, au plecat unul după altul dintre noi. Știu că undeva, lângă apa Cricovului Dulce, stă ca o dreaptă aducere aminte vechea -noua cârciumă a lui Vasile M. Rădulescu.
Amintirile rămân întotdeauna în scrisori ori documente vechi. Important este să le scoatem la lumină. Să le dăm viață. Pentru ca niciodată să nu rămână ascunse dincolo de vălul istoriei. Pentru ca soldații români, care au contribuit la apărarea trupului sfârtecat al acestei țări, al României Mari, să nu piară în uitare. Fiindcă în acel război au murit frați și veri din același neam, dovadă fiind numele de familie comune, înscrise cu cele ale tuturor eroilor la loc de cinste pe soclul monumentului din centrul comunei și pe plăcile comemorative din cele trei biserici.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!